Sinaxar 26 iunie

📑 Cuprins:

• Cuviosul David din Tesalonic
• Icoana Maicii Domnului Tihfinsca
• Icoana Maicii Domnului Odighitria
• Icoana Maicii Domnului, Romanca sau Lideanca

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Cuviosul David din Tesalonic

Acest mult lăudat părinte, îngerul cel pământesc și omul cel ceresc, s-a născut și a crescut în strălucita și marea cetate a Tesalonicului. El de mic a defăimat toată odihna trupească, lepădându-se de lume și de cele din lume. A părăsit prietenii și rudeniile, cinstea și slava cea vremelnică, banii, averile și orice altă norocire vremelnică, dar încă și sufletul său, după porunca Evangheliei, și a urmat Stăpânului, luând crucea din tinerețe, fiindcă inima lui se rănise cu totul de dumnezeiasca dragoste. Deci, și-a tăiat perii capului, călugărindu-se, și a rămas în mănăstirea Sfinților Mucenici Teodor și Mercurie, care se numea Cunuliaton.

Acolo a petrecut în liniște, nevoindu-se mai presus de om și păzind toată fapta bună cu multă sârguință. Lui îi plăceau îndeosebi înfrânarea și smerenia decât celelalte, știind bine, că săturarea pântecelui gonește privegherea și întreaga înțelepciune, iar slava deșartă prăpădește toate faptele bune în chip desăvârșit. Pentru aceasta se sârguia să câștige smerita cugetare ca un înțelept. Citind dumnezeieștile Scripturi ziua și noaptea, se minuna de faptele bune ale sfinților mai dinainte de Lege și după Lege, cum i-a slăvit Dumnezeu pe dânșii, pentru că I-au slujit și I-au bineplăcut, cum se cuvine. Adică, pe Abel l-a făcut minunat pentru jertfă, pe Avraam pentru credință, pe Iosif pentru înțelepciune, pe Iov pentru răbdare, pe Moise l-a arătat puitor de lege, pe Daniil și pe cei trei tineri i-a păzit nevătămați de foc și de lei.

Cuviosul David, socotind petrecerea acestora, se sârguia cu tot sufletul a le urma cu toată puterea, ca să se facă împreună cu dânșii moștenitor în împărăția cerească. Citind și viețile cuvioșilor care s-au pustnicit după întruparea Mântuitorului și au săvârșit atâtea minunate nevoințe și vitejii, se înspăimânta și mai ales de Simeon din minunatul munte și de cel de un nume cu dânsul, de Daniil și de Patapie, stâlpnicii, care și-au petrecut viața, fără acoperământ, muncindu-se de vânturi, de ploi și zăpezi. Viețile acestora citindu-le, plângea și se umilea atâta, încât a luat hotărâre să petreacă cu aceeași strâmtoare, câtă vreme va putea pururea pomenitul, ca astfel să afle lărgime după moarte.

Într-o zi s-a înfierbântat atât de tare și s-a umplut inima lui, încât, suindu-se într-un migdal, care era în partea dreaptă a bisericii, s-a așezat pe o cracă a copacului, pe care și-a făcut un pat mic, cum a putut; și acolo se pustnicea cu îngrădire și cu minunată răbdare, muncindu-se de vânturi, de ploi și zăpezi, arzându-se de căldura soarelui din timpul verii și de alte strâmtorări chinuindu-se cumplit. O, ce îngăduire și ce răbdare minunată a mult pătimitorului mucenic! Cum răbda el atâta pătimire rea! Ceilalți stâlpnici, aveau cel puțin întărire, căci stâlpii erau zidiți și stătea; iar când dormea, ori își făcea altă trebuință de care avea nevoie, erau nemișcați. Dar acest diamant se mișca totdeauna pe lângă copac și nu avea odihnă niciodată, muncindu-se de ploi, de vânturi și chinuindu-se cumplit de zăduf.

Astfel pătimind cel cu sufletul răbdător nu s-a lenevit câtuși de puțin, nu s-a împuținat cu sufletul și nu s-a trândăvit; iar fața lui de înger nu s-a schimbat, nici s-a prefăcut, ci era frumoasă ca un trandafir. Cu adevărat în acest fericit s-a împlinit proorocescul cuvânt. Dreptul ca finicul va înflori și ca cedrul din Liban se va înmulți. El a înflorit cu faptele și ca finicul, dând rod primit lui Dumnezeu, mai dulce și mai mirositor decât migdalul și finicul. Avea și câțiva ucenici evlavioși și iubitori de Hristos, ostenindu-se și trudindu-se împreună cu dânsul. Aceia de multe ori îl rugau să se dea jos din copac, să-i zidească o chilie unde îi va plăcea, ca să-i păstorească la pășune mântuitoare. Iar el le răspundea, zicând: „Fraților și fiii mei, eu sunt om păcătos și nevrednic, dar Stăpânul Hristos, Păstorul cel bun, Care își pune sufletul pentru oi, Acela, ca un bun ce este, să vă păzească de bântuielile diavolului și să mă învrednicească Împărăției Sale cele veșnice; iar eu, viu este Domnul Dumnezeul meu, Iisus Hristos, că nu mă cobor din acest copac, până ce se vor sfârși trei ani, și atunci numai cu porunca Lui; că fără de voie nu mă pogor nicidecum de aici”. Atunci ei, văzând neschimbarea voinței lui, nu l-au mai supărat pentru această pricină.

Când s-au împlinit trei ani, îngerul Domnului s-a arătat către dânsul și i-a zis: „Davide, Domnul a ascultat rugăciunea ta, și-ți dă darul acesta pe care de mult l-ai cerut, adică să fii smerit cugetător, să te temi de El și să-L cinstești cu evlavie cuviincioasă; de aceea, pogoară-te din copac și liniștește-te într-o chilie, binecuvântând pe Dumnezeu, până vei sfârși și altă iconomie; după aceea vei afla odihnă de ostenelile trupești și sufletești”. Cât timp a vorbit îngerul cu dânsul, cuviosul a ascultat cu frică și cu cutremur; iar după aceea, îngerul făcându-se nevăzut, cuviosul mulțumea lui Dumnezeu, zicând „Bine este cuvântat Dumnezeu, Care a primit rugăciunea mea și m-a miluit!”

Atunci, chemând pe ucenicii săi, le-a arătat vedenia și le-a spus să-i zidească o chilie după stăpâneasca poruncă; iar ei au făcut cu sârguință după cum li se poruncise, înștiințând despre aceasta pe prea sfințitul arhiepiscop Dorotei. Acesta, luând pe cei mai cucernici clerici, bucurându-se și suindu-se la Cuviosul David, l-au sărutat și l-au dat jos din copac cu multă cucernicie și, slujind, l-au dus în chilia lui, săvârșind mare prăznuire. După aceea, ei s-au întors, veselindu-se; iar cuviosul a rămas în chilie liniștindu-se și binecuvântând neîncetat pe Dumnezeu, care i-a dăruit atâta dar, încât gonea diavolii, lumina orbii și orice boală nelecuită o tămăduia, cu numele Domnului nostru Iisus Hristos. Din semnele cele mai multe care le-a făcut, scriu două sau trei spre încredințarea celorlalte, precum leul se cunoaște după unghii și țesătura după margine.

Un tânăr oarecare avea diavol. Acela a venit într-o zi la chilia cuviosului și stând afară la ușă, striga: „Eliberează-mă, Davide, rob al veșnicului Dumnezeu, că foc iese din chilia ta și mă arde pe mine”. Atunci cuviosul, întinzând mâna prin fereastra sa, a zis, apucându-l pe tânăr: „Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, îți poruncește ție, duh necurat, să ieși din zidirea Lui”. Acestea zicând, l-a însemnat pe el cu semnul Sfintei Cruci și îndată a ieșit diavolul, iar omul a rămas sănătos. Cei de față, văzând o minune ca aceea, au slăvit pe Dumnezeu, ca pe Unul ce slăvește pe cei ce-L slăvesc cu lucruri plăcute Lui. Mai ascultați și o altă minune, tot asemenea.

O femeie oarecare era cu totul oarbă. Auzind de faptele cele bune ale cuviosului și minunatului David, a venit la el, fiind purtată de mână; și, mergând la chilia lui, a căzut la pământ afară de ușă, plângând și zicând cu smerenie acestea: „Robul lui Dumnezeu cel binecuvântat, ajută-mi, urmând bunătatea Stăpânului Hristos. Izbăvește-mă de această muncă mult chinuitoare și-mi dăruiește lumina ochilor, cea de bucurie tuturor și cu totul veselitoare”.

Acestea și multe altele zicând, a plâns cu suspinuri și cu lacrimi fierbinți. Cuviosul, fiindu-i milă de chinuirea ei, ca un pătimitor și milostiv ce era, a făcut mult timp rugăciune către Domnul. Apoi, i-a zis să se scoale de la pământ, de unde zăcea plângând, și să se apropie de fereastră. Atunci el și-a întins mâna dreaptă și, pecetluind ochii ei cu Sfânta Cruce, s-a rugat iarăși către Domnul, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu Cel viu, Care Te-ai întrupat din pururea Fecioară Maria și din Duhul Sfânt, ca să scoți din întuneric pe om și să-l aduci la lumina cea veșnică, iar pe orbul din naștere l-ai luminat; Însuți și acum, Stăpâne, luminează pe roaba ta aceasta, ca un Atotputernic, că Tu ești luminarea sufletelor noastre și pe Tine Te slăvim totdeauna, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt”. Astfel rugându-se, îndată s-au luminat ochii ca mai înainte și vedea luminat și curat, mulțumind cuviosului și slăvind pe Dumnezeu.

Această mare facere de minuni auzind-o tesalonicenii, toată cetatea îl avea întru mare evlavie, cinstindu-l ca pe un înger dumnezeiesc. Iar dacă cineva avea oarecare neputință, venea la dânsul și cum își apropia dreapta de bolnav, îndată fugea toată neputința și se împrăștia, precum piere întunericul de lumină.

Deci, multe și nenumărate minuni săvârșind el, a fost slăvit și cinstit foarte mult de oameni. Iar după câțiva ani, murind Dorotei, mitropolitul Tesalonicului, a fost ales altul cu numele Aristid, care și acesta era om îmbunătățit. În acel timp se făceau în Tesalia mari pagube și multă tulburare de către barbari. De aceea, eparhul Iliricului a scris mitropolitului să meargă la împărat sau să trimită pe un om oarecare îmbunătățit, să-l roage să aleagă și să hotărască la Tesalonic eparh, căci în Tesalonic se afla numai epitrop. Deci, Prea Sfințitul Aristid, arhiepiscopul Tesalonicului, citind scrisoarea eparhului înaintea clericilor și boierilor cetății, le-a zis să aleagă pe un om iscusit și cuvântăreț, ca să-l trimită la împărat pentru această pricină.

Deci, adunându-se toți cetățenii în biserică, au strigat toți, cu o împreună glăsuire, să trimită pe Cuviosul David, ca să se cucerească de dânsul dreptcredinciosul împărat, ca de un om îmbunătățit și sfânt. Aceasta s-a făcut cu iconomie de pronia dumnezeiască, ca să se împlinească mai înainte cuvântul îngerului, care a zis cuviosului să se pogoare din copac, ca să se facă și altă iconomie și atunci să meargă către Domnul.

Arhiereul, luând pe cei mai cucernici din clerici și din mireni, s-a dus la cuviosul și i-a vestit pricina, rugându-l să meargă la stăpânitor pentru cererea cea de sus. Cuviosul însă a spus că nu poate să meargă din pricina bătrâneților; apoi, văzând că toți îl sileau să meargă, a primit, ca să nu se facă neascultător arhiereului și tuturor iubitorilor de Hristos. Aducându-și aminte de grăirea de mai înainte a îngerului, a zis către arhiepiscop: „Stăpâne, sfinte, facă-se voia Domnului; să știți că împăratul îmi va dărui cu ajutorul lui Dumnezeu câte voi cere pentru rugăciunile voastre, dar pe David nu-l veți mai vedea viu! Căci, întorcându-mă către voi de la împărăție, când va lipsi încă o sută douăzeci și șase de stadii să ajung la această săracă chilie a mea, atunci mă voi duce către Stăpânul meu”. Arhiereul, socotind că aceasta o zice ca să nu-l silească să se ducă, îl sfătuia iarăși, zicându-i: „Urmează pe Păstorul și Învățătorul nostru, Hristos, Care S-a omorât pentru noi ca un om; mori și tu pentru poporul tău ca să iei de la oameni mulțumire, iar de la Stăpânul Hristos laudă și slavă nemărginită, ca un următor al patimii Lui”.

