Sinaxar 12 mai

📑 Cuprins:

• Sfântul Epifanie, Episcopul Constanțianei Ciprului
• Sfântul Ghermano, Arhiepiscopul Constantinopolului
• Sfântul Mucenic Ioan Valahul

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfântul Epifanie, Episcopul Constanțianei Ciprului

Epifanie era de neam fenician, din latura care este împrejurul Eleteropoliei, fiind departe de dânsa ca la trei stadii. Tatăl său era lucrător de pământ, iar meșteșugul maicii sale era țesătura de in. Aceștia aveau doi fii: pe Epifanie și pe fiica Calitropi. Întâmplându-se să moară tatăl său, a rămas Epifanie, care era ca de zece ani, împreună cu maica și cu sora sa. Maica lui se îngrijea cum i-ar putea hrăni pe amândoi, adică pe el și pe sora lui, fiindcă se afla în lipsă de trebuințele cele trupești.

Deci, având pentru slujbă un dobitoc nărăvaș, a zis maica sa către Epifanie: „Fiule, fiindcă casa noastră se află în strâmtorare de trebuințele cele trupești, având trebuință de bucate, ia dobitocul pe care îl avem în casa noastră, du-l la târg și-l vinde, ca să împlinim trebuința noastră de hrană”. Iar Epifanie a zis către maica sa. „Maică, tu știi că dobitocul nostru este cu nărav și mă tem că nu-l voi putea vinde; căci cumpărătorii cei adunați la locul acela, văzând năravul lui, mă vor pedepsi, zicând că „rău având, rău să pătimești după lege”. Și a zis maica lui: „Du-te, fiule, și Dumnezeul părinților noștri, al lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov, va da pricepere dobitocului, ca prin prețul lui să ne slujim noi”. Epifanie chemând pe Dumnezeu, Cel ce a dat darul lui Moise să săvârșească înaintea lui Faraon semnele cele mari, s-a dus, voind să împlinească dorința maicii sale.

După ce a intrat în târg, dobitocul cel nărăvaș s-a făcut cu bună rânduială și s-a împodobit cu multă blândețe; deci, a venit un neguțător, bărbat iudeu, cu numele Iacov, și a zis către Epifanie: „Copile, voiești să vinzi dobitocul acesta?” Iar Epifanie a zis: „Da, părinte, pentru aceasta l-am adus aici”. Iar Iacov i-a zis lui Epifanie: „De ce credință ești?” Epifanie a răspuns: „Sunt iudeu”. Iacov a zis: „Fiule, fiind de un neam cu mine, să nu luăm asupra noastră mijlocitor, ci fiind noi ai unui Dumnezeu drept, să îndreptăm prețul dobitocului, așa ca nici tu să nu te nedreptățești, nici eu să nu mă păgubesc; ca nu cumva să aducem și blesteme peste noi, căci pentru acestea se va mânia Dumnezeu asupra noastră; deci este mai bine a lua binecuvântări, căci scris este: Cel ce binecuvântează, se binecuvântează, și cel ce blesteamă se blesteamă. Epifanie, auzind acestea, s-a înfricoșat de osânda lui Iacov, și a zis către el: „Nu voiesc să-ți vând dobitocul acesta”. Iar Iacov l-a întrebat: „Din ce pricină, fiule?” Epifanie a zis către el: „Părinte, dobitocul acesta are nărav, dar strâmtorare preaamară de foame a intrat în casa mea. Eu am maică și soră, tatăl meu a trecut din această viață omenească, deci, mi-a poruncit maica mea să vând dobitocul pentru trebuința bucatelor; și acum am auzit de la tine, părinte, că este lucru rău a vătăma pe cineva; deci, m-am temut de Dumnezeu ca nu cumva să mă blestemi și să mă pedepsească Dumnezeu prin blestemul cel făcut asupra mea”.

Iacov, auzind acestea, s-a minunat de răspunsul copilului, și luând trei arginți i-a dat lui Epifanie, învățându-l cu acest fel de cuvinte: „Fiule, ia binecuvântarea aceasta și du-te la mama ta și vei avea în casa ta pâine; ia și acest dobitoc cu tine și, dacă își va schimba năravul și voia cea fără de rânduială, să petreacă în casa ta; iar dacă va rămâne într-aceeași neorânduială, scoate-l din casa ta, ca nu cumva să omoare pe cineva din ai tăi”. Auzind Epifanie aceasta, a luat cei trei arginți de la Iacov și, luând dobitocul, a mers spre satul său, depărtare ca de o stadie, și l-a întâmpinat un creștin cu numele Cleovie și a zis către dânsul: „Fiule, vinzi acest dobitoc?” Iar Epifanie a răspuns: „Nu, părinte”. Cleovie i-a zis: „De-l vinzi, ia prețul lui și lasă-mi-l mie”. Pe când vorbea acestea Cleovie cu Epifanie, dobitocul făcea neorândueli și căzând peste Epifanie l-a aruncat pe pământ, scoțându-l din răbdare. Deci, Epifanie, din pricina neorânduelii dobitocului s-a lovit la coapsele sale și zăcea pe pământ, plângând și neputând să se scoale.

Deci, Cleovie, apropiindu-se de Epifanie și pipăind coapsele lui, în locul unde îl lovise dobitocul cel fără de rânduială, și cercetându-l pe dânsul de trei ori, îndată s-a sculat, neavând nici un rău într-însul. Iar Cleovie a zis către dobitocul cel plin de toată neorânduiala: „Fiindcă ai voit să omori pe stăpânul tău, îți spun, în numele lui Iisus Hristos Cel răstignit, să nu te muți din locul acesta”. Și, după cuvântul lui Cleovie, dobitocul îndată a căzut la pământ și a murit. Și a întrebat Epifanie pe Cleovie, zicând: „Părinte, cine este Iisus Cel răstignit, în numele Căruia se fac niște semne ca acestea?” Cleovie a răspuns și a zis către Epifanie: „Acest Iisus este Fiul lui Dumnezeu, pe care L-au răstignit evreii”. Iar Epifanie s-a temut să spună lui Cleovie că este jidov. Deci, Cleovie a mers în casa sa; iar Epifanie a intrat în satul său la maica sa. Și văzându-l pe dânsul maica sa, l-a primit pe el cu bucurie și i-a povestit câte i s-a întâmplat lui prin dobitocul cel nebunatic.

După ce a trecut un an, maica lui Epifanie a zis către dânsul: „Iată dar, fiule, pământul nu se îngrijește și nu ne este nouă nici o mângâiere dintr-însul”. Căci, ei aveau puțin pământ deosebit, pe care și tatăl lui, lucrându-l cu osteneală, avea oarecare mângâiere dintr-însul; deci, a zis maica lui: „Să dăm moșioara noastră unui om lucrător de pământ; iar tu intră la vreun om temător de Dumnezeu, ca să înveți vreun meșteșug, prin care vei putea să te hrănești pe sine-ți, cum și mie și surorii tale să ne dai hrană”.

Deci, era în Eleteropolia, un învățător iudeu de Lege, bărbat minunat și cinstitor de Dumnezeu, după legea lui Moise. Acesta avea averi în satul în care s-a născut Epifanie și cunoștea pe tatăl și pe mama lui; asemenea și pe Epifanie și pe sora sa. Intrând el spre cercetarea averilor sale, a zis către mama lui Epifanie: „Femeie, voiești să-mi dai mie pe fiul tău? Iar tu și fiica ta, veți dobândi cele trebuincioase din casa noastră”. Auzind maica lui Epifanie acestea de la legiuitor, s-a bucurat mult și luând pe Epifanie, i l-a dat pe dânsul de fiu. Acel legiuitor se chema Trifon, și avea o fiică una născută, pe care voia să o însoțească cu Epi-fanie.

Deci, Trifon, luând pe Epifanie de fiu, l-a deprins cu osteneala rânduielii legii și cu învățăturile evreiești. Murind fiica lui Trifon, Epifanie a rămas singur în casa lui, sporind cu vârsta și cu înțelepciunea evreiască. După aceea, s-a întâmplat de a murit și Trifon și toată averea lui a rămas lui Epifanie. Murind încă și maica lui, Epifanie a luat pe sora sa în casa lui Trifon. Acolo erau amândoi, petrecându-și viața împreună în casă după învățătura lui Trifon. Epifanie, venind în satul unde se născuse, în care avea și averea rămasă de la Trifon, l-a întâmpinat un bărbat oarecare creș-tin, anume Luchian, minunat și înțelept, trecut în viața monahi-cească. El, având meșteșugul a scrie frumos, din acest meșteșug își dobândea pâine, și ceea ce prisosea o dădea celor ce aveau trebuință. Deci, Epifanie era călare pe dobitoc; iar fericitul Luchian mergea pe cale, și s-au întâlnit unul cu altul.

S-a întâmplat că un sărac s-a apucat de picioarele lui Luchian, și a zis către dânsul: „Omule al lui Dumnezeu, miluiește-mă, căci de trei zile petrec flămând, neavând nimic de mâncare!” Iar fericitul Luchian neavând ce să dea săracului, dezbrăcând haina lui, i-a dat-o, zicând: „Intră în cetate, vinde-o pe aceasta și cumpără-ți pâine!”

Deci, Epifanie a observat că Luchian, după ce s-a dezbrăcat pe sine și a dat haina săracului, a văzut haină albă din cer pogorându-se și acoperindu-l pe dânsul. Atunci Epifanie s-a înfricoșat cu frică mare și căzând pe fața sa, aruncându-se de pe dobitoc, a zis către Luchian: „Te rog pe tine, omule, spune-mi mie, cine ești?” Iar fericitul Luchian a zis către Epifanie: „Spune-mi tu mie de care credință ești și eu îți voi spune de mine”. Epifanie a răspuns și a zis: „Sunt iudeu”. Deci, Luchian a cunoscut că darul lui Dumnezeu a căzut peste Epifanie și a răspuns către Epifanie: „Cum, fiind iudeu, întrebi pe un creștin să te învețe cine sunt? Căci iudeii sunt urâciune creștinilor și creștinii iudeilor. Deci, iată, ai auzit că sunt creștin și nu ți se cade ție să auzi altceva de la mine”. Iar Epifanie a zis către Luchian: „Și ce, mă oprește a mă face și eu creștin?” Răspuns-a Luchian și a zis: „Îndărătnicia ta te oprește, căci putința este de față”.

Deci, Epifanie, umilindu-se de cuvintele lui Luchian, n-a mai mers spre cercetarea averii sale ci, luând pe Luchian, l-a băgat în casa sa cea rămasă lui și i-a arătat lui cele din casă, zicând: „Părinte, toate acestea sunt ale mele și voiesc să mă fac creștin și să viețuiesc viața monahicească. Aceasta îmi este soră, ce poruncești pentru ea?” Iar fericitul Luchian a zis către Epifanie: „Nu poți, fiule, având toată averea aceasta, să viețuiești viața cea monahicească, ci mărită pe sora ta după bărbat și dă-i ei cele spre trebuință; astfel vei putea să viețuiești monahicește”. Și a zis Epifanie către Luchian: „Părinte, mai întâi fă-mă pe mine creștin, apoi astfel voi face toate cele poruncite de tine”. Iar Luchian a zis către Epifanie: „Nu mi se cade mie, fără de știrea episcopului, să te fac creștin”.

Luchian zicând aceasta, a ieșit din casa lui Epifanie și s-a dus la episcop; iar Epifanie, nezăbovind, a zis către sora sa: „Voiesc să mă fac creștin și să petrec viața monahicească”. Sora sa i-a zis: „După cum voiești tu, astfel voi vrea și eu; după cum vei face tu, astfel voi face și eu”. Deci, Luchian a vestit pe episcop despre dorința lui Epifanie; iar episcopul a zis către Luchian: „Mergi și învață-l sfânta credința și, când vom intra noi în biserică, fă-l să cadă la iubitorul de oameni Dumnezeu”. Atunci s-a dus la casa lui Epifanie, pe care văzându-l Epifanie și sora lui, au căzut jos și s-au apucat de picioarele lui, plângând și zicând: „Părinte, ne rugăm ție, fă-ne să fim creștini”. Deci, Luchian tălmăcindu-le din dumnezeieștile Scripturi, i-a învățat pe ei îndeajuns. Și ei petreceau cu stăruință în rugăminte, zicând: „Fă-ne să fim creștini”. Deci, Luchian, luându-i pe amândoi, îndată i-a dus în biserică; și când a intrat episcopul, au căzut cu fața la pământ și se rugau ca să-i lumineze. Deci, episcopul, intrând în biserică, au mers și ei dinapoi împreună cu Luchian, ca să asculte dumnezeieștile Scripturi.

Când Epifanie s-a apropiat de ușile cele din afară ale bisericii, cum a pășit cea dintâi treaptă a scării, i-a căzut pe ea încălțămintea din piciorul cel stâng; iar el, pășind cu piciorul stâng, ca și cum cel drept ar fi fost înțepenit, i-a căzut și încălțămintea celui drept, și s-au aflat amândoi afară din pragul bisericii. Deci, Luchian s-a minunat de acestea; iar episcopul nu s-a mai îngrijit să ia încălțămintea lui ce i-a căzut din picioare, ci a intrat desculț în biserică. Ei se apropiau de Dumnezeu cu mare osârdie și, când stăteau și ascultau cuvioasele Scripturi, episcopul a luat seama, pe când ședea pe scaun, că fața lui Epifanie era preamărită și cunună pusă pe capul lui. Deci, după sfârșirea Evangheliei, episcopul a intrat în botezător și a poruncit să intre Epifanie, sora lui și împreună cu ei și Luchian, care s-a făcut părinte al lor în vremea sfintei luminări; iar episcopul, învățându-i toată rânduiala, i-a botezat, împărtășindu-i cu dumnezeieștile și nemuritoarele Taine.

După aceea episcopul le-a poruncit să ia prânzul cu el și, asemenea, să rămână șapte zile în episcopie. După cele șapte zile, Epifanie a luat pe Luchian și pe Sfânta fecioară Verinichi, care s-a făcut maica surorii lui Epifanie, și s-a dus la casa lui, unde, luând o mie de arginți, i-a dat Verinichiei, asemenea i-a dat în grija ei pe sora sa; pentru că aceasta era mai mare și peste alte fecioare, și astfel a eliberat-o pe ea împreună cu sora sa. După aceea, Epi-fanie, vânzând toate, le-a împărțit celor ce aveau trebuință, lăsându-și numai patruzeci de arginți, spre a-și cumpăra cărțile cele cu chip dumnezeiesc și dătătoare de viață; și astfel a ieșit din cetate împreună cu Luchian, care își făcuse o mănăstire, având cu sine zece monahi. Acei monahi scriau cărți cu osteneală, câștigând din ele hrana lor; iar Epifanie, când s-a făcut monah, era numai de șaisprezece ani.

În mănăstirea lui Luchian era un monah, cu numele Ilarion, al doilea după Luchian, fiind tânăr și împodobit cu multe semne; iar pe urma acestuia călca și un altul, anume Claudie. Epifanie, văzându-i pe aceștia, le-a râvnit spre bine; pentru că marele Luchian a dat pe Epifanie mai marelui Ilarion, ca să-l învețe dumnezeieștile Scripturi. Deci, Epifanie se nevoia cu multă osteneală să urmeze pe Ilarion în obiceiurile cele bune, cu darul lui Hristos și cu meșteșugul cel preabun. S-a întâmplat, însă, de a murit marele Luchian, și atunci Ilarion a luat povățuirea cetei fraților. Și era vrednic de văzut locul acela, ca și cum nu locuiau oameni în el; ci se părea că sunt sfinții îngeri, care slujesc Iubitorului de oameni, Preasfântul Dumnezeu.

Hrana fericitului Ilarion era pâine și sare; iar apă bea cu măsură. El totdeauna mânca a doua zi și de multe ori a treia, a patra zi și chiar la o săptămână. Acest mod de viețuire l-a ținut și Epifanie în toată vremea vieții sale.

Locul acela fiind lipsit de apă, odată, intrând niște călători în mănăstire și fiind arșiță preacumplită, au leșinat din preamare sete. Deci, au cerut apă să bea, dar nu s-a găsit apă în locul acela, căci apă era departe ca la cinci stadii. Numai noaptea, se duceau frații și umpleau vasele lor, fiindcă ziua nu puteau din cauza arșiței soarelui; iar călătorii, slăbind de sete, toți frații plângeau pentru ei. Atunci Epifanie, întinzându-și mâinile și atingându-se de vasul în care era vinul, a zis: „Credeți, fraților, că Cel ce a prefăcut apa în vin, va face și vinul în apă”. După cuvântul lui Epifanie, vasul cel plin cu vin s-a prefăcut în apă și, luând călătorii, au băut și ei și dobitoacele lor și astfel și-au venit în fire; iar după adăparea îndestulată a călătorilor, apa aceea s-a făcut iarăși în vin. Deci toți, și călătorii și frații, s-au înspăimântat de această minune. Din acea zi Epifanie, n-a mai voit să locuiască în locul acela; pentru că s-a făcut vestit de călătorii aceia, și astfel s-a furișat de frați și s-a dus într-un loc mai sălbatic; iar ei, neștiind în care loc locuiește, toți frații plângeau după Epifanie. Deci, a rămas în locul acela trei zile, petrecând nemâncat și nebăut; de vreme ce însuși locul acela era fără de apă.

Pe când stătea el acolo, s-a întâmplat de au trecut patruzeci de saracini. Când au văzut pe Epifanie în astfel de loc și în astfel de stare, toți au râs și l-au luat în batjocură. Iar unul dintre ei, având numai un ochi, căci celălalt îl avea închis, și având obicei de fiară, scoțându-și cuțitul din teacă, s-a dus la Epifanie, voind să-l lovească cu cuțitul. Atunci i s-a deschis ochiul cel închis. El, înfricoșându-se și aruncând cuțitul la pământ, a stat nemișcat; iar ceilalți, văzând nemișcarea prietenului lor, s-au dus la Epifanie și la prietenul lor și au văzut deschis ochiul lui cel închis. Atunci toți s-au înspăimântat. Deci, Epifanie, văzându-i mâhniți, a început a le vorbi cu blândețe; iar ei, venindu-și în fire prin cuvintele lui Epifanie și schimbându-se, îi ziceau că este Dumnezeu. Și, aducând silă peste aceasta, îl trăgeau cu ei, zicând: „Tu ești Dumnezeul nostru! Urmează-ne nouă și apără-ne de toată sila celor ce se ridică asupra noastră”. Epifanie, urmând acestora timp de trei luni, îi oprea de la toată neorânduiala.

