Sinaxar 13 mai

  2. /
  3. Sinaxar
  4. /
  5. Mai
  6. /
  7. Sinaxar 13 mai

📑 Cuprins:


🔊 Sinaxar audio:

*Voce : părintele arhidiacon Adrian Maziliţa, sursa: sinaxar.ro

🎬 Sinaxar video:


Sfânta Muceniță Glicheria și Sfântul Laodichie

În anul dintâi al domniei lui Antonin, păgânul împărat al Romei, stăpânea în Grecia cea din Europa, ighemonul Sabin. Creștinii, care viețuiau în Traianopol, cetatea Traciei, se adunau în toate zilele într-o casă mică de rugăciuni și acolo se rugau lui Dumnezeu, cerând cu multă durere de inimă pacea și înmulțirea Bisericii. Căci atunci erau puțini cei ce se temeau de Dumnezeu și, acei care erau, se primejduiau de izgonire. Împăratul Antonin, ținându-se de rătăcirea elinească, aducea jertfe necuraților idoli și, pentru aceasta, a trimis pretutindeni porunca sa cea fărădelege, ca cei care nu se închină idolilor, să fie uciși.

Ajungând acea poruncă în Tracia, Sabin ighemonul a mers cu ea și în Traianopoli, arătând-o poporului; și a hotărât o zi în care să săvârșească prăznuirea marelui zeu Die, care se chema lampadoforia, adică purtare de lumină. Acea prăznuire era să fie după trei zile de la venirea ighemonului în acea cetate.

În cetatea aceea era o fecioară de neam bun, anume Glicheria, fiica lui Macarie, care mai înainte fusese antipat la Roma. Ea, plecând de la Roma cu părinții săi în părțile acelea, a rămas orfană. Crezând ea în Hristos și, alăturându-se creștinilor, umbla cu dânșii în toate zilele în casa de rugăciuni și se ruga lui Hristos Dumnezeu și Preacuratei Fecioare Maria, către care și-a câștigat deosebită dragoste, după Hristos Fiul lui Dumnezeu și, sârguindu-se să urmeze fecioriei celei curate, și-a logodit fecioria sa Domnului său. Iar către creștini grăia: „Fraților, surorilor, părinților și toate câte îmi sunteți mie în loc de maică, luați aminte cu dinadinsul al cărui Împărat avem chipul, și cu care semn suntem însemnați pe frunte! Deci, să ne sârguim să păzim poruncile Lui, ca de la acest Împărat veșnic să câștigăm mântuire, păzind fără de prihană însemnarea cea luată a creștinătății”. Credincioșii ziceau către dânsa: „Toți dorim să ne punem sufletele pentru Domnul nostru!” Iar ea iarăși grăia către dânșii: „Deci, zic vouă, rugați-vă lui Dumnezeu pentru mine, ca să mă întărească și pe mine împreună cu voi și să mă învrednicească părții celor ce I-au plăcut Lui prin nevoința pătimirii și să mă numesc în ceata mireselor Sale celor neîntinate, în cămara Sa cea preacurată și cerească”. Iar credincioșii se rugau pentru dânsa.

După trei zile, sosind praznicul cel hotărât, toți cetățenii, cu lumânări aprinse, alergau la capiștea lui Die. Atunci, fericita fecioară Glicheria, aprinzându-și cu râvnă inima sa după Domnul Dumnezeul său și însemnându-și fruntea cu semnul Sfintei Cruci, a mers cu osârdie la aceeași capiște și, stând în mijloc, a zis către ighemon: „Luminate ighemoane, iată jertfele celor ce vor să se aducă adevăratului Dumnezeu; eu fac începutul, pentru că sunt mai întâi cu neamul cel mare, decât toți cei ce locuiesc în cetatea aceasta, deoarece sunt născută din tată prealuminat, care mai înainte a fost antipat în cetatea cea mare a Romei; deci, mie mi se cade mai întâi să aduc jertfă lui Dumnezeu”.

Ighemonul a zis către dânsa: „Dar unde este făclia ta, cu care vei începe aprinderea jertfelor?” Sfânta Glicheria a zis: „Pe frunte am făclia mea cea scrisă, care, fiind nestinsă, luminează adevărata noastră jertfă care se aduce lui Dumnezeu”. Iar ighemonul, neînțelegând cele grăite de dânsa, a zis: „Apropie-te și jertfește tu întâi”. Zis-a sfânta: „Dumnezeu cel veșnic nu are trebuință de făcliile cele ce scot fum. Deci, poruncește să se stingă toate făcliile, ca să înceteze fumul ce iese din ele și atunci veți vedea jertfa mea cea fără de prihană, pe care voiesc s-o aduc Dumnezeului meu”. Atunci ighemonul a poruncit să stingă făcliile. Sfânta Glicheria, stând la un loc înalt, ca să se poată vedea de popor, și-a descoperit fruntea și a arătat scris pe dânsa semnul Crucii lui Hristos și a zis către toți cei ce priveau spre dânsa: „Vedeți oare făclia cea prealuminoasă pe fruntea mea?”

Apoi, ridicându-și ochii și înălțându-și mâinile către cer, a zis: „Dumnezeule Atotputernic, Cel ce Te slăvești de robii Tăi pentru crucea Ta, Cel ce Te-ai arătat cuvioșilor Tăi tineri în cuptorul Babilonului și i-ai izbăvit pe ei din foc, Cel ce ai astupat gurile leilor și ai stricat pe Baal, Cel ce ai omorât pe balaurul acela și ai sfărâmat chipul cel drăcesc în câmpul Deira, Iisuse Hristoase, Preacuratule Mielușel al lui Dumnezeu, vino, rogu-mă, și ajută mie, smeritei roabei Tale, și sfărâmă pe idolul acesta făcut de mână omenească, și risipește aceste jertfe diavolești necurate și deșarte.

Sfânta, rugându-se astfel lui Dumnezeu, s-a făcut deodată un tunet înfricoșat și a căzut la pământ idolul lui Die, sfărâmându-se în mii de bucăți, pentru că era făcut din piatră. Iar ighemonul și popii cei păgânești, văzând acest lucru, s-au aprins de mânie și au poruncit poporului s-o omoare cu pietre; deci, aruncând ei cu pietre spre dânsa, acelea nu se atingeau de ea, ci cădeau împrejurul ei, făcându-se o grămadă mare, ca și cum acele pietre ar fi fost așezate cu mâna. Iar păgânii, necunoscând puterea lui Dumnezeu, numeau pe sfânta „fermecătoare”; iar ea le zicea: „Puterea lui Hristos, Care lucrează în mine, mustră rătăcirea voastră, iar ajutorul Lui risipește muncile care le aduceți asupra mea”.

Atunci ighemonul a poruncit ca, legând-o, să o ducă în temniță și acolo să o străjuiască până a doua zi, zicând către străjeri: „Păziți-o, ca să nu scape cu vrăjile sale, că apoi va zice că Dumnezeul ei a izbăvit-o, și astfel va înșela pe mulți”. Iar sfânta a zis către dânsul: „Nebunule, orbitule și păgânule, oare nu cunoști că sunt legată cu poruncile lui Dumnezeu și pironită cu legea Lui? Deci, nu pot ca să mă dezleg de nevoința cea pătimitoare, întru care am poftit să intru de bunăvoie pentru Hristos Mântuitorul meu”. Acestea zicându-le, s-a dus în temniță.

Pe când Sfânta Glicheria ședea în temniță, a venit la dânsa Filocrat, preotul lui Dumnezeu, cercetând pe cea legată pentru Hristos. Iar sfânta a grăit către dânsul: „Părinte, însemnează-mă cu semnul Sfintei Cruci și cu aceea, ungându-mă ca și cu o ungere, să mă înfrumusețezi pe mine lui Dumnezeu și Împăratului, Căruia te-ai făcut ostaș, să mă faci pe mine plăcută ca, îngrădindu-mă și întărindu-mă cu însemnarea Lui, să biruiesc răutatea diavolului”. Atunci preotul, însemnând-o cu Sfânta Cruce, i-a zis: „Însemnarea lui Hristos să-ți ajute la scopul tău și Însuși Hristos să-ți fie ție mire duhovnicesc, ungându-te pe tine cu darul Său, ca să-ți dobândești dorința”. Filocrat, întărind-o pe ea întru Domnul și dându-i pace, s-a dus.

