Sinaxar 7 iunie
📑 Cuprins:
- Sfântului Mucenic Teodot al Ancirei
- Sfântul Sfințit Mucenic Marcel, Episcopul Romei, și cei împreună cu el
- Sfântul Sfințit Mucenic Marcelin, Episcopul Romei
- Sfintele Mucenițe Chiriachia, Caleria și Maria
- Sf. Mc. Zinaida, făcătoarea de minuni și a sfintelor femei Esia și Sosana
- Sf. Mc. Licarion
- Sf. Mc. Tarasie și Ioan
- Sf. Cuv. Ștefan
- Sf. Cuv. Antim
- Sf. Sevastiani
- Sf. Mc. Potamiani, care în cazan cu smoăla s-a săvârșit
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfântului Mucenic Teodot al Ancirei
Sfântul Teodor, robul lui Hristos, a trăit în Ancira pe vremea împărăției lui Dioclețian și Maximian. El lua în taină trupurile sfinților mucenici, care se ucideau în acea vreme pentru Hristos și se aruncau spre mâncarea câinilor, a fiarelor și a păsărilor, și le îngropa cu cinste. Iar când a scos trupurile celor șapte fecioare înecate în iezer, atunci a fost prins de ighemonul Teotecn. Dar, fiindcă a zis cu îndrăzneală, că deși este prost și smerit, însă pentru credința și mărturisirea lui Hristos, este mai presus și mai puternic decât împărații lumii, la sfârșit i s-a tăiat capul și așa a luat fericitul cununa muceniciei.
Viața și pătimirea lui, împreună cu a sfintelor șapte fecioare, s-a scris pe larg în ziua de optsprezece mai, în care au pătimit acele fecioare.
Sfântul Sfințit Mucenic Marcel, Episcopul Romei, și cei împreună cu el
Sfântul Marcel a fost de neam din Roma. Tatăl său se numea Benedict, care a luat scaunul episcopiei după Sfântul Mucenic Marcelin și a stat pe dânsul cinci ani și șase luni, în zilele păgânilor împărați ai Romei Dioclețian, Maximian Erculie și Maximian care se mai numea Galerie și Maxentie.
Pe vremea aceea, în Roma s-au petrecut următoarele fapte: Maximian, supranumit Erculie, pe care Dioclețian l-a luat cu sine la împărăție, când s-a întors din părțile Africii în Roma, vrând să facă un lucru plăcut împăratului Dioclețian – pe când acela se afla la răsărit -, a început a zidi în Roma, în numele lui, niște palate de piatră, care se numeau Terme – băi calde – pentru spurcatele lor odihne. Deci, aflând printre ostașii Romei mulți care credeau în Hristos, a luat de la dânșii cinstea ostășească și i-a judecat la o robie ca aceasta, precum a luat Faraon pe israeliteni în Egipt – unii să ardă cărămizi, alții să aducă var iar alții să sape la pământ și să care piatră la zidirea acelor palate de băi. Aceasta o făcea spre batjocora tuturor creștinilor din Roma, deoarece știa că mulți romani, nu numai poporul cel prost, dar și din cei de neam mare, țineau credința creștinească, deși nu pe față. Pe atunci era în Roma un bărbat oarecare, bogat și cinstit, crezând în Hristos, cu numele Trason. Acela, crezând în Hristos și auzind că creștinii sunt chinuiți în robia cea grea și slăbiți de foame, a început a le da în ascuns din averile sale haine, hrană și toate cele de trebuință, prin ajutorul a patru bărbați temători de Dumnezeu, aleși de dânsul pentru aceasta, ale căror nume erau acestea: Sisinie, Chiriac, Smaragd și Larghie.
Fericitul Marcel, înștiințându-se de aceasta, s-a umplut de bucurie mare pentru milostenia făcută sfinților. Deci, chemând la el pe cei patru bărbați și aflând de toate îndurările lui Trason, i-a mulțumit foarte mult; iar pe Sisinie și pe Chiriac i-a făcut diaconi ai Bisericii Romei. Dar, într-o noapte, când cei doi diaconi duceau în spate hrana trimisă sfinților mucenici de Trason, au fost prinși de ostașii păgâni și duși la tribunul Exuperie. Tribunul, văzându-i, a poruncit să-i arunce în temnița poporului. A treia zi a spus de dânșii împăratului Maximian, iar împăratul i-a osândit la aceeași robie la care lucrau și ceilalți, adică i-a numărat în rândul celor ce cărau nisip la zidirea băilor. Acolo era un bărbat oarecare, anume Saturnin, bătrân cu anii și care nu putea să ducă sarcina ce i se punea pe spate. Deci fericiții diaconi Sisinie și Chiriac ajutau acelui bătrân și nu numai sarcinile lor le purtau, dar și sarcinile altora; iar în gura lor aveau neîncetat cântări de psalmi spre binecuvântarea lui Dumnezeu. Toate acestea le-a spus păzitorul tribunului, iar tribunul, împăratului. Atunci împăratul a poruncit ca să se aducă Sisinie înaintea lui. Văzându-l, împăratul l-a întrebat: „Cum te numești?” Sfântul a răspuns: „Eu păcătosul mă numesc Sisinie și sunt rob al robilor Domnului nostru Iisus Hristos”. Zis-a Maximian: „Care sunt stihurile pe care voi le cântați?” Răspuns-a diaconul: „Dacă ai fi cunoscut puterea celor ce se cântă de noi, ai fi cunoscut și pe Ziditorul tău”. Zis-a împăratul: „Cine este ziditorul meu, dacă nu nebiruitul Erculie?” Grăit-a diaconul: „Nouă ne este scârbă nu numai a-l numi, dar și a auzi de dânsul”. Împăratul a zis: „Alege-ți una din două: ori să aduci jertfă zeului Erculie, ori îți voi arde trupul în foc”. Sfântul a răspuns: „Eu doresc de mult aceasta, ca să mă învrednicesc a pătimi pentru Hristos Dumnezeul meu, ca astfel să primesc cununa cea dorită a muceniciei”.