Ei, văzând că prin sfătuire le aduce strâmtorare, adunându-se toți împreună, se tăvăleau la picioarele lui, ca să se ducă la locul său. Iar el, punând multe sfătuiri în auzurile lor, le zicea că de nu se vor îndepărta de aceasta, nu vor putea să aibă zile bune în viața aceasta. Apoi, luându-l toți, l-au dus la locul unde locuia mai înainte și, prin slujirea lor, i-au zidit casă și, toți închinându-se lui, s-au întors cu pace. Deci, eu fiind unul dintre dânșii, zice scriitorul, am rămas cu Epifanie, fiind învățat de dânsul prin cuvântul adevărului. Apoi, după trecerea a șase luni, luându-mă el, ne-am întors la marele Ilarion și toți frații văzând pe Epifanie, s-au bucurat cu bucurie mare. Deci, stând trei zile în mănăstire, Epifanie a rugat pe marele Ilarion să-mi dea pecetea cea întru Hristos, fiindcă Ilarion era învrednicit de treapta preoțească. Deci, luându-mă marele Ilarion și învățându-mă toată rânduiala, m-a botezat în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, poruncind să mă numească Ioan. Și am petrecut la dânsul zece zile; iar frații au rugat pe Epifanie să locuiască împreună în locul acela, dar el n-a voit, ci s-a dus să locuiască în locul de mai înainte.

Ieșind noi din mănăstire, am mers spre calea noastră și la depărtare ca de două mile de mănăstire, ne-a întâmpinat un tânăr oarecare, având un diavol din stăpânitori, care îl muncea prin pustie. Pe acesta, Epifanie, văzându-l gol și purtându-se pe drum nepotrivit și fără de rânduială de necuratul duh, a strigat cu mare glas: „Duh necurat, îți poruncesc, în numele lui Iisus Hristos Cel răstignit, să ieși din zidirea lui Dumnezeu!” Și îndată necuratul duh a scuturat pe tânăr și, aruncându-l la pământ, a ieșit dintr-însul. Atunci necuratul diavol a strigat cu mare glas: „Epifanie, mă izgonești din locul meu, în care am petrecut douăzeci și doi de ani, dar mă voi duce la împăratul perșilor și îl voi porni asupra ta și te voi face să stai cu multă scârbă înaintea feței lui”. După aceea tânărul a venit cu întreagă înțelepciune și a căzut la picioarele lui Epifanie, zicându-i: „Scoală-te, fiule, și du-te în pace la casa ta!” Și îndată s-a sculat.

Atunci diavolul cel necurat s-a dus în Persia și a luat în stăpî-nirea sa pe fiica împăratului și cu munca cu care îl muncea pe tânăr, asemenea o muncea și pe dânsa. Și a strigat, zicând: „De nu va veni aici Epifanie, care m-a trimis la fiica ta, nu voi ieși dintr-însa”. Și diavolul mai zicea: „Epifanie cu neamul din Fenicia, vino aici, ca să ies din fiica împăratului”. Auzind împăratul de la diavol despre Fenicia, a trimis mulțime de oameni știutori de multe limbi, spre căutarea lui Epifanie; și, căutându-l toată țara fenicienilor, nu l-au găsit și se întorceau mâhniți către împărat. Unii dintre dânșii au pătimit mult rău de la romani, fiind socotiți ca iscoade și ca unii ce vor să afle cu vicleșug tot pământul Feniciei. Deci, întorcându-se trimișii, au vestit împăratului că n-au găsit pe Epifanie.

Atunci diavolul a strigat cu glas mare: „Locuiește în locul ce se numește Spanidrion”. Împăratul, chemând treizeci de bărbați, a zis către dânșii: „Dezbrăcați-vă de portul persan și luați pe cel al romanilor și duceți-vă în Fenicia să căutați locul care se cheamă Spanidrion și să-mi aduceți pe Epifanie, locuitorul locului acela”. Ieșind acei treizeci de bărbați trimiși de împăratul și, schimbându-și hainele, s-au dus în Fenicia și, căutând mult, au găsit pe Epifanie. Fiind noapte când au ajuns ei în locul acela, Epifanie își făcea către Dumnezeu rugăciunile cele de noapte. Apoi, după ce au ajuns la ușa chiliei și au bătut, Epifanie nu s-a speriat nicidecum cu gândul, căci el săvârșea lucrul lui Dumnezeu. Deci ei, umplându-se de mânie, s-au sfătuit să sfărâme ușa chiliei; iar unul dintre ei, trăgând sabia și întinzând-o spre încuietoarea ușii, i-a rămas mâna nemiș-cată, neclintită, neîncovoiată și toată uscată; atunci toți ceilalți, înspăimântându-se, s-au dus departe de chilie.

Epifanie, după ce a săvârșit toată rânduiala slujbei cele duhov-nicești, a deschis ușa chiliei și văzând pe cel ce avea mâna uscată, a căzut cu fața la pământ, zicând: „Miluiește-mă pe mine, tainice slujitor al celor fără de moarte”. Epifanie a zis: „Ce ceri de la un om păcătos?” El a zis: „Am venit sănătos în locul acesta și, iată, mi s-a uscat mâna”. Epifanie a zis: „Sănătos ai venit, deci sănătos să te faci”. Atingându-se de dânsul, s-a așezat mâna ca și cealaltă. Când au văzut toți ceilalți semnul care s-a făcut, au venit și au căzut înaintea lui Epifanie, mărturisindu-și pricina pentru care au venit la dânsul. Iar el, auzind cuvintele oamenilor, a cunoscut că duhul cel izgonit de dânsul din tânăr, acela mergând chinuia pe fiica împăratului.

Atunci a zis Epifanie către mine: „Scoală, fiule, să urmăm oamenilor”. Iar ei au zis către dânsul: „Părinte, nu suntem trimiși de împăratul, decât numai la tine, pentru care aducem și un dobitoc de prisos ca să șezi pe dânsul”. El a răspuns: „Merg mai iute cu picioarele, numai că pe ucenicul meu nu-l voi lăsa aici”. Ei iar au zis cu mare frică: „Avem cămile pentru amândoi, numai urmează cu dragoste robilor tăi”. Atunci un tânăr oarecare, de bucurie, a căzut în fața sa și s-a închinat lui, zicând: „Iartă-mă, părinte”. Iar Epifanie cu fața veselă a zis către dânsul: „Scoală! Dumnezeu te va binecuvânta, fiule!”

Deci, tânărul, apucând cu multă băgare de seamă cu amân-două mâinile pe Epifanie, l-a pus pe cămilă și, venind către mine, a făcut asemenea, iar el mergea cu cămilele pe drum.

Călătorind noi treizeci și cinci de zile, am ajuns la cetatea împărătească și am rămas în locul ce se numește Urion; iar trei dintre dânșii, intrând, au vestit împăratului sosirea noastră. Deci, împăratul îndată a poruncit să intre la dânsul. Atunci Epifanie a intrat cu mare îndrăzneală, ca și cum nu ar fi avut să se întâlnească cu împăratul; iar eu, mergând în urma lui, a căzut peste mine frică și cutremur căci, văzând gloată multă stând împrejurul lui, m-am clătinat cu cugetul. Epifanie, apropiindu-se de împărat, îndată s-a sculat de pe scaun. Și a zis Epifanie către împărat: „Șezi, fiule, pe scaunul tău și nu te îndoi de plânsul tău, că am izgonitor al diavolului pe Dumnezeu, Cel ce-mi ajută! Numai crede în Dumnezeu, iubitorul de oameni, și nu te abate de la cele ce grăiesc și atunci vei vedea pe fiica ta sănătoasă; căci duhul cel rău, fiind gonit din acel loc, a venit cu osârdie la fiica ta. De vei crede în Hristos, Cel răstignit, Acela va izgoni pe acest diavol din fiica ta! Luminează, fiule, inima ta, și vezi-l pe acesta gonindu-se. Adu pe fiica ta în mijlocul nostru și vei vedea darul Iubitorului de oameni, Dumnezeu”.

Venind fiica împăratului în mijlocul lor, i-a zis Epifanie: „Vino-ți în minte și închină-te Tatălui ceresc, că lupul nu te va mai stăpâni!” Epifanie, zicând acestea, a apucat de mână pe fiica împăratului și, pecetluind-o de trei ori, a zis către duhul cel ce o chinuia: „Ai alergat rău la fiica împăratului; fugi de la dânsa în locuri nelocuite!” Și îndată dracul a ieșit din fiica lui. Epifanie, văzând pe împărat în spaimă, a zis către el: „Bucură-te, împărate, pentru fiica ta, că a fugit lupul în locuri nelocuite! Iar tu, fiică, mergi în camera ta și bucură-te cu maica ta cea bună; însă ia aminte de trupul tău, ca să nu se mai apropie de tine vicleanul!” Auzind fiica împăratului acestea de la Epifanie, s-a dus în cămara unde petrecea mama sa; iar împăratul și-a plecat grumajii înaintea lui Epifanie. Văzând pe împărat astfel, toți s-au plecat la pământ, zicând către Epifanie: „Împodobitule cu darul lui Dumnezeu, petreci cu osârdie lângă împărat, fă-te părinte al stăpânirii și să fii cu noi nelipsit. A supărat dracul pe împărăteasă și ai venit aici de l-ai izgonit”.

Atunci un vrăjitor dintre cei mai întâi i-a zis lui cu dragoste: „O, fericite Epifanie, vrăjitorule prea dorite, ai venit aici ca să ne îndreptezi; învață-ne pe toți, și atunci toți vrăjitorii se vor supune ție”. Epifanie, auzind aceste cuvinte, a zis către vrăjitorul cel neînțelegător: „O, vrăjitorule, vrăjmaș al adevărului, învață-te a nu grăi cuvinte fără rânduială, ci ia încuietoare în gura ta și să rămâi negrăind de-a pururea; că robul lui Dumnezeu nu este vrăjitor al nedreptății”. Acestea zicându-le Epifanie, îndată vrăjitorul a rămas mut, nemișcat din loc. Deci, acestea văzându-le împăratul și mulțimea ce-i stătea împrejur, cuprinzându-se toți de frică au căzut la pământ.

Epifanie, văzând pe aceștia căzând, a întins mâna către împărat și i-a zis cu dragoste: „Scoală, împărate, vino-ți în simțire și nu te teme!” Acestea zicându-le Epifanie, s-au sculat toți pe picioare. Iar Epifanie a zis vrăjitorului: „Caută la ce vezi și la ce auzi și să fii cu luare aminte la adevăr. Nu lua aminte la mine ca la un vrăjitor; căci sunt rob al Celui răstignit, grăiește și auzi, ca și mai înainte, și fă-te prieten al adevărului”. Atunci vrăjitorul a răspuns, zicând către Epifanie, că a greșit. Împăratul, văzând acestea, a poruncit să aducă aur, argint, mărgăritare și pietre scumpe înaintea tuturor și să le pună la picioarele lui Epifanie, zicând către el: „Ia acestea, părintele nostru, și să mă ai pe mine în sufletul tău!”

Și a zis Epifanie către împărat: „Noi, toate le defăimăm, ca să ne ținem de adevăr. Nu-mi da mie osteneli întru celelalte, că pe mine Hristos m-a învățat să nu am trebuință de acestea; ia-le tu, îngroapă-le în vistieria ta și îți vor fi moarte neîncetat. Ia aminte numai și te îngrijește, neputând să te folosești. În cugetul tău ai răutate, pierzând suflete prin aurul cel dat ție de la Domnul, ca să-l dai celor ce au trebuință. Fă-te drept înaintea Dumnezeului tuturor, ca nu cumva să te judeci întru osândă și să fii păzit în întunericul cel mai dinafară și atunci să-ți aduci aminte de cuvintele mele. Deci, acum primește cuvintele mele, că atunci vei fi vesel. Nu avea trebuință de această lume și atunci toată lumea se va supune ție. Ia aminte de vrăjitorii cei nestatornici, care te amăgesc pe tine prin legea întunecoasă. A sosit ceasul prânzului, mergi cu osârdie la masă, că multe cuvinte aș fi semănat; dar nu te împărtășești de nici unul dintre acestea. Eu știu cugetul tău, că de masă nu te depărtezi; du-te de mănâncă și desfătează-te în bună așezare, că vei da seamă de toate acestea”.

Atunci împăratul a zis către Epifanie: „Vino, părinte, să ședem împreună, să mâncăm din bucate”. Iar Epifanie a zis către el: „Mergi de șezi la masă, mănâncă toate după obicei, numai depărtează-te de neorânduială. Mie pâine de tărâță și puțină sare pentru întărire, îmi va împlini trebuința trupului”. Atunci împăratul a eliberat pe toți din palat; iar nouă ne-a poruncit să intrăm în cămara împărătească cea mai deosebită, trimițându-ne la masă multe feluri de bucate. Epifanie le-a întors pe toate înapoi, oprind numai o pâine, pe care întrebuințând-o, ne-am săturat, mulțumind Dumnezeului tuturor.

A doua zi, împăratul a chemat pe Epifanie, iar el, intrând cu îndrăzneală, a stat aproape de el. Împăratul, sculându-se de pe scaun, și-a pus coroana pe pământ; iar Epifanie a zis către dânsul: „Ia-ți vrednicia împărăției și să ai bună cunoștință către Dumnezeu”. Zis-a împăratul către Epifanie: „Părinte, rămâi cu noi aici și voi ține cuvintele voastre”. Epifanie a zis către dânsul: „De vei ține cuvintele mele, îmi voi aduce aminte de tine ori unde voi fi”. Și am șezut zece zile în palatul împăratului. Epifanie a zis către împărat: „Mă voi duce în patria mea, căci caut pe toți ce sunt acolo, iar tu stai pe scaunul tău, nesculându-te asupra grecilor; că de vei vrăjmăși contra lor, vei vrăjmăși contra Celui răstignit! Și, dacă te vei face vrăjmaș al Celui răstignit, atunci rău te vei topi de cei potrivnici!” Zicând Epifanie aceasta, a ieșit întâi împăratul cu ostașii lui, petrecându-ne spre țara noastră.

Când am ieșit noi din palat, iată în cale un tânăr mort pe pat, fiul unuia din megistani, pe care îl duceau la câinii satelor, ca să-l arunce spre mâncare. Deci, Epifanie a zis cu liniște celor ce duceau patul: „Fiilor, puneți-l jos pe cel mort, ca să-l vedem și noi”. Acest copil se omorâse rău, prin vrăjitoria unui făcător de rele; și este obiceiul la perși, ca cel ce a murit, astfel să fie mâncat de câinii satelor. Punând ei patul pe pământ, a zis Epifanie împăratului: „O, împărate, cel ce împărățești peste bărbați răi și fărădelege, trebuia ca acesta care a ieșit din viață, să se îngroape în pământ, ca Stăpânul din cer să trâmbițeze și să-l mute spre închinăciune. Peste acest fel de bărbați fără de rânduială împărățești, care mai înainte de vreme își fac moarte singuri. Iată, acesta, pe care îl vezi mort, a fost scos din viață de un făcător de rele. Dar Dumnezeul meu, Care S-a întins pe lemn, are să scoale pe acesta înaintea tuturor”.

Acestea zicându-le Epifanie și cu mâinile lui pipăind mortul, a strigat Iubitorului de oameni: „Fiul lui Dumnezeu, Cel ce pe Lazăr cel mort de patru zile l-ai înviat din morți, scoală și pe tânărul acesta!” Și luând rasa sa a îmbrăcat pe cel mort, pentru că la perși era obiceiul ca să ducă goi pe cei morți. Deci, îndată s-a sculat tânărul și s-a închinat lui Epifanie. Iar Epifanie a zis tânărului: „Mergi, fiule, la casa ta și îmbracă-te cu hainele cele obișnuite și adu-mi mie rasa”. Căci Epifanie avea obiceiul să poarte pe trup haină de păr, iar peste dânsa rasa.

Împăratul, văzând lucrul care s-a făcut de Epifanie, l-a presu-pus pe el că este Dumnezeu. Și a zis Epifanie împăratului: „Nu socoti de mine acestea, fiind asemenea omului pătimaș, că Dumnezeul meu, Căruia am crezut, acestea le dă prietenilor Săi”. Acestea și multe altele zicând Epifanie, a zis împăratului: „Întoarce-te, fiule, în palatele tale, că noi mergem către patria noastră”. Atunci împăratul a zis către Epifanie: „Părinte, câți ostași să trimit ca să te păzească pe tine?” Epifanie a zis către împărat: „Am pe Dumnezeu Cel din ceruri, Care mă păzește pe mine; iar ostași sunt sfinții Lui îngeri”. Atunci împăratul, închinându-se lui Epifanie, a strigat cu mare glas: „Mergi sănătos, Epifanie, slava romanilor, și fă pomenire pentru noi cei din Persia!”

Noi, plecând din Persia, am mers în Fenicia și, trecând oarecare parte din Fenicia, am intrat în Spanidrion și am aflat chilia după cum era mai înainte. Și, stând trei zile acolo, nu era apă să bem. Deci, stând Epifanie și căutând la răsărit, s-a rugat Dumnezeului din cer, zicând: „Cel ce ai desfăcut piatra cea vârtoasă și din ea ai izvorât apă, adăpând pe poporul cel însetat, desfă și pământul acesta și fă să izvorască din el apă pentru locuința oamenilor celor săraci”. Zicând Epifanie acestea, s-a făcut în locul acela oarecare bună mireasmă. Și iarăși, plecându-se de trei ori la pământ și rugându-se, luând sapa, a săpat puțin în pământ și, iată, a curs puțină apă; apoi iarăși săpând, a ieșit apă îndestul pentru trebuința noastră; iar noi, adică el și eu, eram liniștiți în locul acela. Deci Dumnezeu, Cel ce răsare iarbă dobitoacelor și verdeață spre slujba oamenilor, adapă cu apă tot pământul acela, cu porunca Celui ce de-a pururea se îngrijește de neamul omenesc și scoate din pământ mulțime de verdețuri spre îndulcirea și hrana noastră.

Venind asupra acestora o fiară oarecare și stricând toată verdeața, Epifanie a stat deasupra ierburilor și vorbea cu fiarele ca și cu niște oameni, zicând: „Nu-mi faceți mie osteneli, că sunt om păcătos și sărac; deci, pentru mulțimea păcatelor mele stau în locul acesta, plângând; Dumnezeu mi-a dat mie mângâierea aceasta a verdețurilor spre hrană și El vă poruncește să nu mai veniți în locul acesta și să vătămați verdeața mea”. Fiarele cele sălbatice, auzind acestea de la Epifanie, ca niște oameni bine simțitori, care, dacă greșesc vreunuia din cei mari, mustrându-se, se rușinează; așa și fiarele s-au rușinat de cuvintele lui Epifanie și s-au dus îndată; și din ziua aceea nu s-au mai apropiat de locul nostru. Auzind saracinii care ne-au zidit nouă chilia, că Epifanie s-a întors de la Persida, au venit spre întâlnirea lui, ca să fie binecuvântați de dânsul; și au mai zidit alte trei case, stând cu noi o lună. După aceea s-au dus la locurile lor și s-a auzit în toată cetatea Feniciei că Epifanie locuiește în Spanidrion. Deci, s-au adunat și alți frați în mănăstire, fiind cu toții opt la număr.

