Sinaxar 11 mai

  2. /
  3. Sinaxar
  4. /
  5. Mai
  6. /
  7. Sinaxar 11 mai

📑 Cuprins:


🔊 Sinaxar audio:

*Voce : părintele arhidiacon Adrian Maziliţa, sursa: sinaxar.ro

🎬 Sinaxar video:


Sfântul Mucenic Mochie

Pe vremea împărăției lui Dioclețian, fiind antipat în Europa Laodichie și Maxim, și pretutindeni neîncetând prigoana împotriva creștinilor, era un preot al Sfintei Biserici a lui Dumnezeu cu numele Mochie, în cetatea Amfipoli, care este în latura Macedo-niei. Acela, pe când cei necredincioși săvârșeau spurcatul praznic al necuratului și păgânescului zeu Dionis, aprinzându-se cu râvnă după Hristos Dumnezeu, a stat în mijlocul poporului și a strigat, zicând: „Vedeți și ascultați oameni amăgiți: Până când veți rătăci în întunericul îndrăcirii de idoli nebunești? Până când nu înțelegeți pierzarea voastră și nu vă îngrețoșați de înșelăciunea voastră cea diavolească? Întoarceți-vă și cunoașteți pe Stăpânul Dumnezeu, Cel arătat prin Unul născut Fiul Lui, Domnul nostru Iisus Hristos, Care cu lumina adevărului a luminat întunecimea neștiinței”.

Acestea și mai multe altele le grăia fericitul Mochie, nu odată, ci în toate zilele, intrând în popor, cu mare glas mustra rătăcirea închinării de idoli, iar pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, Îl propovăduia. Dar cetățenii cei orbiți cu nebunia, neluând aminte la folositoarele cuvinte ale învățătorului celui insuflat de Dumnezeu, își săvârșeau înainte necurata lor prăznuire. În acest timp, a venit de la Apolonia, cetatea Macedoniei, în Amfipoli, un antipat cu numele Laodichie, care aducea jertfă lui Dionis. El s-a înștiințat că Mochie, slujitorul lui Hristos, pe mulți i-a întors de la prăznuirea lui Dionis. De aceea, necredincioșii cleveteau asupra sfântului, zicând: „Aici este un învățător creștin, care cu învățături străine amăgește poporul, ca să creadă în Omul Cel răstignit și omorât, și mulți, ascultându-i amăgirile lui, s-au întors de la zeii noștri; deci, de nu veți opri învățătura aceea, toată cetatea se va duce în urma lui și vor fi în deșert jertfele cele făcute zeilor”.

Atunci antipatul, umplându-se de mânie, a poruncit să prindă pe sfânt. Deci, șezând la judecată și punând înaintea lui pe mărturisitorul lui Hristos, a zis către dânsul: „Spune-mi cine ești tu, cel ce nu voiești să jertfești, ca noi, zeilor; iar pe cei ce jertfesc îi îndărătnicești și-i abați de la închinăciunea lor?” Sfântul Mochie a răspuns: „Neștiutorule, cel ce nu cunoști adevărul, pentru ce întrebi de acelea pe care nu poți a le înțelege? Adună-ți întâi gândurile minții tale și cunoaște adevărul, că eu, învățând Sfânta Scriptură, am cunoscut cum că idolii păgânilor sunt diavoli și nădejdea cea către dânșii este deșartă”. Laodichie a zis: „Văd că ai învățat multe a grăi”. Mochie a zis: „Din multa noastră grăire se învață adevărul, pe care, ca să-l înțelegi, ascultă cele ce zic: „Zeii cărora vă închinați sunt diavoli muți și surzi”.

Laodichie a zis: „Jertfește zeilor ca să-ți dobândești viața ta, pe care singur de voie ai gândit să o pierzi”. Răspuns-a sfântul: „O, antipate, moartea cea pentru Hristos îmi este mie mare câștig!”

Atunci antipatul, suflând cu mânie, a poruncit să spânzure pe Sfântul Mochie în pielea goală și cu unghii de fier să-i strujească trupul lui până la oase, de la cap până la picioare. Strujindu-l, sfântul striga către Dumnezeu, zicând: „Stăpâne, Cel ce împărățești în veci și strălucești cu razele dreptății, arată robilor Tăi dumnezeirea Ta și dă-mi mie ca fără de împiedicare să mă nevoiesc pentru poruncile Tale”. Deci, slujitorii aceia au muncit mult pe sfânt, până ce au ostenit. Atunci muncitorul, mâniindu-se asupra lor, a poruncit să-i gonească pe dânșii ca pe niște leneși și neputincioși; iar pe mucenic, dezlegându-l, l-a pus iarăși înaintea sa. Și a stat sfântul mai tare cu trupul și mai îndrăzneț în mărturisirea adevărului, slăvind pe Dumnezeu cu mare glas. Deci, a zis către dânsul Laodichie: „Jertfește zeului Dionis, ca să te izbăvesc pe tine de răutățile cele multe”. Mucenicul a răspuns „Oare ți se pare a fi Dumnezeu, idolul cel ce este nemișcat și fără de glas și făcut cu meșteșug de mâini omenești? O, rătăcitule slujitor al diavolului, oare nu vezi că n-a slăbit trupul meu de muncile tale și n-am simțit durerea în bătăi, pentru că toată puterea ta este deșartă?”

Auzind acestea Laodichie, a zis: „Această neslăbire a ta în munci, nu este din puterea Dumnezeului tău, ci din meșteșugul cel vrăjitoresc. Deci, voi porunci să te ardă pe tine în foc, ca toate alcătuirile și încheieturile tale să se facă cenușă și să se arunce în vânt”. Deci, îndată a poruncit muncitorul să ardă un cuptor mare cu smoală, cu câlți și cu vreascuri. Și, făcându-se aceasta, flacăra cuptorului ieșea la o înălțime ca de șaizeci de coți, încât se întunecase văzduhul de fum. Atunci Laodichie a zis către sfânt: „Jertfește zeului Dionis”. Iar mucenicul tăcea. Și iarăși a zis muncitorul: „Până când vei petrece în nesupunerea ta? Vezi focul cel gătit pentru tine! Deci, cunoaște puterea zeului Dionis și te închină lui”. Răspuns-a sfântul: „Ți-am zis ție, o, antipate, că nu mă voi închina pierzătorului de suflete omenești, cel surd, orb și mut. Să știi că cel ce se numește de tine Dumnezeu, nu este Dumnezeu, ci idol”.

Răspuns-a Laodichie cu mânie: „O, blestematule, au doar acela este idol, care are întru sine putere dumnezeiască? Pentru că puterea aceea ce este în el, primește de la noi jertfe și ne dăruiește nouă mântuire”. Zis-a către dânsul sfântul: „Oare vei voi ca, apropiindu-mă, să jertfesc dumnezeului tău și toți, văzându-mă aducând jertfă, să cunoască puterea lui Dionis?” Laodichie a zis: „Închină-te și jertfește și atunci vei cunoaște puterea aceluia”.

Deci, intrând Sfântul Mochie în capiștea idolească, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci și, întrarmându-se astfel cu arma lui Hristos asupra diavolului, a stat unde era idolul lui Dionis întărit și s-a rugat către adevăratul Dumnezeu, zicând: „Stăpâne, Cel ce ții toată făptura și toate le-ai zidit prin Hristosul Tău; Cel ce ai rușinat pe diavolul cel înstrăinat de adevărul Tău și ai dăruit fericirea înțelepciunii celor ce se tem de Tine, Doamne, și cinstesc numele Tău cel sfânt; Cel ce ai sfărâmat idolii Babilonului și ai arătat adevărata credință a proorocului Daniil, Cel ce ai făcut zadarnic urâtul altar idolesc prin cei trei tineri ai Tăi și ai stins văpaia focului în cuptor; Cel ce ai înecat pe învârtoșatul Faraon în adâncul mării, Cel ce ai ascultat rugăciunile lui Moise și ai scos prin toiag apă din piatră; Tu, Cel ce ești acum și ai fost și mai înainte și vei fi Împărat veșnic, auzi-mă pe mine robul Tău, că iată mă rog Ție; vino în ajutorul meu și arată puterea Ta acelora care socotesc adevărul drept minciună, să Te cunoască pe Tine unul, adevăratul și veșnicul Dumnezeu și să izgonească întunericul rătăcirii închinării de idoli!”

Astfel rugându-se, a strigat cu mare glas către idol, zicând: „Dionise, netrebnic și deșert, mut și surd, îți poruncesc ție, în numele cel mare și preaslăvit al Hristosului meu, Cel ce locuiește întru cei de sus, să cazi din întărirea ta și să te întinzi pe pământ, ca să se arate la toți neputința ta”. Deci, îndată s-a cutremurat pământul și capiștea și a căzut idolul cu mare zgomot, risipindu-se ca praful; și au fugit afară toți cei ce erau acolo de frică și se mirau de lucrul ce se făcuse. Atunci Sfântul Mochie a zis către antipatul Laodichie: „Iată, vezi înșelăciunea diavolească care afundă pe oameni în moarte; deci, vino și adună praful zeului tău spre care ai nădăjduit și cunoaște în ce fel de pierzare stai”.

Iar Laodichie s-a mâhnit foarte, fiindu-i jale de idolul lui, Dionis, și îndată a poruncit ca, bătând pe sfânt, să-l arunce în cuptorul cel ars. Deci, fiind sfântul aruncat în foc, stătea în mijlocul văpăii ca într-o grădină frumoasă și cânta binecuvântând pe Dumnezeu. Acolo se vedeau, împreună cu dânsul cântând trei bărbați, între care unul era luminos la față ca soarele și a cărui strălucire covârșea lumina focului. Iar Sfântul Mochie zicea în foc: „Îți mulțumesc, Stăpâne, Dumnezeul părinților noștri, Căruia toate se supun! Bine ești cuvântat, Doamne al puterilor, Făcătorul tuturor oștilor cerești, Cel lăudat de gurile Sfinților Arhangheli, care au fost de față în văpaie cu cei trei tineri și Tu Te-ai văzut al patrulea! Rogu-mă Ție, Mântuitorul meu, revarsă văpaia cea înfocată a acestui cuptor aprins și arde pe antipatul acesta. Pune asupra lui mânia Ta cea nesuferită și pierde-l cu iuțimea Ta, ca toți să știe că Tu ești în cer, Unul Adevăratul Dumnezeu”.