Împăratul, mâniindu-se, l-a dat spre muncire lui Laodichie eparhul. Acela l-a aruncat în temnița lui Mamertin și acolo a petrecut mucenicul 17 zile. După împlinirea zilelor acelora, eparhul voia ca pe Sfântul Sisinie diaconul, legatul lui Hristos, să-l aducă înaintea sa la întrebare. Deci, fiind scos din temniță, a fost dus mai întâi la Apronian Comentarisie, spre care căutând, l-a văzut luminat cu o lumină preaminunată și a auzit încă și un glas, grăind: Veniți binecuvântații Părintelui Meu, de moșteniți împărăția cea gătită vouă de la facerea lumii. Apronian, umplându-se de spaimă și de cutremur, a căzut la picioarele Sfântului Sisinie și a zis: „Te jur pe Hristos, pe care Îl propovăduiești, ca să mă botezi fără de întârziere, și să mă faci părtaș cununii tale”. Deci, în acel ceas s-a și adus apă. Apoi Sfântul diacon Sisinie, învățând pe Apronian, a binecuvântat apa și pe cel ce-l învățase l-a băgat gol într-un vas plin cu apă, și i-a zis: „Crezi întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atot-țiitorul și Fiul Lui Cel Unul născut, în Domnul nostru Iisus Hristos, și în Duhul Sfânt?” El a răspuns: „Cred”. Sfântul Sisinie a grăit: „Să te lumineze Tatăl, Fiul și Sfântul Duh”. Apoi l-a scos din apă.
După aceea, l-a dus la Sfântul Marcel, episcopul Romei, și acela a uns pe cel nou luminat cu Sfântul Mir. După aceea, săvârșind Sfânta Liturghie, i-a împărtășit pe amândoi, cu Preacuratul Trup și Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos.
Într-aceeași zi, pe la amiază, eparhul Laodichie a poruncit să pună înaintea sa pe Sisinie diaconul. Deci, a venit cu dânsul fericitul Apronian Comentarisie, robul lui Hristos cel nou luminat și a început a striga către eparh, zicând: „Pentru ce vă ridică pe voi diavolul contra robilor lui Dumnezeu, care sunt nevinovați, ca să le faceți atâtea răutăți?” Eparhul, minunându-se de cuvintele lui Apronian, a zis către dânsul: „După cum văd, și tu te-ai făcut creștin!” Fericitul Apronian a răspuns: „Amar mie, ticălosul, că mi-am pierdut zilele în păgânătate, necunoscând până acum pe adevăratul Dumnezeu”. Eparhul a zis: „Cu adevărat acum îți vei pierde zilele”.
Atunci a poruncit să-i taie capul, zicând: „De nu va pieri acesta, apoi mulți vor pieri după el. Și a scos pe Sfântul Apronian afară din cetate, ca la două mile, și tăindu-i capul, a luat astfel cununa muceniciei. După aceea, eparhul a poruncit ca pe Sfântul diacon Sisinie și pe bătrânul Saturnin cel mai sus pomenit, să-i arunce în temniță, zicând către ei: „De nu veți jertfi zeilor, vă voi pierde cu diferite munci”.
Pe când ședeau ei în temniță, veneau mulți necredincioși și se botezau de ei fără de temere. Iar după ce au trecut patruzeci de zile, eparhul Laodichie, auzind despre aceea, a poruncit să pregătească divan în capiștea zeiței Teliuri și, șezând acolo, a poruncit să aducă pe bătrânul Saturnin și pe diaconul Sisinie. Deci, aducând înaintea lui pe cei legați pentru Hristos, ferecați cu lanțuri de fier și cu picioarele desculțe, eparhul le-a zis: „De ce n-ați lepădat încă deșarta înșelăciune creștinească și să vă închinați zeilor, cărora se închină împărații?”
