Sinaxar 8 iunie

📑 Cuprins:

• Sfântul Mare Mucenic Teodor Stratilat
• Sfântul Sfințit Efrem, Patriarhul Antiohiei
• Cuviosul Zosima Fenicianul

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfântul Mare Mucenic Teodor Stratilat

Sfântul și marele Teodor a pătimit pentru Hristos în cetatea Eracliei, unde era voievod păgânul împărat Lichinie. Vremea sfârșitului său a fost în opt zile ale lunii februarie, iar în această lună și zi se cinstește aducerea cinstitelor lui moaște din cetatea Eracliei în Evhaita, patria lui. Pentru că așa a poruncit el slugii sale, care privea la pătimirea sa și căreia i-a zis: „Trupul meu să-l pui în Evhaita, în stăpânirea strămoșilor lui”. Deci, cel ce va voi să știe toate cele despre acest sfânt, să citească pătimirea lui, care este scrisă pe larg la ziua de opt februarie. Iar noi să pomenim aici minunea care s-a făcut de icoana lui și pentru care Sfântul Anastasie Sinaitul și Sfântul Ioan Damaschin ne încredințează. Acea minune a fost astfel:

Departe de cetatea Damascului, ca la patru mii de pași, era un loc care se numea Carsat, unde era biserica marelui Sfânt Mucenic Teodor Stratilat. Locul acela l-au luat turcii în stăpânirea lor și au început a locui acolo. Mulți dintre dânșii au intrat în biserica mucenicului și au întinat-o cu toate necurățiile, pentru că au băgat în ea dobitoacele lor, femeile și copiii și făceau acolo multe păcate trupești spurcate și urâte. Pe un perete era pictat chipul marelui Sfânt Mucenic Teodor și, într-o zi oarecare, șezând mulți turci și vorbind în biserica aceea, unul dintre dânșii a luat un arc și o săgeată și, întinzând arcul, a nimerit cu săgeata în umărul drept al sfântului și îndată a curs sânge din icoană, ca dintr-un om viu. Turcii, văzând această minune, s-au mirat, însă n-au ieșit din biserică, ci locuiau în ea și își săvârșeau necurățiile după obiceiul lor cel spurcat. Acolo erau douăzeci de turci cu femeile și copiii lor și în puține zile toți au pierit cu moarte amară, fiind loviți fără de veste; iar cei ce locuiau afară din biserică, toți au rămas sănătoși în acea vreme. Cuviosul Anastasie Sinaitul spune despre acea icoană, că a văzut-o singur și se afla și semnul ce cursese din rană.

Această minune a fost spre înfricoșarea păgânilor turci, iar nouă credincioșilor spre învățătură, ca să știm că suntem datori a cinsti sfintele icoane, căci prin ele se fac minuni și lucrează minunat darul Dumnezeului nostru spre a noastră încredințare.

Sfântul Sfințit Efrem, Patriarhul Antiohiei

Sfântul Efrem a fost mai întâi voievod al părților Răsăritului, pe vremea împărăției lui Anastasie și a lui Iustin, iar după aceea a fost patriarh al Antiohiei. El era bărbat dreptcredincios, cu viață îmbunătățită și plăcută lui Dumnezeu, foarte milostiv cu cei săraci, îndurător și împreună pătimitor cu cei ce erau în primejdii. Toate acestea îl făceau să fie iubit de toți. Alegerea lui la patriarhie a fost cu știința lui Dumnezeu și prin descoperirea ce s-a făcut unui sfânt episcop pe vremea când se zidea cetatea Antiohiei, după risipire.

În acea vreme, înmulțindu-se în Antiohia diferite eresuri, ca eresul nestorian, eutihian și altele, iar dumnezeirea lui Hristos fiind hulită și cinstea Preacuratei Maicii lui Dumnezeu defăimată, mânia lui Dumnezeu s-a atins de cetate; iar în ziua de 29 mai, într-o joi la amiază, s-a făcut un cutremur mare de pământ, când s-a aprins și un foc nestins.