Într-o zi, Epifanie a mers la mănăstirea marelui Ilarion pentru cercetarea fraților și am mers și eu cu dânsul. Și, primindu-ne cu multă bucurie, ne-au ținut acolo multă vreme. Deci, diavolul, care din început se împotrivește robilor lui Dumnezeu, a luat chipul lui Epifanie și s-a dus în mănăstirea ce se cheamă Spanidrion. Acolo, întâmpinându-l pe dânsul un frate din cei mai leneși, a alergat spre el și îndată, căzând la pământ, s-a închinat înșelătorului diavol și a intrat într-însul, fiind neținut între frați. Epifanie a zis marelui Ilarion: „Părinte, un lup a intrat în mănăstire și pe toți frații i-a tulburat și clătinat!” Acestea zicându-le Epifanie, a sărutat pe toți și a plecat spre drumul nostru, mergând cu sârguință către mănăstirea noastră. Deci, făcând rugăciune către iubitorul de oameni Dumnezeu, îndată a izbăvit pe fratele acela de diavol, învățându-i pe toți să se păzească cu dinadinsul de vicleșugurile diavolești.

Odată, trei țărani, intrând oarecând în mănăstire, unul dintre ei avea pe necuratul diavol, iar ceilalți doi au rugat pe Epifanie pentru cel ce avea duhul necurat, zicând: „Părinte, ajută pe prietenul nostru”. Epifanie le-a zis lor: „Luați, fiilor, pe prietenul vostru și mergeți în pace, că în numele lui Iisus Hristos nimic rău nu va mai fi întru dânsul”. Și, crezând ei cuvintelor lui, s-a dus omul sănătos la casa sa.

Altădată un leu, fiind într-un loc pustiu, departe ca la 60 de stadii de mănăstirea noastră, stătea în pădure ascuns și pe mulți din oamenii care treceau pe acolo, îi prăpădea; fiind locul acela la îndemâna călătorilor. Deci, adunându-se toți cei ce aveau obiceiul să treacă prin locul acela, au venit la Epifanie în mănăstire, spunându-i despre leu, despre rânduiala lui cea rea și cum că locul acela, s-a făcut nelocuit și neumblat: „O, părinte, acel leu mulți oameni a pierdut; iar ceilalți, temându-se, nu mai voiesc să treacă prin locul acela”. Auzind Epifanie de neorânduiala leului, a zis către toți cei ce erau de față: „Să mergem, fiilor, întru numele Domnului și să vedem pe leul cel mâncător de sânge”. Deci, luându-mă pe mine Epifanie, am mers împreună cu oamenii și a căzut frică mare peste toți cei ce erau cu noi. Iar Epifanie a zis către oameni: „Fiilor, unde este locașul leului?” Iar ei, arătându-i locul, Epifanie a mers mai întâi decât toți; iar leul nicidecum nu se arăta.

Atunci Epifanie a zis cu mare glas: „Unde este locuința leului cel fără de rânduială?” În acel timp leul deodată a sărit din pădure, spre întâmpinarea lui Epifanie și, văzându-l, a căzut la pământ și a rămas mort. Deci, apropiindu-se Epifanie de gura lui, toți au fugit, fiind cuprinși de frică mare, socotind ca nu cumva să omoare pe Epifanie. Iar el a zis către toți cu mare glas: „Fiilor, veniți fără de frică și vedeți stârvul fiarei”. Atunci toți, adunându-se îndată, au văzut stârvul fiarei. Și Epifanie a zis către oamenii aceia: „De veți avea credință către Mântuitorul, bântuitorii voștri așa vor cădea”. Deci, luându-l bărbații aceia, ne-au dus iarăși în mănăstire și, binecuvântându-se ei de Epifanie, s-au dus în calea lor.

Astfel s-a slăvit prin Epifanie locul, care mai înainte se chema Spanidrion, care odată era nelocuit, neumblat și fără de apă. De aceea s-a numit și Spanidrion, căci nu avea apă, și s-a făcut rai împărtășit de toate bunătățile, îndestulându-se cu ape și cu tot felul de verdețuri. Deci, pe lângă toate acestea de care s-a învrednicit Epifanie de la Dumnezeu, i-a mai dăruit lui și acest mare și minunat dar, ca să tâlcuiască dumnezeieștile Scripturi cu tot adevărul; că, luând cărțile cele cu chip dumnezeiesc și citindu-le fraților, le arăta toată puterea lor.

Auzind Epifanie, ritorul și filosoful cel mare, locuitorul Edesiei, despre Epifanie, că este cuvântăreț, a dorit să se întâlnească cu dânsul. El, adică ritorul, venind în mănăstire, mulțimea fraților stătea și înălța lui Dumnezeu cântările cele de laudă; iar Epifanie stătea deosebi și își săvârșea rugăciunile sale. Apoi, după săvârșirea a toată slujba, Epifanie s-a arătat fraților. Ritorul stătea și lua aminte la mulțime și nu se închina nimănui. După ce a văzut Epifanie filosoful pe Epifanie, l-a cunoscut și, alergând, s-a închinat lui. Și a zis Epifanie filosofului: „Ce îți este, mare ritor Epifanie! La ce ai venit către Epifanie bărbatul cel prea mic și prea păcătos? De aceasta mă minunez de tine, filosofule, că ai venit către mine neînvățatul și, mai ales, pe atâta cale. O, filosofule, spune-mi pentru care pricină ai venit?”

Filosoful a zis către Epifanie: „Nu te minuna de aceasta, dascăle preadorite, că a zis Dionisie Alicarnasie: „Văzându-se oamenii unii cu alții se pot face mai buni sau, amestecându-se răi cu răi, se vor spânzura pe un lemn; că nici unul din oameni, purtând o haină, își va păzi trupul nevătămat; deoarece prea multă întâlnire dă prea multe cuvinte, și unde sunt prea multe cuvinte, se fac multe iscusințe și fel de fel de lucruri”. Zicând acestea filosoful către Epifanie și mai multe decât acestea, a tăcut, nemaivorbind nimic.

Apoi, luând Epifanie din cartea cea dintâi a facerii lumii, i-a tâlcuit-o filosoful stih cu stih. Deci, filosoful pe unele le primea, iar altora se împotrivea. Astfel au făcut trei zile, vorbind unul cu altul, și cele ce se vorbeau de dânșii le erau neîmpreună glăsuite. Filosoful, văzând petrecerea și obiceiurile lui Epifanie, pentru acestea l-a iubit foarte mult. Deci, a patra zi a zis filosoful lui Epifanie: „Dascăle, bună este locuința locului acestuia, voiesc, de vei porunci, să locuiesc și eu aici”. Epifanie a zis filosofului: „Aceasta este învoirea fiecăruia”. Și a zis filosoful lui Epifanie: „Dar și cărțile să le aduc? Epifanie a răspuns: „De vei băga ceva în cugetul tău, vei afla pe Epifanie bun cunoscător”. Filosoful a zis: „Calist să meargă la cărțile mele”.

Epifanie a zis filosofului: „Adu-le și mergi sănătos cu Calist”. Filosoful a zis lui Epifanie: „Toate lucrurile mele le las lui Calist, că eu nu mai ies din locul acesta”. Calist era fiu al lui Aetie, eparhul cel mare al Romei. Acesta, având duh rău, a văzut pe Epifanie în vedenie, zicându-i: „Voiești, Caliste, să izgonesc duhul din tine?” Calist a zis: „Cine ești, domnul meu, că poți să-l gonești?” Epifanie a răspuns lui Calist: „Eu sunt Epifanie Fenicopalestineanul, care locuiesc în mănăstirea Spanidrion; deci, dacă voi izgoni din tine duhul cel rău, vei veni să locuiești cu mine în Spanidrion?” Și a zis Calist către Epifanie: „Domnule, izgonește din mine duhul cel necurat și voi locui cu Tine”.

Epifanie a zis lui Calist: „Vezi să nu faci altfel; fiindcă iarăși se va lipi de tine”. Deșteptându-se Calist, a povestit această vedenie tatălui său, care era eparh. Deci, din ziua aceea Calist nu a mai fost supărat de duhul cel necurat. Apoi după trei luni de zile, a zis tatălui său, Aetie: „Tată, voiesc să mă duc în țara fenicienilor, să caut pe Epifanie și să locuiesc cu dânsul în Spanidrion”. Atunci tatăl său i-a dat mulți bani și l-a trimis cu ajutor. Venind el în Fenicia și găsind pe Epifanie, i-a povestit toate, și a locuit împreună cu noi. Apoi filosoful a trimis pe Calist în Edesa, din porunca lui Epifanie, împreună cu două slugi și cu trei cămile ca să-i aducă cărțile lui în mănăstire. Și, făcând Calist călătoria în Edesa, a luat cărțile filosofului, le-a pus pe cele trei cămile și le-a adus în mănăstire.

Deci, în fiecare zi, Epifanie și filosoful aveau multă vorbă între dânșii. Și a zis Epifanie filosofului: „Filosofia lui Daniil zice: Divanul a șezut și cărțile s-au deschis; vino, adu-ți cărțile tale și cu ale mele, pe care mi le-a dăruit Dumnezeu, să ședem să ne întrebăm unul pe altul”. Atunci Epifanie a pus Scripturile cele de Dumnezeu insuflate, de-a dreapta; iar filosoful, cărțile lui de-a stânga. Și, începând el de la începutul facerii lumii, adică, Epifanie de la Facerea, pe care a scris-o Moise; iar filosoful tot de la aceeași facere, pe care a scris-o Isiod, citind amândoi cărțile din stih în stih, se certau între dânșii; astfel era lumina lumină și întunericul întuneric, că Moise, ajutându-l Dumnezeu, a scris; iar Isiod avea viață de la Dumnezeu, iar de la diavol rătăcire. Deci, un an întreg a petrecut Epifanie vorbind cu filosoful; dar n-a putut să-l îndu-plece.

Odată, un număr de 60 de țărani duceau pe un tânăr oare-care, care era chinuit de duhul cel necurat. Și fiindcă nu puteau să-l biruiască, cei 60 l-au legat în lanțuri și l-au adus în mănăstire la Epifanie. Și a zis Epifanie filosofului: „Vino, filosofule, cel ce faci neînțelegeri cu păcătosul Epifanie și cheamă mulțimea zeilor tăi, ca să gonească duhul cel necurat din tânărul acesta”. Filosoful a socotit că Epifanie a fost biruit și nu mai are ce să răspundă. Deci, Epifanie, cunoscând aceasta, a zis către filosof: „Ce zici, o, filosofule, despre tânărul acesta? Sau tămăduiește pe cel bolnav și voi crede zeilor tăi, sau Dumnezeul meu de va izgoni duhul cel necurat din acest tânăr, atunci și tu vei nădăjdui și vei crede în Cel răstignit”. Dar la toate acestea filosoful n-a crezut lui Epifanie, ci socotea că este luare în râs.

Atunci Epifanie, sculându-se și apucând pe tânăr, i-a zis: „Tânărule, voiești să scot fiarele din mâinile tale?” Filosoful, auzind acestea, îndată a fugit în chilie și a încuiat-o cu zăvorul, zicând și socotind în gândul său: „Monahul acesta, ca un prost ce este, voiește să dezlege pe cel nebun; iar de nu vom fugi de obrăznicia lui, ca niște înțelepți, apoi vom pătimi rău de la blestematul acesta”. Deci, scoțând Epifanie fiarele de la tânăr și pecetluindu-l pe el de trei ori, a zis duhului celui necurat: „Epifanie păcătosul, rob al Domnului, îți poruncește ție, în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel răstignit pe Cruce, ieși din omul acesta și nu mai intra într-însul!”

Și îndată a ieșit duhul cel necurat și și-a venit tânărul în stare bună. Deci, filosoful, văzând liniștit pe acel tânăr, a descuiat ușa și a sărit din chilie spre închinăciunea lui Epifanie, zicând niște cuvinte ca acestea: „O, Epifanie purtătorule de cunună, cred și am crezut celor grăite de tine, prin lucrurile cele ce se fac! Căci cuvintele zboară, fiind neroditoare, iar lucrurile se arată, că sunt roditoare. Deci, voiesc și eu să mă fac părtaș al Celui răstignit”.

Epifanie a zis filosofului: „O, filosofule, ce te minunezi de aceasta, ca și cum noi am fi făcut-o? Nu! Ci Fiul lui Dumnezeu este Cel ce face bunătățile acestea, prin cei ce cred în El”. Acestea zicându-le Epifanie și mai multe decât acestea, am mers la marele Ilarion și l-a botezat. Și am stat în mănăstirea marelui Ilarion douăzeci de zile. Și a rugat Epifanie pe marele Ilarion ca să trimită cu filosoful Epifanie pe unul din frați în Elevteropoli, ca să-l facă pe el episcopul, preot; și marele Ilarion a făcut astfel. Apoi iarăși am mers în mănăstirea noastră ce se numea Spanidrion. Deci, Epifanie, chemând pe toți frații, le-au zis lor: „Acesta, care odată i se părea că este ceva, nimic fiind, se socotea pe sine filosof; iar acum, cu darul lui Dumnezeu, s-a făcut cu adevărat filosof, căci s-a învrednicit de treapta preoției. Acesta este părintele vostru cel duhovnicesc”. Deci, Epifanie filosoful s-a învrednicit de darul lui Dumnezeu și a fost egumen al fraților din acea mănăstire.

Dar, fiindcă mulți intrau în mănăstire și nu lăsa pe Epifanie să se liniștească, a socotit să lase locul acela și să se ducă în părțile Egiptului. Deci, a zis către mine: „Fiule, urmează-mi mie”. Și am zis către dânsul: „Părinte, voi urma ție oriunde te vei duce”. Și chemând pe toți frații și întărindu-i pe ei, le-a zis: „Mă duc, fiilor, spre cercetarea fraților din mănăstirea marelui Ilarion”. Iar ei, înțelegând că voiește să se ducă pentru supărarea cea multă a celor ce veneau acolo, toți căzând înaintea feței lui, cu mult plâns și tânguire rugau pe Epifanie să nu plece de la ei. Iar Epifanie, venind și el întru multă milostivire, i-a încredințat pe ei, zicând că nu se va mai duce.

Dar noi nerămânând nici zece zile, m-a luat pe mine noaptea, și am ieșit și am mers în Ierusalim și ne-am închinat viețile noastre Cinstitei Cruci a Stăpânului, și am umblat prin cetate șaisprezece zile, cercetând toate Locurile Sfinte și rugându-ne. Apoi, ieșind din cetate, ca să mergem spre Egipt, ne-a întâmpinat o femeie care era chinuită de duhul necurat.

Aceasta, apucându-se de rasa lui Epifanie, i-a rupt-o, și îndată a ieșit duhul cel necurat dintr-însa. Iar ea, căzând la picioarele lui Epifanie, îl ruga, zicând: „Iartă-mă pe mine, părinte, și nu te mânia asupra mea”. Deci, a zis Epifanie către acea femeie: „Mergi sănătoasă la casa ta; căci cel ce a rupt haina mea, s-a rupt pe el însuși”.

Deci s-a dus femeia la casa ei. Apoi, pogorându-ne noi în Iope, am aflat o corabie gata, care avea să meargă în Alexandria. Ieșind noi din corabie și intrând în cetate, ne-a întâmpinat un iudeu învățător de lege, cu numele Achila, cu care a început Epifanie a vorbi despre lege. Deci, am petrecut în multă întrebare în ziua aceea; și a doua zi, venind iarăși la întâlnire, au făcut atâta vorbă între ei, încât Achila, plecându-se tâlcuirii lui Epifanie, a dorit să se facă creștin. Deci, Epifanie îngrijindu-se, l-a dus la papa Atanasie; iar noi am ieșit din cetatea Alexandriei.

Deci, mergând noi spre părțile Tebaidei celei de sus, ne-a întâmpinat pe noi un monah, ucenic al marelui Antonie, cu numele Pafnutie. Și a zis Epifanie către dânsul: „Binecuvântează-ne pe noi, părinte”. Iar Pafnutie a zis: „Binecuvântați sunteți, fiii Domnului”. Și făcând Pafnutie rugăciunea, ne-am sărutat unii pe alții și ne-am odihnit puțin în locul acela.

Deci, Epifanie a întrebat pe Pafnutie despre toate cele ce a făcut marele Antonie, și i-a povestit lui toate. Atunci Epifanie a zis lui Pafnutie: „Părinte, voiesc să locuiesc în locul ce se cheamă Nitria”. Iar Pafnutie a zis către Epifanie: „Mergi sănătos, îndulcește-te de părinți, adună iarbă de vară și mergi în ostrovul Ciprului și hrănește oi spre îmbrăcăminte și cinstește pe copii, ca să fie miei”. Acestea zicându-le Pafnutie, iarăși rugându-ne, ne-am sărutat unii cu alții și am mers fiecare în calea sa.

În locurile cele din împrejurul Leondopoliei, era un bărbat care se socotea de unii bun și că avea mai înainte cunoștința lui Dumnezeu; iar numele lui era Ierax. Despre acesta, Epifanie a auzit în Palestina și avea dorință să-l vadă. Asemenea și Ierax auzise despre Epifanie, dar el era afară de Leondopoli, ca la o milă de acel loc. Ierax învăța că trupul nu se va scula, ci un altul oarecare în locul lui; deoarece acesta se va risipi în pământ, căci este scris: „Pământ ești și în pământ vei merge”. Și iarăși zicea, că copiii nu vor fi desăvârșiți cu vârsta în veacul cel ce va să fie. Deci, intrând noi în mănăstirea lui, am aflat mulțime de oameni învățându-se de la dânsul; căci, de când s-a lepădat de lume, nici de untdelemn nu se împărtășea, nici de vin. El, după ce a văzut pe Epifanie, a întrebat de unde este; și, înștiințându-se că este palestinian, l-a întrebat de nume. Atunci, aflând că se numește Epifanie, s-a îngrijit foarte mult, căci venise știre în Egipt despre Epifanie că este înțelept și are mai înainte cunoștință.

Deci, după ce l-a întrebat pe Epifanie de unde este și cum se numește și după ce a aflat toate acestea, învăța iarăși poporul. Ei, venind să tâlcuiască Învierea, ziceau despre trup că nu va învia. Atunci Epifanie, scârbindu-se, a zis către Ierax: „Pune-ți zăvor la gura ta și învață-te a nu huli despre nădejde”. Și, după cuvântul lui Epifanie, Ierax a rămas mut și nemișcat din loc. Deci, cei ce se învățau de dânsul, văzând minunea pe care a făcut-o Sfântul asupra lui Ierax, s-au înspăimântat. Și, luând Epifanie din dumnezeieștile Scripturi, a început a-i învăța pe toți cele despre Înviere. Deci, a trecut timp ca la trei ceasuri și Ierax stătea mut. După aceasta a zis Epifanie către dânsul: „Grăiește cuvântul cel adevărat și ascultă credința cea întemeiată”. Atunci Ierax a dat răspuns, zicând către Epifanie că a greșit și că se va pocăi de socoteala aceea fără de rânduială.