Atunci, ieșind din chilie, toți i s-au închinat; căci fața lui era cu totul minunată la vedere, perii capului său îi ajungeau până la brâu și barba până la picioare, iar cinstitul lui obraz era frumos ca al lui Avraam. Deci fiecare, văzându-l, se minuna: Cuviosul David luând pe doi ucenici ai săi, pe Teodor și pe Dimitrie, bărbați cucernici și îmbunătățiți, asemenea lui nu numai la suflet, ci și la trup, s-a pogorât la malul cetății și, coborând în corabie, au plecat. Și, ajungând în Vizantia, s-a auzit vestea în toată cetatea despre venirea cuviosului.

Într-acea vreme era împărat stăpânitor dreptcredinciosul Iustinian care era dus atunci într-alt loc, iar împărăteasa Teodora a trimis niște postelnici și niște purtători de suliți și l-au primit cu multă cinste și evlavie. Ea, văzând acea strălucită față de înger, cu niște căruntețe ca acelea, s-a minunat și i s-a închinat cu multă osteneală, cerând rugăciune și binecuvântare de la dânsul. Cuviosul s-a rugat pentru împărat, pentru dânsa și pentru toată cetatea. Împărăteasa l-a primit cu atâta bucurie și veselie, încât nu pot să povestesc mai pe larg cât de frumoasă primire i-a făcut pururea pomenita, socotind că a primit pe un înger al Domnului, iar nu pe un om. Împăratul întorcându-se, Augusta i-a vestit despre venirea cuviosului, zicând: „Stăpâne, preabunul Dumnezeu S-a milostivit spre noi și a trimis la stăpânirea ta pe îngerul Său, care a venit de la Tesalonic și mi s-a părut că văd în adevăr pe Avraam.

Deci, a doua zi, împăratul a poruncit să se adune toată suita. Cuviosul, venind înaintea împăratului, a pus în palmele sale cărbuni aprinși și tămâie; deci, a tămâiat pe împărat și pe toată suita, fără a se vătăma de foc mâna lui câtuși de puțin, trecând mai mult de un ceas până a tămâiat tot poporul. Văzând acest lucru minunat, toți s-au înspăimântat; iar împăratul, sculându-se de pe scaun, l-a primit cu multă cucernicie. Deci, primind anaforele mitropoliei, dreptcredinciosul și iubitorul de Hristos împărat, le-a ascultat pe toate. Și a împlinit nu numai cele scrise în scrisori, ci și altele câte a cerut cuviosul prin grai, le-a săvârșit cu toată osârdia, le-a iscălit după rânduială cu slove roșii, le-a dat cuviosului cu mâna sa și a zis: „Cinstite părinte, roagă-te pentru mine!”

Astfel, l-a eliberat cu multă cinste, precum se cuvenea. El a plecat la Tesalonic, însă n-a ajuns până la cetate, ci, când era în dreptul farului, a zis ucenicilor săi acestea: „Fiii mei, a sosit vremea sfârșitului meu! Să îngropați moaștele mele în mănăstirea unde locuiam, și să îngrijiți de sufletele voastre, ca să aflați odihnă veșnică”.

Zicând acestea și alte cuvinte folositoare de suflet, au ajuns la marginea care se numește Emboli, și de acolo se vedea mănăstirea lui, la care privind și-a făcut cruce și, sărutând pe ucenici, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Atunci când a murit, era vânt groaznic, încât mai înainte corabia plutea în plin, dar, o, minune, corabia a stat multă vreme, cu tot vântul, și nu s-a clintit din loc câtuși de puțin. A venit și miros de tămâie nepovestit și se auzeau glasuri în văzduh care lăudau pe Domnul cu cântări. Trecând multă vreme, glasurile au încetat, apoi s-a pornit și corabia. Dar nu s-a dus după obicei la mal, ci s-a îndreptat către partea despre apus a cetății, la locul unde păgânii aruncaseră mai înainte moaștele Sfinților Teodul și Agatopod.

Atunci, auzindu-se de adormirea și venirea cuviosului, a ieșit înaintea lui toată cetatea cu arhiepiscopul și, purtând cu multă evlavie sfintele lui moaște, le-au dus în mănăstire și le-au făcut o raclă de lemn în patru colțuri, în care le-au pus și le-au îngropat cu cinste. Apoi a mutat eparhia acolo la Tesalonic, după porunca împărătească; iar pe cuviosul îl prăznuiau în tot anul în numita mănăstire. Trecând o sută cincizeci de ani, era acolo egumen un om îmbunătățit cu numele Dimitrie, care avea multă evlavie către cuviosul. Acela, având dor să ia o părticică din sfintele lui moaște, ca să o aibă spre sfințenie, a pus să sape mormântul; dar îndată lespedea cea deasupra s-a crăpat în patru și văzând că sfântul nu voiește, s-a lăsat de lucru. Ucenicul acestui egumen, cu numele Serghie, care s-a făcut asemenea egumen și, mai pe urmă, pentru faptele lui cele bune, arhiepiscop al Tesalonicului, cinstea mult pe acest cuvios și avea multă evlavie către el. Acela de multe ori îl ruga, făcându-și rugăciunea, să-l ierte, a lua o părticică din sfintele lui moaște.

Adeverindu-se deplin de la Dumnezeu, că Cuviosul David a primit, a dezgropat mormântul și îndată a ieșit o minunată mireasmă și, văzându-l întreg, n-a îndrăznit a lua vreo părticică dintr-însul, ci numai puțin peri din cap și din barbă. Acei peri iubitori de Hristos îi păzeau și îi sărutau în ziua sărbătorii lui, care se săvârșea în ziua de 26 ale lunii iunie. Ziua aceea o prăznuiesc în tot anul cu veselie, lăudând pe cuviosul, spre slava Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. Amin.

Icoana Maicii Domnului Tihfinsca

În anul 6851 de la facerea lumii, pe vremea dreptcredincioasei stăpâniri a marelui domn Dimitrie Ioanovici, în zilele prea sfințitului mitropolit Pimen și ale lui Alexie, arhiepiscopul din marele Novgorod, s-a arătat preacinstita icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, având însemnat pe mâna stângă Pruncul cel mai înainte de veci, pe Domnul nostru Iisus Hristos.

Arătarea ei a fost astfel: În hotarele marelui Novgorod, nu departe de malurile râului Neva, niște pescari vânau pește și, fără de veste, i-a luminat de sus o strălucire cu rază luminoasă. Ei, uitându-se în sus, au văzut icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, strălucind în chipul soarelui și astfel mergea în văzduh pe deasupra apei, purtată de mână nevăzută. Ei, minunându-se foarte mult de aceea și umplându-se de spaimă și de bucurie, și-au lăsat lucrul și și-au îndreptat ochii și mintea la acea minune care se vedea, voind să vadă în ce parte va merge și unde va sta acea preaslăvită icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Dar Domnul, nevoind să fie după voința lor, icoana a dispărut de la vederea lor și s-a făcut nevăzută. După aceasta, aceeași icoană s-a arătat în aceleași hotare ale marelui Novgorod, în satul ce se numea Vimoceniți, lângă râul Oiti – departe de o sută de stadii de la Tihfin -, stând în văzduh și strălucind cu negrăită lumină. Văzând-o oamenii din satul acela, s-au adunat toți și cu spaimă se mirau de minunea ce se vedea; deci, au început a se ruga cu dinadinsul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu.

Atunci minunata icoană a Stăpânei s-a pogorât din văzduh la acei oameni și stătea pe pământ. Ei au luat-o cu negrăită bucurie și au zidit îndată o căsuță mică de rugăciune, unde mai pe urmă s-a făcut o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei și slăvitei ei nașteri, și se făceau minuni și tămăduiri de boli la acea sfântă icoană.

Nu după multă vreme, acea icoană s-a luat de acolo de mână nevăzută și, purtându-se negrăit prin văzduh, s-a arătat la locul ce se numea Cojela, aproape de râul ce se numește Pași, într-un munte departe ca la douăzeci de stadii de Tihfina. Cu asemenea chip, ca și în satul cel dinainte, așa și acolo strălucind cu minunată lumină, au văzut-o locuitorii acelui loc și, adunându-se cu mirare și cu spaimă, au făcut multe rugăciuni către Maica lui Dumnezeu, ca să stea cu dânșii la locul acela. Deci, și-au câștigat cererea, căci acea icoană s-a pogorât jos din înălțime, și oamenii aceia i-au zidit acolo, asemenea, o casă mică de rugăciune, unde mai pe urmă s-a făcut biserică în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitului ei acoperământ. Dar nici în acel loc n-a voit Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, să-i rămână mult icoana sa. Căci, după o vreme, s-a luat de acolo tot de mână nevăzută și, mutându-se, s-a arătat în munte la Tihfina, aproape de râul ce se numește Tihfini.

Ea s-a arătat după asemănarea arătărilor sale de mai înainte, stând în văzduh și se purta ca un nor ușor pe sus. Deci, s-a adunat și acolo mulțimea poporului, văzând acea mare minune și au venit de prin satele dimprejur preoții cu cinstitele cruci, cu sfintele icoane și cu cântări de psalmi, făceau rugăciuni mereu și poporul striga cu lacrimi „Împărăteasă, vino la noi! Stăpână vino la noi! Caută spre noi nevrednicii robii tăi. Trimite îndurările iubirii tale de oameni. Cercetează-ne de sus și ne luminează pe noi cei întunecați de păcate, prin venirea ta cu rază luminoasă”.

Rugându-se ei astfel, cu osârdie și vărsând multe lacrimi, s-a pogorât în mâinile lor acea sfântă icoană, pe care, cuprinzând-o cu bucurie, au sărutat-o cu dragoste. Deci, făcând multe închinăciuni, îndată au început a tăia lemne pentru biserică și au întemeiat-o în același munte. Tot în aceeași zi, au tăiat trei cununi și le-au pus împrejurul icoanei făcătoare de minuni. Apoi, sosind noaptea, poporul s-a dus fiecare pe la casele lor, lăsând câțiva oameni lângă icoana cea făcătoare de minuni, ca toată noaptea s-o petreacă fără somn și în rugăciune.

Deci, au petrecut toată noaptea oamenii cei rămași, rugându-se; iar spre ziuă au adormit și s-a făcut, pe când dormeau ei, o minune ca aceasta: Icoana aceea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ridicându-se de acolo cu temelia, prin dumnezeiasca voie, s-a mutat în altă parte; asemenea și toate lemnele cele gătite pentru casa de rugăciune, cu icoana și temelia s-au luat de mâini nevăzute și s-au mutat în altă parte. Dar nu numai acelea, ci și surcelele până la cele de pe urmă, nu se știe cum s-au mutat de acolo, nevăzând nimeni, nici auzind acea mutare vreunul din păzitori. Când s-au deșteptat oamenii aceia și n-au văzut chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, nici temelia, nici lemnele, au fost cuprinși de spaimă mare și de frică.

A doua zi a venit poporul să se închine preacuratului chip al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și să zidească casa de rugăciune cea întemeiată din nou, dar, negăsind nimic în locul acela, s-au înspăimântat foarte și au întrebat pe cei ce stătuseră acolo: „Cum s-a făcut aceasta?” Ei le-au răspuns: „Petrecând toată noaptea fără somn, spre ziuă am adormit puțin și, deșteptându-ne, nu se știe cum și de cine s-au luat toate de acolo împreună cu sfânta icoană și unde s-au dus”.