A doua zi, ighemonul Sabin a mers la curtea împărătească, unde voia să muncească pe Sfânta Glicheria și, punând-o înaintea judecății, a zis către dânsa: „Glicherio, te-ai plecat să aduci jertfă marelui zeu Die, căruia i se închină și împăratul cu jertfe?” Răspuns-a sfânta: „Cum să mă închin sau să îi aduc jertfă aceluia, care, căzând, s-a sfărâmat și s-a risipit în multe bucăți, neputând singur lui să-și ajute? Eu știu pe Unul Dumnezeu, Care viețuiește în ceruri și îmi ajută să risipesc puterea voastră cea păgânească. Aceluia se cuvine să-I aduc jertfă, să mă închin și să-I plac”. Iar ighemonul a grăit iarăși: „Jertfește, până nu încep a te munci”. Răspuns-a mucenița: „Dumnezeul meu mă va munci pe mine, dacă te voi asculta pe tine”. Zis-a ighemonul: „Atunci dorești să mori?” Răspuns-a mucenița: „Eu mă sârguiesc, ca prin durerile cele trupești, să-mi tămăduiesc rănile cele sufletești”.

Atunci ighemonul a poruncit să o spânzure cu părul de un lemn de muncă și cu unghii de fier să-i strujească trupul ei, până ce va muri. Deci, fiind spânzurată și strujită, nu simțea dureri în trupul său din muncile cele ce i se făceau ei, zicând către muncitor: „Păgânule, plinule de toată răutatea și slujitor al diavolului, nimic nu-mi sunt mie muncile acestea! Eu nu le simt, fiindcă am pe Iisus Hristos, Cel ce-mi ajută mie; deci, găsește alte munci mai mari, deoarece acestea nu sunt nimic”. Așa grăind sfânta, slujitorii cei ce o munceau au încetat; iar ighemonul, văzând pe muceniță că biruiește muncile, a poruncit să o pogoare de la muncire și să-i sfărâme fața ei. Atunci sfânta a zis: „Lumina și întărirea mea este Hristos Dumnezeu, Cel ce întărește cu darul Său gândurile roabei Sale”.

Apoi, privind spre cer, a grăit: „Stăpâne, pe Tine Te rog, luminează-mi fața mea și mă fă vitează spre pătimirea loviturilor, întărește-mă, Doamne, întru pătimirea cea pentru Tine; pentru că Tu ești Dumnezeul Cel ce îmbogățești cu vistieriile Sfântului Tău Duh pe cei ce mărturisesc fără de frică preasfânt numele Tău înaintea muncitorilor; Tu ești Cel ce ajuți tuturor sfinților Tăi, celor ce Îți plac Ție pe pământ, cu a căror povățuire și eu te-am cunoscut pe Tine, Dumnezeul meu, și Te-am iubit pe Tine, Ziditorul meu, ascultă-mă acum pe mine roaba Ta, care mă sârguiesc pentru numele Tău, ca să scap din cursele diavolului și din gura balaurului”. Astfel grăind sfânta către Dumnezeu, muncitorii o băteau peste fața ei; dar îndată a stat lângă dânsa îngerul Domnului și a îngrozit pe cei ce o munceau, încât au căzut ca niște morți.

Deci, ighemonul, nevăzând pe îngerul care i s-a arătat ei, a grăit către dânsa: „Spune, Glicherio, pentru ce nu te supui poruncii împărătești?” Sfânta răspunse: „A cărui poruncă să ascult?” Ighemonul zise: „Porunca singurului stăpânitor al Romei, care a poruncit să păzim această părintească și veche lege și să ne închinăm zeilor”. Grăit-a sfânta: „Eu ascult pe Dumnezeul cel Atotputernic, legii Lui mă supun și o păzesc, și pe mine singură mă aduc jertfă, precum odată Avraam a adus jertfă pe fiul său, Isaac; și pentru aceasta, bine a plăcut adevăratului Dumnezeu și a luat de la Dânsul binecuvântare, ca să fie tată a multe neamuri”. Ighemonul zise: „Fă ceea ce-ți poruncesc, ca să nu mori, ca o femeie amăgită, de o moarte rea!” Mucenița răspunse: „Hristos, începătorul nevoinței noastre – în nevoința cea duhovnicească – întărește nu numai pe bărbați, dar și pe femeile cele ce se oștesc asupra tatălui tău, diavolul, și le încununează luminos”.

Atunci ighemonul a poruncit să o ducă în temniță pe sfânta muceniță și s-o chinuiască mai multe zile cu foamea și cu setea. Deci, sfânta a mers în temniță, bucurându-se, și, intrând înăuntru, înălța laude lui Dumnezeu și-L slăvea, grăind: „Bine ești cuvântat, Doamne Dumnezeul părinților noștri, Cel ce Te cunoști de sfinții Tăi, care păzesc poruncile Tale; Cel ce Te-ai arătat Sfântului Petru când ieșea din Roma și ai rușinat pe vrăjitorul Simon, potrivnicul lui; Cel ce ai ajutat marelui David și pe Goliat l-ai surpat sub picioarele lui; Tu, preacinstite și preacurate Dumnezeule, auzi-mă pe mine, vino în ajutor roabei Tale, izbăvește-mă de meșteșugul vrăjmașului și din amăgirea ighemonului cel preapăgân”.

Trecând trei zile, ighemonul a zis tribunului: „Ia inelul meu și să te duci să pecetluiești temnița în care se păzește fermecătoarea aceea”. Tribunul, ducându-se, a pecetluit ușa și a poruncit să fie strajă tare împrejurul temniței, ca să nu dea cineva hrană sau băutură celei ce ședea înăuntru. Iar îngerii lui Dumnezeu aduceau Sfintei Mucenițe Glicheria, hrană neștiută și băutură nespusă și întăreau pe mireasa lui Hristos.

După câteva zile, ighemonul, având să se ducă în cetatea Eracliei, a venit la temniță să vadă pe muceniță, ca s-o ducă după el. Dar, văzând pecetea întreagă i se părea că a murit de foame și de sete, că de atunci trecuseră multe zile. Deci, deschizând ușa, a văzut-o dezlegată din legături, având înaintea sa un blid, în care era pâine curată, lapte și apă într-un pahar. Deci, s-a mirat de aceea, pentru că ticălosul n-a înțeles că Dumnezeu hrănea pe roaba Sa. Atunci a poruncit s-o scoată și s-o ducă după el în Eraclea. Iar ea înălța mulțumiri lui Dumnezeu, grăind: „Stăpâne Dumnezeule, Cel ce ne înveți pe noi cunoștința adevărului și porți grijă de poporul Tău; Cel ce ai trimis lui Daniil hrană în groapă și lui Ilie la pârâu i-ai gătit ospăț; Cel ce întorci pe cei rătăciți și luminezi pe cei orbi, îți mulțumesc că m-ai pomenit și pe mine, smerita roaba Ta, și m-ai hrănit în vreme de foamete din nelipsitele Tale vistierii cu îndurată mâna Ta”.

Sfânta, mulțumind astfel lui Dumnezeu, a fost dusă la Eraclea. Ighemonul, ajungând mai înainte acolo, aducea jertfă în capiștea lui Die; iar creștinii care erau în cetate, auzind de sfânta muceniță a lui Hristos, Glicheria, cum a pătimit în Traianopoli și că o aduce în cetatea lor, au ieșit în întâmpinarea ei afară din cetate, ca la trei stadii, cu episcopul lor, cinstitul Dometie și, văzând-o, i-au fericit pătimirile ei pentru Hristos. Iar episcopul a făcut pentru dânsa rugăciune către Dumnezeu, zicând: „Hristoase, lumina cea nestinsă, luminătorule al celor ce sunt în întuneric și povățuitorule al celor rătăciți, Cel ce ai trecut pe Moise prin mare la uscat și pe Faraon l-ai înecat, pe Tine Te rugăm ca să fii povățuitor acestei roabe a Ta întru mărturisirea preasfântului Tău nume”. Deci, sfânta a fost dusă în cetate și păzită în legături.

A doua zi, ighemonul a socotit s-o ardă cu foc, dacă nu va jertfi idolilor; deci, punând-o de față la judecată, i-a zis: „Te-ai socotit oare, Glicherio, ca să aduci jertfă zeilor?” Sfânta răspunse: „În legea cea dată mie de adevăratul Dumnezeu, este scris: Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul Tău și să fie cuvântul vostru: ce este adevărat, adevărat și ce este nu, nu. Acum ți-am spus că m-am unit cu Hristos al meu și m-am lepădat de diavolul, căruia tu îi slujești; și, fiind unită cu Hristos, cum voi putea vreodată să mă despart de Dânsul și în locul vieții să-mi aleg moartea? Tu fă ceea ce voiești, iar eu defăimez toate cele deșarte, ca să câștig bunătățile cele cerești”. Atunci ighemonul a poruncit s-o arunce în cuptorul cel ars. Deci, cuptorul fiind ars, sfânta fecioară s-a îngrădit cu semnul Sfintei Cruci și a zis: „Doamne, Dumnezeule Atotputernice, Te binecuvântez pe Tine și preamăresc numele Tău cel sfânt, că ai dăruit această zi de acum și ceasul acesta roabei Tale întru veselie veșnică. Scriind mărturisirea mea înaintea îngerilor și a oamenilor, rogu-mă, împlinește dorința sufletului meu și arată acestui păgân și spurcat ighemon, că Tu ești ajutătorul meu”.