Plecând noi din Leondopoli, am mers în Tebaida cea de sus. Acolo era un bărbat drept, cu numele Ioan; și, intrând la el, ne-a primit cu multă dragoste. Unii din cei din locurile acelea, duceau la Ioan pe un tânăr legat, ca să rămână la el; dar tânărul acela era supărat de duhul necurat. Deci, după ce a văzut pe Epifanie, i-a zis cu glas mare: „De ce ai venit aici, Epifanie, robul lui Dumnezeu?” Și a petrecut de la ceasurile șase până la nouă, strigând așa. Deci, deodată rupând legăturile, a alergat la Epifanie și, apucându-se de picioarele lui, a strigat: „Eliberează-mă pe mine pentru Dumnezeu, pe Care tu Îl cinstești!” Dar Epifanie zise duhului rău, să nu iasă din om, ca să nu cunoască Ioan cele despre Epifanie. Epifanie a zis tânărului: „Scoală, omule, ce-mi faci supărare?” Atunci îndată s-a sculat tânărul sănătos, ieșind din el necuratul duh. Și am petrecut trei zile la Ioan, bărbatul cel minunat și împodobit cu viața îmbunătățită; și, ridicându-se de acolo, ne-am coborât în Vucoli și am stat acolo șapte ani, dar și acolo, lui Epifanie, îi făceau oamenii multă supărare prin întâlnirea cu ei.

Deci, odată un filosof cu numele Evdemon, a venit la Epifanie și au ridicat cuvinte între ei și au stat zece zile vorbind unul cu altul. Căci Epifanie arăta lui Evdemon adevărul din Scripturile cele de Dumnezeu insuflate, iar Evdemon, prin ceata cea nefolositoare se împotrivea celor ce zicea Epifanie. Evdemon avea un copil, care era chior de un ochi. Deci, Epifanie a zis către Evdemon: „Iată, filosofule, cu toate că ești împodobit cu cuvinte, cu bogăție și ai mulți zei, pentru ce nu te-ai îngrijit de copilul tău, ca să fie amândoi ochii lui sănătoși?” Filosoful a râs de aceasta, zicând lui Epifanie: „Dacă în toată lumea cea de sub cer, numai copilul lui Evdemon ar fi avut un ochi, aș fi avut dreptate să mă îngrijesc de el; iar dacă sunt mulți care umblă pe pământul acesta fără nici un ochi, ce-i pasă lui Evdemon pentru aceasta?” Epifanie a zis către Evdemon: „Dacă ar fi fost, o, filosofule, numai copilul tău orb, ce ai fi putea să faci pentru tămăduirea lui?”

Evdemon a răspuns: „Nimic altceva, decât aș fi socotit de multe ori și aș fi zis, că nimeni nu este în toată lumea ca copilul meu”. Epifanie i-a zis: „Filosofule, nu lua aminte la cele ce se grăiesc despre mine, ca ceva vrednic de râs, căci Dumnezeu este în mijlocul nostru. Adu pe copilul tău chior și vezi slava lui Dumnezeu”. Epifanie, zicând acestea, apucă de mână pe copilul lui Evdemon și, pecetluind de trei ori ochiul lui care nu vedea, îndată a văzut. Evdemon, văzând ceea ce a făcut Epifanie, l-a rugat, zicând: „Dascăle, de ai dragoste către noi, voiesc și eu să mă fac creștin”. Iar el i-a zis: „Ascultă, o, filosofule, cele despre bunul și milostivul Dumnezeu, în care cred creștinii: Altădată a eliberat pe poporul israelit, care era în robia lui Faraon, împăratul Egiptului, și l-a izbăvit de el, și ca pe uscat l-a trecut pe mare în pustie și l-a dus în pământul în care curgea lapte și miere.

Altădată îl ruga pe acest popor, care era nesupus și avea neaducere aminte de cele către Dumnezeu, prin proorocii, zicând: „Poporul Meu, ce ți-am făcut ție? Sau cu ce te-am nedreptățit? Sau cu ce te-am supărat pe tine? Răspunde-mi?” Drept aceea, înțelepte Evdemon, gata este Dumnezeu să primească pe toți cei ce vin la El cu chip bun și, chiar de ar fi făcut cineva prea multe păcate, i se vor ierta lui. Deci, du-te, înțelepte Evdemone, intră în cetate și să nu te rușinezi de a cădea înaintea episcopului, căci Hristos iubește smerenia; de aceea a venit cu multă smerenie la noi”.

Evdemon, ascultând cuvintele lui Epifanie, a intrat în cetate și a căzut înaintea episcopului și s-a făcut creștin. De atunci, Epifanie s-a făcut vestit în tot Egiptul; și episcopii au căutat să-l hirotonească pe el episcop. Epifanie a zis către mine: „Haide, fiule, să mergem iarăși în patria noastră!” Deci, am mers iarăși în patria noastră și am intrat în mănăstirea marelui Ilarion. Iar marele Ilarion plecase din mănăstire pentru multa supărare ce i se făcuse, și se dusese din Cipru în locurile cele din jurul Pafiei. Deci, frații, văzând pe Epifanie, s-au bucurat cu bucurie mare, dar plângeau pentru marele Ilarion. Și am stat în mănăstire patruzeci de zile, după care, ieșind, am mers la mănăstirea noastră, care se cheamă Spanidrion, în care Epifanie făcuse egumen pe filosoful Epifanie Edeseanul, și acesta purta grija mănăstirii de mulțimea fraților, căci era și el bărbat minunat. Deci, văzând toți pe Epifanie, s-au bucurat foarte și am stat amândoi într-un loc în mănăstire trei zile; iar a patra zi mi-a zis: „Fiule, ia-ți altă chilie și liniștește-te într-însa”. Și așa am făcut. Stăteam în mănăstire, liniștindu-ne.

Făcându-se foamete în locul acela, pe pământul fenicienilor, s-a adunat mulțime de popor la Epifanie și îl ruga, zicând: „Ajută-ne, părinte, ca să nu pierim și roagă pe Dumnezeu să dea ploaie pe pământ și pământul să dea roadele sale”. Epifanie a zis către acei oameni: „Ce-mi faceți mie supărare, căci sunt om păcătos!” Și iarăși l-au rugat pe Epifanie, ca să se roage iubitorului de oameni pentru ploaie. Iar el le-a zis: „Acum v-am spus că sunt păcătos”. Astfel ei încă și mai mult rugându-l, a venit ceasul al nouălea din zi. Deci, Epifanie a zis egumenului: „Poruncește fraților să pună masă acestor oameni, să mănânce, să se veselească și să se ducă în calea lor”. Și le-a pus masă. Epifanie a intrat în chilia sa, iar ei, mâncând, soarele trimitea razele sale ca vara; și deodată s-a făcut întuneric, fulgere, tunete și ploaie mare s-a vărsat pe pământ, încât toți s-au sculat de la masă. Și nu era nici un loc în toată Fenicia, care să nu fi primit acea binecuvântare; și a plouat într-una pe acel loc trei zile.

Deci, apropiindu-se acei bărbați de chilia lui Epifanie, îl rugau, zicând: „Să oprești prin gura ta ploaia cea din cer”. Epifanie le-a zis: „Ce socotiți, fiilor, acestea asupra mea? Căci om sunt, ca și voi, și știe Făcătorul de bine ce ne trebuie nouă. Oare voiți să vă duceți în calea voastră?” Ei au răspuns: „Da, părinte”. El, ieșind din chilie, toți s-au adunat și l-au înconjurat; iar Epifanie a zis egumenului: „Poruncește să pună masa oamenilor, să mănânce, să bea și să se ducă în calea lor”. Și după ce au șezut toți la masă, au cerut de la Epifanie să-i binecuvânteze, și cum a zis Epifanie: „Bine este cuvântat Domnul…”, îndată ploaia a stat pe pământ. Epifanie, văzând iarăși supărarea cea mare care i se făcea în mănăstire, iarăși a căutat să plece de acolo.

Deci, când au făcut episcopii adunare pentru alegerea de episcop, și-au adus aminte de Epifanie. În mijlocul episcopilor era și un monah, bărbat evlavios, tânăr cu vârsta, dar desăvârșit în întreaga înțelepciune, cu numele Polivie. Și acesta cunoștea pe Epifanie. Episcopii au zis către el: „Ia un dobitoc iute la picioare și du-te în mănăstirea Spanidrion, de vezi dacă este acolo Epifanie și, înapoindu-te, vestește-ne nouă; dar să nu spui la nimeni aceasta, nici chiar lui Epifanie”. Deci Polivie, venind în mănăstire, a intrat și s-a închinat lui Epifanie. A zis Epifanie lui Polivie: „Pentru ce ai venit aici, fiule Polivie?” Iar el a zis către Epifanie: „Eu, părinte, vreau să spun adevărul”. A zis Epifanie către Polivie: „Fiule Polivie ai alergat și ai venit, fiind trimis de cuvioșii bărbați pentru iscodire, nu ascunde fiule, că minciuna este lucru rău; ci spune adevărul, că Dumnezeu este în mijlocul nostru, fă-te slujitor iscusit al adevărului, că Epifanie umblă din loc în loc, suspinând și tremurând pentru păcatele sale. Vino dar, Polivie, rămâi aici și trimite dobitocul tău preoților, lăsându-i să caute pe cei vrednici de acele locuri”. Zicând Epifanie aceasta, îndată Polivie a primit cuvântul lui și, învoindu-se cu însoțitorul său, a trimis dobitocul episcopilor.

Cel ce venise, a dus pe Epifanie în Cipru. În noaptea aceea, luându-mă pe mine și pe Polivie, am ieșit din mănăstire și am mers în Ierusalim, ca să ne închinăm viețile noastre, cinstitei Cruci. Intrând în cetate și stând trei zile, a zis Epifanie către mine și către Polivie: „Veniți să mergem, ca de marele Ilarion, părintele vostru, să ne binecuvântăm, că am auzit că este în Cipru”.

Pogorându-ne noi în Cezareea, am aflat acolo o corabie cipri-otă, în cetatea Pafiei. Deci, Epifanie, a întrebat pe conducătorul corabiei unde locuiește marele Ilarion; iar el i-a spus că într-o peșteră dimprejurul cetății Pafiei și corabia noastră merge acolo. Deci, în acea noapte, am intrat în corabie și am călătorit până la Pafa. După ce am ieșit din corabie, întrebând, am ajuns la marele Ilarion. Intrând noi la dânsul s-a făcut mare bucurie de întâlnire, rămânând în acel loc două luni. Ilarion avea multă supărare de la cei ce veneau la dânsul.

După ce Epifanie a judecat să ieșim din Pafa, Ilarion a zis către Epifanie: „Fiule, unde vrei să mergi?” Și Epifanie a zis: „În Ascalon, în Gaza și în celălalt pământ”. Ilarion a zis către Epifanie: „Fiule, mergi în Salamina, că vei afla acolo loc de locuit”. Epifanie n-a voit să asculte cuvintele lui Ilarion. Deci, Ilarion iarăși a zis către Epifanie: „Ți-am zis ție, fiule, că acolo se cade să te duci și să locuiești; deci, nu avea împotrivire la cuvintele mele, ca nu cumva să te împărtășești de primejdia mării”. Apoi, sărutându-ne și pogorându-ne noi la mare, am aflat două corăbii: una mergând către Ascalon și cealaltă către Salamina. Deci, suindu-ne în corabia celui ce avea să meargă către Ascalon, s-a făcut mare furtună pe mare și corabia era în primejdie să se sfărâme. Și din această pricină am făcut trei zile pe mare, deznădăjduiți fiind de noi înșine, și în ziua a patra corăbierii au împins corabia spre valurile ce o purtau asupră-i și ne-a scos la cetatea Salamina. Ieșind din corabie zăceam pe pământ mai mult morți de necaz și de foame; iar corabia a rămas în acel loc să o dreagă, fiind stricată de valuri.

Deci, făcând noi trei zile, cu darul lui Dumnezeu ne-am venit în stare bună, și iarăși voia Epifanie să mergem la acel loc, adică la Ascalon; fiindcă episcopul locului, adică al cetății salaminilor, ieșise din această viață. Pentru aceea erau adunați toți episcopii ostrovului aceluia, spre a hirotoni pe cel ce ar fi putut să păstorească turma lui Hristos. Ei au stat acolo, adunați câteva zile și se rugau lui Hristos, ca să le descopere pe cel ce ar fi putut să fie vrednic de preoție. Și era în cetatea ce se numea Chitria, departe de Salamina ca la 20 stadii, un oarecare din episcopi, bărbat cuvios, fiind hirotonit ca episcop, de cincizeci și opt de ani.

Acesta s-a învrednicit și de mărturisire și pătimind mult pentru Hristos, s-a eliberat pentru mărturisirea Fiului lui Dumnezeu. Despre acesta se zicea, că a fost ținut împreună cu Gelasie, episcopul cetății salaminilor spre a mărturisi numele lui fiind Papos, pus de părinți la nașterea sa; pe acesta îl aveau toți episcopii ca pe un părinte, pentru mărturisirea cea întru Hristos, pentru anii episcopiei, și avea încă și cunoștința lui Dumnezeu. Acestui episcop i s-a descoperit despre Epifanie, ca să se fie hirotonit episcop al bisericii salaminilor. Atunci, fiind vara și vremea strugurilor, după ce Epifanie a judecat ca să mergem de la cetatea Salaminilor, a zis către mine și către Polivie: „Fiilor, să mergem în târg, să ne cumpărăm struguri ca să avem în corabie”. Venind noi în târg și tocmindu-ne cu vânzătorul, Epifanie a ales doi struguri frumoși și a zis vânzătorului: „Cât ceri pentru acești doi struguri?” Epifanie avea obiceiul de a nu se împotrivi; iar vânzătorul îi spuse prețul strugurilor și el scoase argintul să plătească. În acel timp veni Cuviosul Papos rezemat de doi diaconi, împreună cu trei episcopi și, apropiindu-se de Epifanie, el avea în mâini strugurii și prețul lor. Atunci a zis un oarecare din cei ce stăteau de față: „Iată, vin episcopii aici”. Deci, Papos a zis către Epifanie: „Părinte, lasă strugurii vânzătorului și urmează-ne în biserică”.

Aducându-și el aminte de dumnezeiescul cuvânt, care strigă și zice: Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie, în casa Domnului vom merge, a urmat lor în biserică. Papos a zis către Epifanie: „O, părinte, fă rugăciune”. Aceasta pentru ca Epifanie să se facă cunoscut că este cleric. Și a zis Epifanie către Papos: „Părinte, iartă-mă, că nu sunt cleric”. Papos a zis către Epifanie: „Vezi, o, fiule, ca să nu te lepezi înaintea acestor sfinți părinți, ca cel ce a ascuns talantul”. Iar Epifanie a zis către el: „Nu părinte, nu sunt cleric!” Atunci Papos i-a dat pace; iar un oarecare din diaconi apucându-se de capul lui Epifanie, l-a dus către Papos, spre jertfelnic cu sila, încât s-au adunat mulți ca să-l păzească la jertfelnic. Deci, l-a hirotonit pe el mai întâi diacon, apoi l-a hirotonit preot și a făcut slujba; după aceea l-a hirotonit episcop. După terminarea slujbei bisericii ne-am suit în episcopie și a zis Papos către Epifanie: „Vino și îndeamnă pe părinți ca să ne împărtășim de masă și să ne veselim pentru hirotonia ta”. Iar Epifanie, suferind cu greu și scârbindu-se în cugetul său, plângea; iar Papos a zis către Epifanie: „O, fiule Epifanie, se cădea ca noi să tăcem, dar îmi dai pricină să mă fac nebun ca să arăt cele făcute. Pentru că acești părinți adunați aici, au dat slavă lui Dumnezeu pentru vestirea episcopului și au aruncat osteneală asupra mea, toți zicând către mine păcătosul: „Roagă-te lui Dumnezeu cu osârdie și se va descoperi ție!”

Iar eu, închinându-mă într-o căscioară, rugam pe Mântuitorul pentru una ca aceasta. Atunci un fulger a străbătut în chilie și am auzit un glas către mine păcătosul: „Pape, Pape, ascultă!” Iar eu, înfricoșându-mă, am zis: „Ce-mi poruncești, Domnul meu?” Și a zis către mine cu blândețe: „Scoală și ia cu tine pe unul din diaconi și pogoară-te în târg; că, iată, vei afla acolo un monah, care cumpără struguri de la un vânzător și are cu dânsul doi monahi. Fața lui se aseamănă cu capul Proorocului Elisei, pe acesta hirotonește-l episcop; dar să nu-i spui lui, ca nu cumva să fugă; iar numele lui se cheamă Epifanie”. Iată m-am făcut nebun, fiule! Vezi ce faci! Tu m-ai silit pe mine la aceasta! Deci, ia aminte de tine, că eu am fost trimis și ceea ce am fost dator să fac, am făcut! Eu sunt nevinovat pentru toate acestea, cum vei vedea”.

Auzind acestea Epifanie, a căzut pe fața sa și s-a închinat episcopului Papos, zicând: „Nu te mânia, părinte, că sunt om păcătos și nu sunt vrednic pentru măsura preoției!” Și închinându-se, îi îndemna pe ei la prânz; iar după ce au prânzit, s-a dus fiecare la biserica sa.

După trei zile, un oarecare bărbat cinstit, cu numele Eugnomon, a fost aruncat în temniță de oarecare om strălucit al cetății, pentru o datorie de o sută de arginți. Numele celui ce îl aruncase se chema Dracon. Acest Eugnomon, fiind roman, nu avea pe nimeni care să-l izbăvească din temniță. Auzind Epifanie despre aceasta, a mers la Dracon ca să izbăvească din temniță pe Eugnomon romanul. Și a zis Dracon către Epifanie: „Mergi, străinule de legea noastră, și adu-mi cei o sută de arginți, care îmi este dator prietenul tău”. Dracon era foarte bogat și sălbatic cu obiceiurile. Deci, Epifanie a mers la episcopie, unde se găseau o sută de arginți în păstrare pentru slujba bisericii, pe care, luându-i, a mers și i-a dat lui Dracon, și astfel a eliberat pe străinul acela. Un diacon oarecare, cu numele Harin, despre care mărturiseau mulți că este fără de rânduială, a ridicat pe toți clericii contra lui Epifanie, zi-când: „Veniți să alungăm pe străinul acesta, ca nu cumva să mănânce toată averea bisericii și atunci noi vom fi vinovați păcatului”.

Acest Harin era foarte bogat și căuta să gonească pe Epifanie ca, în locul lui, să fie el episcop. Deci, s-a pus asupra lui Epifanie, zicând aceste cuvinte: „Nu ți-a fost ție destul, Epifanie, că ai venit aici neavând nici rasă și ai luat Biserica și încă îi risipești averile ei ca un străin? Oare cine va suferi acestea? Ori dă cei o sută de arginți ai Bisericii, sau du-te în patria ta!” Deci, romanul cel eliberat de Epifanie s-a dus în Roma și, vânzând toate ale sale, a adus banii lui Epifanie, iar romanul acela a petrecut cu Epifanie până în ziua morții lui. Epifanie, luând cei o sută de arginți, i-a dat lui Harin, zicând către dânsul: „Primește cei o sută de arginți pe care i-am dat pentru străinul acela”. Harin fiind foarte lacom, a luat arginții de la Epifanie și, chemând pe toți clericii, le-a zis: „Veniți și luați cei o sută de arginți pe care i-a risipit Epifanie, că eu i-am cerut pe toți de la dânsul”. Deci, clericii nu s-au învoit la socoteala cea rea a lui Harin și au zis către dânsul: „Du-te și-i dă pe ei de la cine i-ai luat”. Iar acesta nu i-a dat pe ei lui Epifanie. Astfel multe și grele supărări a făcut Harin lui Epifanie; dar el pentru nici una nu s-a mâniat asupra lui.