Răspuns-a Sfântul Sisinie diaconul: „Noi, păcătoșii, ne închinăm Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și niciodată nu ne vom pleca capetele noastre înaintea diavolilor și pietrei celei neînsuflețite”. Laodichie a zis: „Să se aducă aici cățui de aramă, în care se aduce zeilor tămâie”.
Deci, îndată au adus cățuile cele de aramă pline cu cărbuni aprinși, iar muncitorul silea pe sfinți ca să aprindă tămâie zeilor. Atunci Sfântul bătrân Saturnin a zis: „Domnul să sfărâme pe zeii păgânilor”. Și îndată, topindu-se, cățuile cele de aramă s-au vărsat. Aceasta văzând-o, doi ostași, Papie și Mavru, au strigat, zicând: „Cu adevărat Dumnezeu este Iisus Hristos, pe Care Îl cinstesc Sisinie și Saturnin”. Deci, eparhul Laodichie, umplându-se de mânie, a poruncit să spânzure pe sfinții mucenici Saturnin și Sisinie, pe un lemn de muncire și să-i bată aspru cu vine de bou și cu toiege noduroase. Iar ei ziceau: „Slavă Ție, Doamne Iisuse Hristoase, că ne-ai învrednicit a fi prieteni robilor Tăi care au pătimit pentru Tine!” Iar ostașii, Papie și Mavru, privind la pătimirea sfinților, iarăși au strigat, zicând eparhului: „Pentru ce vă ridică pe voi diavolul contra robilor lui Dumnezeu, să-i munciți fără de vină?” Iar Laodichie, mâniindu-se pe acei ostași, a poruncit să-i bată cu pietre peste gură, încât le-au sfărâmat gura, apoi i-a aruncat în temniță.
Mucenicilor lui Hristos, fiind spânzurați spre muncire, li s-au ars subțiorile cu lumânări aprinse, iar ei, pătimind unele ca acestea, mulțumeau lui Dumnezeu cu fețe luminoase. Deci, într-aceeași zi, muncitorul a hotărât contra lor sentința de moarte. Pentru aceea i-au luat de la muncire și i-au dus după cetate, pe calea Numentaniei, și acolo le-au tăiat capetele lor. Iar Trason, bărbatul dreptcredincios mai sus pomenit, cu preotul Ioan, luând trupurile lor, le-a îngropat la moșia sa, lângă calea Salariei. Atunci ostașii cei aruncați în temniță (Papie și Mavru), dorind Sfântul Botez, se rugau lui Hristos și au ieșit din temniță prin ușile deschise, neoprindu-i nimeni și, mergând la preasfințitul Marcel, episcopul Romei, au primit de la el Sfântul Botez. După Botez, mergând, iarăși s-au predat ostașilor care îi căutau și i-au dus înaintea eparhului. Eparhul, văzându-i, a zis către ei: „Acum am cunoscut că voi sunteți creștini”. Sfântul Papie a zis: „Cu adevărat suntem creștini”. Eparhul Laodichie a zis: „Lepădați deșarta înșelăciune creștinească și închinați-vă idolilor, cărora se închină împărații”. Sfântul Mavru a răspuns: „Să se închine lor toți cei ce s-au deznădăjduit de sufletele lor și toți cei care doresc să piară în veci”. Eparhul a zis: „Voi v-ați deznădăjduit de sufletele voastre, de nu veți jertfi zeilor celor fără de moarte; deci, ascultați-mă pe mine și faceți cele ce vă zic, ca să fiți vii”.
Sfântul Papie a răspuns: „Tu jertfește-te lor, ca să viețuiești în muncile cele veșnice!” Atunci eparhul a poruncit să-i întindă la pământ și să-i bată foarte mult cu vergi. Ei, fiind bătuți fără de milă, nu strigau nimic altceva, decât numai aceasta: „Iisuse Hristoase, ajută nouă, robilor Tăi!” După aceea muncitorul a poruncit să-i bată cu vergi de plumb. Și astfel, fiind bătuți mult, și-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu, iar trupurile lor, luându-le noaptea Ioan preotul, le-a îngropat cu cinste, după porunca Sfântului Marcel, episcopul Romei, lângă mormântul Sfinților Mucenici Sisinie și Saturnin, care au pătimit mai înainte.
Într-acea vreme a venit la Roma împăratul Dioclețian, căruia Laodichie i-a spus cele despre sfinții mucenici, pe care, muncindu-i, i-a pierdut cumplit. Împăratul s-a bucurat de muncile ce le dăduse și l-a lăudat foarte mult pentru acea ispravă.