Grăind astfel sfânta, a aruncat-o în cuptor și îndată s-a pogorât rouă din cer și a stins văpaia focului; iar sfânta stătea în cuptor ca o curată mielușea, cântând cuvintele acestea: „Sfânt ești Dumnezeule, Cel ce prin dumnezeirea Ta ai trimis ajutor din cer smeritei roabei Tale, ca să cunoască toți că toate se supun Ție și cu voia Ta își pierde puterea văpaia focului acesta”. Apoi a ieșit din cuptor, neavând nici o vătămare. Dar, ighemonul, socotind acea nevătămare de foc putere vrăjitorească, a poruncit să-i jupoaie pielea de pe cap. Deci, pe când slujitorii făceau acest lucru, sfânta muceniță striga către Dumnezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeul meu, Cel ce răsari lumină și binevoiești a lumina dreptatea prin mucenicia aceasta, arată aceasta spurcatului ighemon Sabin, că tot cel ce își pune nădejdea spre Tine nu se teme de munci, ci dorește altele mai mari, ca să primească de la Tine cunună luminoasă pentru mărturisire. Te laud pe Tine, căci cu pielea luată de pe fața mea, ai descoperit toate cele ce sunt în mine, ca, fiind luminată prin lumina Ta, să pot zice: Descoperă ochii mei și voi cunoaște minunile din legea Ta!„

Ighemonul, socotind că acele cuvinte ale ei și răbdarea cea bărbătească sunt spre batjocura lui, a poruncit să ducă pe muceniță în temniță și, legând-o de mâini și de picioare, s-o pună goală pe o piatră ascuțită. Dar, îngerul Domnului, venind la miezul nopții, a luminat temnița și a dezlegat pe sfânta din legături; iar pielea cea jupuită a tămăduit-o și a făcut-o la loc pe capul ei, încât nu era nici o urmă de rană, ci toată era întreagă, sănătoasă, luminoasă și frumoasă la față.

A doua zi, ighemonul a poruncit să aducă pe Sfânta Muceniță Glicheria iarăși la cercetare. Deci, păzitorul temniței, cel cu numele Laodichie, deschizând temnița și intrând, a văzut pe sfânta dezlegată din legături și sănătoasă, și nu a cunoscut că este Glicheria; pentru aceasta voia să se omoare, părându-i-se că ea a scăpat, fiindcă se temea de cumplitele munci ale ighemonului. Iar sfânta a zis către el: „Laodichie, să nu-ți faci nici un rău, eu sunt Glicheria!”

Înfricoșându-se el, a zis: „Miluiește-mă pe mine, ca să nu mor de spaimă; cred în Dumnezeul Cel ce îți ajută ție!” Atunci sfânta a zis: „Vino în urma lui Hristos și te vei mântui”. Scoțând-o el din temniță, s-a legat cu legăturile ei și astfel mergea la ighemon în urma ei. Văzând ighemonul acel lucru, a zis: „De ce ai făcut aceasta, Laodichie? Unde este cea legată, care ți s-a încredințat ție?” Laodichie a zis: „Iată, aceasta este, care stă de față la judecata ta, și care în noaptea trecută strălucind cu dumnezeiasca lumină și-a luat frumusețea feței cea dintâi, fiind tămăduită cu mâna sfântului înger cel trimis de Dumnezeu la dânsa, care a dezlegat-o din legături și cu care și eu m-am legat. Deci, văzând minunile lui Dumnezeu, am crezut și eu în El și voiesc să fiu părtaș acestei morți”.

Ighemonul, umplându-se de mânie, a zis: „Să se taie ticălosul acesta și vom vedea de va veni Hristos să-i ajute!” Iar când Laodichie era să fie tăiat pentru Hristos, și-a ridicat ochii în sus și a strigat: „Dumnezeul creștinilor, numără-mă și pe mine în împărăția Ta, cu roaba Ta Glicheria”. Iar Sfânta Glicheria se ruga lui Dumnezeu pentru dânsul, zicând: „Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce ai dezlegat durerile morții și ai eliberat pe omul cel robit din legăturile iadului, eliberează și pe robul Tău Laodichie din stăpânirea diavolească și-i dă lui, ca întru mărturisirea Ta, să se săvârșească și primește sufletul lui în pace!” Laodichie, auzind acestea, a zis „Amin”. După aceasta i-au tăiat capul cu toporul; iar trupul lui, luându-l creștinii, l-au îngropat cu cinste.

Apoi ighemonul a zis către Sfânta Muceniță Glicheria: „Știm pe tatăl tău, că a fost de neam bun; iar cine îți ajută ție nu știm, tu singură să ne spui nouă”. Răspuns-a sfânta: „Mie îmi ajută Hristos, Mântuitorul lumii și Dumnezeu a toată mângâierea, Cel ce mi-a trimis mâncare în temniță, m-a dezlegat din legături și mi-a înnoit frumusețea cea pierdută a feței mele”. Atunci ighemonul a poruncit să o dea fiarelor spre mâncare. Deci, sfânta mergea cu veselie spre acele fiare ca spre un ospăț și a stat la locul de unde ies fiarele. O leoaică mare, răcnind și venind, s-a aplecat la picioarele sfintei, lingându-i gleznele. Deci, sfânta, ridicându-și ochii spre cer, a zis: „Mulțumescu-ți Ție, Dumnezeule Atotputernic, Dumnezeul părinților, Dumnezeul milostivirii, Cel ce ai îmblânzit mânia de fiară spre arătarea dumnezeieștii Tale puteri și toate cele cumplite mi le-ai prefăcut mie ușurare, ascultă-mă, Dumnezeule, și răsplătește acestui rău ighemon după vrednicia lui; iar pe mine nu mă lipsi de cununa darului Tău, cu sfinții Tăi”.

Rugându-se sfânta așa, s-a auzit un glas din cer, zicând către dânsa: „Am auzit rugăciunea ta, vino la Mine cu pace, că ușile Împărăției Cerului s-au deschis ție”. Apoi a venit spre sfânta altă leoaică, care, apropiindu-se, a mușcat-o, însă nu i-a făcut nici o rană, și nici un semn pe trupul ei. Astfel și-a dat mucenița sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu; iar fiarele au intrat în culcușul lor. Iar asupra ighemonului, chiar în acel ceas, a venit o boală cumplită, și cu osteneala apei s-a umplut și foarte s-a umflat și a murit pe stradă, neajungând la casa sa.

Mergând episcopul Dometie, a luat trupul cel mult pătimitor al Sfintei Mucenițe Glicheria, l-a îngropat cu cinste la un loc frumos din Tracia, aproape de cetatea Eracliei, și după aceea a izvorât mir tămăduitor din cinstitele ei moaște, care vindeca toate bolile, întru slava Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, a unuia Dumnezeu în Treime, Căruia și de la noi păcătoșii să-I fie Lui cinste, slavă și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Mucenic Alexandru Romanul

Pe vremea păgânului împărat Maximian, era prigoană mare asupra creștinilor prin toate părțile stăpânirii Romei. Un sutaș oarecare, slujitor înflăcărat al diavolilor, din porunca împăratului, a zidit afară din cetatea Romei, mai departe de o stadie, o capiște necuratului lor zeu Die. Împăratul a dat poruncă, ca să silească pe creștini să aducă jertfe zeilor, poruncind ca toți să se adune la înnoirea capiștei zeului Die. Crainicii strigau din trâmbițe prin cetatea Romei și ziceau: „Ascultați, prietenii zeilor, se cade ca voi de dimineață, să vă adunați cu împăratul în capiștea cea nouă a lui Die.