Atunci toți s-au umplut de mâhnire și de jale, căci s-au lipsit de o bogăție duhovnicească și minunată ca aceea; deci, au început a plânge și a se tângui și a face rugăciuni către Dumnezeu, strigând: „O, Stăpâne, iubitorule de oameni, arată-ne dumnezeiescul Tău dar, pe care cu iubire de oameni și preaslăvit l-ai trimis în partea Rusiei, să nu ascunzi de noi acea neprețuită comoară, prin care nădăjduim a ne îmbogăți sufleteasca noastră sărăcie! O, Stăpână, Maica milostivirii, unde te-ai dus de la noi nevredncii robii tăi? Ieri, prin venirea ta la noi, ne-ai umplut de mare bucurie, iar acum, prin ducerea ta, ne-ai lăsat în lacrimi și în tânguire; deci, arată-ne nouă, lumina noastră și prefă-ne întristarea în bucurie”. Așa tânguindu-se, s-au dus prin muntele acela și prin toată dumbrava, căutând cu plângere, unii prin văzduh, alții pe pământ, cercetând cu dinadinsul pe cea dorită.

Ostenindu-se ei astfel, li s-a arătat spre răsărit o lumină minunată pe partea cealaltă de râul Tihfina, în pustia cea tinoasă, departe de munte ca la două stadii. Văzând poporul lumina aceea au alergat acolo degrabă și au găsit icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, împreună cu temelia și cu toate lemnele și surcelele. Temelia stătea întreagă precum era întemeiată în munte; iar sfânta icoană stătea în mijlocul temeliei pe peretele dinspre răsărit, în văzduh, nefiind cu nimic întărită în perete și strălucind ca soarele. Deci toți, căzând cu lacrimi de bucurie, strigau: „Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule, pentru Maica Domnului, că nu ne-a lăsat pe noi robii săi! Nu ne lăsa pe noi, Preasfântă Fecioară, până în sfârșit, ci totdeauna să petreci cu noi, mântuind și păzind cuvântătoarea turmă a Fiului tău”.

Rugându-se din destul, s-au apucat de zidire și, alergând bărbați cinstiți, s-au dus în marele Novgorod la prea sfințitul arhiepiscop Alexie și la mai marii cetății, înștiințându-i de preaslăvita arătare a icoanei celei făcătoare de minuni, care nu se știe de unde a venit la dânșii, purtându-se de îngeri prin văzduh. Arhiepiscopul și mai marii cetăți, toți, auzind de aceea, s-au minunat și s-au umplut de duhovnicească bucurie și, mulțumind, au preamărit pe Dumnezeu și pe Maica Lui. Au înștiințat de aceea și pe stăpânitorul lor, trimițând înștiințare la cetatea împărătească Moscova. Apoi, arhiepiscopul, hirotonisind preoți și diaconi, i-a trimis la Tihfin, împreună cu bărbații cei vestiți, dându-le binecuvântare pentru zidire, asemenea și Sfântul Antimis pentru sfințirea bisericii, în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei și a slăvitei ei adormiri. Ajungând ei la Tihfin, au cântat rugăciuni înaintea icoanei făcătoare de minuni și s-au apucat cu sârguință de zidirea și săvârșirea bisericii, pe care au și isprăvit-o.

Apropiindu-se praznicul cinstitei și slăvitei Adormiri, a trimis pe eclesiarh la satele dimprejur, ca la douăzeci de stadii și mai mult, ca să spună creștinilor ziua sfințirii bisericii și viitorul praznic al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, poruncindu-le ca, cu postire și rugăciune să vină la praznic spre sfințirea bisericii.

Deci, acel eclesiarh trimis era un bărbat cu viață curată, cucernic și plăcut lui Dumnezeu, cu numele Gheorghe. Acela, împlinindu-și cele poruncite, se întorcea la biserică în ziua dinaintea praznicului. Ei, fiind departe de biserică, ca la trei stadii în pustie, au simțit miros plăcut de tămâie și aromate mirositoare, căci darul Sfântului Duh, prin venirea sa de față, a umplut acel loc de mireasmă, la care avea să se arate singură Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Deci, mergând Gheorghe și cugetând în sine de unde poate veni în pustie o mirosire plăcută ca aceea, fără de veste a văzut pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, strălucind în lumină negrăită și șezând pe o creangă de brad. În mâna dreaptă avea un toiag roșu, cu care, ca și cum s-ar rezema, îi stătea înaintea ei un bărbat luminos în haine arhierești, împodobit cu căruntețe, care, după chip semăna a fi Sfântul Ierarh Nicolae.

Văzând eclesiarhul acea minunată arătare, s-a cuprins de frică și de spaimă și a căzut la pământ ca un mort. Arhiereul cel ce stătea înaintea Născătoarei de Dumnezeu, apropiindu-se de el, l-a atins, zicând: „Scoală-te și nu te teme!” Iar el cu cutremur și cu spaimă s-a sculat în genunchi, având mâinile strânse pe piept și privea la ceea ce vedea. Atunci Preacurata Fecioară ce ședea pe ramură, i-a zis: „Omule, ducându-te la biserică, să spui preoților și oamenilor, ca să nu pună crucea cea de fier, pe care vor s-o pună la biserica mea, ci să pună cruce de lemn; pentru că așa am voit eu”. Eclesiarhul, luându-și puțină îndrăzneală, a zis cu frică: „Doamnă și Stăpâna mea, nu mă vor crede pe mine!” La aceasta, arhiereul i-a răspuns: „Când nu te vor crede, atunci va fi semn de încredințare”.

După cuvântul acesta, Preacurata Fecioară, care s-a arătat și arhiereul ce stătea înaintea ei, s-au făcut nevăzuți. Atunci eclesiarhul a înțeles că este adevărată arătarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, iar arhiereul cel ce stătea înaintea ei, este marele arhiereu și făcător de minuni, Nicolae. Deci, căzând la locul acela, a dat mulțumiri și rugăciuni lui Dumnezeu, că s-a învrednicit de o vedenie preaslăvită ca aceea. Mergând la biserică, a spus preoților și oamenilor, cele ce a văzut și a auzit; dar aceia nu l-au crezut, ci au poruncit să pună lucrătorii pe biserică crucea cea de fier. Când unul din acei lucrători, după porunca preoților, a luat crucea cea de fier și s-a suit cu ea pe biserică și a început s-o așeze, deodată s-a pornit vânt tare cu vifor mare, iar pe omul cu crucea de fier, apucându-l cineva nevăzut, ca și cu mâinile, l-a pus pe pământ nevătămat, nu ca și cum ar fi căzut de sus, ci ca și cum s-ar fi pogorât cu picioarele.

Atunci preoții și oamenii, văzând acea înfricoșată minune, s-au temut și au crezut cuvintelor eclesiarhului, preamărind pe Dumnezeu și pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu și au fericit pe marele făcător de minuni Nicolae. Apoi, îndată făcând o cruce de lemn, au pus-o pe biserică și au prăznuit cu bucurie ziua sfințirii bisericii împreună cu praznicul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Și se săvârșeau atunci multe minuni, din acea icoană făcătoare de minuni a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu și se dădeau tămăduiri celor cuprinși de boli, dar nu numai atunci, ci și după aceea.

După sfințirea bisericii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Tihfina, tot poporul s-a dus acolo, unde plăcutul lui Dumnezeu, eclesiarhul Gheorghe, a văzut pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu și pe făcătorul de minuni Nicolae și, rugându-se, a zidit o casă de rugăciuni în numele Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni; iar din ramura aceea pe care a văzut-o șezând pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, a făcut o cruce și a pus-o în casa de rugăciuni, pentru închinarea poporului cel binecredincios ce venea acolo. Deci s-a făcut acolo aceasta, întru neuitata pomenire a celor de pe urmă, despre arătarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a Ierarhului Nicolae. Multe minuni se făceau acolo, ca și în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, spre slava Domnului și spre folosul oamenilor celor credincioși.

Iar după ce au trecut șapte ani, prin mânia lui Dumnezeu și prin negrija celor bisericești, într-o noapte s-a aprins biserica din lumânări nestinse și toată s-a făcut cenușă. Iar icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, scoțându-se din foc, cu puterea nevăzută a lui Dumnezeu, s-a aflat într-un loc depărtat de o jumătate de stadie stând pe un ienupăr. În acel timp a ars și casa cea de rugăciuni din pădure, iar crucea care era făcută din ramuri și pe care șezuse Născătoarea de Dumnezeu, asemenea fără să fi căzut foc, s-a găsit întreagă la o mică depărtare, în desișul ienuperilor.

Deci, s-a făcut a doua biserică de lemn în locul celei arse, asemenea s-a făcut și în pustie, în același loc, o casă de rugăciune. Apoi s-a pus cu cinste în biserica cea nouă, la locul său, sfânta icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, precum și crucea și-a luat locul în noul locaș de rugăciune. După ce au trecut cinci ani, într-o noapte, iarăși s-a aprins biserica și a ars până la temelie; iar icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ca rugul cel nears s-a găsit în cenușă, fără să fie cât de puțin vătămată de foc. Tot în acel ceas, nu se știe prin ce întâmplare, a ars și casa de rugăciune din pustie, iar crucea s-a găsit în cenușă nevătămată. Mirându-se toți de niște minuni ca acestea, preamăreau pe Dumnezeu și pe Născătoarea de Dumnezeu. Apoi sârguindu-se, au făcut iarăși a treia biserică de lemn, mai mare și mai frumoasă decât cea dintâi, asemenea și casa de rugăciune din pustie au făcut-o pentru a treia oară.

Biserica a treia a stat o sută de ani și mai mult, până în zilele dreptcredinciosului și vrednicului de laudă a toată Rusia, marele domn Vasilie Ioanovici. Acela cu deosebită dragoste, din râvnă și din osârdie către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pornindu-se către icoana ei făcătoare de minuni, a poruncit să zidească în Tihfini, din visteriile sale împărătești, o biserică de piatră. Dar, când pridvorul era gata întemeiat împrejur și când lucrătorii au început a netezi și albi pereții, atunci, cu judecățile pe care numai Dumnezeu le știe, zidirea pridvorului a căzut și a acoperit cu piatră pe cei 20 de lucrători ai bisericii; iar preoților, anunțătorilor și la tot poporul s-a făcut întristare mare, pentru lucrătorii îngropați sub piatră; pentru că socoteau ei, că au murit de greutatea pietrelor. Atunci ei au început a da pietrele la o parte și, după trei zile de muncă, i-au găsit pe toți vii, nevătămați întru nimic; fiind păziți cu milostivirea lui Dumnezeu și cu apărarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Când poporul a văzut aceasta, s-a umplut de bucurie și au dat mulțumire lui Dumnezeu și Preacuratei Fecioare, de o minune preaslăvită ca aceea. Deci, apucându-se din nou la lucru, au zidit pridvorul acela foarte frumos; iar după ce au sfârșit toată gătirea și înfrumusețarea bisericească, cu învoirea stăpânitorului, a mers la sfințirea acelei biserici și Serapion, arhiepiscopul marelui Novgorod. Arhiepiscopul, sfințind biserica, a pus într-însa cu cinste icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; iar în pustia aceea, unde era casa de rugăciune închinată Maicii Domnului, acolo, din porunca marelui domn și cu binecuvântarea arhiereului lui Hristos, Nicolae, s-a întemeiat o mănăstire pentru petrecerea călugărească.

După zidirea și sfințirea bisericii Preacuratei Născătoare de Dumnezeu din Tihfini, trecând șase ani, binecredinciosul și marele domn Vasilie Ioanovici, din dragostea ce avea pentru Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a mers la Tihfini, ca să vadă icoana ei cea făcătoare de minuni și să se învrednicească a o săruta, cum și spre a-și săvârși rugăciunile sale cele osârdnice și spre a vedea biserica cea nouă, zidită cu bani din vistieriile sale. Ducerea sa la Tihfini a fost în zilele arhieriei preasfințitului Macarie al Novgorodului, care, cu voia lui Dumnezeu, a fost rânduit la scaunul mitropoliei a toată Rusia. Într-acea vreme, împreună cu marele domn, a mers și el la Tihfini, de unde, după multele sale rugăciuni făcute cu credință și cu lacrimi vărsate înaintea icoanei făcătoare de minuni, s-a întors la împărăteasca sa cetate plin de duhovnicească veselie.