Altădată, fiind praznic la episcopie, Epifanie avea la masă pe toți clericii; și era obișnuit să țină în mâinile sale Sfânta Evanghelie și să învețe ziua și noaptea dumnezeiescul cuvânt. Deci Epifanie, învățând la masă pe cei ce prânzeau, o pasăre, ce se numește corb, a croncănit tare. Iar Harin, pe când Epifanie vorbea dumnezeiescul cuvânt, a zis celor ce prânzeau: „Cine din voi cunoaște ce a zis corbul?” Deci, corbul iarăși a croncănit cu același glas și Harin a zis iarăși: „Cine din voi cunoaște ce grăiește corbul?” Și iarăși, Epifanie, învățând pe toți la prânz, cu al treilea glas a croncănit corbul. Și a zis lui Harin celor de la prânz: „Am zis vouă, cine din voi știe ce croncănește corbul?” Atunci Epifanie cu nimic scârbindu-se, a zis lui Harin cu multă blândețe: „Eu știu ce a zis corbul!” Iar Harin i-a zis lui: „Arată-mi mie și vei fi stăpân peste toate ale mele”. Epifanie i-a zis lui Harin: „Corbul a zis ca să nu mai fii diacon”.

Deci, din cuvântul lui Epifanie a căzut tremur peste Harin și n-a mai vorbit, nici n-a mai mâncat sau băut ceva, ci, purtându-l pe el slugile lui, l-a dus în casa sa și l-a pus pe pat; iar a doua zi de dimineață a murit în acel loc. El avea o soție foarte credincioasă, dar fii nu avea. Aceea a adus lui Epifanie toate averile sale, pe care a făcut-o și diaconiță a Bisericii. Ea avea o mână slăbănoagă de zece ani; deci, cum a apucat-o pe ea Epifanie, ca să o pecetluiască cu semnul cinstitei Cruci, îndată s-a făcut sănătoasă și s-a ușurat de durere. De atunci, adică din ziua în care a vorbit Epifanie cu Harin, toți clericii au luat hotărârea de la Domnul, împreună cu cuvântul lui, ca să se supună lui Epifanie cu frică și cu cutremur.

Fericitul Epifanie păzea și aceasta: în ceasul aducerii de jertfă, niciodată nu săvârșea sfânta jertfă, până ce nu vedea vedenia, adică pogorârea Sfântului Duh peste Sfintele Daruri. Deci, odată, zicând de trei ori cuvântul, nu s-a făcut vedenia. Plângând el și rugându-se să i se vestească pricina, întâi a căutat la diaconul cel din stânga, care ținea ripida, și cum s-a uitat la el, a văzut pe fruntea lui lepră. Aceasta era arătată tuturor, că acel diacon era vinovat cu ceva. Deci, Epifanie a întins mâna și a luat ripida din mâna diaconului, zicând către dânsul cu blândețe: „Du-te la casa ta și să nu te împărtășești acum de dumnezeieștile Taine”. El îndată a ieșit și s-a dus la casa lui. Iar Epifanie a dat ripida altui diacon. După aceea, începând a zice dumnezeieștile cuvinte cu frică și cu lacrimi, îndată a văzut vedenia.

Apoi, după terminarea Sfintei Liturghii, Epifanie a chemat și l-a întrebat pe diacon, voind să știe pricina. El a spus că în noaptea aceea s-a culcat lângă femeia sa. Atunci Sfântul Epifanie a chemat toată preoțimea și a zis către dânșii cu blândețe: „Fiilor, câți v-ați învrednicit de hirotonie, dezlegați pașii voștri să nu umble în aceste lucruri și să urmați Sfântului Pavel, care propovăduiește în biserici și zice: Cei ce au femei să fie ca și cum n-ar avea. De atunci, Sfântul Epifanie n-a mai hirotonit pe cei ce aveau femeie, ci numai pe acei bărbați cuvioși și văduvi, care viețuiau viața singuratică.

Aceasta este slava Dumnezeului tuturor, Cel ce ne-a dat viața, și Care slăvește pe cei ce Îl slăvesc, după cum zice dumnezeiescul cuvânt: „Numai pe cei ce Mă slăvesc, îi voi slăvi; iar cel ce Mă defaimă, se va necinsti”.

Deci, s-a întâmplat că s-a îmbolnăvit cuviosul părinte Ioan, ucenicul sfântului, de o boală din care a și murit; și, zăcând el pe patul său, m-a chemat și a zis către mine: „Fiule, Polivie”. Eu am zis către dânsul: „Ce voiești, părinte?” El mi-a zis: „Fiindcă Epifanie oprește de a se scrie minunile acelea, pe care Dumnezeu le-a săvârșit prin dânsul, ia hârtiile acestea și scrie tu, fiule, cele ce vor urma din ziua de astăzi; căci până astăzi eu am scris cele ce am văzut pe Epifanie făcând, fără să știe el, că îi va adăuga lui Dumnezeu anii vieții și vei petrece lângă dânsul. Dar vezi să nu te lenevești, fiindcă și eu am scris acestea, fiind îndemnat de Dumnezeu, deoarece mă duc în cale, după cum se duc toți cei de pe pământ”. După aceasta, Ioan a zis către mine: „Cheamă pe Cuviosul părintele nostru Epifanie”. M-am dus și l-am chemat. Și, intrând el înăuntru, a zis către Ioan: „Părinte Ioane, te lenevești a te ruga pentru păcătosul Epifanie”. Ioan a zis către Sfântul Epifanie: „Părinte, fă rugăciune că am să vorbesc ceva cu tine”. Făcând Epifanie rugăciune și zicând toți „Amin”, a zis Ioan către el: „Apropie-te de mine, părinte!” Și s-a apropiat de dânsul. Apoi Ioan a zis către Epifanie: „Părinte, puneți mâinile tale pe ochii mei și sărută-mă, că mor!” Epifanie și-a pus mâinile pe ochii lui și l-a sărutat și Ioan îndată și-a dat sufletul. Atunci Epifanie a căzut pe grumazul lui Ioan, l-a plâns și s-a mâhnit de sfârșitul lui.

Odată, Epifanie, căzând cu fața la pământ, ruga pe Dumnezeu ca să-i ajute să zidească o biserică nouă, căci cea dintâi era mică pentru cei ce intrau într-însa. Pe când era el cu fața la pământ și se ruga lui Dumnezeu pentru trebuința bisericii, s-a auzit către dânsul glasul lui Dumnezeu, poruncindu-i să înceapă acel lucru fără de îndoială, făgăduindu-i tot ajutorul. Atunci Epifanie, nelenevindu-se, a mers și a făcut rugăciune în locul unde urma să se ridice biserica. Și erau cei mai mari peste zidirea bisericii, șaizeci, încă și mai mulți lucrători pentru slujirea acestora; și mai erau atunci în cetate și bărbați elini bogați, cu bani și cu averi.

Acolo mai era un om oarecare ce se numea Dracon, iar de cei mai mulți se numea „marele Dracon”. El avea un fiu, care se numea tot Dracon. Acesta, îmbolnăvindu-se de o cumplită arsură la coasta cea dreaptă și tatăl lui cheltuind mult cu doctorii, nimic nu s-a folosit la sănătate. Deci, marele Dracon arăta multe rele către Epifanie, prin cuvinte și prin lucruri; iar Epifanie, dacă îl vedea vreodată, întâi el i se închina. Odată, Epifanie trecea printr-un loc unde erau adunați mulți bogați și vorbeau între ei vorbe urâte. Acolo era și marele Dracon împreună cu fiul său cel bolnav, care, văzând pe Epifanie, a început a-l batjocori. Iar Epifanie, apropiindu-se și închinându-se înaintea acestora, a apucat de mână pe Dracon cel mic și a zis: „Dracone, fă-te sănătos!” Și îndată, împreună cu cuvântul lui Epifanie, Dracon s-a făcut sănătos. Văzând toți s-au înspăimântat. Atunci marele Dracon, văzând ceea ce a făcut Epifanie, de frică și de cutremur n-a mai putut să meargă la casa lui pe picioare, după obicei; ci, ducându-l slugile, l-au pus pe pat.

A doua zi dimineața, a venit femeia lui Dracon și a rugat pe Epifanie să meargă să facă rugăciune, ca să se ridice acela. Ducându-se Epifanie în casa lui Dracon și rugându-se, îndată s-a sculat de pe patul său. A doua zi, luând cinci mii de arginți, i-au adus lui Epifanie. Iar el a zis: „Fiule, mie îmi este destul o hăinișoară pentru trup și pâini proaste cu apă de băut! Ce-mi aduci mie greutate, nevrând eu să te îngreuiez? Dar, de voiești să te slăvești, du-te și stai lângă biserica lui Dumnezeu și dă acești bani celor ce se trudesc și se ostenesc acolo!” Așa a făcut Dracon, apoi a rugat pe Epifanie de l-a botezat pe el și pe femeia lui.

Un oarecare elin, adică păgân, cu numele Sinesie, fiind și el bogat, avea un fiu, unul născut, ca de treisprezece ani. Peste acesta a năpădit o patimă, care îi înconjurase grumajii, îl sugrumase și a murit. Din această pricină era plâns și bocet în casa lui. Atunci un creștin oarecare, anume Ermie, a zis maicii copilului: „Doamnă, roagă-te să vină aici marele Epifanie, că va învia copilul vostru”. Ea, crezând, a trimis îndată pe Ermie la Epifanie, fiindcă Ermie era prieten cu el. Deci, Ermie, ducându-se, a zis către Epifanie: „Părinte, domnul meu Sinesie m-a trimis la tine, să te aduc la casa lui și să te rogi lui Dumnezeu ca să înviezi pe fiul său, care a murit”. Atunci, Epifanie m-a luat și pe mine și am venit în casa lui Sinesie. Și cum Epifanie a intrat în casă, femeia lui Sinesie a căzut la pământ, zicând către Epifanie niște cuvinte ca acestea: „Ai venit aici, mare doctor al creștinilor, arată-mi meșteșugul tău să vedem, să luăm cercare fiind tămăduiți și așa să ne apropiem de Hristosul tău”.

După ce femeia a zis acestea, Epifanie a zis către dânsa: „De vei crede în Cel răstignit și înviat, vei vedea pe copilul tău umblând”. Femeia a zis: „Nimic altceva nu se află în gândul meu, decât numai să iau aminte la Cel răstignit!” Atunci, apropiindu-se de pat și cu mâna dreaptă ștergând grumajii copilului, a zis către dânsul cu fața lină: „Evstorghie!” Și îndată copilul și-a deschis ochii și a stat pe pat. Atunci s-au înspăimântat toți cei din casă. Deci, văzând maica lui Evstorghie minunea ce s-a făcut prin Epifanie în casa sa, a luat trei mii de arginți și i-a dat lui Epifanie. Iar el a zis către dânsa: „O, Elefteria, eu n-am trebuință de acești bani, ci zi soțului tău, Sinesie, să-i ducă la biserica lui Hristos, Care a sculat pe fiul tău și să-i dea celor ce se ostenesc acolo”. Așa a făcut Sinesie și s-a botezat el, femeia lui și fiul său, care, fiind mort, l-a înviat Epifanie.

Odată, fiind noi singuri în casă, Epifanie a zis către mine: „Fiule, Polivie, fiindcă Biserica are trebuință de preot, în locul părintelui nostru Ioan, te voiesc pe tine să fii în rânduiala aceluia”. Iar mie, căzându-mi greu pentru cele grăite și lepădându-mă cu prea multe cuvinte, a sosit vremea bisericii și, intrând noi toți cu Sfântul Epifanie în biserică, am avut gând să fug, socotind grea sarcina preoției. Deci, când am ajuns la altar, Epifanie, apucându-mă de mână, mi-a zis: „Rămâi în locul acesta, până va sosi vremea”. Toți cei ce au auzit cuvântul acesta s-au înspăimântat. Atunci eu n-am mai putut să-mi mai mut piciorul din locul acela, parcă eram pironit cu cuie. Și când s-a împlinit toată slujba, atunci a trimis pe unul din diaconi și m-a adus la jertfelnic și m-a hirotonit preot; iar după ieșirea din biserică, de frică am căzut la pat și am zăcut până ce a venit Epifanie și a făcut rugăciune și îndată m-am sculat.

Altădată a venit un diacon de la Ierusalim și a spus lui Epifanie despre Ioan, episcopul Ierusalimului, că este iubitor de argint și, încuind banii, nu-i dă celor ce au trebuință. Acest Ioan locuise în mănăstirea marelui Ilarion, când Epifanie a locuit împreună cu el. Deci, Epifanie a scris o scrisoare lui Ioan, ca să miluiască pe cei ce au trebuință; dar Ioan n-a făcut nimic din cele scrise în scrisoare. Și nu după multă vreme, Epifanie a zis către mine: „Vino dar, fiule, să mergem în Ierusalim și, închinându-ne, ne vom întoarce înapoi!” Plecând noi din Cipru, am ajuns cu corabia în Cezareea lui Filip și de acolo am mers la Ierusalim, unde, rugându-ne, am mers la episcopie. Ioan, văzând pe Epifanie, s-a bucurat foarte mult și a zis Epifanie lui Ioan: „Frate, dă-mi casă ca să petrec aici câtăva vreme!” Și ne-a dat o casă foarte bună. Deci, în fiecare zi, Ioan chema pe Epifanie la masă și ne ospăta cu bucate și băuturi scumpe de multe feluri; iar săracii erau lipsiți de acestea. Deci, oarecând, Epifanie a zis către Ioan: „O, părinte Ioane, dă-mi argint spre slujbă, căci am să hrănesc niște bărbați din Cipru și astfel să mă fălesc înaintea acestora cu argintul tău, că cele prea bune din casa ta le dai robului tău spre slava ta și voi fi lăudat pentru lucrurile tale; numai ține minte acelea care mi le dai, ca să ți le dau pe urmă”.

Atunci Ioan a adus și a pus înaintea lui Epifanie mult argint. Iar Epifanie i-a zis: „O, părinte, mai este la tine spre păstrare și alt argint?” Ioan a zis către Epifanie: „Destul îți este acesta spre slujba ta, părinte”. Epifanie i-a zis: „Părinte, adu și pe acela, ca să fim de mirare la oaspeți”. Iar el, aducând și pe celălalt, Epifanie i-a zis: „Dă-mi pe cele ce fac slăviți pe cei liberi”. Și a zis Ioan către Epifanie: „Toate cele ce veselesc pe oamenii tăi primește-le și slujește celor de la prânz”.

Epifanie, luând acea mulțime de argint, ca la o mie cinci sute de litre, am mers în casa cea dată nouă de Ioan ca să găzduim. Și era un cumpărător de argint cu numele Asterie, care venise în Ierusalim din Roma pentru neguțătorie. Epifanie, chemându-l pe acesta și arătându-i argintul s-a tocmit cu el. Și l-a vândut lui, luând de la el aur. Epifanie, luând aurul, îl împărțea noaptea și ziua celor ce aveau trebuință. Trecând câteva zile, Ioan a zis lui Epifanie: „Dă-mi argintul, pe care ți l-am dat spre slujbă”. Epifanie a zis către Ioan: „Frate, îngăduiește-mă puțin, căci am să hrănesc pe oaspeți și toate ți le voi da”. Deci, mai trecând iarăși câteva zile, Ioan a zis lui Epifanie, când stăteam noi în biserică unde este Lemnul cel mântuitor al Sfintei Cruci: „Încă odată îți zic, dă-mi argintul care ți l-am împrumutat!” Atunci Epifanie a zis lui Ioan cu liniște: „Ți-am spus, părinte, că ți-l voi da”. Deci, Ioan, umplându-se cu multă mânie, s-a apucat și s-a ținut de rasa lui Epifanie, trăgându-l de dânsa și zicându-i: „Nu vei ieși, nu vei ședea și nu vei fi în pace, până ce nu-mi vei da tot argintul, pe care l-ai luat de la mine, nedreptule Epifanie! Dă Bisericii cele ale Bisericii!” Pentru toate acestea, Epifanie nu s-a tulburat, ci avea aceeași liniște întru dânsul ca și mai înainte. Astfel a stat Ioan vreme de două ceasuri, ținând și ocărând pe Epifanie și toți cei ce stăteau de față, au obosit de a mai asculta cuvintele cele aspre ale lui Ioan. Deci Epifanie, nemâhnindu-se deloc, a suflat în fața lui Ioan, care îndată a orbit, și pe toți cei ce stăteau de față i-a cuprins o frică mare. Atunci Ioan a căzut înaintea lui Epifanie, ca să se roage lui Dumnezeu să-i redea vederea. Iar el i-a zis: „Du-te și închină-te cinstitei Cruci, și îți va da ceea ce ceri”. El stătea nemișcat, rugându-se lui Epifanie, care, învățându-l, și-a pus mâna pe el și s-a deschis ochiul lui cel drept. Deci, Ioan îl ruga și pentru cel stâng.

Atunci Epifanie i-a zis: „Lucrul acesta nu este al meu, căci Dumnezeu l-a închis și Dumnezeu l-a deschis. El a făcut astfel după cum a voit, ca noi să ne înțelepțim”. Iar Ioan, după ce a fost certat și pedepsit, s-a făcut drept și cuvios în toate.

După acestea, ieșind noi din cetate ca să mergem în Cipru, erau într-un loc doi comedianți; iar Epifanie, trecând prin locul acela, i-a zis unul dintre aceia: „Cuvioase părinte Epifanie, cercetează pe mortul acesta și aruncă-i un acoperământ”. Epifanie, auzind acestea, a stat spre răsărit, făcând rugăciune pentru cel mort, apoi, dezbrăcându-se de haină, a aruncat-o mortului spre îmbrăcare. Apoi, Epifanie, urmându-și călătoria, a zis cel ce a grăit cuvintele către cel ce s-a prefăcut că este mort: „Scoală, că a trecut prostul acela!” El, nedându-i răspuns, iarăși l-a strigat. Dar după ce l-a văzut că este cu adevărat mort, și-a zis în sine: „Mă voi duce și voi spune acelui străin pricina, ca să învieze pe acesta”.

Deci, alergând pe urma noastră, a căzut la pământ, rugându-se lui Epifanie și zicând: „Mă rog și mă cuceresc sfinției tale, ajută-ne și cruță nebunia noastră! Căci, când am zis către tine: „Îmbracă pe cel mort…”, după priceperea aceluia am grăit cuvintele și ai trecut de la noi. O, părinte, nu puține cuvinte am grăit și eu către prietenul meu; dar nu era nici glas, nici auzire. Vino, deci, părinte, și înviază pe cel mort și ia haina pe care am luat-o de la tine. Și a zis Epifanie către cel ce grăia: „Mergi, fiule, și-l îngroapă pe dânsul; căci întâi a murit și atunci ai cerut haina”. Deci, iarăși pogorându-ne noi în Cezareea, am intrat în corabie și am mers în Cipru, unde ne-au primit pe noi frații cu bucurie mare.