Sfântul Chiriac, diaconul cel pomenit mai sus, pe care l-a făcut diacon preasfințitul Marcel, era împreună în temniță și în robia cea grea cu Sfântul Sisinie, cu Smaragd și cu Larghie, ca și ceilalți ostași ai lui Hristos. Ziua era scos la lucrul cel greu, iar noaptea era închis în temniță. Deci, fericitului Chiriac i se dăduse darul de la Dumnezeu ca să tămăduiască neputințele; și, venind mulți la el, îi aduceau pe neputincioșii lor, pentru care Sfântul Chiriac, făcând rugăciune, îi tămăduia. Orbii se luminau, cei slăbănogi primeau sănătate, izgonea diavolii din oameni și cu rugăciunile sale tămăduia toate bolile.
Împăratul Dioclețian avea o fiică, care era muncită de duhul cel necurat. Deci, înștiințându-se el despre acea nenorocire, s-a mâhnit foarte mult și de întristare n-a gustat nimic în ziua aceea. Când a intrat în cămara fiicei sale, unde se îndrăcea ea, diavolul a strigat prin gura fecioarei, zicând: „Nu voi ieși, nici va putea cineva să mă izgonească, de nu va veni Chiriac diaconul”.
Deci, Dioclețian îndată a poruncit să caute pe Chiriac. Și, aflându-l în legături, l-au adus la împăratul cu amândoi tovarășii săi, cu Smaragd și cu Larghie. Împăratul l-a rugat să intre în cămara fiicei sale și să ajute aceleia ce pătimește. Deci, Sfântul Chiriac, mergând la ea, a zis duhului celui necurat ce o muncea: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, îți poruncesc să ieși din această fecioară!” Diavolul, prin gura ei, a răspuns: „De voiești să ies dintr-însa, dă-mi alt vas în care să intru!” Sfântul Chiriac a zis: „De poți, intră în trupul meu”. Răspuns-a diavolul: „Nu pot intra în vasul tău, căci este închis și pecetluit din toate părțile”. Sfântul Chiriac i-a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, Cel răstignit, ieși dintr-însa, ca să fie vasul curat spre slujba Duhului Sfânt!”
Atunci necuratul duh a strigat, zicând: „O, Chiriac, dacă mă izgonești de aici, te voi rândui să mergi tocmai în Persia”. Zicând aceasta, a ieșit din fecioara Artemia, căci astfel se numea fiica împăratului, care, scăpând din muncirea diavolească, a strigat către sfântul, zicând: „Te jur pe Dumnezeul pe Care Îl propovăduiești, să mă botezi; pentru că văd de departe pe Domnul Cel propovăduit de tine”. Acolo stătea și maica ei, împărăteasa Sirena, și s-a umplut și ea de îndoită bucurie; pe de o parte, pentru tămăduirea fiicei sale; iar pe de alta, pentru puterea lui Hristos, de vreme ce în taină era creștină. Deci, gătind a doua zi apă, a botezat pe fecioara Artemia în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, în ascuns de împăratul Dioclețian.
Dintr-acel timp, Sfântul Chiriac s-a făcut cunoscut împăratului, care l-a și pus în libertate împreună cu prietenii lui, Smaragd și Larghie. Și i-a dat lui împăratul casă în Roma aproape de termele sale, poruncindu-i să petreacă fără de temere. Deci, împărăteasa Sirena își învăța pe fiica sa, să iubească pe Hristos cu toată osârdia și să păzească legea Lui cu credință. Nu după multă vreme a venit la Dioclețian o scrisoare de la împăratul Persiei, rugându-l să trimită pe diaconul Chiriac, deoarece fiica lui se îndrăcește; iar diavolul striga prin gura ei: „Nimeni nu poate să mă izgonească, decât numai Chiriac, diaconul Romei”. Atunci împăratul a zis soției ei sale, împărăteasa Sirena, să-l cheme la dânsa pe Chiriac și să-l roage să meargă în Persia la fiica împăratului.
Deci, Sfântul Chiriac, fiind chemat și știind și scrisoarea împăratului Dioclețian ce-i venise din Persia, a zis: „În numele Domnului meu Iisus Hristos, voi merge fără să mă îndoiesc”. Deci, gătindu-se de plecare cu cele trebuincioase, s-a dus cu prietenii săi Smaragd și Larghie. Ajungând în Persia și intrând la fata cea îndrăcită, diavolul a strigat prin gura ei: „Chiriac, iată te-am ostenit până aici, precum ți-am făgăduit!” Sfântul a răspuns: „Cu ajutorul Stăpânului meu Iisus Hristos am venit și aici să te izgonesc pe tine; de aceea îți poruncesc, duhule necurat, în numele lui Iisus Hristos să ieși din fecioara aceasta și de acum să nu te mai întorci într-însa”.