După moartea acelui domn, scaunul singurei stăpâniri a toată Rusia, l-a luat binecredinciosul său fiu, marele domn Ioan Vasilievici, care s-a încoronat cu împărătească coroană; asemenea având și el mare credință și osârdie după Dumnezeu către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și către icoana ei, cea făcătoare de minuni din Tihfini. Acel împărat, urmând tatălui său, a mers acolo singur la închinare, unde, văzând biserica aceea ținută și ocârmuită de preoți și diaconi mireni și multe locuințe de popor împrejurul ei, nu i-a plăcut, dorind ca acolo să fie petrecere călugărească.

De aceea, sfătuindu-se cu prea sfințitul mitropolit Macarie, cu Pimen, arhiepiscopul marelui Novgorod și cu toți voievozii și boierii săi, a poruncit ca locuințele acelea din jurul bisericii să se mute în alt loc departe, iar lângă biserică să se sălășluiască rânduială călugărească, care să o chivernisească cu cântare bisericească. Astfel, în scurt timp s-a întemeiat la Tihfini o mănăstire aleasă, întreținută din îndestulatele vistierii împărătești. Toată mănăstirea era de piatră și îngrădită cu zid de piatră; având într-însa viață de obște, ca și în celelalte mari locașuri. Cel dintâi egumen în locașul acesta a fost egumenul Chiril; apoi călugării cei îmbunătățiți, lăsându-și locurile lor în pustie, au venit în locașul Tihfinului, atrăgându-se acolo de minunile care se făceau de icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, precum despre aceasta ne arată povestirea ce urmează.

Începând a se zidi locașul și Prea Sfințitul Pimen, arhiepiscopul marelui Novgorod, fiind de față pentru chiverniseala rânduielii mănăstirești, a venit acolo monahul Avram de la mănăstirea lui Serghie cea din pustie și care se afla în niște locuri ce se numesc Luni, ce erau departe de locașul Tihfinului ca la cinci sute de stadii. Avram, precum se spune, a fost bolnav în mănăstirea sa multă vreme și acum aștepta să moară de acea grea și lungă boală. Dar povățuitorul acelei mănăstiri, un bărbat plăcut lui Dumnezeu, anume Martirie, știind din auzite de icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Tihfini și de multele tămăduiri ce se dădeau de dânsa neputincioșilor, a poruncit ucenicului său să se ducă acolo și să se roage Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Bolnavul, auzind aceasta, a făgăduit că va merge îndată să se roage Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și din ceasul acela a câștigat tămăduire de boala sa cea lungă și grea, întorcându-se de la porțile morții; și astfel s-a sculat sănătos de pe patul durerii.

Bucurându-se el și slăvind pe Dumnezeu, împreună s-a bucurat și Martirie povățuitorul lui, de grabnica însănătoșire. Deci, Martirie a poruncit ucenicului său să meargă îndată să-și împlinească făgăduința sa. Avram, mergând fără de zăbavă și ajungând acolo, și-a îndeplinit făgăduința și, cu lacrimi pline de bucurie căzând la preacurata icoană, o săruta cu buzele, ca după răsplătire pentru mare mulțumire și spunea la toți mila ce i s-a dat lui de către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.

Acea minune a ajuns și la auzul arhiereului, care într-acea vreme punea începutul locașului, rânduind pe frați la slujbe; și, umplându-se de bucurie duhovnicească, a preamărit pe Dumnezeu și pe Stăpâna cea Preacurată care L-a născut. Pe Avram nu l-a mai lăsat să se întoarcă la povățuitorul său, ci i-au încredințat cheile bisericești, ca el întâiul și pe urmă să se afle înaintea icoanei făcătoare de minuni, pentru negrăita milă a Maicii lui Dumnezeu, care s-a săvârșit spre dânsul. Starețul Martirie, după plecarea lui Avram, a început a plânge, de ce nu s-a dus și el cu ucenicul, spre a se închina icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și și-a pus în gând să se ducă, atunci când se va întoarce ucenicul. Așteptând el multă vreme pe ucenicul său, s-a supărat de zăbovirea lui. Deci, i s-a făcut în vedenia visului o arătare ca aceasta: În partea unde era Tihfinul se vedea un stâlp mare de foc și pe înălțimea stâlpului acela se vedea stând chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, asemenea ca icoana din Tihfini.

Acel chip strălucea foarte luminos, iar el avea dorința să-l sărute și în acea dorință fiind s-a deșteptat. De atunci i-a venit mai mare dorință să vadă acea sfântă icoană și să se învrednicească a o săruta. Pentru aceea a lăsat toate și s-a dus cu sârguință la Tihfini, unde, ajungând și văzând icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a căzut înaintea ei cu multă bucurie și se ruga cu multe lacrimi. Apoi, văzând și pe ucenicul său sănătos, n-a voit să se mai întoarcă la mănăstirea sa, ci a rămas în locașul Tihfinului, ca să poată vedea totdeauna icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Dar după o vreme, cu bunăvoința lui Dumnezeu, s-a mutat în alt loc pustnicesc, care se afla ca la patruzeci de stadii de mănăstirea Tihfinului. Într-o seară, Avram a văzut deasupra acelui loc o cruce de stele închipuită pe cer, care lumina locul acela. Deci, mutându-se acolo fericitul stareț Martirie a luat însemnare cu el după icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și petrecea în liniștea aceea slujind lui Dumnezeu. El purta pretutindeni pe unde umbla, icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zugrăvită după icoana cea făcătoare de minuni. Într-o vreme s-a întâmplat de a venit în cetatea Tferului Simion, împăratul Cazanului și a petrecut acolo cu porunca dreptcredinciosului împărat și marelui domn Ioan Vasilievici.

Îmbolnăvindu-se fiul acelui Simion, anume Ioan, a murit și, întâmplându-se acolo starețul Martirie, a pus peste cel mort icoana Maicii lui Dumnezeu, ce o purta cu sine, și îndată a înviat. Atunci tatăl aceluia, umplându-se de bucurie, a dat mare mulțumire lui Dumnezeu și Preasfintei Născătoare.

Iar fericitul stareț Martirie, mulțumindu-i, i-a zidit în pustia lui o biserică de piatră din averea sa, în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a întemeiat acolo și o mănăstire. Dar noi să ne întoarcem la locașul Tihfinului și mai ales la icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ca să povestim măcar o parte din minunile ei.

De la arătarea sfintei icoane în Tihfini și până la zidirea mănăstirii au trecut o sută șaptezeci și șapte de ani. În această vreme, biserica a fost ținută de mireni și s-au făcut multe minuni de la acea icoană, dându-se și felurite tămăduiri, pe care nimeni nu le-a scris spre înștiințarea neamului din urmă; astfel că neînvățații de mai înainte ne-au lipsit de un mare folos. Dar, nici după ce s-a întemeiat locașul nu s-au scris multe, fie din neștiință, fie din nebăgare de seamă, ci numai câteva ne-au rămas de la dânșii, pe care le adunăm ca niște spice mărunte după seceriș sau ca pe niște struguri ce rămân după culesul viilor. Iată acele minuni: Un om anume Teofil, fiind orb patru ani și șase luni, după ce s-a rugat înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a văzut. În aceeași vreme, un copil, anume Haralambie, era îndrăcit și, fiind adus la icoana cea făcătoare de minuni, s-a mântuit de duhul cel necurat. Zaharia orbul, cinci ani nu văzuse lumina cu ochii și, fiind adus înaintea icoanei sfinte, a căpătat vederea.

Femeia unui om, anume Climent, care locuia în Moscova, cetatea împărătească, a cărei nume era Paraschiva, fiind bolnavă și zăcând în pat un an întreg, pătimea rău cu tot corpul de acea boală. Din pricina durerilor celor mari își pierduse mintea și ochii i-au orbit; de aceea bărbatul ei a umblat și a cheltuit foarte mult, ca s-o poată tămădui, dar nimic nu sporise; deci, se deznădăjduise de viața ei. El, auzind că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, prin cinstita sa icoană cea din Tihfini, dă milă și grabnică tămăduire tuturor credincioșilor, s-a umplut de nădejde și și-a îndemnat femeia să făgăduiască că va merge să se închine chipului cel făcător de minuni al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Ea a făgăduit și îndată după cuvântul făgăduinței, s-a sculat din neputințele cele cumplite ca din somn și s-a însănătoșit cu tot trupul, numai la ochi nu căpătase vederea. Deci, amândoi, bărbatul și femeia, s-au dus la Tihfini, împlinindu-și făgăduința lor. El, ajungând la locașul Preasfintei Născătoare, în sâmbăta cea dintâi a Marelui Post, au făcut cântare de rugăciune înaintea icoanei celei făcătoare de minuni și, când a fost cântarea cea de toată noaptea de sâmbătă spre Duminică, femeia a căpătat vedere din milostivirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Văzând toți acea minune, au preamărit pe Dumnezeu și pe Născătoarea de Dumnezeu; iar cei ce au câștigat o milă ca aceea, mulțumind mult, s-au întors cu bucurie la casa lor.

Odată a fost adus un om orb, cu numele Grigorie. Acela rugându-se, la praznicul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, înaintea chipului ei cel făcător de minuni, i s-a dăruit vederea și s-a dus la casa sa, slăvind pe Hristos Dumnezeu și pe Maica Lui cea preacurată, pentru acea tămăduire. După câteva zile, a adus în mănăstire, la icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe un om, anume Andrei, care era slăbănog, mut și surd. Acela a pătimit în aceste neputințe cincisprezece ani; deci, făcându-se rugăciune pentru el, îndată s-a tămăduit de neputințele sale; și astfel i s-a dat auzire și i s-a dezlegat amuțirea limbii lui și s-a sculat sănătos din slăbănogire cu tot trupul.

O femeie, anume Mavra, care trăia la râul Ostii, fiind cuprinsă de orbire și nevăzând lumina șaptesprezece ani, a fost adusă la icoana cea făcătoare de minuni și a căpătat vedere. În același an, au adus în sfântul locaș de la marele Novgorod, un copil, anume Gheorghe, care era cuprins de duhul cel necurat de șase ani și astfel era cumplit chinuit. Venind el înaintea sfintei icoane a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, îndată duhul cel întunecat, nesuferind lumina darului Preasfintei Născătoare, s-a stins ca întunericul înaintea soarelui și astfel s-a însănătoșit copilul.

O văduvă, anume Iuliana, era bolnavă de ochi așa de greu, încât nu mai văzuse lumina de doi ani. Auzind de făcătoarea de minuni icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Tihfini, și de negrăitele tămăduiri care se dădeau oamenilor, s-a aprins cu căldura credinței către Născătoarea de Dumnezeu și s-a făgăduit să meargă la acea icoană spre închinare. Deci, îndată în ceasul acela i-a dat Stăpâna luminoasă vedere ochilor; iar ea, sârguindu-se să-i mulțumească, s-a dus la mănăstirea ei, astfel împlinindu-și făgăduința și mulțumind Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pentru minunea ce i-a arătat ei.

În vremea aceea, un șchiop, anume Achindin, neputând nicidecum să umble pe picioare doi ani, deoarece îi erau zbârcite, a mers înaintea icoanei celei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare și îndată i s-au tămăduit picioarele. Deci, sculându-se înaintea tuturor, umbla sănătos, mulțumind lui Hristos și Preacuratei Lui maici.

În același an, a fost adus în sfântul locaș un tânăr orb, anume Iona, din marele Novgorod, și a câștigat vederea de la icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Alt tânăr îndrăcit, anume Maxim, fiind adus de părinții săi la chipul cel făcător de minuni al Preacuratei, încă pe cale, diavolul a fost izgonit din el cu puterea lui Dumnezeu. Deci, mergând în mănăstire, a spus de acea minune făcută, dând mulțumire lui Dumnezeu și Preasfintei Născătoare.