Deci, din acel cutremur au sfărâmat și au căzut clădirile și zidurile cetății, iar focul le-a mistuit pe toate, arătând prin aceasta cumplita mânie a lui Dumnezeu asupra oamenilor celor păcătoși; și puțin a fost de nu s-a asemănat Antiohia cu Sodoma și Gomora, pentru că a pierit cea mai mare parte a cetății. Mulți au fost uciși de zidurile ce cădeau și se sfărâmau și alții erau cuprinși de foc. Iar la sfârșitul tuturor, căzând un stâlp peste Efrasie, patriarhul Anti-ohiei, l-a omorât; și a fost în poporul cel rămas plângere și tânguire mare și frica a cuprins toate cetățile și țările dimprejur.

Acea mânie a lui Dumnezeu, care s-a săvârșit cu iuțime asupra Antiohiei, a fost văzută cu ochii cei mai înaintevăzători de unii din sfinții părinți care erau în locuri mai depărtate, precum Cuviosul Teodosie cel mare, care era în Palestina și Cuviosul Zosima, în Cezareea Palestinei, care se tânguiau, rugându-se lui Dumnezeu ca să nu piardă cetatea până la sfârșit, asupra căreia s-a mâniat cu drept cuvânt.

După acel înfricoșat cutremur și ardere mare, împăratul Iustin a trimis în Antiohia, ca voievod al Răsăritului, pe fericitul Efrem, ca să înnoiască cetatea cu zidiri noi; deci el făcea cu sârguință lucrul poruncit. Erau acolo între lucrători și un episcop oarecare, neștiut de nimeni, care, lăsându-și cinstea și rânduiala, lucra la zidire cu lucrătorii, în chip de sărac. Dar, într-una din zile, voievodul Efrem a avut despre episcop o descoperire ca aceasta: episcopul, fiind ostenit de muncă, dormea pe pământ și un stâlp se vedea stând deasupra lui care ajungea până la cer. Aceasta a văzu-t-o fericitul Efrem nu odată, nici de două ori, ci de mai multe ori și s-a înspăimântat, pentru că acea minune era cu adevărat înfri-coșată și plină de spaimă. Voievodul nu știa că lucrătorul acela este episcop, căci cum era cu putință să-l cunoască cine este, fiind întocmai ca un om prost și sărac, capul plin de praf, hainele rupte și pline de țărână, sărăcăcios cu totul, având trupul obosit de multă înfrânare și de osteneala cea fără de măsură.

Efrem, chemând pe lucrătorul acela, l-a întrebat în singurătate cine și de unde este și cum se numește. El a răspuns: „Sunt unul din săracii cetății acesteia și nu am cu ce să-mi țin viața; de aceea lucrez, iau plată și Dumnezeu mă hrănește”. Efrem, pornindu-se de Dumnezeu, a zis către dânsul: „Să nu crezi că te voi lăsa, până ce nu vei spune tot adevărul despre tine!” Atunci el, fiind silit și neputând să se tăinuiască mai mult, a zis către voievod: „Dă-mi cuvânt înaintea lui Dumnezeu, că nu vei spune despre mine la nimeni nimic, cât voi fi între cei vii”. Efrem s-a jurat, iar el i-a spus: „Eu am fost episcop, dar am lăsat episcopia pentru Dumnezeu și am venit aici între oameni necunoscuți, ca din osteneala mea, lucrând, să-mi câștig această puțină pâine. Numele meu și al cetății în care am fost episcop, nu-ți voi spune; iar tu, pe lângă milostenia pe care o faci, mai adaugă încă îndurările tale, pentru că întru aceste zile Dumnezeu are să te ridice la apostolescul scaun al Bisericii Antiohiei, ca să paști poporul pe care l-a câștigat Hristos, adevăratul Dumnezeu al nostru, cu sângele Său. Deci fă mai multă milostenie, precum ți-am zis, și să te nevoiești bine, stând împotriva ereticilor, să aperi credința cea dreptmăritoare, că Dumnezeu Se îmblânzește pentru niște jertfe ca acestea”.