Îndată văpaia din cuptor s-a întins până la antipat, arzându-l și prefăcându-l în cenușă împreună cu zece ostași, care stăteau înaintea lui, încât n-a rămas nici o părticică din trupurile lor, pentru că mânia lui Dumnezeu i-a pierdut. Tot poporul care era acolo s-a înfricoșat și a fugit departe de cuptor, iar sfântul a ieșit din foc întreg și nevătămat.

După o minune preaslăvită ca aceasta, Talasie, mai marele cetății, umplându-se de mânie, a prins pe Sfântul Mochie și l-a închis în temniță. După douăzeci de zile a venit în cetatea aceea alt antipat, cu numele Maxim și, înștiințându-se de sfânt și de pieirea lui Laodichie, s-a sfătuit cum ar putea să piardă pe mucenic. Deci, șezând la judecată într-un loc înalt, la vederea tuturor, a pus de față pe robul lui Hristos și a zis către el: „Spune-mi numele și nașterea ta”. Sfântul a răspuns: „De voiești să știi neamul și numele meu, află că tatăl meu se numea Evfratie, iar maica mea, Evstatia, care, curățindu-mă cu Sfântul Botez, m-au numit Mochie. Ei m-au crescut în dreapta credință creștinească, învrednicindu-mă de rânduiala preoțească în Biserica lui Hristos, Dumnezeul meu; și acum, iată, m-am apropiat de bătrânețe”. Iar Maxim a zis: „Ce au fost părinții tăi?” Răspuns-a sfântul: „Tatăl meu a fost cetățean al marii cetăți Roma, cinstit cu rânduială ostășească; iar maica mea a fost fiica antipatului Lampadie”. Zis-a Maxim: „Dacă ești de așa neam cinstit, cum te-ai dat la vrăjitorie, care lucru nu este cuviincios acesteia, și ai sfărâmat pe marele zeu Dionis și pe antipatul Laodichie, prietenul împărătesc, l-ai ars și ai făcut deșarte jertfele de prăznuiri?”

Răspuns-a Sfântul Mochie: „Nu eu, ci Atotputernicul meu Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, a sfărâmat idolul cel fără de suflet al lui Dionis și a ars cu focul mâniei Sale pe vrăjmașul Său, Laodichie; iar eu, cu frică slujind Stăpânului meu din toată inima, mărturisesc cu gura mea preasfânt numele Lui”. Maxim a zis: „Încetează de la nebunia ta și, apropiindu-te, jertfește lui Apolon, ca să nu mori rău”. Mucenicul a zis: „Rău voi muri dacă voi uita facerile de bine și scutirile adevăratului Dumnezeu, jertfind acelor care sunt idoli”.

Atunci Maxim a poruncit să lege pe mucenic de două roți, ce erau rânduite spre muncire, ca, întorcând roțile, să-l sfărâme și să-i rupă încheieturile. Dar sfântul, muncindu-se, zicea: „Cât de dulce este dragostea cea către Dumnezeu”; iar către muncitori zicea: „Fă cu sârguință voia tatălui tău, diavolul, pentru că doresc tot felul de munci și de morți pentru Hristos, Dumnezeul meu”.

După aceea s-a rugat, zicând: „Stăpâne, dătătorule al gândurilor celor curate, ajutătorule, sprijinitorule și izbăvitorul meu, mulțumesc Ție, că m-ai învrednicit pe mine nevrednicul a intra în nevoința aceasta și mi-ai ajutat asupra diavolului. Tu ești Dumnezeu, Cel ce întărești mintea mea, ca să nu o biruiască gândurile cele necurate; fă ca să se îndulcească întru Tine, Făcătorul meu, că mare este numele Tău, celor ce Te iubesc pe Tine”.

Rugându-se astfel sfântul s-au sfărâmat roatele și, dezlegându-se, era sănătos. Și s-au mirat de această minune toți cei ce priveau; iar muncitorul s-a rușinat ca un biruit și, aprinzându-se de mânie asupra mucenicului, a poruncit să-l arunce în temniță. După trei zile, scoțându-l la priveliște, l-au dat fiarelor să-l mănânce, dând drumul la doi lei ce răcneau de foame. După ce leii s-au apropiat de mucenic, s-au plecat înaintea lui și, cuprinzându-i picioarele, i le lingeau, ca și cum le-ar fi sărutat. Poporul, văzând acestea, a strigat: „Să se elibereze dreptul acesta, pe care Dumnezeu îl iubește și fiarele îl cinstesc”.

Atunci antipatul Maxim a trimis pe mucenic la ighemonul Filipisie din Perint, cetatea Traciei, care acum se numește Eraclea, scriind toate cele ce s-a făcut cu dânsul. Acel ighemon, ținând pe sfânt în temniță opt zile, a poruncit să-l ducă în Bizanț, ca acolo să i se taie capul. După ce l-a dus la locul cel de tăiere, mucenicul, ridicându-și ochii spre cer, a zis: „Bine ești cuvântat, Doamne, Cel ce ai zidit veacurile și aduci la săvârșire nevoințele sfinților, primește în pace sufletul meu!” Atunci s-a auzit glas din cer, zicându-i: „Bucură-te, Mochie, nevoitorule cel bun, care arătat ai biruit puterea muncitorului! Vino și te sălășluiește împreună cu părinții tăi în împărăția cerească. Fiindcă te-ai ostenit în lume, acum odihnește-te și te veselește în cer”.

Astfel i s-a tăiat capul Sfântului Mochie, mucenicul lui Hristos, săvârșindu-și nevoința sa cea purtătoare de chinuri în a unsprezecea zi a lui mai, în care zi, binecredinciosul împărat Constantin îi făcea praznic, zidind o biserică în numele lui, unde a pus cinstitele lui moaște și în ziua pomenirii lui a făcut înnoirea cetății, pe care a numit-o cu numele său, Constantinopol. Deci, dacă cineva prăznuiește sfânta pomenire a mucenicului lui Hristos, Mochie, să creadă că va avea parte cu el de darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinste, slavă și închinăciune în vecii vecilor. Amin.

Cuvioșii Părinți Metodie și Constantin, Episcopii Moraviei

Pe vremea împăraților grecești, luptători contra icoanelor, Leon Armeanul și Mihail Travlul, care s-a numit și Valvos, și apoi pe vremea lui Teofil, fiul lui Mihail, a fost în cetatea Tesalonicului un bărbat de bun neam și bogat, cu numele Leon, cu dregătoria ostaș și cu boieria sutaș, având o soție cu numele Maria. Acela a născut pe acești doi luminători ai lumii și luminători ai țărilor slavonești, pe Metodie și Constantin, care, mai pe urmă, s-a numit în sfânta schimă Chiril. Deci, Metodie slujea în cetele ostășești mai întâi ca cel mai în vârstă și, fiind cunoscut împăratului, l-a pus voievod și l-a trimis în părțile ce se mărgineau cu slavonii.

Aceasta s-a făcut după rânduiala lui Dumnezeu, ca să învețe limba slavonească, ca cel ce avea să fie mai în urmă, învățător duhovnicesc și păstor în vremea sa. El, petrecând în rânduiala de voievod ca la zece ani, văzând pe de o parte deșertăciunea gâlcevilor vieții, iar pe de alta, supărându-se de prigonirea pe care o ridicase împăratul Teofil, luptătorul de icoane, asupra celor dreptcredincioși, a lăsat slujba de voievod și toate cele frumoase ale acestei lumi și, ducându-se în muntele Olimpului, s-a tuns în rânduiala monahicească și slujea Împăratului ceresc cu chipul îngeresc, luptându-se cu vrăjmașii cei nevăzuți ai duhurilor răutății.

Fericitul Constantin, care s-a născut după Metodie, arăta din scutece ceva minunat în sine, deoarece mama sa, după naștere, l-a dat la doică, ca aceea să-l nutrească cu sânul ei, dar el nu voia de loc să sugă lapte străin, decât numai al mamei sale; deci, părinții lui se minunau de aceasta. Când pruncul a fost de șapte ani și a început a învăța carte, a avut un vis minunat, pe care l-a spus tatălui și mamei sale, zicând: „Un voievod a adunat toate fecioarele din cetatea noastră și a zis către mine: Alegeți soție dintr-acestea, pe care vei voi, ca să-ți fie ajutătoare în toate zilele vieții tale. Iar eu, căutând, mi-am ales pe una mai frumos împodobită decât toate, cu fața luminoasă și înfrumusețată, al cărei nume era Sofia”.

Părinții lui, socotind vedenia aceea și înțelegând că fecioara Sofia este înțelepciunea lui Dumnezeu, care era să se dea pruncului, s-au bucurat cu duhul și-l învățau totdeauna cu stăruință nu numai la citirea cărților, ci și la obiceiul cel bun, plăcut lui Dumnezeu, povățuindu-l la înțelepciunea cea duhovnicească și spunându-i cuvintele lui Solomon: „Fiule, cinstește pe Domnul și te vei întări; păzește poruncile Lui și vei trăi. Cuvintele lui Dumnezeu scrie-le pe tăblițele inimii tale și numește înțelepciunea sora ta; iar înțelegerea să ți-o faci cunoscută, căci aceasta este mai frumoasă decât soarele și decât întocmirea luminii stelelor”.

Pruncul, învățând carte, sporea cu ținerea de minte și cu înțelegerea, mai mult decât toți vârstnicii săi, și avea dragoste mare către Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, ale cărui cărți le citea totdeauna. Multe dintr-acele cuvinte și tâlcuiri le învăța pe de rost. El, închipuind o cruce pe un perete, a scris aceste cuvinte de laudă sub acea cruce: „O, arhiereule al lui Hristos, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, tu ai fost om cu trupul, iar cu viața te-ai arătat ca un înger; cu gura ta ai preamărit cu laude pe Dumnezeu, ca Serafimii; iar cu învățăturile tale cele dreptcredincioase ai luminat toată lumea. Deci, te rog, primește-mă și pe mine, care cad la Tine cu credință și cu dragoste; fii mie părinte, învățător și luminător”.