O femeie, anume Elena, fiind oarbă de doi ani și șase luni, a luat tămăduire și a văzut chiar înaintea icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, într-o zi de Duminică, pe când se săvârșea Sfânta Liturghie, în vremea cântării axionului: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim…” Altă femeie oarbă, anume Maria, fiind adusă la praznicul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, la icoana cea făcătoare de minuni, îndată a văzut, cu darul ei. Asemenea un om, cu numele Climent, lucrător de argint, fiind bolnav cu ochii și lipsit de lumină, a câștigat sănătate și vedere, rugându-se la icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Alt orb, cu numele Filip, n-a văzut lumina cinci ani; deci, aducându-se la acea mănăstire în Duminica Ortodoxiei, stătea și se ruga înaintea icoanei celei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și, în vremea Liturghiei, la ieșirea cu Sfintele Daruri, a câștigat vedere. În același an, a venit din cetatea împărătească Moscova, un om cu numele Chiril și, rugându-se Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a câștigat vedere. Acela spunea că a suferit mai înainte de cap și de ochi, iar după aceea, a orbit din marea durere de amândoi ochii, nevăzând lumina zilei o jumătate de an, nu avea nici o ușurare de durere. El, pentru aceasta, era mult îngrijorat de ai săi; deci, într-o noapte i s-a făcut soției sale o arătare în vedenia visului, poruncindu-i să meargă în Tihfini la icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și va lua tămăduire; iar de nu va merge, va pătimi mai rău. Femeia, deșteptându-se, a spus bărbatului său cele ce auzise în vis. Începând el a se ruga cu căldură Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și, făgăduind că va merge la Tihfini, din acel ceas i s-a ușurat durerea și a văzut lumina cu amândoi ochii; astfel s-a însănătoșit desăvârșit. Dar, de vreme ce a uitat făgăduința lui și nu și-a împlinit-o, după o vreme oarecare, a venit asupra lui boala cea de mai înainte.

Atunci, aducându-și aminte de făgăduința neîmplinită și cunoscându-și greșeala, a început a plânge și a se tângui. Apoi iarăși, punând făgăduință, s-a rugat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a câștigat sănătate cu milostivirea ei, dar nu ca întâi, ci vedea numai cu un ochi, celălalt rămânând orb; deci, neîntârziind, a plecat pe calea spre Tihfini spre a se închina la icoana cea făcătoare de minuni, pe care, dacă a văzut-o cu un ochi, îndată i s-a deschis și celălalt.

Într-una din zilele lui decembrie, anume la nouă, au venit în mănăstire 23 de oameni, între care cei mai de seamă erau Grigorie și Mihail. Aceia, săvârșind rugăciuni de mulțumire înaintea icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare, spuneau că odată, fiind ei departe pe oceanul mării spre vânarea fiarelor de mare, au stat multe zile la un mal pustiu din pricina învăluirii mării, astfel că s-au lipsit de hrană multă vreme, încât topindu-se de foame, erau aproape să moară de nemâncare. Deci, fiecare aștepta să moară, însă se ruga lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor. Apoi și-au adus aminte de icoana făcătoare de minuni din Tihfini a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și au început a se ruga către dânsa și chiar în noaptea aceea, dormind, i s-a arătat unuia dintr-înșii grabnica ajutătoare, poruncindu-le să se hrănească cu iarba ce creștea acolo, până ce le va fi lesnicioasă calea apei, pentru a se întoarce la locul lor. Această vedenie și arătare spunând-o tovarășilor săi, au gustat din iarbă și au aflat într-însa un gust ales și sațiu de pâine. Iarba aceea le-a fost lor precum a fost israelitenilor mana în pustie. Astfel s-au hrănit cu iarbă douăzeci de zile până ce a încetat furtuna mării.

După puțină vreme, o femeie, anume Elena, a venit și a spus că a fost oarbă trei ani. Aceea, pornindu-se cu credință, a poruncit să fie dusă la icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; și, când era încă pe cale, îndată a văzut cu ochii; astfel că a ajuns sănătoasă la mănăstire, dând mulțumire lui Dumnezeu, înaintea icoanei făcătoare de minuni. Asemenea și un bărbat, anume Mamant, care a venit din hotarele Iezerului Alb, a spus că multă vreme a fost orb și numai făgăduind ca să meargă la Tihfini, la icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare, îndată a văzut.

Alt bărbat, din aceeași parte, anume Diomid, a spus că a căzut în slăbiciune un an întreg. Dar, aducându-și aminte de icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a început a se ruga către dânsa și a făgăduit că va merge acolo; deci, îndată s-a sculat sănătos și a împlinit făgăduința. Un oarecare om, Pimen, cuprins de un drac cumplit, a fost legat de ai săi cu lanțuri și dus la icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Pe când ei erau pe la jumătatea drumului, s-a tămăduit cu milostivirea Maicii Domnului, pentru că a ieșit dintr-însul diavolul. Deci, ajungând sănătos, s-a închinat grabnicei sale tămăduitoare.

Un bărbat oarecare, cu numele Codrat, îmbolnăvindu-se la cap, a orbit de ochi și n-a văzut lumina un an și jumătate. Auzind de icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de la Tihfini, s-a rugat cu umilință și a dat făgăduință că va merge la ea spre închinare și îndată a văzut. Dar, amânând pe altă dată să se ducă, și-a uitat cu totul făgăduința și n-a mers să dea mulțumire tămăduitoarei sale, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. După zece ani de la căpătarea vederii sale, iarăși a orbit ca și mai înainte, însă nu și-a adus aminte de făgăduința sa cea mai dinainte, până ce a fost înștiințat prin vis. Căci a văzut pe cineva care i-a zis: „Mergi la icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de la Tihfini, ca să-ți împlinești făgăduința; căci, de nu vei merge și nu-ți vei împlini făgăduința, nu vei câștiga vederea ochilor”. El, deșteptându-se, îndată și-a adus aminte de ceea ce a făgăduit și și-a recunoscut greșeala sa. Deci, fiind dus la locașul Maicii Domnului, l-au pus înainte icoanei făcătoare de minuni și se ruga cu căldură. Astfel a câștigat vederea prin milostivirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Un om, anume Ion, fiind aproape de moarte, i s-a arătat în vis arhiereul lui Hristos, Nicolae, zicându-i: „De voiești să fii viu și sănătos, făgăduiește Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, că vei merge la icoana ei făcătoare de minuni de la Tihfini”. Omul acela, deșteptându-se, îndată a început a se ruga cu lacrimi și a da făgăduință; deci, în acel ceas, s-a sculat sănătos și a mers la mănăstire, împlinindu-și făgăduința cu mulțumire.

Într-aceeași vreme, au adus și pe o femeie oarbă, anume Maria, care nu văzuse lumina zilei de zece ani. Și acea femeie și-a câștigat vederea înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. O altă femeie, anume Evdochia, din marginea iezerului ce se numește Onega, fiind îndrăcită și slăbănoagă, având încă și o mână uscată, cum s-a făgăduit a merge la icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, îndată s-a tămăduit în casa sa; pentru că a fugit din ea duhul necurat și slăbănogirea ei s-a prefăcut în sănătate. Dar numai mâna i-a rămas netămăduită ca să nu uite făgăduința sa; deci, a mers la Tihfini, s-a rugat Maicii Domnului și astfel mâna ei s-a făcut sănătoasă.

Un om șchiop și orb, anume Ioan, făgăduindu-se la icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a luat tămăduire în casa sa prin milostivirea ei; căci a văzut cu ochii cum i s-au îndreptat picioarele și astfel a mers la Tihfini ca să dea mulțumită tămăduitoarei sale.

În acest chip mulți oameni, cuprinși de diferite neputințe, în vremile acela și după aceea, făcând numai făgăduință, ca să meargă spre închinare la icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, îndată câștigau tămăduiri. Duhurile cele necurate se goneau, orbii se luminau, slăbănogii se sculau sănătoși de pe paturile lor și, de orice neputință era cuprins cineva, făgăduindu-și rugăciunile sale Maicii lui Dumnezeu, se tămăduiau degrabă.

În zilele stăpânirii dreptcredinciosului împărat și marelui Vasilie Ioanovici, cel cu porecla Șuisca, prin știrea lui Dumnezeu, pentru păcatele omenești, era mare tulburare pe pământul Rusiei. Pe de o parte, din pricina războaielor dinăuntru, iar pe de altă parte din pricina celor dinafară. Deci, se vărsa pretutindeni sângele credincioșilor creștini și s-a luat cetatea împărătească Moscova, de oameni de altă credință; iar marele Novgorod l-au luat în stăpânire șfezii, împreună cu hotarele cele dimprejurul lui. În acea vreme și mănăstirea Tihfinului era stăpânită de șfezi și suferea multă strâmtorare de la ei. Dar, cu milostivirea lui Dumnezeu și cu ajutorul Lui cel puternic, adunându-se cetele din oastea Rusiei, iarăși au luat împărăteasca cetate Moscova, împărățind pe vremea aceea binecredinciosul împărat și marele domn Mihail Teodorovici. El a trimis cetele sale și în hotarele marelui Novgorod, contra șfezilor și, făcând cu ei război lângă râul ce se numește Ust, a biruit pe potrivnici. Atunci șfezii ce s-au găsit la Tihfini, de oamenii din oastea împărătească, unii au fost uciși iar alții prinși de vii.

Auzind despre aceea voievodul șfezilor, care stăpânise marele Novgorod și fusese într-însul cu cetele sale, s-a umplut de mare mânie și iuțime contra sfântului locaș al Tihfinului și voia să-și facă izbândire. Deci, a trimis pe ostașii săi să-l pustiască cu sabie și cu foc și să-l risipească desăvârșit împreună cu locuințele cele omenești dimprejur. De acest lucru înștiințându-se, locuitorii cei din jur s-au adunat cu femeile și cu copiii în mănăstire, care era întărită cu ziduri de piatră și, închizându-se într-însa împreună cu călugării și cu puțini oameni împărătești, nădăjduia de scăpare, nu atât prin tăria zidurilor, cât prin ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care este zid nesurpat. Venind șfezii, au înconjurat mănăstirea și se luptau cu tărie contra ei; iar cei ce se închiseseră în mănăstire erau în mare frică. Deci unii, stând pe ziduri, se băteau cu potrivnicii, iar alții, adunându-se cu călugării în biserică, se rugau cu lacrimi lui Dumnezeu și Preasfintei Născătoare, înaintea icoanei făcătoare de minuni, făcând astfel rugăciuni de toată noaptea.

În acea noapte, unei femei cu numele Maria, care dormita și avea lacrimi pe fața ei, i s-a arătat Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, zicându-i: „Spune tuturor celor ce sunt în mănăstire ca să ia icoana mea și să înconjoare zidurile de jur împrejur și vor vedea mila lui Dumnezeu”. Femeia aceea îndată a început a spune la toți despre aceasta. Auzind ei acest lucru, s-au umplut de bucurie și de nădejde și, luând icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cu cântări de rugăciune, au înălțat-o pe zidul ogrăzii mănăstirești și făcând litie au ocolit de jur împrejur, plângând și strigând: „Împărăteasă, vezi primejdiile robilor tăi, izbăvește-ne de potrivnicii care ne stau împrejur. Arată-ți puterea ta, ca să înțeleagă toți vrăjmașii că tu ești cu noi, apărătoarea noastră!” Deci, în același ceas a căzut frică mare asupra șfezilor, care s-au tulburat și au fugit de la mănăstire negoniți de nimeni.

După aceasta, trecând câtăva vreme, șfezii au venit cu mai multă putere și, înconjurând mănăstirea, s-au luptat multe zile neîntrerupt; dar de vreme ce la înconjurare era mult popor de amândouă părțile și de toată vârsta, poporul nu se afla fără de păcat într-o strâmtoare ca aceea; căci focul, sălășluindu-se cu fânul la un loc, și mânia Domnului le era deasupra; deci, vrăjmașii se făceau tari cu voia dumnezeiască și, pentru păcatele lor, îi supăra cu asprime și cu meșteșugurile sale cele de multe feluri, încât acum le era aproape pierderea celor ce erau în înconjurare. Frica lor era mare, asemenea și nepriceperea; fiind slăbiți de neîncetatele războaie. De aceea poporul a început cu amară tânguire a alerga la icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare și cu umilință a strigat: „Fecioară, de Dumnezeu Născătoare, vezi smerenia noastră și nu părăsi locașul tău, în care tu singură ești Împărăteasă. Prin venirea sfântului tău chip ai voit a se zidi această mănăstire; deci, milostivește-te, Preasfântă, de turma ta, că vezi, o, Stăpână, pornirea cea cumplită asupra noastră, a potrivnicilor noștri. Nu ne lăsa pe noi robii tăi, care nu avem de nicăieri nici un ajutor afară de tine”.