Zicând acestea, acel neștiut episcop a plecat de la dânsul. Iar fericitul Efrem, voievodul, auzind de la acela unele ca acestea s-a minunat și a zis în sineși: „Vezi câți robi ascunși are Dumnezeu, pe care numai El singur îi știe?” Deci, acel episcop, plecând de acolo, de atunci nu s-a mai aflat printre lucrători, pentru că într-altă parte s-a dus, fugind de slava omenească. Iar proorocia lui s-a împlinit îndată, pentru că n-au trecut multe zile și fericitul Efrem, cu dumnezeieștile judecăți, a ajuns patriarh al marii cetăți a lui Dumnezeu, Antiohia.

Iată câtă dragoste avea acest preasfânt patriarh Efrem pentru dreapta credință. Într-una din zile, i s-a spus despre un stâlpnic, care era în părțile Erapoliei cum că se împărtășește cu Sevirianii cei rău credincioși. Deci, singur s-a dus la dânsul, marele arhiereu al Domnului și îl învăța, rugându-l să se depărteze de la credința cea rea a lui Sevir și să vină întru împărtășire la Sfânta sobornicească și apostolească Biserică. Răspuns-a stâlpnicul: „Eu nicidecum nu mă voi împărtăși soborului vostru”. Zis-a patriarhul: „Cum voiești să te adeveresc pe tine, că Biserica sobornicească și apostolească, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, este curată de învățăturile celor răucredincioși?”

Stâlpnicul, vrând să înfricoșeze pe patriarh, a zis: „Stăpâne patriarhule, să poruncim să aprindă un foc mare și să intrăm în el; și cine din noi va ieși din foc nevătămat, cu acela este dreapta credință și aceluia să-i urmăm toți”. Răspuns-a lui preasfântul patriarh: „Ți se cade ție să mă asculți pe mine ca pe un părinte și nimic să nu încerci mai presus de puterea noastră; dar, de vreme ce ispitești lucrurile care covârșesc puterea ticăloșiei mele, eu caut spre milostivirea Fiului lui Dumnezeu Cel Atotputernic și nădăjduiesc spre Dânsul că pentru mântuirea sufletului tău va face și aceasta”.

Atunci a zis patriarhul către cei ce erau de față: „Bine este cuvântat Domnul… aduceți lemne aici”. Aducându-se multe lemne, a poruncit patriarhul să aprindă un foc mare înaintea stâlpnicului și a zis către el: „Pogoară-te de pe stâlp, ca după judecata ta să intrăm amândoi în foc”. Iar stâlpnicul s-a minunat de credința cea mare a patriarhului și de nădejdea către Dumnezeu și nu voia să se coboare de pe stâlp. Zis-a lui patriarhul: „Nu ai judecat tu astfel și nu ai ales tu ca prin acest chip să ispitești pe Dumnezeu? Iar acum de ce nu voiești să intri în foc?”

Deci, luând patriarhul de pe sineși omoforul și stând aproape de foc, și-a ridicat ochii spre cer și s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai voit ca pentru mântuirea noastră cu adevărat să Te întrupezi, să Te naști din Preacurata Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioara Maria, arată-ne nouă acum credința cea adevărată”. Și sfârșind rugăciunea și-a aruncat omoforul în mijlocul focului. Aprinzându-se bine lemnele și arzând focul vreo trei ceasuri, a luat omoforul din foc, întreg și nevătămat câtuși de puțin. Stâlpnicul, văzând ceea ce s-a făcut, a cunoscut că este adevărată credința patriarhului și s-a lepădat de reaua sa credință. Și, blestemând pe Sevir, a venit la Sfânta Biserică sobornicească și apostolească și, din mâinile preasfințitului patriarh Efrem, a primit Sfânta Împărtășanie cu dumnezeieștile Taine; și astfel a preamărit pe Hristos Dumnezeu.