Deci, era acolo un legiuitor oarecare cu numele Isaac, bărbat evlavios, care păzea cu dinadinsul legea mozaică. Acesta lipindu-se de Epifanie și învățându-se de dânsul credința cea dreaptă, s-a luminat. Și petreceam toți trei într-o casă.

Odată, sora împăraților Arcadie și Onorie, având o patimă și fiind în Roma, a auzit de Epifanie că tămăduiește Dumnezeu prin el pe cei bolnavi. Pentru aceasta a trimis în Cipru, ca să aducă la Roma pe Epifanie. Deci, trimișii, ajungând în Cipru, au arătat scrisorile ce le aveau la episcopie. Și era acolo un bărbat elin bogat și foarte gângav, cu numele Faustinian, care era potrivnic lui Epifanie și care a găzduit pe bărbații cei trimiși la Epifanie. Acestora le zicea Faustinian: „Pentru ce luați aminte ca la Dumnezeu, la amăgitorul acesta? Căci, vorbește cuvinte seci și este prea rău în cuvinte”. Mergând Epifanie într-o zi unde erau meșterii cei ce lucrau biserica, se aflau acolo și bărbații cei trimiși, care stăteau cu Faustinian în locul acela. Unul din zidari, căzând de la înălțime mare și venind peste capul lui Faustinian, cel căzut n-a pătimit nici un rău, dar Faustinian a căzut cu fața la pământ și a rămas mort. Apropiindu-se Epifanie de Faustinian, l-a apucat pe el de mână, zicând: „Scoală, fiule, întru numele Domnului și du-te sănătos la casa ta!” Și îndată s-a sculat Faustinian și s-a dus sănătos la casa lui. Auzind femeia acestuia de ceea ce s-a făcut, a luat o mie de arginți și i-a adus lui Epifanie. Și a zis Epifanie către femeie: „Du-te, fiică, și dă-i celor ce se ostenesc la biserică, și vei avea comoară la Cel Preaînalt”. Și femeia a făcut astfel.

Deci, trimișii împăratului sileau pe Epifanie să meargă în Roma. Acolo era un cleric din ritori, cu numele Filon, bărbat cuvios. Și, fiindcă era trebuință să pună episcop pe scaunul cetății Carpasiului, Epifanie l-a hirotonit pe acesta, din descoperirea lui Dumnezeu, ca episcop pe scaunul cetății și al bisericii Carpasiului. Iar când Epifanie a voit să meargă în Roma, a chemat pe cel mai înainte zis, Filon episcopul, și lui i-a dat stăpânirea bisericii Constanției, ca de va fi trebuință de clerici, el să-i hirotonească.

Luându-mă Epifanie pe mine și pe Isaac, ne-am dus în Roma și, intrând în cetate, era plâns și bocet mare în palatul cel împărătesc, pentru că sora împăraților Arcadie și Onorie, având o patimă la mâna cea dreaptă, multe doctorii folosind, cu nimic nu a ajutat-o. Acea boală mânca cu totul cărnurile ei. Iar ea, fiind cuprinsă de multă durere, a silit pe împărați, adică pe Arcadie și Onorie, să poruncească doctorului să-i dea otravă, ca mai degrabă să treacă din viața aceasta. Deci, cei ce ne-au adus pe noi în Roma, au intrat și au vestit împăraților; iar ei au poruncit lui Epifanie să intre înăuntru. Iar Epifanie, ca și cum nu s-ar fi întâlnit cu astfel de oameni, a intrat fără temere în palatul împărătesc și s-a apropiat de împărați, unde era și sora acestora, zăcând pe pat.

Împărații, văzând pe Epifanie, s-au sculat îndată de pe scaune. Și a zis Epifanie împăraților: „Fiilor, această cinste dați-o lui Dumnezeu, Făcătorul de bine, și veți vedea pe sora voastră întru sănătate bună; nu vă nădăjduiți în stăpânire și veți fi păziți de Domnul!” Însă împărații se îndoiau și se tulburau de cuvintele lui Epifanie. Atunci Epifanie a zis împăraților: „Fiilor, de ce vă îndoiți pentru cele ce vă grăiesc? Veți vedea darul lui Dumnezeu prin cele ce se grăiesc”. Și, apropiindu-se Epifanie de pat, unde zăcea sora împăraților, a zis către ea cu blândețe: „Fiică, nu te îndoi pentru patima ta! Ai nădejde spre Dumnezeul Cel viu și vei vedea sănătatea ta în ceasul acesta; crede în Fiul lui Dumnezeu, Cel răstignit și vei umbla în ceasul acesta, fiindcă a încetat durerea trupului tău. Slăvește pe Dumnezeu, Cel ce ți-a dat darul să-L ai pe Hristos în mintea ta neîncetat, și-ți va fi ție zid în toată vremea vieții tale!”

Acestea zicându-le Epifanie, a apucat-o pe ea de mână și, pecetluind-o de trei ori cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-a ușurat de dureri. Văzând împărații ceea ce a făcut Epifanie, s-au înduplecat în sufletele lor ca să-l iubească și să-l asculte și să creadă toate cele ce le grăia el, rugându-l să fie împreună cu ei în Roma și să le fie părinte. Pentru aceasta Epifanie îi învăța și îi întărea în toate zilele.

Odată, pe fiul surorii împăraților care a fost tămăduită de Epifanie, s-a întâmplat de l-a găsit mort pe pat, nefiind bolnav, încât s-a făcut mare plâns în palatul împărătesc. Deci, împărații au zis către Epifanie: „Părinte, roagă-te pentru copil, ca să-l dai viu maicii lui”. Și a zis Epifanie: „Credeți că pot să fac eu aceasta?” Și i-au zis lui împărații: „Credem că după cum ai vindecat boala de la maica copilului, astfel și pe copil îl vei pune viu înaintea maicii lui”. Și le-a zis lor Epifanie: „De va învia fiul surorii voastre, veți crede și vă veți boteza în numele Celui răstignit?” Împărații au zis: „De vei învia pe copil, noi vom crede și ne vom boteza!” Atunci, apropiindu-se Epifanie de patul copilului și pecetluind tot trupul lui cu semnul Sfintei Cruci și rugându-se Celui ce omoară și înviază, a zis către copil: „Scoală, fiule, în numele lui Iisus Hristos Cel răstignit!” Și îndată copilul a șezut pe patul lui. Atunci, crezând împărații că Epifanie a înviat pe copil prin rugăciune, l-au rugat să-i lumineze cu Sfântul Botez. Iar Epifanie a zis către dânșii: „Întru toate primesc dreapta voastră credință, pentru că Dumnezeu este Cel ce vă ridică spre aceasta. Însă fără învoirea episcopului Romei nu pot face aceasta, ca nu cumva să se scârbească asupra mea”. Deci, împărații, îndată au chemat pe episcopul romanilor și i-au povestit toate. Auzind episcopul aceasta de la împărați, s-a bucurat foarte mult și i-a dat voie să-i boteze.

După ce au intrat în botezător, ca să se boteze de Epifanie și, făcându-se toată slujba cea mai înainte de botezare, a intrat întâi Arcadie și lua aminte. Și, iată, trei bărbați, purtând haine albe, țineau pe Epifanie, unul la dreapta, altul la stânga și celălalt urmând înapoia lui, și s-a înfricoșat cu frică mare. Deci, Epifanie a cunoscut din fața lui Arcadie că vedenie a văzut și a zis către dânsul: „Ia aminte de sineți, fiule, și fii păzind cele ce le vezi”. Epifanie avea un obicei, că până nu se tulbura apă, nu băga pe nimeni în scăldătoare. După ce s-a luminat Arcadie, a băgat și pe Onorie și a văzut aceeași vedenie. După aceea, s-a pogorât sora lor, Procliani, cu fiul ei, care era femeia unuia din patricieni.

După ce s-au botezat ei, Epifanie a petrecut cu ei șapte zile, învățându-i. Iar după șapte zile, când și-au schimbat ei hainele cele nou luminate, a zis Epifanie împăraților: „Fiilor, rămâneți în liniște, că lupul nu vă va mai stăpâni pe voi. A fugit de la voi durerea, scârba și suspinarea. Fiți cu luare aminte la Înviere și nu vă mâhniți pentru cei ce ies din această viață. Că cei ce au crezut lui Hristos, s-au îmbrăcat în Hristos și pe El îl au în ajutor; și va cere copilul, care a murit și a înviat, luând darul Sfântului Botez, să se ducă la Mântuitorul și să-L vadă în mare slavă, lăudându-se de îngeri”. A doua zi, când Epifanie era în palatul împărătesc și învăța pe împărați, s-a făcut în mijlocul nostru bună mireasmă. Epifanie a zis împăraților: „Fiii luminii, sculați-vă și vă rugați!” Iar copilul zăcea pe pat. Atunci Epifanie, făcând rugăciune, au auzit toți din palat, ca și cum mult popor ar fi zis: „Amin”, și copilul îndată și-a dat sufletul. Rămânând noi un an întreg la Roma, Epifanie a făcut și alte multe semne acolo.

Când a hotărât Sfântul Epifanie să mergem în Cipru, au zis împărații către el: „Părinte, ia mult aur pentru trebuința Bisericii, ca să dai celor ce au trebuință”. Epifanie le-a zis: „Fiilor, faceți voi ceea ce doriți și eu mă voi bucura pentru darea voastră; iar mie nu-mi dați greutate, deoarece Dumnezeul meu le dă toate tuturor, hrănind pe toți în această viață”. Împărații i-au adus mult aur, dar Epifanie n-a primit, și a zis să ne aducă în corabie câteva pâini spre împărtășirea noastră. Deci, plecând de la Roma, am ajuns în Cipru după patruzeci de zile, unde frații ne-au primit cu mare bucurie.

Sfântul Epifanie avea obiceiul să iasă noaptea la gropnițele unde zăceau moaștele sfinților mucenici și acolo ruga pe Dumnezeu pentru fiecare din cei ce se necăjea. Precum un prieten, rugându-se de alt prieten, dobândește ceea ce îl roagă, tot așa și Dumnezeu îi asculta cererile lui. Într-o vreme, făcându-se foamete mare și neaflându-se pâine în târg, Faustinian cel nemilostiv avea multe magazii pline cu grâu și cu orz. Acesta, luând aur, dădea fiecăruia din cei ce aveau trebuință, trei măsuri pe arginți și astfel era multă strâmtorare în cetate. A zis Epifanie către Faustinian: „O, prea-bunule, dă-mi grâu spre hrana oamenilor și eu îți voi da datoria tuturor”. Iar nemilostivul Faustinian, auzind niște cuvinte ca acestea, a zis lui Epifanie: „Du-te și roagă pe Dumnezeul pe Care tu Îl cinstești și îți va da grâu pentru hrana prietenilor tăi”.

Epifanie, ieșind într-o noapte la gropnițe, ruga pe Dumnezeu să hrănească pe cei ce se strâmtorau. Și era o capiște veche, care se numea „întemeierea lui Die”. Se zice că de această capiște, dacă s-ar fi apropiat cineva din oameni, îndată îl apuca moartea. Deci, pe când Epifanie se ruga lui Dumnezeu, pentru cei ce se necăjeau, a auzit un glas: „Epifanie, să nu te superi”. Iar el a zis: „Cine este, Doamne?” Și a zis către dânsul: „Mergi în capiștea ce se numește „Întemeierea lui Die”. Acolo se vor risipi pecețile ușilor și, intrând înăuntru, vei afla aur mult; să-l iei și, cumpărând tot grâul și orzul lui Faustinian, să dai hrană celor ce au trebuință. Epifanie, mergând la capiște și apropiindu-se de intrare, îndată au căzut pecețile și ușile s-au deschis și, intrând înăuntru, a aflat mult aur. Deci, luându-l, l-a dat lui Faustinian, zicând: „Ia banii și dă-mi mie grâul”. Iar iubitorul de bani și pierzătorul Faustinian, primind aurul, i-a dat din grâu câte trei măsuri și Epifanie dădea grâu fiecăruia cât avea trebuință; iar banii n-au lipsit până ce a cumpărat toate bucatele care le adunase Faustinian.

Din această pricină s-a făcut multă îmbelșugare tuturor oamenilor; iar în casa lui Faustinian multă strâmtorare. Răul și silnicul Faustinian, fiind strâmtorat prin iubirea lui de bani, ocăra, socotind că această sărăcie a venit asupra casei lui de la Epifanie. Deci, având corăbiile lui, a mai luat și alte cinci și, dând bani lui Lorin credinciosul său, l-a trimis în Calabria, ca să cumpere de acolo grâu spre hrana casei lui. Ducându-se corăbiile și umplându-se de grâu și de alte feluri de bucate, au mers pe mare patru luni, având grâul de la o sută de stadii, de la Constanția. În dreptul locului ce se numește Diansitiriu, s-a pornit furtună pe mare și s-au primejduit toate corăbiile lui Faustinian, care erau încărcate cu grâu, încât tot grâul l-a scos marea la țărmuri. Auzind Faustinian aceasta, s-a pogorât îndată la mare și, văzând cu ochii cele ce i s-a făcut, avându-și mormântul deschis, adică gura sa, a început ticălosul a huli pe Cel Înalt și a aduce lui Epifanie ocări ca acestea: „Iată, vrăjitorul și înșelătorul acesta, nu numai pe pământul cel uscat lucrează rău casei mele, ci și pe mare, trimițând diavoli, oprește de a intra cele pentru slujba casei mele. O, ce vânt a adus înșelătorul acesta aici!”

Zicând acestea și mai multe decât acestea, s-a dus în casa sa, temându-se de Epifanie. Deci, adunându-se toți din cetate, bărbați, femei și copii, au luat grâul și l-au dus la casele lor, adunându-și cheltuiala lor, unul pentru un an, altul pentru doi ani. Ticălosul Faustinian, având femeie care săvârșea lucruri bune, aceasta în ascuns de bărbatul ei a trimis lui Epifanie două mii de arginți, ca să-i dea grâu pentru hrana casei sale. Și a zis Epifanie către femeie: „Ține arginții în casa ta și ia grâu cât îți trebuiește și, când roadele vor umple pământul, atunci să-mi dai cele ce ai luat”. Așa a făcut femeia.

În episcopie era un diacon, cu numele Savin, având mește-șugul a scrie frumos. Acesta era blând și împodobit cu dreaptă viață. Toți monahii în episcopie eram optzeci, însă Savin strălucea mai mult între noi. Pe acesta l-a pus Epifanie judecător al lucruri-lor bisericești. Deci, odată, s-au judecat de Savin doi bărbați, unul bogat și altul sărac; iar bogatul avea mai multă dreptate decât săracul. Deci, Epifanie, stând într-un loc ascuns și ascultând judecata, a auzit pe Savin, miluind mai mult și plecându-se la judecată spre cel sărac. Atunci Epifanie, venind în mijloc, a zis lui Savin cu fața lină: „Du-te, fiule, scrie frumos și, având pomenire de dumnezeieștile Scripturi, du-te desăvârșit la judecată și auzi pe Făcătorul de bine, strigând și zicând: „Să nu cauți la fața omului când faci judecată”.

Deci, de atunci Epifanie judeca pe toți cei ce veneau să se judece, că de dimineață până la ceasul al nouălea asculta pe cei ce se judecau și de la al nouălea până dimineață, nu se mai vedea de nimeni dintre oameni.

Între frații care erau la episcopie, era și unul semeț la față, având foarte frumos meșteșugul scrierii; iar numele lui era Rufin. Acesta era unit cu Faustinian și în fiecare zi aducea multe ocări asupra lui Epifanie; iar el cu multă blândețe domolea semeția lui. Din pricina lui Faustinian și din lucrarea diavolului, care lucra între ei, acesta a căutat să omoare pe Epifanie, unindu-se Faustinian cu monahul și zicând către dânsul ticălosul: „De vei ucide pe înșelătorul acesta, vei ședea tu pe scaun”. Rufin era cel mai de pe urmă diacon al bisericii, de aceea el avea slujbă să împodobească scaunul episcopului. Deci, luând un cuțit ascuțit, l-a pus drept pe șezătura scaunului, și deasupra lui acoperământul scaunului. Epifanie, vrând să șadă pe scaun, a zis către cel ce a făcut vicleșugul: „Fiule, ridică acoperământul de pe scaun”. Iar el, neascultând cuvântul lui Epifanie, luând acoperământul ce acoperea cuțitul, a căzut cuțitul la picioarele lui Rufin diaconul și s-a înfipt în piciorul lui cel drept. Atunci Epifanie a zis către Rufin: „Încetează de neorânduiala ta, fiule, ca nu cumva să te primejduiești, nu după multă vreme. Deci, ieși din biserică, că nu ești vrednic să te împărtășești cu dumnezeieștile Taine”. Ieșind Rufin din biserică, s-a dus la episcopie și după trei zile și-a sfârșit viața.

În vremea aceea, împăratul Teodosie, nu știu din ce pricină îmbolnăvindu-se de picioare, de la genunchi în jos, s-a slăbit foarte tare și a zăcut pe pat timp de șapte luni. Acesta a trimis soli la Epifanie în Cipru, ca să vină la împărăteasca cetate a lui Constantin și să ajute celui ce se chinuia. Ajungând cei trimiși de către împărat, necazul și lacrimile fraților opreau pe Epifanie să nu iasă din Cipru; căci, dacă ieșea, toți frații își rugau moartea; iar cei trimiși de către împărat sileau pe Epifanie să meargă la cetatea cea împărătească, Sfântul Epifanie le-a zis lor: „Mergeți, fiilor, la împărat și eu voi veni după voi”. Ei au zis: „Nu te mânia, părinte, că este porunca împăratului, și nu putem să facem altfel, ca nu cumva să ne primejduim, mai ales că împăratul, aflându-se în boală, așteaptă venirea ta”.

Deci, de abia a înduplecat pe Epifanie să meargă cu dânșii. Epifanie, chemând pe Filon, iubitorul de Dumnezeu episcop, i-a poruncit lui să poarte grija de trebuința bisericească. După aceea s-au adunat toți părinții și frații și, învățându-se de la Epifanie cele ce se cuvin, i-a sărutat pe toți și a plecat către cetatea împărătească. Deci, intrând noi în cetatea lui Constantin, i s-a vestit împăratului venirea lui Epifanie; iar el a poruncit să intrăm în palatele împărătești. Epifanie mergea cu multă îndrăzneală la împărat; iar el, nemaiputând să grăiască de durere, zăcea pe pat.

După ce Epifanie s-a apropiat de împărat, acesta i-a zis: „Părinte, roagă-te pentru mine ca să mă fac sănătos!” Epifanie a zis împăratului: „Rabdă, fiule, întru Cel răstignit și vei avea aceasta totdeauna; să ai pe Dumnezeu în minte și nici un rău nu te va stăpâni pe tine; fă-te milostiv spre cei necăjiți și vei fi miluit de Dumnezeu; fii ca un împărat, cinstind mai mult pe Cel ce ți-a dat ție darul”. Epifanie, zicând acestea împăratului, s-a apropiat de el și, atingându-se de picioarele lui, l-a pecetluit de trei ori cu semnul Sfintei Cruci și a zis împăratului: „Scoală, fiule, de pe pat, că a încetat durerea de la picioarele tale”.