La înconjurarea aceea s-a întâmplat de era și un slujitor al mănăstirii Solovețului, anume Martinian, bărbat temător de Dumnezeu. Aceluia i s-a arătat în vedenie Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cu ierarhul Nicolae, Cuviosul Varlaam Hutnischi și cu Zosima al Solovețului și i-au grăit: „Locul acesta este aproape de pierzare, pentru multele păcate cu care s-a prihănit sfântul meu locaș”. Iar bărbatul acela, deșteptându-se din vedenie, s-a spăimântat foarte mult și, cu multe lacrimi, a spus acestea celor mai mari din mănăstire. Iar aceia, dacă au auzit, îndată au cercetat toate fețele făcătoare de păcate și le-au izgonit din mănăstire și astfel a curățit pridvorul bisericesc. Apoi, cu multe lacrimi și rugăciuni, milostivea pe Dumnezeu și pe Sfânta Fecioară, ca să nu fie dați pe mâinile vrăjmașului. Iar Domnul și iubitorul de oameni, prin mijlocirea Preacuratei Maicii Sale, mânia sa cea dreaptă a prefăcut-o în milostivire și din acea zi cei ce erau în înconjurare, au început a se întări, iar potrivnicii a slăbi. Deci, sfătuindu-se cei ce erau înconjurați și îngrădindu-se cu mila Preasfintei Născătoare, au ieșit și au pornit fără de veste asupra potrivnicilor, bătându-se cu dânșii foarte tare.

Dumnezeiasca pronie le ajuta lor, prin rugăciunile Maicii lui Dumnezeu, dându-le slăvită izbândă și biruință asupra vrăjmașilor; pentru că, nefiind mulți, au biruit multe mii de potrivnici; iar pe alții de vii i-au prins și i-au dus în mănăstire. După aceea, șfezii, ca să se răzbune pentru rușinea lor, au venit cu mai multă oaste la mănăstire și cu pornire foarte tare s-au luptat asupra ei de toate părțile; deci, începând a săpa gropi tăinuite pe sub poartă și ziduri, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu i s-a arătat în vedenie de noapte lui Martinian, zicându-i: „Spune celor mai mari să meargă să gonească porcii de la casa mea, că au săpat-o de jur împrejur. Asemenea a săpat și pragul porții pe dedesubt”. Aceeași arătare și poruncă a Preacuratei s-a arătat în același ceas și altui om, anume Grigorie; deci, amândoi au spus acea vedenie la cei din mănăstire.

Într-acea noapte, Domnul a arătat o minune înfricoșată șfezilor, fiindcă ei au văzut venind la mănăstire din partea dinspre Moscova cete de ostași înarmați, cu multe steaguri luminoase și purtătoare de cruci, pe care văzându-le, ei s-au temut; pentru că socotea că este oaste împărătească care vine în ajutorul celor înconjurați; deci, voiau să fugă, având nădejde la săpăturile cele de dedesubt, pentru aceea se sârguiau să surpe poarta și zidurile. Dar cei ce erau înconjurați, auzind porunca Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de la acei doi oameni, Martinian și Grigorie, s-au întărit cu multă nădejde și făcând cântări de rugăciune înaintea icoanei celei făcătoare de minuni, au ieșit ca și mai înainte înarmați și au pornit asupra potrivnicilor.

Dumnezeu, ajutând dreptcredincioșilor, a tulburat oștile șfezilor, căci a căzut peste dânșii frică și cutremur, din care pricină, înspăimântându-se, s-au clătinat și au început să fugă de rușine, unul bătându-se de altul, nu atâta de cei văzuți, ci mai mult de ostașii cei nevăzuți. Atunci dreptcredincioșii, văzând pe potrivnicii lor fugind, au luat mai multă îndrăzneală și, gonindu-i pe dânșii, îi tăiau ca pe niște paie; iar pe șfezii care erau în gropi, ieșind oastea din mănăstire, pe unii i-au ucis, pe alții i-au acoperit cu pământ, iar pe cei vii i-au dus în mănăstire, unde spuneau că toată noaptea trecută au văzut venind în mănăstire multă oaste înarmată și după aceea, ieșind, au pornit cu mare fugă asupra lor.

Atunci dreptcredincioșii, auzind aceasta, au mulțumit cu lacrimi lui Dumnezeu și Preacuratei Lui Maici. Deci, la doi ani după aceea voievodul șfezilor, cel de la marele Novgorod, mâniindu-se asupra mănăstirii Tihfinului, unde a pierit atâta mulțime de ostași, a trimis mai multă putere, poruncind să risipească mănăstirea din temelie; iar icoana cea făcătoare de minuni a Preacuratei Născătoare să o taie în bucăți și, din biserica ei, cărămidă cu cărămidă să se arunce. Deci, pornind pe drum spre Tihfini puterile șfezilor, s-au înștiințat despre aceasta cei din locașul Tihfinului și, temându-se cu toții de frică, voiau ca, luând icoana cea făcătoare de minuni, să fugă în împărăteasca cetate Moscova. Dar icoana stătea la locul ei nemișcată și, de câte ori se ispiteau mâinile celor sfințiți cu cântare de rugăciune, ca s-o ia de la locul ei, cu nimic n-au sporit. Astfel, au înțeles cu toții că Preasfânta Născătoare nu binevoiește a pleca de acolo. Deci, punându-și nădejdea în ajutorul ei cel puternic, s-au închis în mănăstire și așteptau venirea potrivnicilor la dânșii.

Dar grabnica ajutătoare a credincioșilor și păzitoarea neadormită a locașului său, n-a lăsat pe șfezi să ajungă până la mănăstire, ci le-a împiedicat calea cu o minune preamărită. Pe drum li s-a arătat o mare și înfricoșată oaste, care venea în grabă împotriva lor. Atunci ei, neputând să stea împotriva unei puteri nebiruite ca aceea, și fără să mai aștepte ajutor, cuprinzându-se de mare frică, s-au întors în fugă, călcând unii peste alții. Din acel timp, șfezii n-au mai îndrăznit să vină la mănăstirea Tihfinului. Astfel, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu de multe ori și cu preaslăvire și-a apărat locașul său. Dar nu numai acel locaș, ci a izbăvit și marele Novgorod cu toate hotarele lui din mâinile și stăpânirea șfezilor și le-a încredințat dreptcredinciosului împărat creștin. Astfel s-a făcut liniște în împărăția Rusiei cu rugăciunile Maicii Domnului.

După trecerea primejdiilor și a nevoilor ce s-au zis mai sus, netrecând mulți ani și mănăstirea fiind în liniște, Dumnezeu a voit – după neștiutele Sale judecăți -, ca pe acea mănăstire care a păzit-o întreagă de șfezi să o cerceteze cu foc, spre curățirea spurcăciunilor și spre pedepsire. Cercetarea aceea s-a vestit mai înainte cu minune, astfel: La Tihfin era un om sărac, anume Nichita, care, făcându-se nebun pentru Dumnezeu, i s-a arătat nu în vis, ci la arătare, Cuviosul Macarie Jeltovodschi, zicându-i: „Mergi de spune egumenului și fraților să păzească cu dinadinsul înfrânarea. Mai ales să nu țină în mănăstire băutură, din care se poate îmbăta; deoarece beția se face pricinuitoare la toate răutățile, cum și fețele cele pricinuitoare de sminteală, adică partea femeiască. Apoi nici ei să nu plece afară din mănăstire și de lângă biserică, ci să se roage lui Dumnezeu neîncetat și Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, deoarece are să vie pedeapsă prin foc asupra mănăstirii”.

Nichita se gândea în sine: „Cine este acest stareț cinstit, împodobit cu căruntețe, care-mi grăiește mie unele ca acestea?” Iar cel ce i se arătase a zis: „Eu sunt Macarie Jeltovodeanul și am venit să mă închin cinstitei icoane făcătoare de minuni și Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”. Zicând aceasta, s-a făcut nevăzut. Nichita s-a dus de a spus egumenului și fraților, dar ei nu l-au crezut și îl batjocoreau ca pe un nebun.

După câteva zile, dintr-o mică întâmplare, s-a aprins o chilie; din aceea îndată focul s-a lățit peste toate zidurile, încât s-a aprins toată mănăstirea și din mânia lui Dumnezeu era atât foc, încât toate s-au făcut cenușă, nu numai clădirile care erau din lemn, dar și cele de piatră, multe s-au stricat de acel foc cumplit. Atunci călugării au cunoscut că erau adevărate cele arătate de Cuviosul Macarie, nebunului Nichita. Deci, înainte de lățirea focului, ei au început a păzi cuvintele zise de Cuviosul Macarie și a se ruga lui Dumnezeu și Preasfintei Născătoare, prin a cărei milostivire în câțiva ani s-a înnoit acea aleasă mănăstire.

Astfel acum stă întreagă, înflorind ca și crinul și îmbogățindu-se cu minunile cele făcute de icoana făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; deoarece și acum, cei ce aleargă acolo cu credință, își capătă cerințele lor și toate neputințele omenești se tămăduiesc cu minune. Despre acele minuni nu se poate acum grăi și a le scrie cu de-amănuntul, dar sunt scrise în locașul acela, întru slava lui Hristos Dumnezeu și a Maicii Lui Preasfinte.

Dar de unde a fost adusă la Tihfini acea minunată icoană, prin neștiută cale a văzduhului, nu se știe desăvârșit. Însă în cărțile cele vechi scrise de mână se scrie: „Acea icoană a venit în Rusia, prin voia lui Dumnezeu, de la Constantinopol, pe vremea împărăției lui Ioan Paleologul, cu câțiva ani mai înainte de luarea Constantinopolului de către turci. Că acea icoană este de acolo, se arată într-o povestire ca aceasta: În anii aceia, când acea icoană făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a început a se preamări la Tihfini, prin minuni multe și mari, s-a întâmplat că erau în Constantinopol niște negustori, bărbați dreptcredincioși, din marele Novgorod, cu care vorbind prea sfințitul patriarh al Constantinopolului, le-a adus aminte de o icoană făcătoare de minuni, ce fusese la dânșii și îi întreba dacă n-au auzit cumva de o icoană ca aceea.

Ei au răspuns de aceasta prin adevărată mărturie, cum că icoana făcătoare de minuni a Maicii lui Dumnezeu, numai Dumnezeu știe de unde a venit prin văzduh în Rusia cu mare preaslăvire. Acea icoană se arăta în diferite locuri, trecând din loc în loc, în hotarele marelui Novgorod, departe de la dânsa cu o sută optsprezece stadii; apoi, s-a arătat la râul Tihfinului, asemenea cu preaslăvire, făcând minuni de mirare și negrăite; deci, dând nenumărate tămăduiri, petrece cu cinste și acum acolo în biserică.

Prea Sfințitul patriarh, auzind unele ca acestea și înțelegând că acea icoană este cea de care întreba el, a început a suspina din adâncul inimii și a întreba de dânsa mai cu dinadinsul. După aceea spunea singur cum că acea icoană făcătoare de minuni a Maicii lui Dumnezeu se ducea pe mare cu preaslăvire de la Constantinopol, din împărăteasca cetate, oriunde o rânduia dumnezeiasca purtare de grijă și după câtăva vreme iarăși se întorcea la împărăteasca cetate. Astfel făcea multe minuni și faceri de bine oamenilor credincioși, dându-le biruință și izbândă asupra potrivnicilor, ca cea tare ajutătoare; iar pentru mândrie, pentru ura de frați și pentru nedreptăți, a plecat de tot de la dânșii și nu s-a mai întors. Prea Sfințitul patriarh, spunând acestea cu mare umilință, s-a dus în biserică și le-a arătat locul și chipul unde a stat acea icoană făcătoare de minuni. Acel loc era cum intri în biserică în partea de apus, la stâlpul din dreapta, în care loc se pusese altă icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, dar mai mică și deasupra ei ardea o candelă.