Auzind poporul glasul trâmbiței crainicilor, se gătea pentru a doua zi. De dimineață mulți din cei ce făceau neguțătorie, au mers la capiștea cea nouă a lui Die cu mărfurile lor, pe de o parte pentru închinăciune, iar pe de alta, pentru vânzarea mărfurilor lor. Un bărbat foarte bogat, cu numele Tiberian și cu dregătoria tribun, având mulți ostași sub mâna sa, încredințați lui de Felix voievodul, chemându-i, le-a zis: „Ascultați, fraților! Știți porunca împăratului, că astăzi se cade nouă tuturor să fim cu împăratul în capiștea zeului Die; deci, să fiți gata”. Grăindu-le acestea, li s-a făcut înștiințare, că împăratul a venit la capiște; și toți se sârguiau să alerge acolo, ca să fie de față la împărat. Unul din acei ostași cu numele Alexandru, care din copilăria sa învățase buna credință cea creștinească și se temea de Dumnezeu, a răspuns tribunului: „De ai fi zis, să mergem și să ne închinăm adevăratului Dumnezeu, Care este în cer, bine ai fi zis; iar aceia pe care voi îi numiți zei, nu sunt zei, ci diavoli”. Zis-a Tiberian: „Nu tuturor avem să le aducem jertfe, ci numai lui Die, deși sunt mulți zeii pe care îi cinstim noi și împăratul”.

La acestea a răspuns fericitul Alexandru: „Pe unul Die l-au numit zeu, dar el este asemenea ca și ceilalți diavoli înșelători care trag pe închinătorii lor la pierzare și-i amăgesc spre lucrurile cele fărădelege și spurcate, cu care se spurcă chiar zeii voștri, precum povestiți și voi de ei; pentru că uneori pofteau femeie și, găsind-o, o înșelau, o sileau și o necinsteau, spurcând nu numai pământul, ci și marea și văzduhul.

Cine a văzut sau a auzit vreodată ca un dumnezeu să zacă în fapte desfrânate? Dumnezeul nostru este nevăzut de ochii cei trupești și cunoscut numai cu singura credință, El este Preacurat, Atotputernic, Ziditorul cerului și al pământului, Căruia nu-i trebuie niște jertfe ca acestea, pe care voi le aduceți nenumăraților voștri diavoli, ci îi trebuie jertfe curate și fără de sânge”.

Tiberian, auzind acestea, a zis: „Încetează cu nebunia ta, Alexandre, și nu huli pe zeii noștri făcători de bine, ca să nu audă cândva împăratul și să se mânie asupra mea pentru tine, că îngădui între ostașii mei pe un hulitor de zei ca acesta”. Acestea zicând Tiberian, a alergat la împăratul, iar Alexandru s-a dus la casa sa.

Sosind vremea jertfelor, împăratul aducea necurata jertfă în capiștea cea nouă a urâtului zeu Die; iar Tiberian, aducând aminte împăratului de Alexandru, ostașul său, că nu ascultă porunca împărătească, ci ocărăște și hulește pe zei, îndată împăratul a poruncit să trimită după el și să-l aducă înaintea sa legat cu lanțuri de fier. Atunci era ceasul al șaselea din zi și Sfântul Alexandru se odihnea în casă pe patul său, când i s-a arătat îngerul Domnului în vis, zicându-i: „Îmbărbătează-te și te întărește, Alexandre, căci multe ai să pătimești pentru numele lui Iisus Hristos, Cel răstignit. S-au pregătit multe munci pentru tine; deci, iată, vin după tine ostașii împăratului, dar nu te teme de ei, nici să se înfricoșeze inima ta, pentru că eu sunt trimis spre ajutorul tău; scoală-te și te roagă Dumnezeului tău; iar eu voi fi cu tine, până ce-ți vei săvârși alergarea”.

Sculându-se sfântul din somn, a început a cânta psalmul lui David: Cel ce locuiește în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălășlui. Va zice Domnului: Sprijinitorul meu ești și scăparea mea, Dumnezeul meu, și voi nădăjdui spre Dânsul..., și cealaltă parte a acelui psalm, până la sfârșit. Apoi, ieșind din casă, a întâmpinat pe ostașii care veniseră la el și care i-au fost tovarăși în oaste. Aceia, văzând pe Sfântul Alexandru, au căzut la pământ de frică; pentru că fața lui s-a arătat ca fulgerul. Și le-a zis sfântul: „Sculați-vă, fraților! De ce v-ați înspăimântat?” Ostașii au răspuns: „Te vedem înconjurat de puterea lui Dumnezeu și de frică am căzut”. Sfântul le-a zis: „Ascultați, fraților! Dumnezeul Cel ceresc a cercetat pe robul Său; iar voi nu vă temeți, ci faceți porunca voastră, pentru că sunteți trimiși să mă prindeți și să mă duceți legat la împărat”. Ostașii i-au răspuns: „Noi ne-am sfătuit ca să nu-ți spunem nimic, dar tu de unde te-ai înștiințat că suntem trimiși după tine?” Sfântul a zis: „Nu se cade să vorbesc mult cu voi, de vreme ce mă sârguiesc spre nevoința care îmi este înainte pregătită de Împăratul; pentru că am să fiu dus de la Roma până în Bizanț”.

Acestea zicând, și-a plecat genunchii și s-a rugat, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul părinților noștri, Cel lăudat și binecuvântat în veci, mă rog Ție, Stăpâne, nu mă despărți de ceata drepților Tăi, nici mă lepăda pe mine, care vin la Tine, de vreme ce numele Tău cel sfânt și înfricoșat, mi l-ai făcut cunoscut, și Tu ești ajutătorul și sprijinitorul meu! Trimite, Doamne, pe îngerul Tău, ca să-mi ajute și să-mi îndrepteze limba spre a grăi înaintea muncitorilor”. Iar după ce sfântul și-a sfârșit rugăciunea sa, ostașii, apucându-l, l-au legat cu lanțuri de fier și l-au dus la împăratul Maximian.

Atunci Pimenia, maica sfântului, nu știa că fiul ei, Alexandru, este luat spre cercetare. Sfântul Alexandru era mare la trup, înalt la statură, frumos la față și tânăr de optsprezece ani. Iar când l-au pus înaintea împăratului, acesta i-a zis: „Nebunule, tu defăimezi puterea mea și nu te supui mai marelui tău, nici n-ai venit împreună cu ostașii tăi, ca să te închini marelui meu zeu, Die?” Răspuns-a sfântul: „Eu mă închin Dumnezeului meu, Care este în ceruri, și lui Iisus Hristos, Fiul Lui Cel Unul născut și Sfântului Duh; iar pe alt Dumnezeu nu știu, nici nu mărturisesc. Deci, nu mă întreba pe mine mai mult de alt Dumnezeu, că nu mă înfricoșez de stăpânirea ta, nici nu mă tem de îngrozirile tale și nici de muncile cu care voi fi muncit”.

Maximian, auzind aceasta, s-a mâniat și a zis: „Ce poate să facă Dumnezeul acela pe care tu îl mărturisești?” Sfântul a răspuns: „Dumnezeul meu este nevăzut și Atotputernic, și nici un lucru nu este în această lume, ca să nu fie cu putință Dumnezeului meu”. Maximian a zis: „Dar Dumnezeu este Cel ce a fost răstignit de oameni și a murit pe Cruce?” Sfântul a răspuns: „Taci, satano, că nu ești vrednic să pomenești cu gura ta cea spurcată, preacinstitul și preasfântul nume al Domnului meu Iisus Hristos, Care a răbdat de voie răstignirea și moartea pentru noi. O, nebunule, dacă zici că El a fost răstignit și a murit, pentru ce nu auzi că tot Același a înviat din morți și a dăruit multor celor morți viața?”

Zis-a Maximian: „Cruț tinerețile tale, căci te văd foarte tânăr”. Sfântul a răspuns: „Fie-ți milă de tine însuți și te scoate din cursele diavolului, că eu nu mă tem de munci, având ajutător pe Dumnezeu”. Maximian a zis: „Ți-am spus că îmi este milă de tine; deci apropie-te și jertfește și vei fi unul din cei ce sunt în palatul meu împărătesc, având cel dintâi loc între ei”. Sfântul a zis: „Cărui dumnezeu poruncești să mă închin?” Maximian a răspuns: „Închină-te marelui zeu Die și adu-i jertfă”.

Iar sfântul, ridicându-și mâinile în sus, a început a se ruga, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, nu mă lăsa pe mine smeritul robul Tău, ci ajută-mi mie, păcătosul și nevrednicul”. Astfel rugându-se, își ridică ochii spre cer și a văzut cerurile deschise și pe Fiul lui Dumnezeu șezând de-a dreapta Tatălui; deci, s-a umplut de negrăită mângâiere duhovnicească. Și iarăși a întrebat pe Maximian: „Cărui zeu voiești să-i jertfesc? Maximian a zis: „Jertfește marelui zeu Die”. Sfântul a răspuns: „Oare nu știi că acela pe care voi îl numiți dumnezeu, a fost om spurcat și înșelat? Pentru că odată, poftind pe o femeie și robindu-se de dragostea ei, s-a prefăcut întru asemănare de bou și prin farmecele sale, pe acea ticăloasă femeie a înșelat-o și a necinstit-o!”