Multe și alte semne a făcut acest mare plăcut al lui Dumnezeu, care, păstorindu-și bine turma, s-a mutat la Dumnezeu, Căruia în toate zilele vieții sale I-a slujit cu credință adevărată și a intrat întru bucuria Domnului său, pe Care, cu dreaptă credință, L-a preamărit pe pământ. Acela acum îl slăvește la cer, împreună cu toți cei ce-L slăvesc pe El, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

 

Notă. În viața Sfântului Patriarh Efrem s-au pomenit doi cuvioși părinți mai înaintevăzători, care de departe au văzut risipirea Antiohiei: Teodosie cel Mare și Zosima. Viața cea sfântă a lui Teodosie este tuturor știută pentru că este scrisă în 11 ale lunii lui ianuarie. Iar viața și sfințenia Cuviosului Zosima, de vreme ce până acum nu este știută, să se pună aici, ceea ce se poate ști despre dânsul de la Evagrie Grecul, scriitorul de istorie. Mai întâi să se știe aceasta, că în anii împărăției lui Iustin au fost în Palestina doi cuvioși Zosima: întâiul, cel ce se pomenește în viața Sfintei Maria Egipteanca; iar alt sfânt Zosima, cel ce s-a pomenit acum în viața Sfântului Efrem, și de Evagrie în cartea a-IV-a, cap. VII, după cum scrie la Cuviosul Zosima Fenicianul.

Cuviosul Zosima Fenicianul

Cuviosul Zosima era de neam fenician, fiind născut în satul Sindi, Fenicia, lângă mare, sat care este departe de cetatea Tirului ca la douăzeci de stadii. Acesta, deprinzându-se cu viața monahicească, petrecea uneori cu multă înfrânare și postire, iar alteori strălucea cu alte fapte bune. Și atât de mare dar a luat de la Dumnezeu, încât nu era liber de toată tulburarea întru știința sa și pe cele ce erau să fie, ca și pe cele ce erau în locuri îndepărtate, le vedea mai înainte cu ochii cei văzători. Mănăstirea lui era aproape de același sat, Sindi, în care s-a născut. Odată se afla el în Cezareea Palestinei, unde, într-acea vreme, era episcop Cuviosul Ioan, numit Hozevit, din mănăstirea Hozevitului, care nu era departe de Ierusalim, ci se afla pe calea ce duce spre Ierihon. Cuviosul Zosima a fost luat cu sila la episcopie, pentru îmbunătățita lui viață.

Într-aceeași cetate a Cezareei, viețuia un bărbat oarecare de bun neam și cu cinstea patrician, anume Archesilae, fiind împodobit cu dreapta credință și cu toate faptele bune, iar Cuviosul Zosima găzduia la acesta, fiind primit de dânsul cu cinste. În vremea aceea, în care Antiohia a căzut, starețul a început deodată a suspina și a se tângui cu greu și a scoate oftări din adâncul inimii. El a început a vărsa atâtea lacrimi, încât a udat pământul cu ele. Apoi, cerând o cădelniță și umplând-o cu cărbuni aprinși și cu tămâie, a cădit pe toți cei ce erau acolo. După aceasta, s-a întins la pământ în chipul crucii și a început cu rugăciune a milostivi pe Domnul.

Atunci Archesilae l-a întrebat pentru ce s-a tulburat așa. Iar el, cu mare glas, a răspuns: „Glasul înfricoșatei sfărâmări și al căderii Antiohiei a răsunat în auzul meu și urechile mele le-a pătruns”. Deci, Archesilae și ceilalți ce erau acolo, minunându-se și înspăimântându-se, au însemnat scriind ceasul în care cuviosul a spus aceasta. După aceea, degrabă s-au înștiințat cu dinadinsul, dacă a fost adevărat ceea ce a zis starețul; pentru că în vremea aceea a căzut Antiohia, tocmai când starețul, plângând, s-a întins spre rugăciune, vestind acea cădere.