Bărbații aceia din Rusia, auzind și văzând unele ca acestea, s-au mirat foarte mult și au preamărit pe Domnul Dumnezeu și pe Preasfânta Născătoare, care face nenumărate minuni peste fire în multe țări, prin chipul său cel făcător de minuni. Vorbind ei mult cu prea sfințitul patriarh și spunând unul altuia minunile, adică patriarhul cele ce făcea în părțile grecești, iar bărbații aceia, cele ce se făcea pe pământul Rusiei, care l-au făcut a se minuna din aceste vorbiri și foarte mult s-au bucurat bărbații cei din Rusia, de înștiințarea chipului cel făcător de minuni. Apoi, când au plecat din Constantinopol și au ajuns în Rusia mare, îndată s-a aflat de la dânșii prin povestiri în toate părțile Rusiei. Întrebarea aceea a patriarhului s-a dat în scris pe scurt în toată lumea, adică povestirea de icoana făcătoare de minuni a Maicii lui Dumnezeu și arătarea locului unde a stat acea icoană făcătoare de minuni.

Așa se socotește de credincioși că nu este altă icoană, decât aceea care a plecat din Constantinopol. Pentru aceea, după chipul locului din Constantinopol, i s-a făcut loc în biserica din mănăstirea Tihfinului, potrivit chipului cel făcător de minuni al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu la intrarea în biserică, în partea dinspre apus, la întâiul stâlp din dreapta, unde stă și până acum; făcând multe și nespuse minuni.

Dar de vreme ce acea icoană făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Tihfini, se socotește că s-a adus de la Constantinopol, numindu-se de mulți Odighitria, Romanca sau Lideanca, este de cuviință să pomenim aici că în Constantinopol erau două icoane preaalese și preaslăvite în minuni ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; Odighitria și Romanca, care se zice și Lideancă. Alta este Odighitria și alta este Romanca; deci, să pomenim pe scurt de amândouă acele icoane făcătoare de minuni, ca fiecare să știe.

Icoana Maicii Domnului Odighitria

După înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos și după pogorârea Sfântului Duh, trecând multă vreme, Apostolul Luca Evanghelistul, fiind iscusit a zugrăvi icoane, a zugrăvit pe o scândură chipul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu și l-a dus preasfintei Fecioare Maria. Ea, văzând icoana cu chipul preasfintei feței sale, și-a adus aminte de proorocia sa de mai înainte și a zis: De acum mă vor ferici toate neamurile! Apoi a zis și aceasta: „Darul meu să fie cu icoana aceasta!”

Astfel s-a făcut cu lucrul prin sfântul ei cuvânt, pentru că au început de la acea sfântă icoană a se face negrăite minuni, cu darul Maicii Domnului. Această icoană s-a trimis de Sfântul Luca în Antiohia la stăpânitorul Teofil, care primise credința în Hristos, către care a și scris Evanghelia sa. Acea icoană făcătoare de minuni era de închinăciune cinstită nu numai pentru Teofil, ci și pentru toți creștinii cei de acolo cu dreaptă credință. După Teofil, trecând mulți ani, acea icoană s-a dus mai întâi în Ierusalim, apoi în Constantinopol. Împărăteasa Evdochia, soția binecredinciosului împărat Teodosie cel Tânăr, fiind la Ierusalim, a luat această cinstită icoană și a trimis-o în dar surorii împăratului, Sfintei Pulheria, precum s-a scris în viața ei.

Sfânta Pulheria, luând-o cu dragoste, a pus-o în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numea Vlaherna, pe care a zidit-o cu cheltuiala ei. Această sfântă icoană a fost împodobirea cetății împărătești, fiindcă izvorau din ea multe minuni de tămăduiri. După mulți ani popoarele au numit-o pe ea Odighitria, care se tâlcuiește, „povățuitoare și ajutătoare de cale”. Și a numit-o așa din lucrurile ce s-au făcut și anume: Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, arătându-se la doi orbi, i-a dus în biserica cea din Vlaherna la icoana făcătoare de minuni și le-a dăruit vederea cea desăvârșită.

Târziu după aceea, în zilele lui Eraclie, împăratul grecesc, a fost năvălirea perșilor și a sciților asupra stăpânirii lui. Venind Sarvar, voievodul puterilor lui Hozroie, împăratul perșilor, asemenea și Cagan al sciților cu multe cete, au înconjurat cetatea și multă vreme o chinuiau cu tărie. Patriarhul Serghie, luând sfintele Cruci și sfintele icoane, dar mai ales icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, pe care a zugrăvit-o Sfântul Evanghelist Luca, împreună și cu veșmântul ei și au înconjurat zidurile cetății, rugându-se cu lacrimi. Deci s-a făcut cu milostivirea lui Dumnezeu și cu folosirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, o minunată izbăvire de barbari și s-a dat grecilor slăvită biruință asupra perșilor și sciților; pentru că marea – fiind muiat în ea veșmântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu -, cu dumnezeiasca putere a înecat corăbiile potrivnicilor. Iar cei ce erau pe uscat, au fost goniți și tăiați cu sabia.

Deci, pomenirea minunii acesteia, cu cântare de acatist o prăznuiau în toți anii, în sâmbăta a cincea a marelui post. De atunci locuitorii Constantinopolului au început a numi icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ajutătoare.

Amândouă acele numiri, povățuitoare și ajutătoare de cale, în limba grecească se grăiește cu singurul cuvânt Odighitria; și astfel acea sfântă icoană se numea Odighitria. După mulți ani s-a ridicat în Constantinopol eresul cel luptător împotriva icoanelor. Atunci oarecare din cei dreptcredincioși bărbați sfinți, au luat noaptea din biserica Vlahernei, această sfântă icoană a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care se numește Odighitria, și au dus-o în locașul care se numește Pantocrator. Acolo au ascuns-o în zidul bisericii, aprinzând candelă înaintea ei, și rugându-se cu lacrimi au astupat-o să nu fie batjocorită de luptătorii de icoane.

Acolo a petrecut până la pieirea începătorilor acelui eres. Iar după ce Biserica a primit din cea mai dinainte a sa înfrumusețare de icoane, a fost multă cercetare pentru această sfântă icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pe care a zugrăvit-o Sfântul Luca și care mai pe urmă s-a numit Odighitria. După descoperirea lui Dumnezeu au găsit-o astupată în zidul bisericii Pantocrator și candela înaintea ei încă nu se stinsese. Credincioșii au avut mare bucurie de aflarea ei; deci, au luat-o și au pus-o iarăși la locul cel mai dinainte, în biserica Vlaherna.

Icoana Maicii Domnului, Romanca sau Lideanca

Sfântul Apostol Petru și Sfântul Ioan cuvântătorul de Dumnezeu, mai înainte de a se duce, precum s-au dus și ceilalți apostoli, la marginile pământului, pentru propovăduirea lui Hristos, propovăduiau pe Hristos prin cetățile de prin jurul Ierusalimului. Dar când a fost cetatea care se cheamă Lida – iar după aceea s-a numit Diospoli – și, petrecând acolo un an, a adus multe popoare la Hristos Dumnezeu. Atunci a zidit acolo o biserică cu numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; pentru că atunci era liniște între creștini, încetând prigonirea după uciderea Sfântului Arhidiacon Ștefan.

Cezarul Tiberiu, auzind multe lucruri despre Iisus Hristos și despre minunile Lui, a poruncit să nu prigonească pe creștini. Despre aceasta se pomenește astfel în Faptele Apostolilor: Bisericile prin toată Iudeea, Galileea și Samaria aveau pace. Acea pace a fost până la sfârșitul lui Tiberiu. Deci, în acea alinare, Sfinții Apostoli Petru și Ioan, zidind în Lida acea biserică s-au dus în Ierusalim și au rugat pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu să meargă în Lida, să vadă biserica cea zidită în numele ei, să o binecuvânteze și să o sfințească prin venirea sa, astfel ca rugăciunile celor ce se vor ruga într-însa să fie bineprimite înaintea lui Hristos, cel ce s-a născut dintr-însa.

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a zis către dânșii: „Mergeți acolo, bucurați-vă și eu voi fi cu voi!” Iar ei, mergând, au aflat în biserică pe un stâlp ce întărea clădirea, chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zugrăvit nu de mână, ci de Dumnezeu, având cu totul asemănarea cinstitei ei fețe, asemenea avea și a cinstitelor ei haine. Deci ei, văzând-o, s-au închinat acelui chip al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, nezugrăvită de mână și au mulțumit Cuvântului Cel ce S-a întrupat dintr-însa. După aceea, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a mers acolo singură și, văzându-și chipul său și mulțimea de popor care crezuse în Hristos, s-a veselit cu duhul; iar ea a dat acelei icoane darul și puterea facerii de minuni.

Trecând mulți ani, Iulian Paravatul, luând împărăția grecilor și a Romei, a ridicat mare prigonire contra Bisericii lui Hristos. Atunci s-a trimis de acel muncitor în Lida o rudenie a lui, de un nume cu el ca să șteargă acel chip făcător de minuni al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cu niște unelte tăietoare de piatră. Dar minunii îi urma altă minune, pentru că, pe cât tăietorii tăiau și strujeau acel chip nezugrăvit de mână cu ciocane și topoare, pe atât se vedea că străbăteau prin minune vopselele și zugrăvelile în adâncul stâlpului; deci, ostenindu-se mult și nesporind nimic, s-au dus deșerți.

În multe părți se răspândise vestea despre acel chip al Maicii Domnului, despre minunile cele mari și fără număr, încât veneau mulți credincioși din toate părțile, în toți anii, să se închine la acea icoană. După ce au trecut mulți ani, fericitul Gherman – mai înainte de luarea arhieriei și a scaunului patriarhiei din Constantinopol -, a mers la Ierusalim să se închine Sfântului Mormânt al Domnului și celorlalte locuri sfinte. Deci, când era în Lida, a văzut chipul cel făcător de minuni al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și, rugându-se cu căldură, a poruncit unui zugrav să-i zugrăvească pe o scândură icoana aceea. Luând el icoana cea zugrăvită, a dus-o cu sine la Constantinopol și o avea ca pe o vistierie neprețuită, săvârșindu-și toate rugăciunile sale înaintea ei.

Deci, el a fost, cu voia lui Dumnezeu, patriarh al Constantinopolului pe vremea împărăției lui Artemie cel numit Anastasie. După aceea Leon Isaurul – care se numea mai înainte Conon -, luând împărăția, a adus eresul luptării de icoane și a ridicat prigonire cumplită asupra celor dreptcredincioși. Deci, a izgonit cu necinste pe sfințitul patriarh Gherman de pe scaunul lui; iar Prea Sfințitul Gherman, izgonindu-se din biserică și din casa sa, a luat cu sine două sfinte icoane, a Mântuitorului Hristos și a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe aceea care în Lida o zugrăvise de pe cea făcătoare de minuni.

Deci, vrând să plutească cu corabia la surghiunie, a scris o scrisoare Prea Sfințitului Grigorie, episcopul Romei celei vechi, înștiințându-l de nedreapta sa izgonire și de muncirea cea făcută în Constantinopol celor dreptcredincioși de împăratul cel luptător de icoane. Și, făcând loc în scândura icoanei lui Hristos, a băgat acolo scrisoarea aceea și a pecetluit-o, însemnând data, ceasul și locul. După aceea, a sărutat cu lacrimi acea sfântă icoană a Mântuitorului, de două ori, zicând: „Mântuitorule, Mântuitorule, mântuiește-ne pe noi!” Apoi, i-a dat drumul icoanei pe mare. Deci, acea sfântă icoană, plutind o zi și o noapte pe mare, a ajuns la Roma cea veche și în acea noapte s-a făcut arătare prea sfințitului episcop al Romei de venirea chipului Mântuitorului.