Diavolul a zis: „De ce te-ai ostenit Chiriac! Stai mai întâi și te odihnește”. Sfântul a răspuns: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, Cel ce le orânduiește pe toate, nu m-am ostenit”. Diavolul a zis: „Iată că, ceea ce am voit, am și făcut! Am făgăduit că te voi aduce pe tine în Persia? Iată că te-am adus!” Sfântul a răspuns: „Neputinciosule și ticălosule, tu nu le faci pe toate câte voiești, ci pe câte Ziditorul nostru îți îngăduie!” Atunci diavolul a început a munci pe fecioară; iar sfântul diacon a căzut cu fața la pământ, rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi, însă diavolul striga către sfânt: „Dacă mă izgonești, apoi dă-mi alt vas în care să intru!” Sfântul i-a zis lui: „Lipsitule, tu nu ai parte nicăieri în zidirea lui Dumnezeu, ci te alungă de pretutindeni puterea cea nebiruită și atotputernică a Domnului meu Iisus Hristos!”
Atunci, diavolul îndată a ieșit din fecioară și, fugind, striga prin văzduh, zicând: „O, ce nume înfricoșat, care mă izgonește cu sila pe mine!” Din ceasul acela, fecioara, care se numea Iovia, s-a făcut sănătoasă și a crezut în Hristos, primind Sfântul Botez. De atunci mulți din casa împărătească au crezut în Hristos, botezându-se ca la patru sute de bărbați și femei. După aceea, împăratul Persiei i-a dat lui multe daruri, dar el nu a luat nimic, decât numai pâine și apă; și, petrecând în Persia patruzeci și cinci de zile, a plecat de acolo cu o scrisoare de mulțumire de la împăratul Persiei, către Dioclețian, împăratul Romei, care a primit-o cu cinste. Împărăteasa Sirena și fiica ei Artemia, văzând pe Sfântul Chiriac, s-au bucurat de întoarcerea lui.
Nu după multă vreme, Dioclețian s-a dus de la Roma la Răsărit, iar Maximian Erculie s-a dus la Mediolan, unde și-au lăsat și rânduielile lor cele împărătești. Celălalt Maximian, care se numea Galerie, pe care Dioclețian îl făcuse lui și fiu, și-i dăduse de soție pe fiica sa, Valeria, sora Artemiei cea mare, acela, venind în Roma, a început a prigoni și a ucide pe creștini. Prinzând pe Sfântul Chiriac diaconul, căci se mâniase pe el pentru Artemia, fiindcă o adusese la credința în Hristos, l-a aruncat în temniță împreună cu prietenii lui, Smaragd și Larghie. Deci, muncitorul, când pleca undeva, poruncea să poarte înaintea caretei sale pe Chiriac dezbrăcat și legat în lanțuri; iar aceasta o făcea spre înfricoșarea celorlalți creștini.
Odată, mergând tiranul într-un loc oarecare, l-a întâmpinat Sfântul Marcel, episcopul Romei, și a strigat către dânsul, zicând: „Pentru ce batjocorești slugile lui Dumnezeu, care se roagă pentru împărăția ta?” Tiranul, mâniindu-se, a poruncit să-l bată aspru cu bețe pe Sfântul Marcel și să-l pună să dea hrană dobitoacelor. Deci Sfântul Marcel a fost pus acolo la acele dobitoace să le hrănească, iar străjerii îl pândeau ca să facă cu silință porunca lui. Iar pe Sfântul Chiriac cu tovarășii lui, împăratul i-a dat lui Carpasie, zicând: „Pe vrăjitorii aceștia, care aduc pe popor la creștinătate, să-i silești la jertfe cu munci”.
Deci, Carpasie, luând pe sfânt și pe cei împreună cu dânsul, mai întâi i-a aruncat în temniță. Apoi, șezând la judecată în capiștea Teliuri, a pus de față la întrebare pe Sfinții Mucenici, Chiriac diaconul și prietenii lui, Smaragd și Larghie și pe al patrulea, care era legat de dânșii, cu numele Criscentian, care asemenea ședea în temniță pentru Hristos. Și a zis către dânșii: „Pentru ce nu ascultați porunca împărătească și nu voiți să aduceți jertfe zeilor celor fără de moarte?” Sfântul Chiriac și cei cu dânsul, au răspuns: „Pe noi singuri ne aducem jertfă Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce petrece în veci”.
Carpasie a zis către Chiriac: „Bătrânețile tale te-au făcut alb, însă eu le voi preface în tinerețe”. Deci, a poruncit să fiarbă smoală, care a turnat-o pe capul sfântului. El a strigat, zicând: „Slavă Ție, Doamne, că ne învrednicești pe noi, robii Tăi, a intra pe porțile Împărăției Cerului!” După aceea, muncitorul a poruncit ca pe Criscentian să-l spânzure dezbrăcat de lemnul de muncire, să-l bată tare cu toiege, să-l strujească cu unghii de fier și să-i ardă coastele cu foc. Fiind în acele munci, Sfântul Mucenic Criscentian a mulțumit lui Dumnezeu și și-a dat duhul. Apoi muncitorul, a poruncit ca trupul lui să-l arunce afară și să-l lase neîngropat spre mâncarea câinilor; iar pe ceilalți mucenici i-a aruncat în temniță. Preotul Ioan, venind noaptea și luând trupul mucenicului, l-a îngropat cu cinste, împreună cu mucenicii ziși mai înainte.