Sunt încă și multe alte minuni care s-au făcut de el și pe care, cea mai mare parte, trecându-le cu vederea, le pomenim pe câteva din cele arătate aici. S-a întâmplat acelui Archesilae, a veni la mănăstirea cuviosului care este în Sindi. Mănăstirea este departe de Cezareea Palestinei ca la cinci sute de stadii. În acea vreme în casa lui Archesilae, femeia lui și-a scos un ochi cu fusul și bolea cumplit. Acest lucru auzindu-l episcopul Ioan Hozevitul, a venit cu sârguință la dânsa să-i vadă rana. El a văzut lumina căzută și ochiul ieșit afară. Unul din doctori, care venise acolo, a poruncit să ia cu un burete ochiul cel căzut și să-l pună la locul său și, punând buretele pe dânsul, să-l lege cu pânze moi.

Făcându-se acest lucru, s-a dus un vestitor în grabă la Archesilae și i-a vestit lui ceea ce s-a întâmplat în casa sa. Și l-a aflat pe el în mănăstirea Sindi, șezând cu Prea Cuviosul Zosima și îndeletnicindu-se cu vorbe duhovnicești. După ce i-a vestit lui lucrul cel întâmplat, a început a se tângui cu amar și a-și smulge părul. Cuviosul Zosima l-a întrebat pentru pricina tânguirii sale și, înștiințându-se, a intrat în chilia sa cea mai dinăuntru în care își făcea rugăciunile sale după obicei lui Dumnezeu. Apoi, nezăbovind, a ieșit către Archesilae, veselindu-se cu fața și zâmbind, și a zis către el: „Mergi în casa ta, bucurându-te, căci darul Sfântului Ioan Hozevitul, cel dat lui de la Dumnezeu, a tămăduit pe femeia ta. Ea are acum amândoi ochii întregi și sănătoși și nici cât de puțin n-a putut răul acela să o vatăme pe ea, fiindcă astfel a voit Hozevitul”.

Aceste două minuni s-au făcut de acei amândoi cuvioșii bărbați, într-un ceas. Sfântul Ioan episcopul a tămăduit ochiul femeii cel scos, iar Cuviosul Zosima a văzut de departe tămăduirea aceea cu ochi mai înainte văzători și a vestit-o bărbatului ei.

Cuviosul Zosima, într-o vreme oarecare, mergând în Cezareea, avea cu sine un asin care purta lucrurile sale de nevoie. Deci, l-a întâmpinat pe el un leu în cale, care, răpind asinul, l-a dus cu dânsul în pustie. Sfântul Zosima privind după el, mergea în urma lui. După ce leul a mâncat asinul și s-a săturat, s-a apropiat de el starețul și, zâmbind, a zis: „O, prietene, acum calea îmi este mie potrivnică, fiindcă din pricina bătrâneților am slăbit și nu pot duce pe umerii mei povara pe care o puneam asupra asinului. Pentru aceea, deși lucrul este împotriva obiceiului și a firii tale, sarcina aceasta să o porți tu, dacă voiești să te izbăvești de Zosima, iar după aceea către năravul tău cel dintâi și de fiară te vei întoarce”. Atunci leul, uitându-și mânia sa cea firească, a început a se gudura către el și a se face blând ca un miel și, prin însăși blândețea sa, arăta semn de ascultare. Sfântul Zosima, luând povara pe care o ducea asinul și punând-o pe spatele leului, a dus-o până la porțile Cezareei. Apoi, luându-și povara, iarăși a trimis în pustie pe acea fiară.

Prin aceasta se arată întâi puterea Domnului cea atotputernică, care pe fiarele sălbatice le supune robilor Săi întru ascultare; iar al doilea, că omului celui îmbunătățit, care se supune Domnului în toate poruncile Lui și Îi slujește și se supune cu adevărat lui Dumnezeu, făcătorul Său, i se supune toată cealaltă zidire, necuvântătoare și neînțelegătoare. Prin aceste minuni și sfințenia Cuviosului părintelui nostru Zosima Fenicianul, ni s-a vestit nouă.

Pentru toate acestea Dumnezeului nostru I se cuvine slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.