Dimineață, când soarele era răsărit, episcopul a luat clerul său cu lumânări și cu cădelnițe, după aceea s-a suit într-o corabie și plutind pe râul Tibru spre mare, a ieșit întru întâmpinarea icoanei Mântuitorului. Când a fost la gura râului unde se vărsa în mare, a văzut icoana că umbla în preajmă pe ape și din această pricină s-a umplut de spaimă și de bucurie; după aceea, s-a închinat cu bună credință. Apoi episcopul Grigorie a grăit către icoană cu lacrimi: „Stăpâne, dacă ai venit la noi, nevrednicii, Te rugăm, precum ai umblat cu preaslăvire pe ape, așa să Te sui și pe mâinile noastre; pentru că nu îndrăznim să ne atingem de Tine, cu ale noastre porniri”. Deci, îndată, icoana s-a ridicat din mare în văzduh și, zburând ca o pasăre, a venit în mâinile arhiereului.

Episcopul, sărutând-o cu lacrimi de bucurie și luând-o cu cinste vrednică, a dus-o în Roma cu cântare de psalmi și a purtat-o prin toată cetatea, ca acea dumnezeiască icoană să fie văzută de tot poporul. Apoi, a pus-o în biserica cea mare a Sfântului Apostol Petru. Și, scoțând din scândură scrisoarea patriarhului, care rămăsese neudată de apă, a citit-o și a înțeles cele ce se făceau în Constantinopol de împăratul cel răucredincios. Încă și aceasta s-a înștiințat din scrisoare, că într-o zi și o noapte a venit acea icoană a Mântuitorului din Constantinopol la dânșii; deci, toți slăveau puterea cea de neajuns a lui Dumnezeu. Pentru eresul împotriva sfintelor icoane ce se ridicase la Răsărit și pentru izgonirea Prea Sfințitului Gherman, episcopul Romei Grigorie se mâhnea foarte mult și cu întristare mare se cuprindea. De aceea, a scris împăratului cu îndrăznire, mustrându-l pentru păgânătatea lui. La icoana Mântuitorului se săvârșeau în Roma multe minuni, pentru că diferite boli și neputințe se izgoneau de la oameni.

Prea Sfințitul Gherman a petrecut în izgonire până s-a apropiat de fericitul său sfârșit. Deci atunci, sfintelor icoane li se făcea neîncetată necinste și batjocură; pentru că unele erau scuipate și sfărâmate, altele aruncate în noroi și călcate în picioare, iar altele arse în foc. Pentru aceea el a scris o altă carte către episcopul Romei, înștiințându-l de cele ce se făceau. Și în scândura icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, aceea care se zugrăvise în Lida, făcând loc, a ascuns într-însa cu dinadinsul scrisoarea sa, punându-i data și ceasul scrisorii. Deci, sărutând icoana și plângând mult, i-a zis: „Mergi, Stăpână și scapă acum fugind, nu ca de Irod în Egipt, ci de vrăjmașul cel cu nume de fiară! Mergi în Roma la cei binecredincioși, ca să te păzești împreună cu cel mai înainte de veci al tău Prunc, de urâtele mâini ale luptătorilor de icoane. Treci această mare largă cu plutire fără primejdie; pentru că porți pe Făcătorul cerului, al pământului și al mării. Mergi și scapă tu în mâinile plăcutului tău, Grigorie; iar pe noi, care pentru cinstea ta ne primejduim, în sânurile lui Avraam ne sălășluiește și în cereștile curți ne pomenește”.

Astfel grăia Sfântul Gherman și pe sfânta icoană cu lacrimi o uda și, sărutând-o cu dragoste, i-a dat drumul pe mare. Deci, icoana a plutit mai degrabă decât zborul vulturului și într-o zi și o noapte a ajuns la Roma. În acea noapte i s-a făcut cunoscut episcopului Romei de venirea împărăteștii icoane cerești. Iar el, sculându-se, s-a dus înaintea icoanei lui Hristos, precum se dusese și înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. El a ieșit în întâmpinarea ei pe râul Tibru, cu tot clerul, cu lumânări și cădiri; dar, când era la gura noianului, icoana Maicii lui Dumnezeu s-a văzut de toți pe apă în preajmă, venind spre dânșii. Atunci, episcopul Romei, întinzând mâinile sale spre dânsa, ea a venit în mâinile lui și a primit-o cu mare bucurie și, închinându-se ei, a sărutat-o; apoi s-a întors în cetate minunându-se de lucrurile cele mari și minunate ale lui Dumnezeu. După aceea, desfăcând tăietura din scândura icoanei, a aflat scrisoarea Prea Sfințitului patriarh Gherman și, citind-o, a înțeles cum ieri de dimineață icoana a fost trimisă la dânșii; deci, preamărea minunile lui Dumnezeu.

Episcopului Romei îi era jale de Sfântul Gherman, că un luminător atât de mare al Bisericii, se stinge prin atâta îngrozire de moarte, plângând pentru dânsul foarte mult. Atunci el a luat icoana cea cinstită a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a dus-o prin toată cetatea ca și pe a Mântuitorului. Deci, intrând în biserica Sfântului Petru, a pus-o înăuntru Sfântului Altar, dându-se la acea icoană tămăduiri de diferite boli.

După aceasta, trecând o sută de ani și mai bine, de când împărații luptători de icoane au pierit cu sunet și a împărățit Mihail cu maica sa Teodora, iar eresul luptătorilor de icoane din Constantinopol se stinse cu totul în Roma, atunci icoana cea nezugrăvită din Lida, era zugrăvită și trimisă de Sfântul Gherman din surghiunie spre Roma și pusă în altar. Ea singură a început adeseori a se mișca fără să se clatine de nimeni, privind toți la ea. Aceasta se făcea în multe zile, uneori la cântarea cea de dimineață sau de seară, alteori la Liturghie. De această minune, romanilor nu le era puțină mirare și frică, pentru că socoteau că acesta este un semn de mânie dumnezeiască, ce are să vină asupra lor.

În Roma era atunci episcop Serghie, și într-un timp, fiind singur în biserică la soborniceasca cântare, icoana aceea a început mai tare a se clătina. Acea mișcare văzând-o toți, s-au spăimântat și, încetând din cântare, au început a striga cu glas mare: „Doamne miluiește!” Deci, fiind de mulți chemată mila Domnului, icoana s-a alinat din mișcare; dar după puțin, iarăși ridicându-se și făcând sunet prin mișcarea sa, s-a dus spre văzduh de la locul său. Aceasta văzând-o toți, s-au adunat în altar, vrând să o sprijinească cu mâinile, ca să nu cadă la pământ și să se sfarme; dar nimeni nu putea s-o ajungă și să se atingă de ea, pentru că se purta prin văzduh pe deasupra mâinilor omenești, umblând ca pe pământ prin biserică, nu iute, ci încet. Astfel a ieșit din biserică ca și cum s-ar fi scos de mâini îngerești.

Atunci episcopul Serghie, înspăimântându-se cu tot clerul și poporul de acea preaslăvită vedere, urmau cu spaimă după icoană încotro mergea ea. Iar ea, ducându-se la râul Tibru, s-a băgat în apă și a înotat spre mare; iar poporul ce era pe mal, privea la ducerea ei și cu ochii lăcrimând o petreceau pe dânsa. Atunci episcopul Romei, vărsând lacrimi, se tânguia zicând: „O, împărăteasă, vai nouă! O, Doamnă, vai nouă! Unde te duci de la noi, dumnezeiescule sicriu? Pentru că în ce chip de demult pe ape ai venit la noi, acum tot pe aceeași cale te duci? De aceea ne temem, ca să nu ne ajungă și pe noi, cei care suntem în Roma, prigonirea luptătorilor de icoane, pentru care tu ai fugit din cetatea lui Constantin și acum iarăși fugi de la Roma! O, atotputernică, de ce nu alini acel vifor ereticesc, care tulbură Biserica lui Hristos?”

Acestea și multe altele grăia episcopul Serghie, tânguindu-se și petrecând icoana cu ochii, care, cu mai mare grabă depărtându-se, alerga pe apă până s-a făcut nevăzută de vederea lor. Atunci episcopul Romei a poruncit ca acea slăvită minune să o scrie în cărțile bisericești, spre aducere aminte a acelor neamuri de pe urmă, spre slava Maicii Domnului nostru Iisus Hristos, care lucrează niște minuni ca acestea. Deci, acea sfântă icoană, a doua zi, a ajuns la Constantinopol și s-a găsit la liman, aproape de palatele împărătesei. Ea a fost luată de niște oameni dreptcredincioși, care se aflau acolo și dusă la binecredincioasa împărăteasă Teodora. Împărăteasa socotea că icoana este din acelea pe care luptătorii de icoane le aruncaseră în mare, legate cu pietre grele și că acea icoană desfăcându-se de legături, a ieșit la suprafață.

În acea vreme, s-a trimis din Constantinopol, de către binecredinciosul împărat Mihail și de prea sfințitul patriarh Metodie, niște oameni vestiți din rânduiala duhovnicească și mirenească cu scrisori la episcopul Romei, înștiințându-se de Sinodul Sfinților Părinți ce s-a ținut în Constantinopol, unde s-a dat anatema eresul luptătorilor de icoane, iar credincioasa cinstire a sfintelor icoane iarăși s-a întărit. Cu niște scrisori împărătești ca acestea ajungând acei trimiși la Roma, au veselit foarte mult pe episcopul Romei și pe toți cei dreptcredincioși. Deci, fiind acolo, a auzit toate despre icoanele cele făcătoare de minuni – a Mântuitorului nostru Iisus Hristos și a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu -, cum în zilele prea sfințitului episcop Grigorie au venit la Roma și cealaltă pe mare, trimise de prea sfințitul patriarh Gherman; apoi cum, nu de mult, icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu s-a dus iarăși singură la Roma.

Acestea auzindu-le ei, și-au scris acele minunate povestiri, însemnând vremea și ziua ducerii icoanei celei preacurate din Roma. Apoi, întorcându-se în Constantinopol, au spus împăratului, maicii lui, Teodora, și prea sfințitului patriarh Metodie. Aceia îndată și-au adus aminte de icoana găsită la limanul mării și au grăit între ei: „Oare nu este aceasta icoana cea din Roma?” După aceasta îndată s-au trimis de către episcopul Romei soli vestiți la împărat și la patriarhul Constantinopolului, cărora arătându-le acea sfântă icoană, care a fost găsită la malul mării, romanii îndată au cunoscut-o și cu lacrimi au căzut înaintea ei, spunând tuturor că aceea este icoana care a plecat de la ei din Roma. Apoi, socotind ziua cea însemnată și ceasul plecării ei din Roma și sosirea la Constantinopol, au găsit că într-o zi și o noapte a mers cale depărtată și preamăreau atotputernica tărie a lui Dumnezeu

Atunci Prea Sfințitul patriarh Metodie cu tot clerul și împăratul cu toată suita luând acea icoană din palatele împărătesei, petrecuți de tot poporul, au dus-o în Halcopatria și a fost pusă cu cinste în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, bucurându-se de atâta dăruire ce li s-a dat. Din acel timp acea icoană făcătoare de minuni a Maicii lui Dumnezeu s-a numit Romanca, pentru că venise de la Roma și se făcea de la dânsa foarte multe minuni.

Acestea s-au aflat despre acele două icoane făcătoare de minuni, care au fost în Constantinopol. Despre cea dintâi, care s-a numit Odighitria, zugrăvită de Sfântul Luca și de cealaltă care s-a zugrăvit de Sfântul Gherman; pe cea din Lida și mai pe urmă s-a numit Romanca. Însă, acea icoană făcătoare de minuni a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu care a mers din Constantinopol în Rusia prin văzduh, la locul ce se numește Tihfini, nu se știe care este, Odighitria sau Romanca sau altă icoană oarecare izvorâtoare de darul minunilor.

Iar noi de lucrurile cele neștiute, neiscodind cu deșartă iubire de încercare și neispitind judecățile cele neștiute ale lui Dumnezeu, cinstim cu bunăcuviință fiecare icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cădem cu credință la dânsa, o sărutăm cu dragoste și cu frică, ne închinăm cu evlavie privind spre dânsa ca spre adevăratul Fiu cel Care împărățește la cer împreună cu Născă-toarea de Dumnezeu. Și slăvim și pe Cel născut dintr-însa, Hristos, Domnul nostru, pe Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.