Maximian, auzind acestea, a râs și a zis: „Aceasta arată puterea zeilor noștri, că într-acel fel se arată oamenilor, precum singuri voiesc”. Grăit-a lui sfântul: „Ticălosule, lauzi necuratele lucruri ale acelora, căci singur te asemeni lor cu necurățiile. Nu cunoști pe Dumnezeul Care ți-a dăruit ție cinstea și împărăția?” Zis-a Maximian: „Zeii mei mi-au dăruit mie împărăția aceasta”. Grăit-a sfântul: „Mă minunez de tine că, socotindu-te a fi deștept, te-ai pierdut pe tine singur, de vreme ce crezi diavolilor și slujești idolilor celor muți și fără de suflet. Lăsând pe Dumnezeul Cel viu și fără de moarte, urmezi diavolului, tatălui tău; deci, întoarce-te de la întuneric la lumină, ca să nu fii aruncat în focul gheenei în veci!”

Atunci Maximian, umplându-se de mânie, a dat tribunului Tiberian putere asupra lui ca să-l muncească; și nu numai asupra lui Alexandru, ci și asupra tuturor celor ce pomeneau numele lui Hristos. Pentru aceasta el a trimis pe tribunul acela în Tracia, ca să izgonească pe creștinii de pretutindeni și să-i muncească. Deci a poruncit să ducă pe Alexandru după sine până la Bizanț. Sfântul Alexandru, auzind aceasta, a zis către împărat: „Mulțumesc ție de aceasta, o, tirane, că vrei să mă faci pe mine slăvit prin multe țări. Dumnezeul meu o să mă învrednicească pe mine, ca prin toate marginile pământului pentru numele Lui Cel Preasfânt, să rabd toate durerile și pătimirile”. Atunci Maximian a poruncit să ia pe sfânt din fața lui; iar tribunul Tiberian l-a luat pe el întru a sa stăpânire. A doua zi a poruncit să-l dezbrace și să-l spânzure pe un lemn de muncire și cu unghii de fier să-i strujească tot trupul lui. Astfel strujindu-se, mucenicul n-a scos nici un glas de durere, ci numai ochii ridicându-și către cer, mulțumea lui Dumnezeu. După aceea, luându-l de la muncire, l-a legat cu lanțuri grele și l-a dat ostașilor să-l ducă în Tracia.

Sfântul, fiind dus legat, îngerul Domnului s-a arătat Pimeniei, maicii lui, în vedenia visului, zicându-i: „Scoală-te degrabă și gătește pe robii tăi și dobitoacele și urmează fiului tău cel dus în Tracia spre muncire, pentru mărturisirea lui Iisus Hristos, ca după sfârșitul aceluia, să îngropi trupul lui”. Fericita Pimenia, deșteptându-se, nu s-a mâhnit pentru fiul ei, ci mai ales s-a umplut de bucurie și de veselie. Deci, sculându-se îndată și gătind toate cele de cale, s-a dus cu sârguință pe calea aceea întru care era dus fiul ei și l-a ajuns în cetatea Catargin. Intrând acolo, a văzut pe sfântul înaintea poporului, judecându-se de Tiberian, cercându-se și muncindu-se, iar ea, de mare bucurie, a strigat cu glas tare către iubitul său fiu, zicând: „Fiul meu, Dumnezeul cel de sus și păstorul cel bun, să-ți ajute ție”. Dar, Tiberian, auzind glasul, îl întreba: „Al cui este glasul acela?” Și nimeni n-a înțeles de unde vine glasul acela, de vreme ce stătea mult popor împrejur. Zis-a Tiberian către mucenic: „Ticălosule, jertfește zeilor”. Iar sfântul a răspuns: „Eu jertfesc lui Dumnezeu jertfă de laudă”. Zis-a muncitorul: „Oare n-ai grăit că Dumnezeul vostru nu are trebuință de jertfă?”

Răspuns-a sfântul: „Nu are trebuință Dumnezeul meu de acel fel de jertfe de care voi aduceți idolilor voștri, ci are trebuință de jertfele dreptății și ale sfințirii; pentru că Dumnezeu este drept și sfânt!”

Atunci Tiberian a poruncit să-i ardă trupul cu făclii aprinse, zicând: „Să vedem, va veni Dumnezeul lui ca să-l scoată pe el din mâinile mele?” Deci, sfântul fiind ars, și-a ridicat ochii către cer, zicând: „Slavă Ție, Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai trimis pe arhanghelul Tău Mihail, în Babilon, și pe cei trei tineri i-ai izbăvit din foc; izbăvește-mă și pe mine, Doamne, din ceasul acesta al durerii și rușinează pe acest muncitor cu puterea Ta, ca și eu să grăiesc ca David: Trecut-am prin foc și prin apă și ne-ai scos pe noi întru odihnă„. Tiberian, auzind că focul nu se atinge de mucenic, s-a rușinat și a poruncit ostașilor să-l aducă legat pe drum înaintea sa. Iar maica sa, văzând pe fiul ei ducându-se în fața muncitorului, a rugat pe ostași să-i dea voie, să se apropie de fiul ei, ca să vorbească cu el, iar ei n-au oprit-o. Atunci sfântul mucenic, văzând pe maica sa, i-a zis: „Bine ai venit aici, doamnă, maica mea! Urmează-mă până la locul în care am să mă săvârșesc, precum mi-a arătat Domnul meu”. Iar unii din ostași grăiau: „Fericit ești, Alexandre, că mare este credința ta și mare este Dumnezeul creștinilor! Iată cât de multe munci ai suferit pentru Dânsul, și nimic rău n-ai pătimit!” Acestea zicând, mergea pe drum, după porunca lui Tiberian.

Sosind el la un izvor ce era acolo lângă cale, a șezut să se odihnească, și ostașii au început a ruga pe Sfântul Mucenic Alexandru să mănânce cu dânșii, deoarece trecuseră patruzeci de zile de când sfântul nu gustase nimic, nici pâine, nici apă. Însă el, având rugăciunea ca o hrană pentru sine, și-a plecat genunchii și a început a cânta psalmul acesta: Ridicat-am ochii mei la munți, de unde va veni ajutorul meu. Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul și pământul…, Doamne Iisuse Hristoase, păzește-mă fără de prihană pe mine, mielușelul Tău, ca să nu se bucure vrăjmașul meu de mine, că am cunoscut numele Tău. Nu mă rușina pe mine, Stăpâne, înaintea muncitorilor, ci trimite pe îngerul Tău și dreapta Ta, și fii mie ajutător și apărător”.

Sfârșindu-și el rugăciunea, i-a stat înainte îngerul Domnului, zicându-i: „Nu te teme, Alexandre, că a auzit Domnul rugăciunea ta, și eu sunt trimis de Dânsul în ajutorul tău”. Acestea zicând îngerul către sfânt, ostașii au auzit glasul cel grăit către mucenic, dar n-au văzut pe nimeni; deci, s-au temut foarte mult și de frică au căzut la pământ. Atunci fericitul a zis către dânșii: „Ce ați văzut, fraților, de v-ați înspăimântat așa de rău?” Iar ei au zis: „Am auzit glasul Dumnezeului tău, grăind către tine și frică ne-a cuprins pe noi; de aceea am căzut!”

Pe când ostașii grăiau acestea către Sfântul Alexandru, i-au ajuns pe dânșii Tiberian, fiind însoțit de cei mai mari ai cetății, și i-a întrebat cum se numește locul acela. Iar ei i-au răspuns: „Numele locului acesta este loc de judecată”. Iar Tiberian a zis: „Atunci se cade ca pe dânsul să facem judecată! Aduceți înaintea mea pe creștinul Alexandru!” Stând de față sfântul, Tiberian a zis către dânsul: „Oare tot în nebunia ta petreci și nu voiești să te închini zeilor? Precum văd, inima ta este împietrită, dar mie cu adevărat mi-e milă de tine și de aceea voiesc să te întorci spre zei, stăpânii lumii”. Mucenicul îi răspunse: „Necuratule, orbitule cu mintea și fiu al diavolului, cel ce te-ai dat tatălui tău, satana, cum poți să te milostivești spre mine, deoarece tatălui tău, satana, nu-i este milă de nimeni, ci pe toți voiește să-i tragă cu el în gheena focului și să-i piardă”.