După patru zile, tiranul, scoțând pe Chiriac singur, i-a zis: „Pentru ce cobori în groapă cu munci restul bătrâneților tale? Jertfește zeilor și vei fi viu!” Sfântul a răspuns: „Eu doresc totdeauna să fiu muncit pentru Hristos Dumnezeu și să-I jertfesc Lui; iar nu să jertfesc zeilor voștri, care n-au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, Ziditorul lor”. Atunci Carpasie, mâniindu-se, a poruncit să-l spânzure gol la muncire. Astfel l-au muncit ca și pe Sfântul Criscentian, bătându-l cu vine de bou și cu toiege, strujindu-l cu unghii de fier și arzându-l cu foc; iar mucenicul lui Hristos, răbdând toate acestea, striga cu vitejie: „Slavă Ție, Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”
Tiranul, văzând că nici un fel de munci nu poate să silească pe Chiriac a jertfi zeilor, a poruncit să înceteze a-l munci și, ducându-se el însuși, a spus împăratului toate cele despre el și despre ceilalți mucenici. Apoi a poruncit ca pe Chiriac și pe toți cei ce se aflau cu el în legături să-i omoare.
Într-acea temniță, în care era Sfântul Chiriac cu tovarășii săi, se mai aflau douăzeci și unu de inși, bărbați și femei, care erau ținuți în legături pentru Hristos. Deci, pe toți aceștia, scoțându-i din cetate, i-au tăiat cu sabia, împreună cu Sfântul Chiriac, cu Smaragd și cu Larghie. Iar preotul Ioan a venit noaptea, având cu el mulți frați în ajutor și, adunând trupurile mucenicilor, le-a îngropat în același loc. Tot într-acea vreme și fericita Artemia, fiica împăratului Dioclețian, care atunci era în Roma, a fost muncită de acel păgân și tiran Maximian și a fost ucisă pentru Hristos. Astfel, ticălosul acela n-a cruțat nici sângele cel de aproape al său, pentru că Artemia era sora dreaptă a Valeriei, femeia lui, iar el, numindu-se fiu al lui Dioclețian, numea pe Artemia, sora sa.
După uciderea Sfântului Chiriac și a celor cu el, Carpasie, cel numit mai sus, a cerut împăratului să-i dea casa lui Chiriac, cea de lângă Termele lui Dioclețian și pe care Dioclețian o dăduse lui Chiriac. Carpasie, intrând în casa aceea, a găsit într-însa un izvor ales, pe care-l făcuse Sfântul Chiriac, iar episcopul Marcel îl sfințise și, acolo, se botezau cei ce veneau la credința lui Hristos.
Carpasie a prefăcut casa acea în baie de obște și în locaș de desfrânare, spre batjocora și dosădirea creștinătății. El singur adeseori se spăla acolo sau mai bine zis se întina, de vreme ce benchetuind cu tovarășii săi, făceau urâte păcate trupești, el și cei împreună cu el. Într-o vreme, poruncind să-i pregătească acolo ospăț, a intrat cu nouăsprezece iubiți ai lui să mănânce, să bea, să se spele și să se desfăteze. Dar, pe când își săvârșeau mângâierile lor, îndată au căzut toți morți, uciși de puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu. Iar ceilalți câți erau în jurul lor, au fost cuprinși de frică. Din acea vreme, au închis casa aceea și nimeni nu îndrăznea să intre într-însa. După aceea, păgânul împărat Maximian Galerie, s-a dus din Europa la Răsărit, iar Roma, împărăția care era să fie a lui Constantin, a răpit-o Maxentie.
Tot în acea vreme, clericii Romei, adunându-se, s-au dus noaptea la casa aceea, în care Sfântul Marcel era pus să hrănească dobitoacele, și au scos de acolo pe păstorul lor.
Maxentie, care a luat împărăția Romei cu răpire, a început, asemenea ca și împărații cei mai dinainte, a munci pe creștini. Pe atunci erau în Roma două femei de neam senatoresc, Priscila și Lucina, amândouă văduve și credincioase roabe ale lui Iisus Hristos, Căruia îi slujeau cu osârdie. Ele aveau multe averi, pe care le puneau spre slujba sfinților la toate trebuințele. Acelea au zidit din averile lor niște gropnițe pentru îngroparea trupurilor mucenicilor; căci atunci mulți creștini erau uciși pentru mărturisirea numelui lui Hristos. Deci, Priscila a zidit o gropniță lângă calea Salariei, ca la trei stadii departe de cetate; iar Luchina a zidit gropniță lângă calea Ostiniei, departe ca la șapte stadii de cetate. Deci, ele luau noaptea în taină trupurile mucenicilor, aruncate spre mâncarea câinilor, fiarelor și păsărilor, și le puneau cu cinste în gropnițele lor.