Auzind acestea împăratul, îndată s-a sculat, nemaiavând nici un rău la picioarele sale, și a zis către Epifanie: „Poruncește-mi, părinte, orice și te voi asculta pe tine întru toate”. Epifanie a zis împăratului: „Să ai cuvântul lui Dumnezeu în sufletul tău și nu vei avea trebuință de mine”. Acestea și multe altele zicând Epifanie împăratului, a sosit vremea prânzului, și a zis Epifanie către împărat: „Mergi, fiule, la masă și binecuvântează pe Făcătorul de bine”. Epifanie era vesel și cuviincios, având cuvânt îndulcit cu dumnezeiasca sare. Deci, când fiica lui Teodosie a căzut în patimă la Roma, adică sora lui Arcadie și Onoriu, atunci și ei au mers în Roma și au stat cu dânsa vreme de cinci ani, că acolo era măritată cu bărbat. Auzind atunci împăratul Teodosie că Epifanie a venit în Roma și a tămăduit pe fiica lui și pe fiul ei, fiind mort, l-a înviat, și că, împreună cu aceștia, a botezat pe Arcadie și Onoriu, s-a bucurat foarte mult și pentru aceea i-a scris lui ca unui tată. Deci, când eram în cetatea lui Constantin, a venit Arcadie și Onoriu de la Roma și s-a bucurat foarte mult.

Din porunca împăratului, Faustinian a fost adus de la Cipru, fiind pârât că a grăit de rău pe împărat și din porunca lui a fost pus sub pază. Epifanie, auzind acestea, a mers în locul acela unde era ținut Faustinian și i-a zis lui: „De-ți este trebuință o, fiule, să grăiești prin noi cuvânt la împărat și te vei elibera din această închisoare”. Faustinian a zis lui Epifanie: „Du-te, înșelătorule, și înșeală bărbații proști, iar cuvintele acestea nu le grăi lui Faustinian. Ai venit aici ca să te bucuri prin cuvintele tale de primejdia mea. Fugi de aici în Cipru, du-te în Fenicia și acolo fă-ți neîncetat vrăjile și răutățile tale”. Deci, după ce Faustinian a zis aceste ocări lui Epifanie, m-a luat pe mine și am mers în palatele împărătești, ca să luăm voie de la împărat și să plecăm în Cipru. După aceea, împăratul a rugat pe Epifanie ca să mai zăbovească în împărăteasca cetate încă câteva zile; însă Epifanie i-a spus că nu poate să mai stea; dar în cele din urmă împăratul a înduplecat pe Epifanie prin cuvinte. Deci, a doua zi a intrat oarecare din cei ce spun răspunsurile în palatele împărătești și a spus că Faustinian Ciprianul și-a săvârșit viața.

Epifanie, auzind acestea, a plâns pe Faustinian. Atunci împăratul a voit ca toate averile lui Faustinian să le trimită în vistieria împărătească, mai ales că nu avea fii. Iar Epifanie a zis împăratului: „Fiule, vezi să nu faci păcat, că femeia lui Faustinian este cinstitoare de Dumnezeu din inimă, pleacă-te cuvintelor lui Epifanie și-ți va fi darul de la Cel Preaînalt”. Atunci împăratul a dat lui Epifanie toată stăpânirea peste lucrurile lui Faustinian. Apoi Epifanie a zis către împărat: „Fiule, am pe Dumnezeu, Care îmi dă cele de trebuință, iar acestea toate, cu voia femeii lui, să le dăm celor ce au trebuință”. Epifanie, zicând acestea, împăratul a răspuns: „Părinte, cere cele ce ai de trebuință și îți voi da cu toată plăcerea”. Epifanie a zis către împărat: „Fiule, păzește cuvintele mele și totdeauna să mă ai în sufletul tău”.

Zicând el acestea, împăratul a ieșit din palat împreună cu noi și a rugat pe Epifanie să-l binecuvânteze. Deci Epifanie, făcând rugăciunea, a binecuvântat pe împărat și l-a sărutat, apoi împăratul s-a întors în palatul lui cu pace. Iar noi, intrând în corabie, am ajuns după nouă zile în Cipru, și ne-au primit frații cu bucurie mare. Aici am găsit pe femeia lui Faustinian, plângând pe bărbatul ei; iar Epifanie a mângâiat-o de toată mâhnirea ei și ea s-a plecat cuvintelor lui. Apoi l-a rugat să-i dea pecetea cea întru Hristos. După ce a botezat-o a hirotonit-o diaconiță a Bisericii și, cu voia lui Epifanie, împărțea toate lucrurile ei la cei ce aveau trebuință.

Odată, Epifanie a vorbit cu Aetie, episcopul valentinianilor – că erau în Constanția mulți adepți ai eresului acesta – și Aetie, pornindu-se cu prea multe cuvinte și grăind multe hule asupra Celui Preaînalt, Epifanie a zis către dânsul: „Aetie, răucredinciosule, pune strajă gurii tale și nu mai grăi cuvinte fără de rânduială”. Deci, îndată a amuțit Aetie, după cuvântul lui Epifanie, și din ziua aceea n-a mai putut să grăiască nici un cuvânt. Văzând cei ce împărtășeau eresul lui, că l-a amuțit prin cuvânt, toți au căzut înaintea lui Epifanie și au lepădat credința lor, făcându-se dreptcredincioși. Astfel, Aetie a petrecut șase zile negrăind și în a șaptea zi și-a sfârșit viața. Erau încă și alte multe eresuri în latura Ciprului, ca acestea: sofiști, sabeliani, nicolaiteni, simoniani, vasilidiani, carpocratiani. Pentru aceștia Epifanie a scris epistole împăratului Teodosie ca, din porunca împăratului, să-i izgonească din ostrov, că între dânșii erau bărbați bogați, cărora le erau încredințate dregătorii de obște și, astfel fiind, smerea pe cei credincioși.

Primind împăratul scrisoarea lui Epifanie, a scris astfel: „Oricine nu se va pleca părintelui Epifanie, episcopul țării Ciprului, prin dumnezeieștile cuvinte, să iasă din ostrov și să locuiască unde va voi. Iar dacă unii, fiind prieteni și fii ai pocăinței, vor mărturisi părintelui cel de obște că, fiind rătăciți, vor să vină la calea adevărului, să rămână în ostrov, învățându-se de la părintele cel de obște”. Deci, această poruncă împărătească aducându-se și arătându-se de un om al împăratului, mulți dintre dânșii s-au alăturat lui Epifanie; iar cei ce nu s-au aplecat, îndată au fost izgoniți din ostrov. Astfel, turma cea cuvântătoare a bunului păstor a fost curățată de lupii cei răpitori.

Sfântul Epifanie, petrecând în arhierie și în osteneli ani îndelungați și ajungând la adânci bătrâneți, s-a apropiat de fericitul său sfârșit. Dar mai înainte de sfârșit, a fost trebuință să se ostenească la împărăteasca cetate pentru niște pricini ca acestea: Eudoxia, soția împăratului Arcadie, care după tatăl său, Teodosie, a împărățit la Răsărit, sfătuindu-se împreună cu Teofil arhiepiscopul Alexandriei, la izgonirea cea nevinovată a preasfințitului Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, despre care s-a scris pe larg în viața Sfântului Ioan Gură de Aur, au pornit pe Epifanie cu scrisorile lor amăgitoare, să vină la dânșii la sobor, pentru că Teofil scrisese lui Epifanie foarte multe scrisori asupra lui Ioan, cum că el se împărtășește de ideile lui Origen, și pentru aceea împărăteasa s-a pornit să-l surghiunească. Deci, Epifanie, îndată s-a plecat lui Teofil; căci nu știa că Teofil are urâciune asupra lui Ioan.

Deci, Sfântul Epifanie, luându-mă pe mine și pe Isaac, am venit în cetatea lui Constantin. Dar, intrând noi în cetate, era mare tulburare pentru Ioan; căci el era mult iubit de cetățeni. Dar unele mănăstiri și locașuri care luau bani și cele de trebuință de la împărăteasa, nu voiau să primească pe Ioan.

Deci, intrând noi într-una din mănăstiri, au silit pe Epifanie să le hirotonească un diacon, căci aveau nevoie la slujba bisericească. Făcând acestea și auzind Ioan, a scris o epistolă lui Epifanie. Asemenea și Epifanie a scris împotriva lui Ioan. Și a auzit și împărăteasa că s-au învrăjbit Ioan cu Epifanie.

Atunci împărăteasa Eudoxia a chemat pe Epifanie și i-a zis: „Părinte Epifanie, toată împărăția romanilor este a mea și toată preoția bisericilor de sub împărăția mea este a ta; fiindcă Ioan este străin de buna rânduială a preoției și se poartă fără de rânduială împotriva împăraților, având în el oarecare eres. Pentru aceasta, de multe zile mă supără gândul să fac sobor și să-l lepăd din această rânduială, ca pe un nevrednic de preoție și să pun altul pe scaun, care va putea să țină preoția, ca astfel împărăția mea să fie în pace întru toate”. Pe când împărăteasa grăia acestea către Epifanie, trupul îi tremura din multa ei mânie. Apoi a zis către dânsul: „Fiindcă sfinția ta ești aici din voia lui Dumnezeu, nu este trebuință să dau de osteneală pe ceilalți părinți; deci, pe care ți-l va descoperi Dumnezeu, fă-l episcop; iar pe Ioan scoate-l din Biserică”.

Epifanie a zis către împărăteasă: „Fiică, fără pomenire de rău, ascultă pe părintele tău”. Împărăteasa a zis către Epifanie: „Orice-mi vei porunci sfinția ta, eu te voi asculta ca din gura lui Dumnezeu”. Epifanie a zis către împărăteasă: „Dacă se prihănește Ioan și se mustră pentru eresul care zici, și nu mărturisește că a greșit, este nevrednic de preoție; atunci, orice va porunci stăpânirea voastră, voi face. Iar dacă, pentru ocara voastră, voiți să izgoniți pe Ioan din Biserică, Epifanie nu se învoiește la aceasta. Pentru că firea împăraților este să ocărască și să ierte, fiindcă și voi aveți Împărat în cer, Căruia îi greșiți după obicei și vă iartă vouă, dacă și voi veți ierta celor ce vă ocărăsc pe voi, după cum zice Evanghelia: Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru Cel din ceruri milostiv este„. Atunci împărăteasa a zis către Epifanie: „De vei face împiedicare, părinte Epifanie, de a se izgoni Ioan, voi deschide capiștile idolilor, voi face pe oameni să li se închine lor și voi face pe cele din urmă mai rele decât cele dintâi”. Când ea grăia acestea cu amărăciune, au curs lacrimi din ochii ei. Epifanie a zis: „Fiică, eu sunt nevinovat de această judecată”.

Epifanie, zicând acestea, m-a luat pe mine și am ieșit din palatul împărătesc; iar Isaac, fiind bolnav, n-a intrat împreună cu noi la împărăteasă. Deci, a străbătut vestea prin toată cetatea, zicând că marele preot Epifanie, episcopul Ciprului, a intrat la împărăteasă și a surghiunit pe marele Ioan. Isaac, auzind acestea, a fugit de Epifanie, intrând într-o mănăstire și a rămas acolo, fără să știm noi. Epifanie plângea pentru Isaac și se ruga lui Dumnezeu să-i arate unde petrece. Atunci i-a arătat. Și am mers la el, dar Isaac s-a întors de la Epifanie, zicând: „Nu mai voiesc să fiu cu tine, pentru păcatul pe care l-ai făcut asupra lui Ioan”. Stând noi în mănăstire trei zile, de abia am înduplecat pe Isaac să meargă cu noi. Încă și Sfântul Ioan Gură de Aur s-a încredințat că Sfântul Epifanie s-a învoit la surghiunia lui și, luând hârtie, i-a scris: „Înțelepte Epifanie, tu ai luat parte la surghiunia mea, dar nu vei mai ședea pe scaunul tău”. Asemenea încă și Epifanie a scris împotriva lui Ioan: „Pătimitorule, bate și biruiește; și pentru că ai crezut că m-am învoit la surghiunia ta, în locul în care te-ai surghiunit nu vei ajunge”.

Fraților, acestea le-am scris, ca să nu arunce cineva prihană asupra lui Epifanie, ca unul ce a făcut atâtea bunătăți. Era oare cu putință, să se coboare el la atâta răutate? Să nu fie! Noi, intrând în palatul împărătesc, Epifanie a luat voie de la împărați să mergem în Cipru. Epifanie, fiind întrebat de împăratul Arcadie de câți ani este, el a răspuns: „Sunt de o sută cincisprezece ani, fără trei luni. Astfel, de șaizeci de ani m-am făcut episcop și am cincizeci și cinci de ani, fără trei luni în episcopie”. Despre acestea l-a întrebat împăratul în ziua când aveam să ne suim în corabie.

Suindu-ne în corabie, Epifanie a șezut în pântecele corabiei împreună cu noi. El avea obiceiul să țină neîncetat în mâinile sale Sfânta Evanghelie. Deci, suspinând și plângând de trei ori, a deschis Sfânta Evanghelie și iarăși închizându-le, a plâns și a făcut rugăciune. Apoi după rugăciune a șezut în pântecele corabiei și a început iarăși a plânge și a zice către noi: „O, fiilor, de mă iubiți pe mine, păziți poruncile mele și dragostea lui Dumnezeu va petrece întru voi. Voi știți prin câte supărări am trecut în viața aceasta și n-am ținut socoteală de nici un necaz. Ci totdeauna mă bucuram, căutând la milostivul Dumnezeu, Care nu m-a părăsit pe mine, ci mă păzea de bântuiala vicleanului; căci, cei ce iubesc pe Dumnezeu, toate le lucrează spre bine. Deci, fiii mei doriți, altădată fiind eu într-un loc pustiu și săvârșind rugăciune la Hristos, ca să mă izbăvească de bântuiala potrivnicului, au năvălit asupra mea mulți diavoli, care, apucându-mă și aruncându-mă de picioare, mă târau pe pământ; iar unii dintre dânșii, mi-au făcut și răni. Acestea mi s-au făcut zece zile. De atunci n-am mai văzut în față pe diavolul în toate zilele vieții mele; ci au săvârșit răutatea lor asupra mea prin oamenii cei răi.

Multe rele mi s-au întâmplat în Fenicia, de la silonienii cei fără de rânduială; în Egipt, de la tiostinenii cei necurați; în Cipru, de la valentinenii cei fărădelege și de la celelalte eresuri. O, fiilor, puneți mintea voastră și ascultați cuvântul păcătosului Epifanie: „Nu fiți poftitori de bani, căci mulți bani se vor adăuga vouă. Nu urâți pe nici un om și veți fi iubiți de Dumnezeu. Nu clevetiți pe fratele vostru, că patima diavolească nu vă va domni pe voi. Întoarceți-vă de la toate eresurile, ca de la niște fiare cu venin purtător de moarte, pentru care v-am dat vouă lămuriri în cărțile ce se numesc „Panarii”. Întoarceți-vă și feriți-vă de plăcerile lumii, care gâdilă pururea trupul și gândul. Aveți iscusință, că este adăugirea satanei, căci de multe ori și trupul liniștindu-se, gândul celor fără de luare aminte are nălucire spre cele urâte. Iar când mintea noastră se trezește și are pomenire pururea de Dumnezeu, cu lesnire putem să biruim vrăjmașul”.

Epifanie zicând acestea și mai multe ca acestea, a chemat pe toți cei din corabie și le-a zis: „Fraților, ni se cade nouă ca, cu toată tăria, să ne rugăm iubitorului de oameni Dumnezeu să ne păzească pe noi ca nici unul din cei din corabie să nu piară; căci o să se facă un vifor mare. Bucurați-vă, deci, că nici o supărare nu se va atinge de toți cei din corabie!” După acestea, mi-a zis: „Fiule Polivie”. Eu i-am răspuns: „Ce este, părinte?” El mi-a zis: „Dacă vom merge la Constanția, stai șapte zile în cetate; apoi du-te în Egipt și suie-te în Tebaida cea de sus și acolo paște oile lui Hristos. Însă ia seama de tine, fiule, martor îți pun cerul și pământul, să nu faci într-altfel. Pentru că dacă cuvintele mele nu le vei asculta și nu te vei duce, cu pierzare vor pieri și în deșert se vor face ție toate câte ai zidit și vei fi netrebnic înaintea tuturor oamenilor; iar de vei asculta cuvintele mele și vei păzi porunca Domnului, Care mi-a poruncit Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, vei fi binecuvântat înaintea Lui în toate zilele”. Zicând acestea către mine, m-a sărutat.

Apoi, întorcându-se către Isaac, i-a zis: „Fiule Isaac”. Iar el a răspuns: „Ce este, părinte?” „Tu, fiule, să rămâi în Constanția, până ce ți se va porunci ție; să mergi pe calea drepților!” Epifanie zicând acestea către Isaac, l-a sărutat. Chemând pe toți corăbierii, le-a zis: „Să nu vă speriați, fiilor, căci multă pornire va face marea, ci rugați-vă lui Dumnezeu și El vă va ajuta”. Și era al unsprezecelea ceas din zi, când Epifanie ne-a învățat acestea. Și a zis unuia din corăbieri: „Nu ispiti, ca să nu fii ispitit!” Iar la apusul soarelui s-a ridicat o furtună mare pe mare. Epifanie era în pântecele corabiei, având mâinile întinse și Evanghelia era pusă pe pieptul lui, ochii deschiși și glasul lui nu se auzea.

Noi toți, fiind cuprinși de frică, socoteam că Epifanie se roagă lui Dumnezeu pentru valul mării. Și a ținut viforul două zile și două nopți. A treia zi, Epifanie mi-a zis: „Fiule Polivie, zi corăbierilor să aprindă lemne și să facă cărbuni, iar tu ia tămâie și adu aici”. Și am făcut așa. Apoi a zis către mine: „Pune tămâia în cățuie”. Atunci el a zis: „Rugați-vă, fiilor”, și a făcut și el rugăciune, după cum zăcea cu fața în sus, și după rugăciune ne-a sărutat pe toți și a zis: „Mântuiți-vă, fiilor, că Epifanie, nu vă va mai vedea pe voi în această viață”. Și îndată și-a dat sufletul, iar viforul mării a încetat numaidecât.

Văzând acestea am căzut împreună cu Isaac pe grumajii lui și am plâns cu amar. În acel ceas a căzut întuneric pe ochii noștri. Unul din corăbieri, căruia Epifanie i-a zis, pe când era în viață: „Nu ispiti, ca să nu fii ispitit”, a alergat la picioarele lui Epifanie și a voit să-i ridice haina să vadă dacă este tăiat împrejur. Iar Epifanie, cum zăcea mort, ridicând piciorul drept, l-a lovit în față și l-a aruncat din corabie la pisc, rămânând mort două zile. Deci, în acea zi, luându-l corăbierii, l-au dus la Epifanie și, după ce l-au pus lângă picioarele lui și, atingându-se, a înviat. Din această pricină a căzut frică peste toți cei din corabie. Noi, mergând către Constanția, la locul ce se numește Diansitirion, au ieșit corăbierii din corabie, au înconjurat cetatea și cu glas tare au strigat: „Bărbați frați, cei ce locuiți în Constanția, mitropolia cu bărbați mulți, pogorâți-vă la mare în locul ce se numește Diansitirion și luați cinstitele moaște ale Cuviosului Părintelui nostru Epifanie, că și-a sfârșit viața cea omenească.

Atunci a căzut întuneric peste toată cetatea și oamenii, ținându-se de mâini unul de altul, se pogorau la mare, făcând mare bocet. Toată împărăția se târa în cetate, vărsând lacrimi pe cale. Atunci trei orbi, ce erau în latura ce se numește „Stornici”, au pornit pe cale și nimeni nu le dădea mâna acestora, să ajungă mai degrabă în cetate. Unul din cei trei, cu numele Prosexie a zis: „Sfinte al lui Dumnezeu, Cuvioase Epifanie, fă-ne să vedem, ca și noi să ne închinăm cinstitelor tale moaște”. Și îndată au văzut. Intrând în cetate, s-au închinat cinstitelor moaște ale cuviosului părinte și au povestit ceea ce li s-a întâmplat pe cale și toți, auzind acestea, slăveau pe Dumnezeu, Cel ce dă unele ca acestea robilor Săi celor vrednici.

Luând din corabie moaștele, le-au pus în biserică cu multă cinste și se săvârșeau minuni de la sfintele moaște, că cei ce erau bolnavi se tămăduiau de orice boală erau cuprinși. După zece zile, adunându-se din tot ostrovul (insula), arhierei, preoți, egumeni și nenumărat popor, au îngropat cu cinste sfintele lui moaște în acea biserică, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia și de la noi I Se cuvine slavă, cinste și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

 

Notă – În viața Sfântului Epifanie se pomenește de împărații Arcadie și Onorie, fiii marelui Teodosie împăratul, care au fost trimiși să împărățească în Roma, după moartea împăratului Grațian. Și care au chemat pe Sfântul Epifanie ca să tămăduiască pe sora lor de o boală ce o cuprinsese. Deci, mergând Sfântul Epifanie în Roma, a tămăduit-o cu rugăciunea; iar pe fiul ei, care murise de năprasnă, l-a înviat și l-a botezat. Apoi a botezat și pe mama pruncului și pe împărații Arcadie și Onorie. De aici poate li se va părea unora că ei ar fi fost închinători de idoli, dar nu este așa. Pentru că ei erau dreptcredincioși din copilărie, dar unii din acele vremi aveau obiceiul a nu se boteza de mici, ci primeau Sfântul Botez după mai mulți ani. Iar ce le-a zis Sfântul Epifanie: „Credeți întru Cel răstignit?”, nu le-a zis sfântul pentru că ei nu credeau, ci pentru că se îndoiau în credință, că nu va putea sfântul prin rugăciuni, să vindece pe sora lor.

Sfântul Ghermano, Arhiepiscopul Constantinopolului

Patria Sfântului Ghermano a fost Constantinopolul. Tatăl lui era unul dintre cei dintâi senatori, cu slava și cu cinstea mai aleasă decât alții, cinstit cu dregătoria de patrician, și având numele Iustinian. Pe acesta l-a ucis din zavistie, Constantin Pogonatul, când a luat împărăția grecească. Ucigând pe acest senator, a poruncit să scopească pe fiul său, fericitul Ghermano, încă fiind prunc, și l-a dat la bisericeasca rânduială a clericilor. Împăratul a făcut aceasta pentru ca Ghermano, venind în vârstă, să nu poată fi în rânduială mirenească de senator și să nu poată face vreo izbândire casei lui Pogonat, pentru uciderea tatălui său. Deci, fericitul Ghermano, fiind în rânduiala clericilor, viețuia ca un înger al lui Dumnezeu, depărtându-se de toată poftirea pământească și de toate deșertăciunile lumești. El își avea mintea ridicată spre Dumnezeu și totdeauna purta lauda Domnului în gură, îndeletnicindu-se ziua și noaptea cu citirea cărților dumnezeiești, de unde a luat adâncul înțelepciunii și a scos apele cele de viață ale învățăturii celei insuflate de Dumnezeu, din care adăpa Biserica lui Hristos, fiind rânduit păstor și învățător.

Ajungând la vârsta cea desăvârșită și la anii cei de bărbat, strălucea prin chipul vieții sale celei îmbunătățite și cu cuvântul învățăturii, ca un luminător luminos. Deci, a fost ales mai întâi episcop al cetății Cizicului, și se împotrivea eresului monoteliților, împreună cu preasfințitul Chir, patriarhul Constantinopolului, cu care a pătimit izgonire de la răucredinciosul împărat Filipic. După aceea, prigonitorul acela a pierit cu sunet iar preasfințitul Chir, murind în surghiun și mincinosul patriarh Ioan ereticul, surpându-se, Sfântul Ghermano a luat scaunul patriarhiei Constantinopolului, pe vremea împărăției lui Artemie, care s-a numit Anastasie al doilea. El s-a ridicat cu multă bucurie de cei dreptcredincioși și s-a arătat ca un om vrednic și plin de darul lui Dumnezeu, care se cunoștea într-însul mai înainte de vederea lui, căci pe cele ce voia să fie, mai înainte le vedea și le spunea poporului.

Pe când îl ducea la început în soborniceasca biserică a sfintei Sofia și poporul alerga la biserică, dorind să vadă pe noul ales patriarh, o femeie oarecare, Ana, fiind însărcinată, s-a apropiat de patriarh și a strigat către el, zicând: „Binecuvântează, părinte, pe cel zămislit în pântecele meu!” Iar patriarhul, căutând spre dânsa și văzând cu ochii cei dinăuntru ceea ce va să fie, i-a zis: „Să-l binecuvânteze Domnul pe acela cu rugăciunile Sfântului Întâiului Mucenic”.

Prin aceste cuvinte a proorocit că are să se nască un prunc de parte bărbătească și de un nume cu Sfântul Întâiul Mucenic Ștefan. El a încredințat cu minune această proorocie, deoarece, pe când grăia cuvintele acestea, a văzut femeia, precum singură mai pe urmă a spus la toți cu jurământ, o văpaie de foc, ieșind din gura lui împreună cu cuvântul, și din aceasta s-a încredințat că este adevărată proorocia sfântului. După ce s-au împlinit zilele, Ana a născut un prunc de parte bărbătească și i-a dat lui numele Ștefan, după proorocia preasfințitului patriarh Ghermano. Apoi acest Ștefan, ajungând în vârstă, a pustnicit cu cuvioșie în muntele lui Axentie și s-a făcut mărturisitor și mucenic al lui Hristos, pătimind pentru sfintele icoane de la răucredinciosul Copronim.

Și despre Copronim a proorocit Sfântul Ghermano, că are să fie un cumplit prigonitor și muncitor al dreptcredincioșilor. Pentru că Leon Isaurul, luând împărăția grecească, a născut pe acest fiu Constantin. Iar când s-a botezat pruncul acesta de mâinile sfințitului patriarh Ghermano, a spurcat sfânta scăldătoare cu fireștile sale neputințe; și a grăit despre dânsul Sfântul Ghermano: „Pruncul acesta până ce va crește, are să fie o mare răutate creștinilor și la toată biserica, pentru că va spurca Sfânta Biserică cu învățături eretice și va vărsa mult sânge al robilor celor binecredincioși ai lui Hristos”. Constantin acela s-a numit mai pe urmă Copronim, adică „băligosul”, și s-a împlinit despre dânsul proorocia Sfântului Ghermano, pentru că Copronim a muncit pe mulți, pentru închinarea cinstitelor icoane, precum și pe Sfântul Ștefan cel numit mai sus.

Eresul luptătorilor de icoane a început pe vremea împărăției lui Leon Isaurul, tatăl lui Copronim, și se întărea foarte mult, împuternicindu-se și lățindu-se chiar de împăratul care se afundase în rătăcirea aceea. El a dat porunca sa cea păgânească în toate părțile, ca sfintele icoane să se lepede de pretutindeni din Biserica Domnului, să se calce cu picioarele și să se ardă cu foc, pentru că le numea pe ele idoli, iar pe cei ce se închină lor, închinători de idoli.

Dar preasfințitul patriarh Ghermano i se împotrivea lui uneori, trimițând la dânsul bărbați din duhovniceasca rânduială, cu bună înțelegere și cinstiți; iar alteori, mergând singur și vorbind cu dânsul, îl învăța și îl sfătuia ca să înceteze cu acea rea pornire; dar nimic nu sporea.

Altădată a zis către dânsul: „Am auzit proorocia oarecărui bărbat sfânt, cum că are să fie lepădarea de cei răucredincioși sfintelor icoane, însă aceasta să nu fie într-a ta împărăție. Atunci împăratul a întrebat cu dinadinsul, în ce timp și în care împărăție avea să fie aceea. Ghermano i-a răspuns: „Are să fie un împărat cu numele Conon; acela se va ridica contra sfintelor icoane”. Leon Isaurul a zis: „Eu sunt cu adevărat Conon, pentru că acest nume mi s-a dat la botez, iar Leon m-am numit mai pe urmă; deci acea proorocie are să se întâmple în vremea împărăției mele”.

Sfântul Ghermano a zis: „Nu, stăpâne, să nu fie una ca aceasta. O răutate ca aceasta să nu se săvârșească, în zilele stăpânirii tale; pentru că cel ce va voi să facă răutatea este antihrist și vrăjmaș al Întrupării lui Dumnezeu. Adu-ți aminte, o, împărate, de jurământul cu care te-ai jurat înainte de a lua împărăția, ca să păzești sfânta credință fără de prihană, nimic să nu dai afară din rânduielile Sfinților Apostoli și ale părinților celor de Dumnezeu insuflați, nici să așezi ceva nou potrivnic”.

Împăratul, auzind niște cuvinte ca acestea ale patriarhului, pe de o parte se rușină, iar pe de alta se mânia. De atunci, căuta asupra lui pricini cum să-l izgonească din scaun; nu ca pe un mărturisitor al adevărului, ci ca pe un oarecare clevetitor și tulburător. El a găsit ajutător la scopul său cel rău pe Anastasie, ucenicul lui Ghermano, cu rânduiala preot; iar cu obiceiul, al doilea Iuda. Aceluia i-a făgăduit împăratul patriarhia Constantinopolului, după izgonirea lui Ghermano; iar el a făgăduit împăratului, ca să-l ajute la lepădarea și sfărâmarea sfintelor icoane.

Deci, Anastasie vrăjmășea asupra Sfântului Ghermano, sârguindu-se ca mai înainte de izgonirea aceluia, să-i ia scaunul lui. Sfântul Ghermano îi vedea cu duhul dorința lui cea rea și mai înainte știa despre cele ce are să-i se întâmple din partea lui Anastasie, pe care chiar mai înainte i le-a spus lui tot așa. Altădată, Sfântul Ghermano, intrând în palatele împărătești, iar Anastasie mergând după dânsul cu mândrie, a călcat dinapoi pe marginea hainei lui. Sfântul, întorcându-se, i-a spus lui: „Nu te grăbi că va veni ceasul, când te vei duce de popor, cu blândețe la Dipin”. Însă Anastasie și ceilalți ce erau cu dânsul, auzind acelea, n-au înțeles cele grăite de Sfântul Ghermano; dar mai pe urmă, aducându-și aminte, au cunoscut când s-au împlinit cele grăite. Dipin era un loc la Constantinopol în care se obișnuia a se face priveliște, și cum acea proorocie a sfântului s-a împlinit, se va spune mai pe urmă.

Deci, Sfântul Ghermano, luptându-se cu bărbăție și fără de temere cu sabia cuvântului lui Dumnezeu, ca un bun ostaș al lui Iisus Hristos contra ereticilor, a trimis pe unul din cei mai cinstiți slujitori bisericești la împărat, zicându-i: „O, împărate, nu se cădea ție, să te ridici fără de rânduială contra lui Dumnezeu, Ziditorul tău, Cel ce ți-a dat ție viața și împărăția și, precum se spune, ai să miști pe cele nemișcate. Nu îți era ție cu cuviință să calci hotărârile Sfinților Părinți, pe care ei le-au pus în vremurile de demult; că prin chipul cel omenesc al lui Dumnezeu Cuvântul, Care S-a luat din Preacurata și Preasfânta Fecioară, precum s-au pierdut toate slujbele diavolești, așa și toată închinarea idolească a rămas deșartă. Iar a cinsti asemănarea omenirii lui Hristos cea închipuită cu vopsele pe scândură, chipul aceleia, ce negrăit L-a născut pe El, și chipurile sfinților lui Dumnezeu, aceasta s-a dat nouă de la părinți și dascăli, încă de șapte sute douăzeci și cinci de ani, de când Domnul nostru Iisus Hristos a luat trup omenesc și a venit la noi; iar după a Lui Înălțare, tămăduindu-se o femeie de curgerea sângelui prin atingerea de marginea hainelor Lui, asemănarea Aceluia s-a făcut spre semn de mulțumită.

Chiar Domnul nostru Iisus Hristos mai înainte închipuind pe mahramă fața Sa cea dumnezeiască, a trimis-o lui Avgar regele Edesei. După aceea, Sfântul Evanghelist Luca a zugrăvit chipul Preacuratei Fecioare, Maica lui Dumnezeu. Pentru toate acestea, dumnezeieștile Sinoade ale Sfinților Părinți, care s-au ținut în deosebite vremi și locuri, ne-au poruncit a nu călca, ci a cinsti sfintele icoane. Deci, să știi cu dinadinsul, o, împărate, că de vei voi să întărești acea fărădelege și luptă contra sfintelor icoane, eu cel dintâi nu mă învoiesc la aceasta nicidecum; ci sunt gata să-mi vărs sângele meu pentru chipul Hristosului meu, Care și-a vărsat sângele Său, ca să înnoiască chipul cel căzut al sufletului meu. Este arătat că cinstea și necinstea cea făcută chipului lui Hristos, se revarsă spre Cel dintâi închipuit al său, adică spre Hristos. Deci, se cade nouă să murim ca robi credincioși ai lui Hristos, pentru cinstea Domnului nostru”. Altădată, Sfântul Ghermano a zis către împărat: „Dacă eu sunt Iona, aruncați-mă în mare, fără sobor a toată lumea, fiindcă nu sunt puternic a legiui ceva nou pentru credință”.

Văzând sfântul că nicidecum nu poate să schimbe pe împărat de la acel eres, a pus omoforul său cel patriarhicesc în dumnezeiescul altar, pe Sfânta Masă, lăsându-și dregătoria. Iar împăratul, umplându-se de mânie pentru cuvintele lui îndrăznețe, a trimis pe ostașii săi înarmați ca de război, care, bătându-l cu palmele pe sfântul și în tot chipul lovindu-l și împingându-l, cu necinste l-au izgonit din casele patriarhiei. Iar el, ducându-se la liniștea monahicească, a petrecut restul zilelor între monahi și a adormit cu pace întru Domnul. El a fost patriarh paisprezece ani și cinci luni.

După izgonirea sfințitului patriarh Ghermano, împăratul a ridicat în scaunul lui pe Anastasie, ereticul cel pomenit mai înainte, care, împreună cu împăratul, au dat afară din Biserică sfintele icoane și au întărit eresul luptei contra sfintelor icoane. După aceea s-a împlinit asupra lui proorocia Sfântului Ghermano, așa: murind cel rău, împăratul Leon Isaurul, a luat împărăția după el, Constantin Copronim, fiul lui, iar pe acesta l-a izgonit de pe scaunul împărătesc Artavasd, ginerele lui Leon. Anastasie Patriarhul, a ajutat la aceasta pe Artavasd și l-a încoronat ca împărat cu fiul lui.

După trei ani, Copronim, adunând putere ostășească, a luat Constantinopolul, a scos ochii lui Artavasd, ginerelui și fiului lui, și a pierdut nepoții cei de soră ai lui și pe mulți boieri; iar pe patriarhul Anastasie, dezbrăcându-l la locul cel mai de sus zis, Dipin, l-a bătut înaintea poporului, poruncind să-l încalece pe un măgar cu fața înapoi; și astfel să-l poarte prin cetate cu batjocură.

Atunci s-a împlinit proorocia Sfântului Ghermano, cea grăită către Anastasie: „Că de popor te vei duce la Dipin…”. Răucredinciosul împărat Copronim voia ca pe Anastasie să-l surpe de la patriarhie. Și deoarece n-a putut afla pe altul la fel cu el în păgânătate, l-a lăsat tot pe el pe scaun unde, petrecând douăzeci și patru de ani, ca o urâciune a pustiirii la loc sfânt, a căzut într-o boală ce se numește cordaspos; deoarece gura lui cea hulitoare de Dumnezeu, care a grăit multe hule contra sfintelor icoane și contra Sfântului Ghermano, învățătorul lui, a fost prefăcută în ieșire, pentru că murdăria dinăuntru ieșea pe gură; și în această boală și-a lepădat ticălosul său suflet.

Pe când el a avut un sfârșit atât de amar, Sfântul Ghermano a aflat viața cea dulce cu sfinții ierarhi, întru împărăția Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine cinstea, slava și închinăciunea acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Mucenic Ioan Valahul

Sfântul Mucenic Ioan Valahul s-a născut în Țara Românească în secolul XVII, într-o familie de creștini nobili și bogați. Dar, în urma unei revolte împotriva turcilor din anul 1662, pe timpul voievodului Mihnea, Sfântul Ioan a fost luat ostatec de turci. Apoi a fost cumpărat de un soldat păgân, care la legat de un copac și la bătut mult. Zdrobit de rușine și de durere, Ioan a tăiat pe păgân în timpul somnului.

El a fost de îndată descoperit de alți soldați și dus la Constantinopol, înaintea vizirului pentru a fi judecat. Dar, vizirul îl dădu pe fericitul Ioan femeii celui pe care îl ucisese el, ca să facă ce va voi cu dânsul. Ea însă, i-a cerut să-i fie soț, dacă Ioan se va lepăda de Hristos și se va închina lui Mahomed. Atunci, Fericitul Ioan, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, chemând cu credință numele lui Hristos. Fiind aruncat în temniță, mucenicul lui Hristos a fost cumplit bătut mai multe zile, în timp ce soția turcului tăiat îl silea mereu să păcătuiască cu ea, ca să nu mai fie chinuit.

Dar Sfântul Mucenic Ioan, refuzând a face cumplitul păcat, îndată vizirul a poruncit să-i taie capul. Și așa s-a dus la Hristos, scăpând de cursele cele înșelătoare ale acestei vieți trecătoare, mutându-se în ceata sfinților mucenici.

Pătimirea sa a avut loc la 12 mai 1662, la Constantinopol, iar după alții în 1665.