Tiberian a zis: „O, răule! Așa îmi răspunzi, ca unui deopotrivă cu tine? Oare pentru aceea mă necinstești, că te cruț? Nu ți se cădea oare să mă cinstești pentru bunătatea mea către tine, iar nu să mă ocărăști cu osândiri?” Sfântul răspunse: „Cu adevărat ești asemenea tatălui tău, satana, având inima împietrită ca o piatră vârtoasă. Nu socotești oare că locul acesta se numește loc de judecată? Acest lucru arătat înștiințează, că degrabă te va ajunge judecata lui Dumnezeu, Cel ce are să judece viii și morții și să răsplătească fiecăruia după faptele lui. Atunci vei cunoaște că îți grăiesc adevărul, pentru că te va judeca Dumnezeu, că judeci fără de milă pe robul Lui. El vede cu câtă nedreptate și cât de cumplit mă judeci; dar să știi că aceste munci îmi aduc slavă, iar ție îți gătesc mare pierzare”.

Tiberian, auzind acestea, s-a aprins de mânie și a poruncit să aștearnă pe pământ ciulini de fier și să târască pe mucenic peste ei. Sfântul, fiind astfel muncit, tăcea, nesimțind durerile. Deci, Tiberian, cunoscând că Alexandru nu simte muncile, mai mult s-a iuțit și a poruncit la patru ostași să-l bată cu toiege dureroase. Iar mucenicul, fiind bătut, a strigat către muncitor, zicând: „O, păgânule, oare de acest fel îți sunt muncile ce mi le faci? Adaugă altele și mai cumplite, dacă ai; pentru că eu, cu ajutorul lui Hristos, Dumnezeul meu, nu simt dureri în aceste munci”. Atunci Tiberian a zis: „Îți voi zdrobi mădularele și te voi arunca în foc, cenușa ta o voi vântura și nici urmă de pomenirea ta nu voi lăsa pe pământ; atunci voi vedea, dacă va veni Hristosul tău să te scoată din mâinile mele”.

Sfântul răspunse: „Hristosul meu te va pierde fără zăbavă, iar trupul și oasele tale vor fi risipite pe pământ. Că nu te vei mai întoarce la Roma și nu vei vedea fața împăratului tău cel spurcat, deoarece Domnul va pierde pomenirea ta de pe pământ, fiindcă nu L-ai cunoscut, ticălosule, nici ai cinstit pe Cel ce ți-a dat cinstea și puterea aceasta. Că, de L-ai fi cunoscut, ai fi putut petrece în cer; iar acum, lăsând pe Dumnezeul Cel viu, ai iubit pe tatăl tău satana. Deci, te vei arunca cu dânsul în gheena focului, iar eu voi lăuda totdeauna pe Stăpânul și Mântuitorul meu Iisus Hristos, Care mă va izbăvi din mâinile tale și mă va învrednici în veci darului Său, întru slava Lui”.

Muncitorul, auzind unele ca acestea, și-a schimbat fața de mânie, însă a poruncit să înceteze a-l munci pe sfânt. Deci, plecându-se ziua, a voit să rămână acolo și, cinând, s-a culcat. După ce a adormit, a văzut în vedenia visului pe îngerul lui Dumnezeu înfricoșat, arătându-i-se cu sabia scoasă și zicându-i: „Păgânule, iată, am venit asupra ta, fiindcă muncești cumplit pe robul lui Dumnezeu, Alexandru! Deci să știi că pot să te ucid îndată cu sabia aceasta, dar te las până la o vreme; iar tu, sculându-te, să te duci degrabă prin Iliric la Bizanț, căci s-a apropiat sfârșitul robului lui Dumnezeu, Alexandru”.

Tiberian, deșteptându-se îndată cu spaimă, tremura de frică și, chemând pe cei ce erau cu dânsul, bărbați sfetnici ai săi, le-a spus înfricoșătorul vis. Iar aceia i-au zis: „Și noi am voit să-ți spunem să nu muncești pe omul acela atât de cumplit și cu nedreptate, dar n-am îndrăznit. Am auzit că este mare Dumnezeul creștinilor, că aruncă în focul cel nestins pe cei ce muncesc pe robii Lui”. Atunci Tiberian, mai mult s-a temut și a poruncit ostașilor ca îndată în același ceas al nopții să pornească pe mucenic înainte și, sculându-se și el, a mers după dânsul. Ei au trecut prin multe cetăți, dar n-au intrat în ele, că se grăbeau să ajungă în Bizanț, după porunca îngerului; fiindcă acea înfricoșată vedenie a visului o avea de multe zile în minte și se temea de ea și nu îndrăznea să facă ceva rău mucenicului.

Tiberian, trecând țara Iliricului, s-a apropiat de cetatea Sardica; și au ieșit în întâmpinarea lui mai marii cetății; dar el n-a intrat în cetate, ci a trecut pe lângă dânsa. Auzind creștinii care erau în cetatea aceea, că tribunul Tiberian a venit de la Roma și aduce cu el pe un mucenic oarecare, au ieșit toți din cetate, nu ca să vadă pe tribun, ci pe mucenic. Și, văzându-l dus deosebit, au alergat la el și, căzând la picioarele lui, grăiau: „Roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, purtătorule de chinuri al lui Hristos”. Iar el a zis către dânșii: „Fraților, voi rugați-vă Domnului pentru mine să săvârșesc alergarea mea pentru Iisus Hristos și să mă învrednicesc a lua, din sfânta Lui dreaptă cununa cea făgăduită mie”. Și, fiind dus mai departe sfântul mucenic și trecând cetatea Clisur, s-au apropiat de tabăra Vonomasiei – așa se numea locul acela – care era departe de Filipopoli ca la patruzeci de stadii, și au stat acolo. Tiberian începuse a uita acea înfricoșată vedenie care i se arătase în vis și, punând la încercare pe sfântul mucenic înaintea sa, l-a întrebat: „Mai petreci încă în nesupunerea ta, Alexandre? Nu voiești să te apropii de milostivii noștri zei și să jertfești lui Die și lui Asclipie, cei ce stăpânesc lumea?”

Sfântul răspunse: „Orbitule cu mintea, fiu al satanei, oare voiești să auzi altceva de la mine decât aceasta: că nu voi jertfi diavolilor?” Tiberian zise: „Să nu fie aceea, ca eu să te silesc să te închini diavolilor, ci marilor zei, Die și Asclipie”. Sfântul răspunse: „Nebunule, oare nu cunoști că Die și Asclipie sunt diavoli?” Tiberian zise: „Mă jur pe toți zeii, că voi face numele tău de ocară în tot pământul; pentru că mare dosădire îmi faci mie și zeilor mei”. Sfântul răspunse: „Și eu doresc aceasta, ca prin mine să se preamărească în tot pământul numele Domnului meu Iisus Hristos”. Atunci Tiberian a zis către ostașii, care stăteau înaintea lui: „Duceți-l din fața mea, că nu pot să rabd dosădirile de la dânsul. Să-l duceți la Filipopoli și să-l aruncați în temniță, până ce voi veni și eu acolo”. Ostașii au dus pe mucenic în cetatea lui Filip și l-au pus în temniță. Auzind cetățenii de venirea lui Tiberian, au ieșit întru întâmpinarea lui; iar el, intrând în cetate, gătea jertfă lui Die și lui Asclipie.

Deci, creștinii care erau în cetatea aceea, aflând de Sfântul Mucenic Alexandru că este în temniță, s-au adunat toți și au rugat pe păzitorul temniței să-i lase în temniță, să vadă pe mucenicul lui Hristos; iar păzitorul nu i-a oprit, pentru că era temător de Dumnezeu. Creștinii, intrând înăuntru și văzând pe sfântul șezând în legături, au căzut la picioarele lui și-i sărutau legăturile, zicând: „Binecuvântează-ne, purtătorule de chinuri al lui Hristos! Binecuvântează patria noastră, căci, suntem creștini și viețuim în cetatea aceasta cu multă frică; căci ighemonul cetății în toate zilele caută să ne muncească, dar nu poate să ne întoarcă de la Hristos. Mulți suntem aici cu darul lui Hristos și unii din cei dintâi cetățeni sunt în numărul nostru; deci, nădăjduim că puterea lui Hristos va birui credința păgânească și toată cetatea va slăvi pe Hristos. Iar tu, pătimitorule al lui Hristos, rabdă până la sfârșit, până ce îți vei săvârși bine alergarea ta!”

După ce Tiberian a săvârșit necurata jertfă idolilor și-a adus aminte de Alexandru, cel ținut în legături, și a zis către mai marii cetății: „Se cade vouă a ști, că am de la împărat, dat mie spre cercetare, pe un creștin, pe care în toată vremea călătoriei l-am silit cu munci la închinarea zeilor și n-am sporit nimic; căci îmi răspunde aspru și mă ocărăște pe mine și pe zeii noștri. Deci, poruncesc să-l aducă aici, poate se va rușina de voi care sunteți mulți și se va apropia de zei”. După ce au adus înaintea soborului pe Alexandru, Tiberian, șezând cu ighemonul, i-a zis mucenicului: „Spune, Alexandre, oare încă nu te-ai plecat să te apropii de zeii noștri? Iată, toți creștinii care sunt în această cetate, s-au închinat acum lui Die și lui Asclipie și numai tu singur te împotrivești”. Sfântul a răspuns: „Minți, ticălosule, precum și tatăl tău, satana, este mincinos; pentru că nici unul din creștinii cei de aici n-a făcut voia voastră! Dar ce voiești mai mult să auzi de la mine? Decât tot aceeași care ți-am spus înainte de multe ori, că sunt creștin și nu voi jertfi diavolilor celor spurcați! Iată, acum fac știre în auzul tuturor celor adunați aici, că sunt rob al Dumnezeului ceresc și niciodată nu mă voi lepăda de Iisus Hristos, Dumnezeul meu!”

Deci, Tiberian, rușinându-se, a zis către ostași: „Duceți-l înainte legat cu fiare, iar eu voi veni după voi”. Astfel au pornit cu sfântul pe cale. Ajungând la un pârâu ce se numea Sirma, mucenicul și-a spălat mâinile și fața și, stând spre răsărit, a început a se ruga, zicând: „Slavă Ție, Doamne Dumnezeul meu, că și în Filipopoli m-ai învrednicit a mărturisi sfânt numele Tău!” Iar ostașii, nelăsându-l mai mult să se roage, l-au luat și-l duceau în cale; apoi, când au ajuns într-un loc care se numea „Tabără”, unde se făcea târg, acolo i-a ajuns Tiberian și, punând înainte pe Alexandru, i-a zis: „Alexandre, știi oare că înaintea ighemonului am grăit cu tine cu blândețe, ca să jertfești zeilor; iar tu m-ai ocărât cu dosădire înaintea tuturor. Deci, măcar acum fă ceea ce ți se poruncește și vei scăpa de munci”.

Sfântul a răspuns: „Fiule al satanei, întunecatule diavol, ceea ce ți-am zis înaintea ighemonului, aceea îți voi zice în tot locul: Să nu nădăjduiești, că vei întoarce pe robul lui Hristos de la adevăratul Dumnezeu”. Atunci Tiberian a poruncit ostașilor să bată patru pari în pământ și, întinzând pe mucenic în patru părți să-l lege de acei pari și să-i dea două sute de lovituri. Deci, mucenicul, primind loviturile care i se dădeau, tăcea; dar în el se ruga către Domnul Dumnezeul lui. Atunci s-a auzit glas din cer, grăind către mucenic: „Îmbărbătează-te, Alexandre, și nu te teme de munci, căci sunt vremelnice; iată, Eu sunt cu tine!” Acest glas auzindu-l Tiberian, s-a temut foarte, și îndată a poruncit să-l dezlege și să înceteze de a-l bate și să pornească mai departe în cale. Ajungând în cetatea ce se numea Carasura, ce era între Filipopoli și Veria, Tiberian a intrat în cetate; iar ostașii cu Alexandru n-au intrat; ci, ducându-se sub niște copaci umbroși, se odihneau.

Fiind al șaselea ceas din zi și zăduf mare, sfântul a zis către ostași: „Fraților, mi-e sete!” Aceia i-au zis: „Și nouă ne este sete, dar de unde vom lua apă aici?” Sfântul le-a zis: „Așteptați puțin, că puternic este Dumnezeul meu, ca și în acest loc să ne dea apă”. Acestea zicând, și-a plecat genunchii și s-a rugat, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, care ai lovit altădată piatra în pustie și ai scos apă lui Israel cel însetat, caută și acum cu milostivire spre robul Tău și dă apă în locul acesta, ca să beau eu și cei ce sunt cu mine; ca și în aceasta să se preamărească numele Tău Cel preasfânt”.

Astfel rugându-se sfântul, îndată s-a desfăcut pământul sub un stejar și a izvorât pârâu de apă curată și rece. Ostașii, văzând această minune, au zis: „Cu adevărat mare este Dumnezeul creștinilor, Care ascultă degrabă pe robii Săi cei credincioși!” Deci, au băut din apa aceea sfântul mucenic și toți cei ce erau cu el, slăvind pe Hristos Dumnezeu! Apoi, de acolo, trecând multă cale, au ajuns la un râu, ce se numea Arzon și, de vreme ce se osteniseră pe cale, au șezut să se odihnească. Ajungându-i acolo Tiberian, a văzut pe mucenicul șezând și a zis cu mânie către ostași: „Ticăloșilor, pentru ce ați lăsat să șadă acel om necurat?” Și sculându-se, s-a dus și s-a apropiat de cetatea Veria, unde cetățenii au întâmpinat cu cinste pe Tiberian. În acea cetate, cea mai mare parte din popor erau creștini credincioși, însă de frica muncitorilor, păzeau în taină dreapta credință creștinească. Aceia, văzând pe Sfântul Mucenic Alexandru dus deosebi, au alergat la el și ziceau: „Bucură-te, purtătorule de chinuri al lui Hristos! Îmbărbătează-te și te întărește, pentru că nimic nu vor spori muncitorii cei păgâni împotriva puterii lui Hristos Dumnezeul nostru”.

Tiberian, chemând pe mucenic în Veria, i-a zis: „Alexandre, ascultă-mă ca pe tatăl tău și jertfește acum cu mine zeilor! De vei face aceasta, mă făgăduiesc ție înaintea tuturor, că îndată te voi elibera și, de vei voi din ceasul acesta să fii cu mine, vei fi mare în cetatea mea; iar de nu-ți va plăcea să fii cu mine, apoi vei merge unde vei voi”. Sfântul, zâmbind, i-a zis: „O, amară este mângâierea ta cu care mă mângâi pe mine! Aceste cuvinte ale tale, aduc sufletului meu mai cumplite munci! Dar să nu-mi dea mie Dumnezeu să urmez sfatul tău! De multe ori ți-am spus și îți spun și acum, și după aceasta iarăși zic: Sunt creștin și nu voi jertfi diavolilor tăi!” Tiberian, auzind acestea, s-a dus de acolo, luând după el pe mucenicul legat în lanțuri. Apoi ei au sosit la vadul râului Arzon, departe de Veria ca la patruzeci de stadii, unde erau multe case de oaspeți. Deci, Tiberian s-a odihnit acolo, așteptând pe mucenicul care se aducea mai pe urmă și căruia îi urmau mulți creștini din cetatea Veria.

După ce ostașii au ajuns cu mucenicul la Tiberian, mucenicul l-a rugat să-i dea vreme să se roage lui Dumnezeu și muncitorul l-a eliberat. Văzând sfântul un nuc mare, a mers sub el și, plecându-și genunchii, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, trimite pe îngerul Tău și ia sufletul meu, că nimic nu mai pot suferi, deoarece mi-a slăbit trupul”. Tiberian, văzând pe mucenic rugându-se, a zis către ai săi: „Mă minunez foarte de unde a învățat acesta rugăciuni de vrăjitorii, că a crescut înaintea ochilor mei și eu l-am rânduit în rânduiala ostășească, și niciodată nu am cunoscut că el știe farmece”. Chemând la sine pe sfântul i-a zis: „Alexandre, jertfește idolilor”. Sfântul a răspuns: „Cu adevărat mintea ta este întunecată, că iarăși voiești să auzi de la mine aceleași lucruri pe care de multe ori m-ai auzit grăindu-le”. Atunci Tiberian a poruncit să-i toarne untdelemn fiert pe piept; iar îngerul Domnului, stând de față nevăzut, a sfărâmat vasul, iar untdelemnul acela l-a turnat pe slugile muncitorului, arzându-le. Văzând muncitorul vătămați de untdelemnul fiert nu pe mucenic, ci pe slujitorii lui, s-a umplut de mânie și a poruncit să-l întindă pe mucenic sub copac și patru ostași să-l bată cu bețe fără de milă, până ce au ostenit cei ce îl băteau. După acea bătaie, sculându-se Sfântul Alexandru, a zis: „Dumnezeule, Stăpâne, binecuvântează copacul acesta și dă-i putere tămăduitoare; căci sub dânsul am pătimit pentru numele Tău cel sfânt”. Și din ceasul acela, rodul și frunza acelui copac, tămăduiau tot felul de boli.