Când Sfântul Marcel a fost scos de clericii săi de la hrana dobitoacelor, a mers cu fericita Luchina la locul unde au fost tăiați Sfântul Mucenic Chiriac, cu Smaragd și cu Larghie și, luând din pământ sfintele lor moaște, le-au învelit cu pânze curate, le-au uns cu arome și le-au dus la gropnița Luchinei și acolo le-au pus cu cinste în morminte de piatră. În aceeași vreme, fericita Luchina a dat din averile sale Bisericii Romane un sat; iar casa cea frumoasă a sa, care era în mijlocul Romei, a dat-o soborului credincioșilor, ca să o prefacă în biserică. Episcopul Romei a sfințit casa aceia cu sfințenie bisericească și slujea într-însa Sfânta Liturghie, aducând lui Dumnezeu jertfa cea fără de sânge și săvârșind laude lui Dumnezeu ziua și noaptea. În acest fel, casa Luchinei s-a făcut casa lui Dumnezeu și biserică sobornicească în Roma.
Deci păgânul împărat Maxentie, s-a înștiințat despre aceea și, mâniindu-se asupra Luchinei, a osândit-o s-o izgonească din cetate cu necinste ca pe o mare păcătoasă și toate averile ei le-a dat spre jefuire, iar pe Sfântul Marcel se sârguia a-l aduce la păgânătatea sa, dar n-a putut. Deci, înștiințându-se că Sfântul Marcel a fost osândit de împăratul cel mai dinainte, ca să dea hrană dobitoacelor, aceeași judecată a dat și el contra sfântului. Pentru aceea, vrând să facă necinste, nu numai Sfântului Marcel, ci și bisericii, casa Luchinei cea preafrumoasă și sfințită în biserică, a prefăcut-o în grajd de dobitoace și a poruncit ca acolo să fie hrănite multe dobitoace; iar pe Sfântul Marcel l-a osândit, ca în toate zilele vieții sale să hrănească dobitoacele într-acea casă, fiind și el sub pază. Deci, nouă luni, acel preasfințit păzitor și hrănitor al sufletelor omenești s-a îndeletnicit cu slujba hrănirii de dobitoace. Astfel era batjocorit de necredincioșii slujitori de idoli, ca un rob oarecare, marele slujitor al lui Dumnezeu. El nu avea nici un fel de odihnă și răcorire; și având mare lipsă de cele trebuincioase, nu avea nici hrană îndestulată, nici haine, căci păzitorii nu lăsau pe nimeni să vină la el să-i aducă ceva; iar îmbrăcămintea lui era toată de păr aspru.
Deci, de o pătimire și o osteneală ca aceasta, din pricina mirosului greu al dobitoacelor și din neajungerea celor din nevoi, slăbind cu trupul mult, s-a îmbolnăvit și și-a dat pătimitorul său suflet în mâinile lui Dumnezeu; iar trupul lui, luându-l noaptea preotul Ioan, l-a dus la gropnița Priscilei și acolo i-au făcut cu clericii cinstita îngropare.
Astfel și-a sfârșit alergarea sa preasfințitul Marcel, episcopul Romei, trimițând mai întâi la Dumnezeu pe cei mai mulți fii ai săi duhovnicești prin calea mucenicească, apoi a mers și el după ei, ca să stea împreună cu sfinții ierarhi, înaintea scaunului Arhiereului Celui Mare, Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Sfințit Mucenic Marcelin, Episcopul Romei
Sfântul Marcelin, episcopul Romei, a luat scaunul episcopiei Romei după Sfântul Galie, pe vremea împărăției lui Dioclețian și Maximian, în zilele preacumplitei prigoniri a creștinilor, când, în treizeci de zile, s-au ucis cu diferite munci în Roma șaptesprezece mii de creștini bărbați și femei. Fiind prins și Marcelin și adus la cercetare înaintea lui Dioclețian, s-a temut de cumplitele munci, și a pus tămâie pe idolescul altar și a jertfit în capiștea Vestei și a Isidei. Pentru aceea, împăratul, dându-i lui cinste, l-a îmbrăcat într-o haină de mare preț și l-a numit amicul lui. Deci, întorcându-se Marcelin la casa sa, se tânguia și plângea cu amar, precum odinioară se tânguia și Sfântul Apostol Petru, când s-a lepădat de Hristos. El se osândea singur pe sine și de sine se rușina, ca cel ce pe mulți alții i-a întărit întru credință, și a îndemnat la muceniceasca nevoință.