Într-acea vreme, murind împăratul Teofil, a urmat la împărăție după el, Mihail, fiul său, cu maica sa cea binecredincioasă, împărăteasa Teodora. Lui Mihail, fiind încă prunc, i-a pus pe lângă el trei boieri mari: Manoil, păzitorul palatului, Teoctist, patriciul și Dromi, logofătul. Acest logofăt cunoștea pe părinții lui Metodie și al lui Constantin, care, auzind de istețimea minții copilului Constantin, a trimis după el ca să învețe împreună cu tânărul împărat Mihail, care învăța carte, ca, privind împăratul la istețimea minții lui Constantin, să se sârguiască singur a învăța degrabă. Constantin s-a bucurat de aceasta foarte, și pe cale se ruga lui Dumnezeu cu rugăciunea lui Solomon, zicând: „Dumnezeul părinților și Domn al milei, Care ai făcut pe om, dă-mi înțelepciunea care șade pe scaunele Tale și nu mă lepăda pe mine de slugile Tale, căci eu sunt sluga Ta și fiul slujnicei Tale; fă-mi să cunosc ce este plăcut Ție și să slujesc Ție, Dumnezeul meu, în toate zilele vieții mele”.

Și, ducându-l în Constantinopol și fiind dat dascălilor împărătești, degrabă a învățat înțelepciunea cea din afară: gramatica, facerea de stihuri a lui Homer, retorica, filosofia, aritmetica, astronomia, muzica și toate meșteșugurile elinești, încât era de mirare dascălilor săi pentru atâta istețime a minții sale. Și s-a numit mai pe urmă filosof, deoarece sporise în înțelepciune mai mult decât alții. El nu era înțelept numai în limba elinească, ci și în alte limbi, pentru că învățase bine scriptura elinească și vorbirea siriană și se deprinsese și cu alte limbi străine. Pentru acestea îl iubea foarte logofătul, întâi pentru înțelepciune; iar al doilea pentru întreaga înțelepciune, cum și pentru obiceiurile cele îmbunătățite, de care era plin pruncul, cel ce venise acum în vârstă desăvârșită; pentru că darul lui Dumnezeu locuia în limba lui cea curată, povățuindu-l la tot lucrul bun.

Stăpânul său, logofătul, văzând acest lucru într-însul, îl cinstea foarte mult și pentru aceasta, Constantin era cel întâi păzitor de casă în curtea logofătului, având stăpânire peste toți și umbla cu îndrăzneală și fără opreală în împărăteștile palate oricând ar fi voit. Această stăpânire i se dăduse, fiindcă era iubit și de împărat.

La acel logofăt era o fecioară frumoasă, fiică duhovnicească primită din scăldătoarea Sfântului Botez. Acea fecioară era de neam mare, pe care părinții săi i-o dăduseră întru a sa purtare de grijă. Deci, logofătul voia s-o însoțească cu Constantin, și pentru aceasta se ostenea în tot chipul, îndemnând la căsătorie pe Constantin cu multe cuvinte și făgăduindu-i împreună cu bogăția de la împăratul și cinstea de mare boierie.

Dar, fericitul Constantin, fugind de lume și de toate cele din lume, s-a dus în taină la gura Boazului, și acolo, intrând într-o mănăstire, a luat pentru sineși chipul monahicesc. Deci, a fost pentru dânsul mare cercetare, nu numai de la logofăt, dar și de la împărat. Abia după șase luni l-au aflat pe el, ca pe o vistierie ascunsă, în sânul monahicesc. Deci, luându-l cu sila din mănăstire, l-au dus în Constantinopol, ca să nu fie făclia sub obroc, ci în sfeșnic, silindu-l astfel să ia treapta preoțească în zilele preasfințitului patriarh Metodie, când încetase eresul luptei împotriva icoane. Apoi a pus pe Constantin ca bibliotecar în biserica cea sobornicească a Sfintei Sofii și dascăl de filosofie. Iar după puțină vreme, agarenii ce stăpâneau Siria, pe vremea împăratului Teofil, au biruit puterea oștirii grecești, cu voința lui Dumnezeu, stricând preafrumoasa cetate Amoreea, precum se pomenește de aceasta în ziua a șasea a lunii lui martie, întru pătimirea sfinților 142 mucenici din Amoreea, despre care s-a mai scris. Turcii, mândrindu-se de puterea lor, batjocorind pe creștini, au trimis la Constantinopol ocară asupra Preasfintei Treimi, zicând: „Cum voi, creștinii, ziceți că este Unul Dumnezeu, dar Îl despărțiți pe Acela în trei și mărturisiți pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh. Dacă puteți să ne arătați această închipuire, apoi să trimiteți la noi astfel de oameni care ar putea să vorbească cu noi și să ne dovedească credința voastră”.

Împăratul, sfătuindu-se cu preasfințitul patriarh, a trimis la saracini pe Constantin filosoful, dându-i doi asincriți (dregători) înțelepți. Fericitul, ducându-se acolo și râvnind apostolește după Hristos, dorea să pătimească pentru Dânsul. Deci, ajungând în cetatea stăpânitorului saracinilor, care se numea Samara, aproape de râul Eufratului, în care locuia stăpânitorul Amirmumi, a aflat acolo și creștini, care petreceau între saracini. Și erau zugrăvite pe ușile lor, dinafară, chipuri diavolești din porunca stăpânitorului saracinilor; pentru că aici, îngrețoșându-se de creștini ca de niște vrăjmași, a poruncit să-i aibă de ocară și de batjocură. Pentru aceea a poruncit să fie închipuit un diavol pe ușile fiecărui creștin. Deci, au zis saracinii către Constantin, filosoful creștinesc: „Filosofule, oare poți să cunoști ce semn este acesta?” El le-a răspuns: „Văd însemnate chipuri de diavoli și mi se pare că înăuntru viețuiesc creștini; iar diavolii, neputând să viețuiască înăuntru cu creștinii, fug de dânșii și petrec afară; deci, unde nu sunt aceste chipuri diavolești, acolo este dovedit lucru, că înlăuntru viețuiesc oamenii cei uniți cu dânșii.

Constantin, fiind odată la masă în palatele domnești, înțelepții saracinilor au zis către dânsul: „Vezi, filosofule, acest minunat lucru, că proorocul Mahomed ne-a adus bună învățătură de la Dumnezeu și a întors pe mulți oameni, încât toți ne ținem tare de legea lui, necălcând nimic. Iar voi, creștinii, ținând legea lui Hristos, unul crede așa, altul altfel, și fiecare face precum îi place; pentru că sunt atât de mulți între voi care vă deosebiți cu credința și cu viața, încât fiecare crede și învață într-alt chip și își rânduiește viața într-altfel, precum sunt cei ce se numesc monahi, care poartă haine negre, deși toți se cheamă creștini”.

Fericitul Constantin răspunse: „Două lucruri mi-ați spus înainte: despre credința creștinească în Dumnezeu și despre legea lui Hristos care se împlinește prin lucruri, și cum că nu cred și petrec într-un fel cei ce se numesc creștini. Deci, vă răspund mai întâi despre credință. Dumnezeul nostru este ca noianul mării, lărgime și adâncime nemăsurată; pentru că este neajuns de mintea omenească și negrăit prin cuvintele omenești, precum a zis de Dânsul Sfântul Prooroc Isaia: Neamul Lui cine-l va spune… De unde și Sfântul Apostol Pavel, învățătorul nostru, a strigat: „O, adâncul bogăției, al înțelepciunii și al cunoștinței lui Dumnezeu! Cât sunt de negrăite judecățile Lui și nenumărate căile Lui!”

Dintr-acel noian intră mulți din cei care se sârguiesc a căuta pe Dumnezeu. Și cei ce sunt puternici la minte și au câștigat ajutor pe Dumnezeu, aceia înoată fără primejdie pe marea cea neajunsă a lui Dumnezeu și află bogăția cunoștinței și a mântuirii. Iar cei ce sunt slabi la minte și s-au lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, umblând după singură părerea lor, aceia, ca în niște corăbii putrede de înotare urcându-se, se ispitesc ca să înoate pe acel noian și, neputând, unii se îneacă, căzând în eresuri și rătăciri, iar alții abia răsuflă de osteneli, învăluindu-se de nedumerire și de îndoire. De aceea, mulți dintre creștini – precum ziceți – se deosebesc cu credința. Deci, astfel am zis și despre credință. Iar despre fapte, vă adeveresc așa: Legea lui Hristos nu este alta, fără numai aceeași pe care a dat-o Dumnezeu lui Moise în Sinai, adică a nu ucide, a nu fura, a nu desfrâna, a nu pofti și celelalte, pentru că a zis Dumnezeul nostru: N-am venit să stric legea, ci să o împlinesc.

Deci, suindu-ne spre desăvârșire, ne-a dat sfat de viață curată, fără de însurare, păzirea fecioriei și alte lucruri alese spre plăcerea lui Dumnezeu cea mai bună, care sunt conducătoare la viață prin calea cea strâmtă și cu scârbe. Însă nu ne silește la aceasta; pentru că Dumnezeu a zidit pe om între cer și pământ, între îngeri și dobitoace; deci, l-a despărțit cu cunoștința și cu mintea de animale, iar cu mânia și cu pofta l-a despărțit de îngeri și i-a dat voie să facă orice voiește; și de care se apropie, cu aceea se unește. Astfel se împărtășește cu îngerii, slujind lui Dumnezeu, precum îl învață înțelegerea lui cea minunată, sau se face părtaș cu dobitoacele cele fără de minte, slujind fără înfrânare poftelor trupești. De vreme ce Dumnezeu a făcut pe om de sine stăpânitor, de aceea voiește ca noi să ne mântuim prin voia noastră, iar nu cu silă; deci, zice: Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-mi urmeze Mie.

Așadar, creștinii care cred în Dumnezeu, călătoresc spre El cu înțelegere; unii prin cale mai lesnicioasă, adică prin legea firii, viețuind cu înțelepciune în cinstită însoțire; iar alții, sârguindu-se a fi mai fierbinți către El și mai desăvârșiți robi al Lui, se ating de firea cea mai înaltă a viețuirii, asemenea cu a îngerilor, și petrec cale strâmtă. Pentru aceea unii dintre creștini se deosebesc cu viața. Credința și legea voastră nu are nici un fel de greutate; nu este ca o mare, ci ca un pârâu mic, pe care fiecare, și mare și mic, poate să-l pășească fără de osteneală mare. În legea și credința voastră nu este un lucru dumnezeiesc, adică insuflat de Dumnezeu, ci numai obiceiuri omenești și socoteală trupească, pe care puteți cu înlesnire să le faceți. Mahomed, dătătorul vostru de lege, nu a pus vreo poruncă grea de purtat, neoprindu-vă de la mânie și poftele cele fără de rânduială, ci mai ales v-a dat voie la toate. De aceea, toți cu un gând vă țineți de legea lui, ca una ce este dată după poftele voastre.

Dar Mântuitorul nostru Hristos n-a făcut așa, pentru că, singur fiind preacurat și izvor a toată curăția, voiește ca și robii Lui să viețuiască curat, ferindu-se de toate poftele, și să se apropie cu curățenie de Cel curat, căci în împărăția Lui nu va intra nici un lucru necurat. Înțelepții saracinilor au mai zis: „Cum voi, creștinii, Îl despărțiți pe Dumnezeu în trei și ziceți că este unul, adică: Tată, Fiu și Duh; și dacă Dumnezeu poate să aibă Fiu, apoi dați-i Lui femeie, ca să se rodească din El mai mulți dumnezei”.

Răspuns-a filosoful creștinesc: „Nu batjocoriți Treimea cea dumnezeiască, pe Care ne-am învățat a o mărturisi de la Sfinții Prooroci cei de demult și de care nici voi nu vă lepădați, fiindcă țineți împreună cu ei tăierea împrejur. Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, sunt trei ipostasuri, iar ființa este una; după cum soarele cel văzut pe cer, este zidit de Dumnezeu în chipul Sfintei Treimi, deoarece trei lucruri sunt în el: rotunjimea, raza și căldura; tot astfel sunt și în Sfânta Treime: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Rotunjimea soarelui este închipuirea lui Dumnezeu Tatăl, căci precum rotunjimea nu are sfârșit, nici început, tot așa și Dumnezeu este fără de început și fără de sfârșit; și, precum din rotunjimea soarelui ies razele și căldura, tot asemenea din Dumnezeu-Tatăl se naște Fiul și iese Sfântul Duh. Raza care iese din soare și luminează toată partea cea de sub cer, este închipuirea lui Dumnezeu-Fiul, Cel născut din Tatăl și arătat în lumina de sub cer. Căldura soarelui, care iese din aceeași rotunjime împreună cu raza, este întru asemănarea lui Dumnezeu-Duhul Sfânt, Care din Același Tată împreună cu Fiul, are ieșirea mai înainte de veci; deși se trimite vremelnic la oameni, precum s-a trimis Sfinților Apostoli în chipul limbilor de foc. Deci, soarele, care se alcătuiește din trei lucruri: din rotunjime, din rază și din căldură, nu se desparte în trei sori, deși fiecare lucru își are deosebirea sa, pentru că alta este rotunjimea soarelui, alta este raza lui și alta căldura, însă nu se zic trei sori, ci un soare. Tot așa și Sfânta Treime, deși are trei fețe: a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, dumnezeirea nu se desparte în trei dumnezei, ci unul este Dumnezeu.

Căci și strămoșul Avraam – a cărui tăiere împrejur o păziți – când i s-a arătat Dumnezeu la stejarul Mamvri, de vă aduceți aminte de Scriptura care povestește aceasta, I s-a arătat în trei fețe. Și, privind Avraam cu ochii, a văzut trei bărbați stând lângă el, și s-a închinat până la pământ și a zis: Doamne, de am aflat dar înaintea Ta, să nu treci pe robul Tău. Iată, socotiți, el vedea trei bărbați și vorbea Unuia singur, zicând: Doamne, de am aflat dar înaintea feței Tale…, pentru că a cunoscut acel sfânt strămoș, că Dumnezeu este în trei fețe.

Deci, înțelepții saracinilor tăceau neștiind ce să răspundă împotriva acestora. Apoi au zis: „Cum ziceți voi, creștinii, că Dumnezeu S-a născut din femeie? Oare poate Dumnezeu să Se nască din pântece femeiesc?” Răspuns-a filosoful: „Nu din o femeie proastă, ci dintr-o fecioară nemăritată și preacurată S-a născut Dumnezeu-Fiul, prin lucrarea Sfântului Duh, Care, în preacuratul și preasfântul pântece fecioresc, a țesut trupul lui Hristos-Dumnezeu și mai presus de fire a înființat întruparea și nașterea Cuvântului Tatălui. Căci, Fecioara, care L-a zămislit pe El din Duhul Sfânt, precum mai înainte de naștere a fost fecioară, tot astfel și în naștere și după naștere a rămas fecioară curată. Deci, așa a voit Dumnezeu și la voia Lui se supune toată firea cea zidită; pentru că unde voiește Dumnezeu, acolo se biruiește rânduiala firii. Iar cum că S-a născut Hristos din Curata Fecioară, prin Duhul Sfânt, mărturisește și proorocul Mahomed, scriind astfel: „S-a trimis Duhul Sfânt la Fecioara cea curată ca, împreună sălășluindu-se cu El, să nască Fiu”.

Saracinii au zis: „Nu ne împotrivim noi la aceasta, cum că Hristos S-a născut din fecioară curată; dar nu-L socotim pe El că este Dumnezeu”. Răspuns-a fericitul: „Dacă Hristos ar fi fost un om de rând, iar nu Dumnezeu, apoi ce trebuință era ca Duhul Sfânt să lucreze zămislirea unui om simplu în pântecele curat al Fecioarei? Pentru că omul cel prost se naște din femeie măritată, iar nu din Fecioară neispitită de nuntă; deci, se zămislește după fire din bărbat, iar nu din venirea și lucrarea cea deosebită a Sfântului Duh”.

Saracinii au zis: „Dacă Hristos este Dumnezeul vostru, apoi pentru ce nu faceți precum vă poruncește Acela? Căci vă poruncește să vă rugați pentru vrăjmași, să faceți bine celor ce vă urăsc și vă prigonesc pe voi, să întoarceți fața celor ce vă bat… Dar voi nu faceți așa, ci faceți cele potrivnice, pentru că asupra celor ce vă fac vouă unele ca acestea, vă ascuțiți armele și îi ucideți în război”.

Fericitul Constantin a zis: „Dacă în vreo lege vor fi scrise două porunci și se vor da oamenilor să le împlinească, care va fi omul cel mai adevărat păzitor de lege? Cel ce a săvârșit numai o poruncă? Sau cel ce le îndeplinește pe amândouă?” Răspuns-au saracinii: „Este mai bun acela care îndeplinește amândouă poruncile”. Zis-a filosoful: „Hristos-Dumnezeul nostru, Cel ce ne-a poruncit să ne rugăm și să facem bine celor ce ne fac strâmbătate, Acela a zis și aceasta: „Nimeni nu poate să arate în viață o mai mare dragoste, decât acela ce-și pune sufletul pentru prieteni. Deci, noi răbdăm toate primejdiile cele ce ni se fac nouă; iar în cele de obște ne apărăm unul pe altul, punându-ne sufletele noastre, ca nu cumva voi, supunând pe frații noștri, să-i robiți împreună cu trupu-rile și sufletele lor, silindu-i la fapte rele și potrivnice lui Dumnezeu”.

Saracinii iarăși au zis: „Hristos al vostru a dat dajdie pentru Sine și pentru alții; iar voi, pentru ce nu faceți acest lucru și nu voiți să dați dajdie? Dacă vă apărați unul pe altul, apoi să dați dajdie pentru frații voștri limbii noastre ismailitenești cea atât de mare și tare”. Grăit-a filosoful: „Dacă cineva umblă în urma învățătorului său și voiește a umbla; iar altcineva, întâmpinându-l, îl întoarce, nelăsându-l să meargă după învățător, ci îi poruncește să meargă aiurea, oare acela este prietenul sau vrăjmașul lui?” Ei au răspuns: „Este vrăjmaș”. Zis-a filosoful: „Hristos, când a dat dajdie, care împărăție era într-acea vreme, ismailitenească sau romană?” Iar ei au zis: „Romană”. Filosoful: „Deci noi, urmând învățătorului nostru Iisus Hristos, dăm dajdie împăratului Celui ce șade în Roma cea nouă și stăpânește și pe cea veche, iar căutând de la noi dajdie, ne abateți de la urmarea lui Hristos și vă faceți vouă vrăjmași”.

Niște întrebări și răspunsuri ca acestea i s-au pus lui Constantin mai multe zile; dar în întrebările cele cu înțelepții saracinilor, a rămas nebiruit filosoful creștin, ajutându-i dumnezeiescul dar. Iar saracinii au rămas rușinați de dânsul în toate cuvintele împotrivă și în socoteala lor. După aceea, neputând să biruiască în cuvinte pe cel nebiruit, i-au dat în taină să bea otravă de moarte. Însă Domnul a zis: Dacă veți bea ceva de moarte, nu vă va vătăma… Acela a păzit pe robul Său întreg și nevătămat și l-a întors sănătos, eliberându-l cu cinste și cu daruri boierul saracinilor.

După ce s-a întors fericitul Constantin la Constantinopol, a luat laudă de la împărat și de la sfințitul patriarh pentru osteneala sa cea plăcută lui Dumnezeu. Deci, s-a așezat la un loc liniștit și lua aminte de mântuirea sa, având hrană din purtarea de grijă a lui Dumnezeu spre Care nădăjduia. Iar cele ce Dumnezeu îi trimitea prin oamenii cei iubitori de Hristos, din acele mâncări el nu lăsa nimic pe a doua zi, ci, după obișnuita gustare a hranei, le împărțea pe toate săracilor; pentru că nădăjduia spre Dumnezeu, Cel ce Se îngrijește de toți în toate zilele și Care deschide cu bunăvoință mâna Sa și satură pe tot cel viu.

Sosind vremea unui praznic oarecare, slujitorul lui se mâhnea că nu avea nimic la acea cinstită zi. Atunci fericitul Constantin a zis către dânsul: „Cel ce a hrănit mai mulți ani în pustie oarecând pe israeliteni, oare Acela nu poate să ne hrănească și pe noi în această zi? Ci, ducându-te, cheamă fără de îndoială la noi la masă măcar cinci săraci, și să așteptăm mila lui Dumnezeu, că nu ne va lăsa pe noi”. Sosind ceasul prânzului, a adus la dânsul un om oarecare zece galbeni și o sarcină cu tot felul de mâncări. Iar el, primind acelea, a dat laudă lui Dumnezeu, purtătorul său de grijă. După aceea s-a dus în Olimp, la Metodie, fratele său cel mare, și a început a viețui în pustnicie împreună cu dânsul în nevoințele monahicești, petrecând în rugăciuni și îndeletnicindu-se totdeauna cu citirea cărților.

În vremea aceea au venit la împăratul Mihail soli de la cozari, zicând: „Noi de la început știm pe un Dumnezeu, Care este peste toate și Aceluia ne rugăm, închinându-ne la răsărit; însă ținem oarecare obiceiuri de rușine, fiindcă evreii ne îndeamnă să luăm credința lor și mulți din noi au trecut la credința evreiască”. Asemenea și saracinii ne pleacă la credința lor, zicând: „Credința noastră este mai bună decât a tuturor neamurilor”. Pentru aceea, de la voi căutăm sfatul cel de folos nouă, cu care ținem vechiul prieteșug cu dragoste și cerem să trimiteți la noi vreun bărbat cărturar, care să poată a se întreba cu evreii și cu saracinii și, de-i va birui, apoi vom primi credința voastră.

Atunci împăratul Mihail cu preasfințitul patriarh Ignatie, următorul Sfântului Metodie, făcând cercare pentru filosoful Constantin, l-a chemat de la muntele Olimpului și dorea să se ducă la cozari spre propovăduirea lui Hristos. Iar el, care dorea chiar a și muri pentru Hristos, a voit cu osârdie calea aceea și a rugat pe fratele său, pe fericitul Metodie, ca pe cel ce știa parte din limba slavonească, să meargă împreună cu dânsul la ascultarea apostolească, ca să lumineze pe cei necredincioși cu lumina sfintei credințe. Deci, Metodie nu s-a lepădat a merge cu dânsul pentru Hristos și s-au apucat amândoi de călătorie, ca unul prin binecuvântatele cuvinte, iar celălalt cu rugăciunea cea primită de la Dumnezeu să poată mântui sufletele cele pierdute, ajutându-le lor dumnezeiescul dar. Ajungând la cetatea Hersonului, care se mărginește cu cozarii, a zăbovit acolo multă vreme, până ce a învățat bine limba slavonească. Tot acolo s-au deprins și cu limba evreiască, aducând la Sfânta Credință și la Botez pe un samarinean cu fiul lui.

Auzind de moaștele Sfântului sfințit Mucenic Clement, papă al Romei, cum că zac în mare, a îndemnat pe episcopul Hersonului spre căutarea acelor cinstite moaște, pentru care se povestește astfel: când Sfântul Clement a fost surghiunit de la Roma la Herson, mult popor s-a întors la Hristos. Avhidian, ighemonul, din porunca cezarului Traian, l-a înecat în mare, legându-i de grumaz o ancoră de fier, ca să nu poată afla creștinii trupul lui; iar credincioșii stăteau pe mal, tânguindu-se și privind la înecarea sfântului. După aceasta, doi ucenici ai lui mai credincioși, Cornelie și Fib, au grăit către creștini: „Să ne rugăm cu un suflet ca Domnul să ne arate cinstitul trup al mucenicului”.

Rugându-se către Dumnezeu poporul creștinesc, s-a depărtat marea în sânurile sale ca la trei stadii, iar poporul a aflat o cămară de marmură în chip de biserică făcută de Dumnezeu, și acolo zăcea trupul sfântului, iar ancora cu care îl înecase zăcea aproape de dânsul. Deci, voind credincioșii să ia de acolo acel cinstit trup, s-a făcut descoperire ucenicilor lui, cei pomeniți mai înainte, ca să lase să stea acolo trupul sfântului, deoarece în tot anul la pomenirea lui se va depărta tot așa marea până la șapte zile, dând cale celor ce vor voi să meargă la închinăciune. Și s-a făcut așa vreme de șapte sute de ani, de la împărăția lui Traian până la împărăția lui Nichifor, împăratul grecesc. Apoi, pentru păcatele omenești, marea a încetat de a se trage în lături în vremea împărăției lui Nichifor. Și din această pricină era mâhnire între creștini.

Trecând după aceea mai mult de cincizeci de ani, fericiții frați Constantin și cu Metodie s-au dus la Herson și se sârguiau pentru aflarea cinstitelor moaște ale Sfântului Clement, îndemnând spre aceasta și pe fericitul Gheorghe, episcopul Hersonului. Acesta s-a dus întâi la Constantinopol, la împărat și la patriarh, înștiințându-i de aceasta și, primind sfat de la dânșii, a luat de acolo tot clerul bisericii Sfânta Sofia. Apoi, ducându-se la Herson, a mers la marginea mării cu acești fericiți învățători, Metodie și Constantin, și cu tot poporul, cu psalmi și cu cântări, voind să-și câștige dorința. Dar nu s-a desfăcut apa. Iar după apusul soarelui, a intrat într-o corabie și la miezul nopții a strălucit o lumină din mare și s-a arătat deasupra apei mai întâi capul, iar după aceea toate moaștele Sfântului Clement; și, luându-le, le-au pus în corabie și, ducându-le în cetate cu cinste, le-au pus în biserica Sfinților Apostoli, din care fericiții Constantin și Metodie, luând o părticică oarecare, au purtat-o la dânșii totdeauna, până ce au dus-o la Roma.

După aceasta s-a dus la cozari, unde a fost primit cu cinste de boierul Cagan Cozarnicul, căci avea către Cagan scrisoare de la împăratul grecilor. Acolo fericitul Constantin a avut prilej să vorbească mult cu iudeii și cu saracinii; căci dânsul avea mai multă învățătură decât Metodie, care nu-și petrecuse anii tinereților în învățătură, ci s-a îndeletnicit cu puterea de voievod pe care o avea și cu lucrurile poporului, mai mult decât cu citirea cărților. Iar Constantin s-a ocupat din tinerețe cu învățătura și cu încercarea înțelepciunii, fiind foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură, puternic în cuvinte și gata să dea răspuns la orice întrebare.

Deci, Constantin pentru toate se întreba cu necredincioșii, iar Metodie ajuta lui Constantin cu rugăciunea sa cea plăcută lui Dumnezeu. Unul din cozari a zis către dânsul: „Voi, grecii, aveți obiceiul rău, pentru că puneți la voi pe un împărat în locul altuia dintr-alt neam, iar nu din neam împărătesc, precum acum ați pus împărat, după Nichifor, pe Mihail Curopalatul, care a fost unul din boieri. Apoi, lepădându-l pe acela, ați pus pe Leon Armeanul, care a fost din neam prost. Și, ucigându-l și pe acela, ați pus pe Mihail Travlul, care era de neam din Amoreea. Pe când la noi nu este așa, deoarece avem singuri cogani din ai noștri, (sau împărați) adică din casa și din neamul coganilor, și nu împărățește cineva într-alt chip, de nu va fi din seminția împărătească. Iar fericitul Constantin a răspuns la aceasta cu cuvinte scurte: „Rău a făcut oare Dumnezeu când a lepădat pe neplăcutul Lui împărat, Saul, iar pe David, bărbatul cel după inima Sa, l-a adus de la turmele dobitoacelor?” Auzind acestea cozarul, a tăcut.

După aceea a zis iarăși cozarul: „Voi țineți cărțile în mâini, spuneți pilde dintr-însele; iar noi nu facem așa, ci grăim din gusturile noastre toată înțelepciunea, nemândrindu-ne în scripturi precum vă mândriți voi, că avem înăuntru înțelepciunea, ca și cum ar fi înghițită în noi”. Grăit-a Constantin: „De ai întâmpina vreun om gol, care ar zice: Am multe haine, aur și averi! Oare l-ai crede, văzându-l gol și neavând nimic în mâini?” Cozarul răspunse: „Ba nu, că dacă ar fi avut ceva n-ar fi umblat gol”. Grăit-a Constantin: „Dacă tu ai înghițit toată înțelepciunea, precum te lauzi, atunci spune-mi câte neamuri au trecut de la Adam și de la Moise și care neam și în care parte a pământului și-au avut stăpânirea lor”. Și cozarul, neputând să răspundă la această întrebare, a tăcut.

Iar Constantin a spus mai departe: „Deci, prietene, nici eu nu te cred că ai fi înghițit toată înțelepciunea și ai fi înțelept fără de cărți!” Și când era la masă, coganul, luând un pahar, a zis: „Să bem în numele unui Dumnezeu, Care a făcut toată făptura”. Iar Constantin, filosoful cel creștin, luând un pahar a zis: „Voi bea în numele Unui Dumnezeu și al Cuvântului Lui, prin Care cerul s-a întărit și al Duhului cel de viață făcător, prin care se ține împreună toată puterea făpturii celei zidite”. Zis-a Cagan: „De asemenea, ținem la Dumnezeul Cel ce a zidit toată făptura; decât numai întru aceasta ne deosebim, că voi slăviți Treimea, iar noi slăvim pe unul Dumnezeu, precum învață și cărțile evreiești”. Grăit-a filosoful: „Dacă vă învățați din cărțile evreiești a cunoaște pe Unul Dumnezeu, apoi din aceleași cărți o să cunoașteți și pe Sfânta Treime, deoarece cărțile evreiești propovăduiesc în proorocii, pe Cuvântul și pe Duhul, precum zice proorocul și împăratul David: Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit și cu Duhul gurii Lui toată puterea lor.

Iată, aici se văd arătate trei într-o Unime: Domnul, Cuvântul Lui și Duhul. Domnul este Dumnezeul-Tatăl, Cuvântul este Dumnezeul-Fiul, iar Duhul gurii Domnului este Dumnezeu-Duhul Sfânt; însă, precum nu sunt trei Domni, ci Unul Domnul împreună cu Cuvântul și cu Duhul Său, tot așa nu sunt trei Dumnezei într-o dumnezeire, ci Unul este Dumnezeu cinstit; deci, socotește de aici, dacă cineva, făcându-ți ție cinste, nu ți-ar cinsti cuvântul tău și duhul gurii tale, ci le-ar avea pe acelea în trecere cu vederea fără de cinste, iar altul pe toate aceste trei, adică pe tine, pe cuvântul tău și pe duhul gurii tale, le-ar avea într-o cinste, apoi care dintre amândouă ar fi adevărat cinstitor al feței tale cele împărătești?” Iar el a răspuns: „Cel ce are toate aceste trei întocmai întru cinste”.

Filosoful a răspuns: „Deci, și noi suntem cinstitori de Dumnezeu, mai adevărați și mai buni decât voi, cei ce cinstesc pe Sfânta Treime, întocmai ca pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh. La aceasta ne-am învățat din cărțile proorocești, căci și Sfântul Prooroc Isaia aduce înlăuntru pe Dumnezeul-Fiul, zicând: „Ascultă-mă pe mine, Iacove și Israele, pe care eu te chem; eu sunt cel întâi și eu sunt în veci. Și acum Domnul m-a trimis pe mine și Duhul Lui”. Acest cuvânt al Sfintei Scripturi, l-au arătat luminat părinții noștri cei de demult. Căci cine este Cel trimis, dacă nu Fiul? Și de cine este trimis, dacă nu de Tatăl și de Sfântul Duh al Tatălui?”

Printre cei ce stăteau înaintea lui Cagan, erau o mulțime de iudei; aceia au zis către fericitul Constantin: „Filosof al creștinilor, spune nouă, cum poate parte femeiască să încapă în pântece pe Dumnezeu, spre Care nu este cu putință a căuta, nicidecum să-L nască?” Filosoful, arătând cu degetul spre Cagan și spre sfetnicul lui dintâi, a grăit: „Dacă cineva ar fi zis, că acest întâi sfetnic nu poate să primească în casa sa pe Cagan și să-l ospăteze, iar cel mai de pe urmă rob al lui poate să-l primească și să-l ospăteze, cum să-l numesc pe acela ce a grăit așa, nebun sau cuminte?” Iar iudeii au zis: „Foarte nebun este unul ca acela”.

Filosoful i-a întrebat iarăși pe ei: „Ce este mai cinstit sub cer dintre toate făpturile cele văzute?” Zis-au iudeii: „Omul este cel mai cinstit decât toată zidirea văzută, de vreme ce are suflet înțelegător și este zidit după chipul lui Dumnezeu”. Atunci filosoful a zis: „Neînțelegători sunt aceia care grăiesc că este lucru cu neputință ca în pântecele firii omenești să încapă Dumnezeu, pe care în rugul lui Moise Îl știu încăput. Dar rugul, fiind făptură neînsuflețită și nesimțitoare, oare este mai cinstită decât făptura cea simțitoare și înțelegătoare, care este cinstită cu sufletul după asemănarea lui Dumnezeu? În vifor, în nor, în fum și în foc încăpea Dumnezeu, când se arăta lui Iov, lui Moise și lui Ilie. Lucrul acesta este de mirare, că în făptura cea mai cinstită și însuflețită a încăput Hristos, vrând să se arate pe pământ, cu oamenii să petreacă și să-i tămăduiască de rănile morții, care s-au pricinuit neamului omenesc prin păcatul lui Adam. Căci pentru o zidire mai cinstită ca aceasta a neamului omenesc, care căzuse în stricăciunea păcatului și a morții, de la cine putea să se dea tămăduire și înnoire, dacă nu de la Însuși Făcătorul? Răspunde-mi, au nu a zis David mai înainte: Trimis-a Cuvântul Său și i-a vindecat pe ei? Căci Cuvântul Tatălui, adică Fiul, venind, a vindecat firea omenească. Și cum acest Cuvânt al Tatălui ar fi putut să vindece pe om, dacă nu s-ar fi lipit ca un plasture de om, prin unirea cu întruparea Lui? Oare vreun doctor, vrând să tămăduiască vreun om rănit, nu lipește plasturele de omul cel bolnav și nu de lemn sau de piatră?

Deci și Dumnezeu a lipit pe Cuvântul Său Cel Unul Născut, nu de lemn – deși în rugul cel dintre copaci a fost văzut nears -, nici de piatră -, deși în munții cei de piatră ai Sinaiului și în Horeb a fost văzut de Moise și Ilie -, dar l-a lipit ca pe un plasture tămăduitor, de omul cel cuprins de durerea păcatului celui de moarte și l-a împreunat tare, binevoind a Se sălășlui prin lucrarea Duhului Său cel Sfânt în pântecele cel curat și fecioresc, iar a se întrupa și a se naște dintr-o femeie oarecare. După cum a zis mai înainte Isaia: „Iată, fecioara va zămisli în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui, Emanuel, care se tâlcuiește cu noi este Dumnezeu. Proorocul acesta povestește că Dumnezeu-Fiul S-a născut pe pământ din Fecioară curată și nemăritată.

Cum că era de trebuință ca Dumnezeu să Se sălășluiască în ea, pentru mântuirea noastră, aduceți-vă aminte că Ahila, rabinul vostru, zice că este scris în cărțile voastre, că Moise, întinzându-și mâinile în muntele cel pietros și în glasul trâmbiței, a zis în rugăciunea sa către Dumnezeu: „Nu te mai arăta nouă, Doamne, ci sălășluiește-Te în pântecele noastre, ridicând păcatele noastre”. Deci, dacă Moise ruga pe Dumnezeu, ca să se sălășluiască în pântecele noastre, apoi pentru ce vă împotriviți voi nouă, celor ce mărturisim aceasta? Căci Dumnezeu S-a sălășluit în pântece femeiesc și s-a născut nu din femeie simplă, ci dintr-o Fecioară curată, fără de prihană și neispitită de nuntă. El se sălășluiește în pântecele noastre, când noi, creștinii, ne împărtășim cu Hristos, întru jertfa cea de Taină. Deci, acum s-a împlinit acea rugăciune de demult a lui Moise, care este scrisă în cărțile voastre; și, după mărturia rabinului vostru, Ahila, s-a sălășluit în pântecele noastre, ridicând păcatele noastre”.

Sfârșindu-se prânzul, toți s-au risipit hotărându-le ziua în care iarăși avea să vorbească despre toate acestea. Sosind ziua aceea, s-au adunat, iar Cagan a șezut la locul său și a poruncit lui Constantin și lui Metodie, dascălii cei creștini, să șadă; și au zis către dânșii iudeii: „Spuneți-ne nouă, care lege a dat-o Dumnezeu mai întâi: legea lui Moise, sau legea pe care o țineți voi, creștinii?”

Iar fericitul Constantin filosoful, a zis împotriva răspunsului lor: „Oare pentru aceea ați întrebat despre lege, care este mai întâi, ca să puteți zice, că cea dintâi este mai bună?” Iudeii au răspuns: „Cu adevărat pentru aceea, căci în tot chipul se cade, ca să ne supunem legii celei dintâi, de vreme ce legea dintâi va să fie mai mare și mai bună”. Zis-a filosoful: „Dacă voiți să țineți legea cea dintâi, apoi abăteți-vă de la deșarta tăiere împrejur”. Zis-au iudeii: „Pentru ce grăiești așa?” Zis-a filosoful: „Spuneți cu adevărat, în tăierea împrejur este dată legea cea dintâi sau nu?” Răspuns-au iudeii: „Ni se pare că în tăierea împrejur”. Filosoful a zis: „Au nu lui Noe i-a dat Dumnezeu mai întâi legea de tăiere împrejur, după porunca care s-a făcut în rai lui Adam și după căderea aceluia? Pentru că a pus așezământ lui Noe, ca să nu se verse sângele omenesc; iar cel ce varsă sângele fratelui său, să primească pedeapsă, ca sângele lui să se verse în locul sângelui vărsat de mâinile aceluia. Asemenea a dat așezământ și de mâncarea verdețurilor pentru fiare, pentru dobitoace, pentru păsări și pentru pește. Și a zis către Noe: Iată, Eu pun așezământul Meu vouă și seminției voastre după voi”. Zis-au iudeii: „Așezământul nu este lege, pentru că Dumnezeu n-a zis lui Noe, legea Mea, ci vă pun vouă așezământul Meu; iar noi ne ținem de lege”. Zis-a filosoful: „Dar tăierea împrejur cum o țineți, oare ca pe o lege sau alt fel?”

Aceia au zis: „O ținem ca pe o lege”. Zis-a filosoful: „Dar Dumnezeu n-a numit lege tăierea împrejur, ci numai așezământ, pentru că a grăit către Avraam: „Așezământul Meu să-l păzești tu și seminția ta după tine în neamuri, ca să se taie împrejur toată partea bărbătească, și va fi semn de așezământ între Mine și voi”. Și iarăși: „Va fi așezământul Meu pe trupurile voastre, întru așeză-mânt veșnic”.

Iată, vedeți că niciodată n-a numit lege tăierea împrejur, ci numai așezământ. Deci, veți lepăda tăierea împrejur, ca pe ceea ce nu este lege. Dacă așezământul tăierii împrejur îl aveți ca pe o lege, apoi și așezământul dat lui Noe sunteți datori să-l aveți ca pe o lege și să-l numiți cea dintâi lege, pe care Dumnezeu a dat-o neamului cel izgonit din rai și celui păzit de potopul apelor”. Zis-au iudeii: „Ba nu, ci legea cea dată lui Moise este lege și de aceea noi ne ținem”.

Grăit-a filosoful: „Deci, așezământul dat lui Noe nu este lege, ci numai așezământ; de vreme ce nu l-a numit Dumnezeu lege, ci așezământ. Apoi și legea cea dată prin Moise nu este lege, deoarece Același Dumnezeu, în capitolul unsprezece al Proorocului Ieremia, nu o numește lege, ci numai așezământ, pentru că așa scrie acolo: Ascultați cuvintele acestui așezământ, pe care Domnul Dumnezeu le grăiește lui Israel: Blestemat este bărbatul, cel ce nu ascultă cuvintele acestui așezământ, pe care l-am poruncit părinților voștri, în ziua în care i-am scos din pământul Egiptului. Dacă acel așezământ vă este lege, atunci și așezământul dat lui Noe este cu adevărat lege; iar legea cea dintâi care este dată mai înainte de tăierea împrejur, de care voiți și acum a vă ține, ca de cea dintâi, neascultând de celelalte legi, care s-au pus după ea, a lui Avraam și a lui Moise; de vreme ce singuri ați zis mai întâi, că legea cea dintâi este mai bună, și aceleia se cuvine a vă supune”.

Iudeii, abătându-se de la aceasta la alta, au zis: „Câți s-au ținut de legea lui Moise, toți au plăcut lui Dumnezeu; și noi, ținându-ne de ea, nădăjduim ca să fim asemenea plăcuți lui Dumnezeu. Iar voi, aflându-vă singuri altă lege vouă, vă țineți de a voastră; iar legea cea bună a lui Dumnezeu o călcați”.

Răspuns-a filosoful: „Bine, așa facem. Că și Avraam, de n-ar fi primit tăierea împrejur, ci s-ar fi ținut numai de așezământul lui Noe, apoi nu s-ar fi numit prieten al lui Dumnezeu. Asemenea și Moise, după Avraam, a scris altă lege, neîndestulându-se cu legile de mai înainte, a lui Noe și a lui Avraam; deci, și noi facem după chip aceasta. Însă, precum aceia, unul după altul, nu leapădă legile de mai înainte, pentru că nici Avraam n-a lepădat pe a lui Noe, nici Moise n-a defăimat pe amândouă; ci, împlinind neajunsurile, prin voia cea desăvârșită a Domnului, prin scrieri de legi mai pe larg, astfel ca porunca Domnului să fie întreită; tot așa nici noi nu lepădăm nimic din așezământul cel vechi, care s-a scris pe lespezi prin Moise; ci ținem toate acelea, adică a ști pe Unul Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura; a nu ucide, a nu fura și celelalte. Lepădăm pe acelea care nu sunt scrise pe lespezile lui Moise și care sunt cu totul de lepădat, precum tăierea împrejur, aducerea jertfelor celor necuvântătoare și altele de felul acesta, care au fost umbre ale legii celei noi și care era să fie după acestea. După ce a venit, am lepădat pe cele vechi; căci ce trebuință era să păzim umbra, având lucrul singur în mâini”.

Zis-au iudeii: „Dacă acele rânduieli și așezăminte, precum grăiești tu în legea noastră cea veche, afară de tablele lui Moise, ar fi fost umbră și închipuire a legii voastre celei noi, apoi ar fi știut scriitorii cei vechi de lege, despre legea voastră cea nouă, care era să fie după aceea, că înseamnă umbra și chipul, fața Aceluia, pe Care L-ar fi așteptat să-L vadă cu ochii, de vreme ce nu așteaptă legea voastră. Deci, rânduielile și așezămintele legii noastre cele vechi, afară de tablele lui Moise, nu sunt închipuiri și umbre, ci singur adevăr, pe care și vouă asemenea vi se cade a le păzi, precum noi păzim pe cele scrise în tablele lui Moise ca pe un adevăr”.

Grăit-a filosoful împotriva acestora: Dacă scriitorii de lege cei de demult, în așezământul cel vechi, n-ar fi știut de aceea, cum că după dânșii era să se așeze Legea cea nouă și nu ar fi așteptat-o pe ea, apoi aș fi zis vouă așa: Când întru început, precum am zis mai înainte, Dumnezeu a dat așezământul Său lui Noe, oare i-a spus lui că are să dea și altă lege lui Avraam, plăcutul Său, cel ce era să fie după dânsul? Cu adevărat nu i-a spus, ci a întărit așezământul Său cel dintâi, ca să-i fie lui veșnic în neamuri. Asemenea și lui Avraam, dându-i așezământul, oare i-a spus lui că mai pe urmă îi va da altă lege și lui Moise întru a sa vreme? Însă pentru așezământul cel nou, cu adevărat a făcut știre prin sfinții Săi prooroci. Ascultați pe Ieremia ce zice: „Iată, vor veni zile, zice Domnul, și voi pune așezământ nou casei lui Israel și casei lui Iuda, nu după așezământul pe care l-am așezat părinților lor, în ziua în care, luându-i pe dânșii de mână, i-am scos din pământul Egiptului, că aceia n-au petrecut întru așezământul Meu, și pentru aceea i-am defăimat pe dânșii”.

Iată, vedeți proorocie dovedită, pentru așezământul nostru cel nou? Isaia a zis mai înainte pentru dânsul și pentru fața Domnului, grăind: „Nu vă aduceți aminte de cele dintâi și să nu gândiți de cele vechi. Iată, eu voi face lucruri noi, care acum strălucesc și le veți ști pe ele”. Așa au știut legiuitorii cei vechi de demult, despre legea noastră a darului celui nou, și o aștepta pe aceea, proorocind astfel: „Deci, rânduielile și așezămintele legii voastre celei vechi, au fost umbră și închipuire a Legii noastre celei așteptate, iar nu singur adevărul, și se cade vouă acum a le lepăda pe ele ca pe niște netrebnice”.

Deci, iudeii, neștiind ce să răspundă împotriva acestora, au zis: „Încă n-a venit vremea arătării lui Mesia în lume”. Grăit-a filosoful: „Ce așteptați voi încă mai mult? Iată, stăpânirea împărăției și a domniei voastre a încetat acum, deoarece, după proorocia strămo-șului nostru Iacov, trebuia să fie numai până la venirea lui Mesia. Ierusalimul s-a risipit, jertfele voastre s-au lepădat și slava Domnului s-a mutat de la voi la alte neamuri, precum de aceasta lămurit a proorocit proorocul Maleahi, grăind: Nu este voia Mea între voi, zice Atotțiitorul, și jertfe nu voi primi din mâinile voastre. Fiindcă de la răsăritul soarelui și până la apus, numele Meu s-a preamărit între neamuri și în tot locul se aduce tămâie și jertfă curată numelui Meu; căci mare este numele Meu între neamuri.

Zis-au iudeii: „Acestea grăindu-le tu, voiești, precum vedem, ca și pe neamuri să le numești binecuvântate, precum și noi, care suntem sămânța lui Avraam, suntem binecuvântați”. Răspuns-a Constantin: „Întru sămânța lui Avraam, noi, neamurile, ne binecuvântăm ca și întru Mesia, Cel ce a ieșit din rădăcina lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacov, a lui Iesei și a lui David; pentru că a zis Dumnezeu către Avraam: Se vor binecuvânta întru tine, toate semințiile pământului; și către Isaac: Se vor binecuvânta întru seminția ta toate neamurile pământului. Asemenea a zis către Iacov și David: Se vor binecuvânta în el toate semințiile pământului și toate neamurile Îl vor ferici pe El. Că precum pentru seminția lui Avraam, așa și pentru neamuri avea să vină Mesia. Pentru că Iacov a grăit oarecând binecuvântând pe Iuda: Nu va lipsi Domn din Iuda și povățuitor din coapsele lui, până ce vor veni cele păstrate lui. Și iarăși Proorocul Zaharia, vestind fiicei Sionului – adică Ierusalimului – venirea Împăratului cel blând, șezând pe asin, mânzul asinei, zice: Va pierde căruțele din Efrem și caii din Ierusalim; va pierde arcurile de război și va zice pace neamurilor.

Iată, vedeți, că nu numai pentru voi, iudeii, ci și pentru neamuri a venit Mesia? Și mi se pare că a venit mai mult pentru neamuri, decât pentru voi. Căci voi nu L-ați primit, iar neamurile L-au primit. Voi L-ați ucis, iar neamurile au crezut într-Însul. Voi v-ați lepădat de El, iar neamurile L-au iubit. Drept aceea și El v-a lepădat pe voi; iar neamurile le-a ales și Se preamărește într-însele. Iar cum că, cu adevărat a venit așteptarea lui Mesia, să vă încredințați de la Sfântul Prooroc Daniil. Pentru că acest prooroc, fiind în Babilon, în întâiul an al împărăției lui Darie, i s-a arătat îngerul Domnului, Gavriil. Din acea vreme, în care i s-a arătat, a numărat până la venirea lui Mesia în lume, șapte săptămâni, iar fiecare săptămână cuprinde câte șaptezeci de ani; iar anii cei adunați al tuturor săptămânilor, fac patru sute nouăzeci de ani, precum numără și talmudul vostru. Iar cât de multă vreme anii aceia acum au trecut, singuri socotiți, au doar nu veți afla mai mult de opt sute de ani trecuți, după săvârșirea săptămânilor celor spuse lui Daniil de înger? Însă, vă întreb pe voi: care împărăție o socotiți voi că este de fier, pe care Daniil a tâlcuit-o la trupul cel mare, văzut în vis de Nabucodonosor?”

Zis-au iudeii: „Împărăția mare, Romană, este împărăția cea de fier”. Iarăși i-au întrebat pe dânșii filosoful: „Dar care este piatra cea tăiată din munte, fără mâna omenească, care a sfărâmat trupul cel văzut?” Au răspuns: „Piatra este Mesia”. Filosoful a zis: „Oare nu vedeți adevărul, că împărăția Romană, care slujea idolilor, acum a trecut de când a venit în lume Mesia, iar în locul împărăției Romei, cele închinătoare de idoli, a ridicat Dumnezeul cerului altă împărăție creștină, nerisipită în veci, așa numită cu nume nou, după proorocia Sfântului Isaia. Căci Isaia către voi oarecând a grăit: „Va rămâne numele vostru spre săturarea celor aleși și pe voi vă va ucide Domnul; iar întru cei ce slujesc Lui, se va chema nume nou, care se va binecuvânta pe pământ, pentru că vor binecuvânta pe Dumnezeul Cel adevărat”.

Zis-au iudeii: „Noi suntem sămânța cea binecuvântată din Sim, binecuvântată de părintele nostru Noe, iar voi nu sunteți binecuvântați”. Răspuns-a lor filosoful: „Binecuvântarea cea dată de Noe lui Sim, nu este nimic altceva, fără numai preamărirea lui Dumnezeu, pentru că a zis: Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul lui Sim. Deci, Domnul Dumnezeu este binecuvântat prin gura lui Noe, pentru Sim cel îmbunătățit, iar din binecuvântarea aceluia nimic nu s-a ales la voi. Către Iafet, din care suntem noi, a zis Noe: „Să înmulțească pe Iafet și să se sălășluiască în locașurile lui Sim”. Singuri vedeți lățimea creștinătății, cu darul lui Dumnezeu, iar pe voi, împuținați; și unde ați locuit voi în Ierusalim, acolo se binecuvântează și se preamărește acum de creștini numele Domnului nostru Iisus Hristos.

Această întrebare a fericitului Constantin filosoful, despre credința creștinească, pe care a avut-o cu iudeii, a ținut multă vreme, pentru că a zăbovit mult la cozari, împreună cu fratele său, ieșind în toate zilele și întrebându-se cu necredincioșii iudei înaintea lui Cagan. După aceea, fericitul Metodie, fratele lui, învățătorul cel slavonesc, le-a alcătuit în opt cuvinte, iar aici s-au pomenit puține din cele multe. Ei au avut discuții nu numai cu iudeii, ci și cu saracinii – adică cu turcii – și pe toți i-au biruit cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a făgăduit să dea gură și înțelepciune robilor Săi, cărora nu vor putea să se împotrivească sau să răspundă toți cei ce se vor pune împotrivă. Atunci Cagan, domnul cozarilor, și boierii lui, au crezut în Hristos și mulțime din popor a luat Sfântul Botez, însă nu toți, ci numai o parte dintre ei.

După aceea, cuvioșii dascăli, Constantin și Metodie, sădind bine sfânta credință între cozari, au voit să se întoarcă întru ale lor, lăsând cozarilor, în locul lor, pe preoții cei ce veniseră de la Herson. Deci, Cagan a scris împăratului grecesc, mulțumindu-i și zicând: „Pe niște bărbați ca aceștia învățați ne-ai trimis nouă, stăpâne, care lămurit ne-au încredințat și ne-au învățat pe noi adevărată credință creștinească. Deci, luminându-ne noi prin Sfântul Botez, am poruncit întru stăpânirea noastră, ca tot cel ce va voi să vină și să se boteze, nădăjduind că tot pământul nostru va veni întru creștineasca săvârșire; deci suntem prieteni ai împărăției tale și gata la slujba ta, ori unde vei avea trebuință”.

După aceea, Cagan, eliberând pe fericiții învățători Constantin și Metodie, le-a dat lor multe daruri, dar ei n-au primit darurile, zicând: „Dă-ne nouă robi grecești câți ai aici; pentru că aceia ne sunt nouă mai de folos decât toate darurile. Și au adunat din cei robiți ca două sute și i-au dat lor, și s-au dus în cale, bucurându-se și mulțumind lui Dumnezeu.

Mergând ei împreună cu robii cei eliberați prin locuri pustii și fără de apă, toți slăbeau de sete, fiindcă nu aveau apă. Deci, aflând un iezer sărat, din care se lua sare, nu puteau să guste acea apă, deoarece din cauza sărăturii, era amară ca fierea. Deci, împrăștiindu-se toți prin pustie ca să caute apă dulce, Constantin a zis către fratele său, Metodie: „Nu pot să rabd mai mult setea, deci, scoate apă de aceasta și cred că Cel ce a prefăcut evreilor oarecând apa cea amară întru dulceață, Acela și nouă, celor însetați, ne va îndulci amărăciunea apei acesteia. Și după ce a scos-o și a gustat-o, a aflat-o pe ea dulce ca mierea și rece ca în vreme de iarnă; și, bând toți, s-au răcorit și au preamărit pe Dumnezeu.

Sosind ei la Herson, pe când ședea cu episcopul seara la masă, după masă, Constantin a zis către episcop: „Să-mi faci mie rugăciune, stăpâne, și să mă binecuvântezi pe mine, precum Tatăl binecuvântează pe Fiul Său cu binecuvântarea cea mai de pe urmă”. Cei ce auzeau aceasta, credeau că a doua zi dimineață, Constantin voiește să se ducă de la Herson în calea sa; iar el a spus-o deosebit la unii, cum că episcopul ne lasă, pentru că dimineață se va duce către Dumnezeu, și așa a fost, că a doua zi episcopul a murit.

Ei, ducându-se la Constantinopol, au fost primiți cu multă cinste și cu bucurie de împărat, de patriarh și de tot soborul ca apostoli ai lui Hristos, cei ce au propovăduit la neamuri, și voiau ca să-i ridice la treapta arhierească, iar ei se lepădau foarte mult de o vrednicie ca aceea. Deci, pe Metodie l-au silit să fie egumen în mănăstirea ce se numea Polidron, iar Constantin petrecea lângă biserica Sfinților Apostoli.

După aceasta, ceilalți domni ai limbii slavonești, Rostislav și Sviatopolc ai Moraviei, și alții care primiseră în parte creștineasca credință, însă, neînțelegând încă tainele ei și, auzind cum s-a luminat țara cozarilor prin învățătura a doi dascăli ce veniseră de la greci, au trimis soli la Constantinopol, la împăratul Mihail, zicând: „Poporul nostru s-a lepădat de închinarea idolească și dorește să țină legea creștinească, însă nu avem un învățător care să ne arate desăvârșit sfânta credință și care ne-ar povățui, prin limba noastră, la legea cea dreptcredincioasă. Deci, ne rugăm ție, stăpâne, îngrijește-te de mântuirea noastră și ne trimite un episcop și învățător ca să ne învețe, pentru că de la voi iese legea cea bună în toate țările. Atunci împăratul, sfătuindu-se cu patriarhul și cu tot sfințitul sobor, a chemat pe fericitul Constantin și pe Metodie și i-a rugat să se ducă în părțile slavonești, ca să învețe, precum fusese și la cozari, silind pe Sfântul Constantin să ia vrednicia arhierească, deși nu voia.

Iar el, mai întâi a postit patruzeci de zile și, ajutându-i darul Sfântului Duh, a învățat alfabetul slavonesc, care avea în sine treizeci și opt de slove, ca să poată tălmăci cărțile din limba grecească în limba slavonească; la care lucru, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi ajuta lui și fericitul Metodie. Întâi a început a tălmăci Sfânta Evanghelie de la Ioan: La început era cuvântul... și celelalte. Și aceasta a arătat-o împăratului și patriarhului și la tot soborul și toți au preamărit pe Dumnezeu cu bucurie. Apoi au pornit la cale, având cu îndestulare toate cele de trebuință din dările împărătești.

Ajungând în părțile slavonești, pretutindeni au fost primiți cu cinste de boieri și de tot poporul, dar mai ales în Moravia, de domnul Rostislav, unde, îndată a poruncit să adune mulți copii și să-i învețe pe ei alfabetul și cărțile cele tâlcuite din nou: Ceaslovul, Psaltirea și altele. Acolo au zăbovit patru ani și mai mult, luminând și întărind în dreapta credință toate părțile slavonești. Ei, apoi, au tălmăcit toate cărțile trebuincioase spre rânduiala bisericească, din limba grecească în cea slavonă, precum Evanghelia, Apostolul, Liturghia și celelalte. Și au început a săvârși în limba slavonă dumnezeiasca Liturghie și toată cântarea bisericească.

Auzind despre aceasta mulți arhierei și preoți, dar mai ales cei de la Apus, din limba latinească, au început a cârti, că săvârșesc Sfânta Liturghie într-o limbă străină, din nou luminată. Pentru că ziceau că se cade să se săvârșească dumnezeiasca Liturghie numai în trei limbi, în care a fost scris titlul cel de pe Cruce: evreiește, grecește și latinește. Însă sfinții învățători slavoni au răspuns unora ca aceia: Dumnezeu plouă și răsare soarele peste toți. Iar David zice: Toată suflarea să laude pe Domnul. Și iarăși: Strigați Domnului tot pământul, cântați Domnului cântare nouă.., deoarece a venit Domnul ca să mântuiască toate neamurile. Deci, toate neamurile, în graiul limbii lor, să binecuvânteze pe Domnul”.

Auzind Nicolae, papa Romei celei vechi, despre dânșii, le-a scris, chemându-i cu dragoste la Roma. Ei s-au supus dorinței lui și au mers la dânsul, dar până să ajungă la Roma, papa Nicolae a murit. În locul lui a venit Adrian, dar și acela a fost bucuros de dânșii, pentru că, auzind că se apropie de cetatea Romei și încă purtând cu ei o oarecare părticică din moaștele Sfântului Sfințitului Mucenic Clement, Papa Romei – precum s-a zis mai sus – i-a întâmpinat cu cinste și a fericit ostenelile lor cele asemenea cu ale apostolilor. Deci, făcându-le primire deosebită, le-a dat odihnă, apoi, lăudând tălmăcirea cărților în limba slavonească și aprobând Liturghia făcută în limba slavonă, a pus anatema asupra potrivnicilor, celor ce ar îndrăzni a cleveti și a huli citirea, cântarea și Liturghia slavonească. Și săvârșeau în mijlocul Romei, acești sfinți învățători împreună cu Metodie și Constantin, Sfânta Liturghie în slavonește, întru slava lui Hristos Dumnezeu, Cel propovăduit și slăvit în toate neamurile.

Zăbovind ei în Roma, Sfântul Constantin s-a îmbolnăvit și a luat cunoștință în vedenie de la Dumnezeu despre sfârșitul său. Pentru aceea s-a veselit cu duhul toată ziua aceea, cântând aceasta: De cei ce mi-au zis mie, în curțile Domnului, veselitu-mi-s-a duhul, împreună mi s-a bucurat inima. Deci, a doua zi a luat pe sine sfânta schimă și a fost numit Chiril. Apoi, zăcând în boală cincizeci de zile, a încredințat episcopia sa fratelui său, Metodie, și și-a dat duhul său Domnului, fiind îngropat cu slavă în biserica Sfântului Clement, în care a fost pusă și părticica sfintelor moaște ale lui Clement, cea adusă de el.

După sfârșitul Sfântului Chiril, a fost pus ca episcop al Moraviei Cuviosul Metodie, și, ducându-se la scaunul său, care era în cetatea Panoniei, la locul Sfântului Apostol Andronic, ucenicul și rudenia lui Pavel, care a fost acolo altădată episcop și căruia, urmându-i Metodie, ca arhiereu și învățător a arătat multe nevoințe și osteneli, lărgind sfânta credință și discutând cu evreii și cu ereticii, biruind pe cei potrivnici cu cuvintele și cu facerile de minuni, răbdând primejdii și izgoniri. El a tălmăcit multe cărți din limba greacă în cea slavonă și, îndreptându-și bine păstoria mulți ani, a trecut către Domnul, Căruia I-a slujit apostolește cu osârdie, împreună cu fratele său, Sfântul Chiril, și amândoi stau împreună în viața veșnică, slăvindu-L pe El cu toți sfinții, în vecii cei nesfârșiți. Amin.

Sf. Mc. Dioscor cel nou

Sf. Mc. Arghiros Tesaloniceanul, care s-a nevoit la anul 1806

«« Sfântul Apostol Simon Zilotul; Cuvioasa Isidora, ce s-a făcut nebună pentru Hristos; Fericita Taisia; Sf. Mucenici și frați: Alfiu, Filadelf și Ciprian; Sf. Cuv. Isihie Mărturisitorul; Sf. Cuv. Lavrentie
Sfântul Epifanie, Episcopul Constanțianei Ciprului; Sfântul Ghermano, Arhiepiscopul Constantinopolului; Sfântul Mucenic Ioan Valahul »»