Luând ostașii pe mucenic, l-au dus în cale, mergând înaintea muncitorului. După ce au trecut de Adrianopol, au ajuns la un loc ce se numea Vurtodexion și acolo sfântul a aflat pe maica sa, fericita Pimenia, care mersese acolo înainte de el. Deci, văzându-l, l-a sărutat și a căzut la picioarele lui, plângând. Grăit-a sfântul către dânsa: „Nu plânge, maica mea, că nădăjduiesc spre Domnul meu, că mâine îmi va da să-mi săvârșesc alergarea mea”. Ajungându-i acolo, Tiberian s-a odihnit, deoarece trecuse ziua. Apoi, sculându-se la al optulea ceas din noapte, s-au dus; și pe când răsărea soarele, au ajuns la un râu, care se numea Zionisel, unde era o casă de oaspeți și, odihnindu-se acolo puțin, a grăit către mucenic: „Multe munci ți-am rânduit ție și n-am putut să te întorc la zeii mei; deci, să știi că acum te voi pierde, de nu vei voi să asculți poruncile mele”.

Zicând acestea a plecat de acolo. Apropiindu-se de Bizanț, au mers la cetatea care se numea Drizipera, pe unde a trecut râul Erginului și, șezând lângă el, a rostit cea de pe urmă judecată asupra sfântului mucenic. Și a zis către dânsul: „Alexandre, iată, acum sfârșitul tău este înaintea ta, ce zici? Aici te voi ucide și trupul tău îl voi arunca în râu, ca să-l mănânce fiarele din apă”. Iar sfântul a răspuns lui: „Ți-aș mulțumi, dacă ai face aceasta acum cu adevărat, cum zici, că aș scăpa degrabă din mâinile tale; pentru că zeilor tăi niciodată nu voi jertfi, măcar că ai fi putut cu mii de morți să mă pierzi”. Atunci muncitorul a dat împotriva lui răspunsul de moarte, dându-l ostașilor să-i taie capul; iar trupul să-l arunce în râu.

Deci, sculându-se, s-a dus în cale, iar ostașii au rămas să săvârșească porunca. Pentru aceasta s-a adunat mulțime de popor din locuitorii cei ce erau acolo, vrând să vadă sfârșitul mucenicului, căci erau între dânșii mulți creștini. Sfântul mucenic a rugat pe călău să aștepte puțin până ce se va ruga și a cerut apă. Apoi, unul din cei ce veniseră la acea priveliște, luând un vas, a scos apă din râu și a adus mucenicului. Deci, sfântul mucenic, spălându-și mâinile și fața, a stat spre răsărit și, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, a început a se ruga, zicând: „Slavă Ție, Dumnezeul părinților noștri! Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov, de care se cutremură toată făptura și toți Ți se închină, ca unui Făcător al cerului și al pământului! Ție, Dumnezeului tuturor, Cel nevăzut și nestricăcios, cu frică îți stau înainte Serafimii, neîndrăznind a căuta spre Tine și strigă neîncetat: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin este cerul și pământul de slava Ta! Pe Tine Te binecuvântează soarele de pe cer. Pe Tine Te binecuvântează pământul și cele de pe el: oamenii, dobitoacele și toată suflarea cea vie Ție îți cântă laudă, că Unul ești în toți vecii, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh! Stăpâne, adu-Ți aminte de cei ce se tem de Tine și înalță mulțumiri preasfânt numelui Tău, nu mă trece cu vederea și pe mine păcătosul și nevrednicul robul Tău, Iubitorule de oameni, Doamne!”

După aceea a zis către cei ce erau creștini: „Fraților și părinților, aduceți-vă aminte de ostenelile mele; pentru că nu m-am lenevit a pătimi pentru Domnul nostru, ca să-mi fie milostiv mie și tot neamului creștinesc. Știți câtă cale am făcut? M-au adus de la Roma până la acest loc legat, cu lanțuri ferecat, purtat cu sila, târât și muncit; toate acestea le-am răbdat cu vitejie. Am biruit tirania lui Tiberie și pe diavolul, ajutorul lui, nu cu puterea mea, ci cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, și, iată, acum mă duc, ca să stau înaintea Stăpânului meu; iar voi rugați-vă pentru mine, ca să aflu milă de la Dânsul”. Apoi a grăit către cei ce aveau să-i taie capul, ca să mai aștepte puțin; și, plecându-și genunchii, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, ascultă pe robul cel ce a pătimit pentru numele Tău, dăruiește dar trupului meu ca unde se va pune, acolo să se dea tămăduire bolilor întru slava preasfânt numelui Tău”.

Și s-a auzit glas din cer făgăduindu-i să-i împlinească cererea. După aceea mucenicul a zis către ostași: „Fraților, săvârșiți degrabă porunca voastră”. Iar călăul cel cu numele Celestin a zis către sfânt: „Mucenice al lui Hristos, roagă-te Dumnezeului Tău, ca să nu-mi socotească aceasta ca păcat; căci îmi este poruncit, ca să te ucid pe tine”. Grăit-a lui sfântul: „Nu de voia ta faci aceasta, ci din poruncă; deci, cel ce a poruncit are păcatul, iar tu degrabă fă ceea ce ești dator a face, pentru că eu mă săvârșesc către Domnul meu”. Atunci Celestin i-a legat ochii cu o basma curată și, scoțând sabia, voia să-l taie. Însă auzind pe sfinții îngeri care veniseră să primească sufletul mucenicului, s-a înspăimântat și stătea astfel. Iar sfântul, așteptând tăierea cea grabnică, zicea către dânsul: „Frate, fă ceea ce ai să faci”. Răspuns-a călăul: „Mă tem, robule al lui Dumnezeu, pentru că văd pe niște bărbați luminați aproape de tine”. Iar sfântul a strigat către Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, dă-mi mie să mă sfârșesc în ceasul acesta!”

Atunci îngerii s-au îndepărtat puțin de la dânsul, iar Celestin, apropiindu-se, i-a tăiat cinstitul lui cap, și îndată sfântul lui suflet s-a luat de mâinile îngerești și s-au dus la cer în glasul laudei lui Dumnezeu. Atunci, s-a auzit acel glas îngeresc de tot poporul creștinesc, cel ce stătea de față acolo. Astfel, Sfântul Mucenic Alexandru și-a săvârșit nevoința pătimirii sale, iar trupul lui cel cinstit – după ce poporul a plecat – ostașii, din porunca muncitorului Tiberian, l-au aruncat în râul acela, și s-au dus.

După rânduiala lui Dumnezeu, patru câini au tras la mal din apă, trupul mucenicului și-l lingeau cu limbile lor și ședeau lângă el, păzindu-l de fiare și de păsările cele mâncătoare de trupuri, până ce a ajuns la locul acela maica mucenicului, fericita Pimenia. Aceea, luând trupul mult pătimitor al iubitului său fiu, l-a uns cu aromate și, învelindu-l cu pânze curate, l-a îngropat cu cinste lângă râul Erhinului; și se dădeau bolnavilor tămăduiri multe de la mormântul mucenicului. Odată, sfântul s-a arătat în vedenie maicii sale și a mângâiat-o și i-a vestit mutarea fără de zăbavă a ei către Dumnezeu, cu care acum, stând înaintea scaunului slavei lui Dumnezeu, în ceata sfinților mucenici, roagă pentru noi milostivirea cea iubitoare de oameni a Domnului, și slăvește pe Tatăl, pe Fiul, și pe Sfântul Duh, pe Unul Dumnezeu în Treime, Cel slăvit de toată făptura cea văzută și nevăzută, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sf. Cuv. Serghie Mărturisitorul

Sf. Cuv. Pavsicacos, Episcopul Sinadei

Sf. Mc. Alexandru, Episcopul Tiverianilor, care de sabie s-a săvârșit

Cuv. Nichifor presbiterul Mănăstirii Efesului

Cuv. Eftimie cel nou, ctitorul Mănăstirii Ivirilor din Aton

Cuv. Ioan Iviritul, tătal pomenitului Eftimie

Cuv. Gheorghie Iviritul, rudenie pomenitului Eftimie

Cuv. Gavriil Iviritul

«« Sfântul Epifanie, Episcopul Constanțianei Ciprului; Sfântul Ghermano, Arhiepiscopul Constantinopolului; Sfântul Mucenic Ioan Valahul
Sfântul Mucenic Isidor, din Insula Hiului; Cuviosul stareț Serapion Sindonitul; Sfântul Isidor, cel nebun pentru Hristos »»