Apoi singur a căzut în cumplită boală și din această pricină i se zdrobea inima de durere. Pe vremea aceea, a fost în țara Campaniei, în cetatea ce se numea Sinuesa, un sobor duhovnicesc la care se adunaseră 180 de episcopi și preoți. Deci, acolo a alergat Marcelin și, îmbrăcându-se în sac de păr și cu cenușă presărată pe sine și cu inima sfărâmată, a intrat la sobor la sfinții părinți, și stând ca un osândit înaintea lor, își mărturisea păcatul său înaintea tuturor și, tânguindu-se, plângea și vărsa multe lacrimi, cerând judecată contra sa. Iar ei au grăit: „Singura ta gură te judecă pe tine. Din gura ta a ieșit păcatul, deci din gura ta să iasă și judecata. Știm încă și pe Sfântul Petru că pentru frică s-a lepădat de Hristos; dar, plângând amar, a câștigat milă de la Domnul său”. Deci, Marcelin a hotărât o judecată ca aceasta, singur contra sa, zicând: „Străină de mine să fie treapta cea sfințită, de care nu sunt vrednic. Deci, după moartea mea, trupul meu să nu se dea obișnuitei îngropări, ci să fie lepădat câinilor spre mâncare; iar cel ce va îndrăzni să-l îngroape, acela să fie blestemat”.
Întorcându-se Marcelin la Roma, după soborul acela, și luând haina cea de mult preț pe care i-o dăduse Dioclețian, a aruncat haina înaintea lui, îl ocăra pe el și blestema pe zeii lui cei mincinoși, iar pe sine se mărturisea, plângând că greu a greșit. Deci, împăratul, umplându-se de mânie, l-a dat la muncire, apoi l-a osândit la moarte. Astfel fericitul Marcelin a fost dus la tăiere afară din cetate, încă cu trei credincioși: Claudie, Chirin și Antonin; iar după dânsul, venea preotul Marcel, care după el avea să ia scaunul episcopal. Pe acela chemându-l mucenicul lui Hristos, Marcelin, îl sfătuia să fie tare în credință; și a poruncit pentru trupul său ca nimeni să nu îndrăznească a-l îngropa în pământ, ci să fie aruncat spre mâncare fiarelor. „Nu sunt vrednic – zicea el – de îngroparea omenească, nu sunt vrednic să mă primească pământul; deoarece m-am lepădat de Domnul meu, de Făcătorul cerului și al pământului”.
Deci, după ce a ajuns la locul de moarte, Sfințitul Mucenic Marcelin s-a rugat cu nădejde către Iisus Hristos, Care primește pe păcătoșii cei ce se nevoiesc și cu osârdie și-a întins grumazul său spre tăiere și a murit pentru Hristos, de care se lepădase întâi de frică. Împreună cu dânsul au mai fost tăiați și alți trei bărbați: Claudie, Chirin și Antonin, iar trupurile lor au fost aruncate pe drum. După câteva zile, credincioșii, adunând trupurile lor noaptea, le-au îngropat; iar trupul lui Marcelin nimeni nu îndrăznea să-l ia și să-l îngroape, deoarece făcuse jurământ ca trupul lui să nu fie dat spre îngropare; astfel a stat în drum treizeci și șase de zile. Atunci Sfântul Apostol Petru s-a arătat lui Marcel, care din nou era episcop, zicându-i: „Pentru ce n-ai îngropat încă trupul lui Marcelin până acum?” Marcel a zis: „Mă tem de blestemul lui, pentru că pe toți i-a blestemat, ca nimeni să nu îndrăznească a-i îngropa trupul lui”. Atunci, apostolul a zis: „Oare nu-ți aduci aminte, de ceea ce este scris, că, cel ce se smerește pe sine, acela se va înălța? Deci, du-te și-l îngroapă pe el cu cinste”.
Marcel, sculându-se, a mers și a luat cinstitele moaște ale mucenicului și le-a îngropat în gropnița Priscilei, de lângă drumul Salariei. Astfel s-a sfârșit Sfințitul Mucenic Marcelin, episcopul Romei, lăsând chip de pocăință tuturor celor ce într-acea vreme cădeau într-un păcat ca acesta; pentru că mulți, înfricoșându-se de munci, se lepădau de Hristos; iar noi să slăvim negrăita milostivire a lui Dumnezeu, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfintele Mucenițe Chiriachia, Caleria și Maria
Chiriachia, Caleria și Maria, mucenițele lui Hristos, au fost din cetatea Cezareea Palestinei. Ele, învățând de la un creștin credința lui Hristos și lepădând jertfele cele urâte ale idolilor, s-au apropiat de Hristos. Câte trei ședeau într-o colibă petrecând în tăcere și rugându-se lui Dumnezeu ca să zdrobească până la sfârșit înșelăciunea idolească, iar credința lui Hristos să strălucească în toată lumea și să înceteze prigonirea împotriva creștinilor. Astfel, viețuind ele în posturi și în rugăciuni, au fost pârâte de slujitorii de idoli la mai marele acelei țări, care le silea să se lepede de Hristos și să se închine idolilor. Dar ele nicidecum n-au dorit să facă aceasta, pentru care au fost muncite fără de milă cu bătăi, și în acele munci și-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu.