Sinaxar 25 iunie

  1. /
  2. Sinaxar
  3. /
  4. Iunie
  5. /
  6. Sinaxar 25 iunie

📑 Cuprins:


🔊 Sinaxar audio:

*Voce : părintele arhidiacon Adrian Maziliţa, sursa: sinaxar.ro

🎬 Sinaxar video:


Sfânta Muceniță Fevronia

Pe vremea păgânului împărat Dioclețian, era în Roma un eparh cu numele Antim. Acela avea un fiu, anume, Lisimah, pe care îl logodise cu o fecioară frumoasă a unui senator, care se numea Prosfor. Acel eparh, îmbolnăvindu-se de moarte, a chemat pe un frate al său, anume Selin, și i-a zis: „Iubitul meu frate, eu o să mă duc din viața omenească și îți încredințez pe Lisimah, fiul meu; tu să-i fii tată în locul meu, iar el să-ți fie fiu; deci, să grăbești după sfârșitul meu, să-i faci nuntă cu mireasa cu care l-am logodit, fiica lui Prosfor”. Antim poruncind astfel, după trei zile s-a sfârșit. După aceea, împăratul Dioclețian a chemat pe Lisimah, fiul lui Antim, la el și pe Selin, unchiul lui, și, luându-i de o parte, a zis către Lisimah: „O, tinere, eu, aducându-mi aminte de dragostea tatălui tău, am voit să te pun eparh în locul lui; dar de vreme ce am auzit că iubești credința creștinească, am lăsat acest gând, așteptând până ce mă voi încredința dacă este adevărat sau nu ceea ce se vorbește despre tine. Deci, acum voiesc să te trimit în părțile Răsăritului, ca să pierzi credința creștinească; iar când te vei întoarce, vei lua de la noi cinstea de eparh”. Lisimah, auzind aceasta, n-a îndrăznit să răspundă nimic împăratului, pentru că era tânăr, având numai douăzeci de ani.

Dar Selin, unchiul lui, căzând la picioarele împăratului, a zis: „Mă rog măriei tale să-i dai voie lui Lisimah să mai stea câteva zile aici ca să-și săvârșească nunta, iar după nuntă mă voi duce și eu cu dânsul și vom face tot ceea ce poruncește stăpânirea ta”. Împăratul a zis către ei: „Duceți-vă mai întâi în calea în care v-am poruncit și pierdeți pe creștini, iar după ce veți rândui bine toate, vă veți întoarce aici și atunci vă voi ajuta și eu a dănțui la nuntă”.

Ei, auzind aceasta, n-au mai îndrăznit să-l cheme a doua oară, ci s-au supus voinței lui. Apoi, luând poruncile lui și cu mulțime de ostași, s-au dus spre răsărit. Lisimah a luat cu el pe un bărbat oarecare cu numele Prim, care îi era și rudenie, fiul surorii maicii sale, și a voit să încredințeze acelui Prim purtarea de grijă a oastei.

Deci, mergând spre Răsărit și ajungând în părțile Mesopotamiei, în orașul ce se numea Palmira, au pierdut cu diferite pedepse pe creștinii care erau acolo. Pe unii i-au aruncat în foc, pe alții i-au dat la fiare, iar pe alții i-au tăiat cu sabia și trupurile cele mucenicești le-au aruncat câinilor spre mâncare; pentru că Selin, unchiul lui Lisimah, era foarte sălbatic și fără de omenie. De aceea, frica cuprinsese toate părțile Răsăritului, pentru sălbăticia nemilostivului Selin; dar lui Lisimah îi era foarte milă de creștini, deoarece maica lui fusese creștină și el învățase de la dânsa cunoștința lui Hristos. El a chemat într-o noapte pe rudenia sa, comitul Prim, și a zis către dânsul: „Prime, preacinstitule bărbat, tu știi că tatăl meu era elin cu credința și în acea credință s-a sfârșit, însă maica mea a adormit în creștinătate. Ea, în viața ei, s-a sârguit foarte mult să fiu și eu creștin, dar, de frica împăratului și de teama tatălui meu, n-a putut face aceasta; însă am poruncă de la dânsa să nu ucid nici un creștin, ci mai ales să mă sârguiesc să fiu prieten lui Hristos. Acum văd pe creștini foarte munciți și uciși de pierzătorul Selin, unchiul meu, de care lucru sufletul meu pătimește foarte mult. Deci, voiesc să-i miluiesc în taină și pe cei ținuți în legături să-i eliberez să fugă și să se ascundă unde vor putea”.

Comitul s-a învoit cu dânsul și au întărit între dânșii sfatul acesta, ca să cruțe pe creștini. Astfel, unde auzeau de biserici și de mănăstiri creștinești, trimiteau în taină și îi înștiințau de venirea muncitorului, sfătuindu-i să se ascundă. Unor ostași ce erau de un gând cu ei, comitul le-a poruncit să nu prindă pe creștini și să-i aducă la muncire, ci mai ales celor prinși să le dea drumul.

Petrecând ei în Palmira multă vreme, după muncirea multor creștini, au voit să se ducă în Sivapol, care se afla în hotarele Asirienilor și care era rânduită sub stăpânirea Romei. Într-acea cetate era o mănăstire de femei, care avea cincizeci de pustnice. Între ele era o egumenă, cu numele Vriena, uceniță a fericitei Platonida, diaconița și egumena, a cărei rânduială și canon l-a păzit bine până la sfârșitul vieții sale. Iată care era rânduiala Platonidei în mănăstirea aceea: În ziua de vineri, nici una din surori nu avea voie să lucreze vreun lucru de mână, ci toate se adunau în biserică, și de dimineața până seara, o parte se îndeletnicea cu rugăciunile, iar alta învăța citirea cărților sfinte. Deci, mai întâi diaconița Platonida singură ținea o carte în mâini și citea surorilor cuvinte insuflate de Dumnezeu, până la ceasul al treilea, apoi dădea cartea în mâinile Vrienei să o citească până seara.

Astfel, Vriena, luând egumenia, după sfârșitul povățuitoarei sale, urma întru toate bunătățile ei. La acea egumenă, erau două fecioare crescute de dânsa și povățuite la viața monahicească. Numele uneia era Procla, iar al celeilalte Fevronia.

Procla avea douăzeci și cinci de ani de la nașterea sa, iar Fevronia douăzeci și era nepoata Vrienei, adică fiica fratelui său. Ea era atât de frumoasă, încât nici zugravul n-ar fi putut să zugrăvească frumusețea feții ei cea înflorită. Vriena, văzând o frumusețe ca aceea a Fevroniei, se îngrijea foarte mult de dânsa cum s-o păzească în întreaga înțelepciune și nevătămată de amăgirile lumii acesteia. Și, fiindcă toate surorile în toate zilele primeau numai odată puțină hrană și aceea spre seară, ea poruncise Fevroniei să postească până în ziua cealaltă, adică să țină o zi întreagă fără să mănânce; și numai în ziua cealaltă spre seară să guste puțin; voind ca astfel să-i vestejească floarea tinereții. Dar și Fevronia singură voia să se înfrâneze pe sine. Ea se îndeletnicea la atâta postire și înfrânare, încât niciodată nu mâncase pâine să se sature, ci totdeauna se lupta cu foamea și cu setea; și astfel își obosea trupul cu multe nevoințe și osteneli, primind numai puțin somn. Patul ei era o scândură goală fără așternut, în lungime de trei coți, iar în lățime de o palmă și jumătate.

Deci, pe acea scândură și uneori și pe pământul gol își pleca mult ostenitul său trup pentru puțină odihnă. Dar diavolul de câte ori voia să o ispitească în vis prin nălucirile lui, ea îndată se scula, se arunca la pământ în chipul Crucii și cu multe lacrimi se ruga înaintea lui Dumnezeu, ca să gonească de la dânsa pe ispititor; apoi lua o carte, cu dinadinsul Sfintele Scripturi și astfel se îndulcea duhovnicește dintr-însele. Ea era foarte iubitoare de învățătură și isteață la minte, lucru de care Vriena se mira foarte mult.

Deci, în ziua de vineri, când toate surorile se adunaseră în biserică, egumena Vriena a poruncit Fevroniei să citească la surori cuvintele cele de Dumnezeu insuflate. Dar, de vreme ce vinerea veneau la dânsele în biserică și femei de neam bun ca să se îndulcească de învățăturile cele duhovnicești, Vriena a poruncit Fe-vroniei să citească de după o perdea, ca femeile mirenești să nu vadă chipul și podoabele pe care nu le văzuseră nimeni niciodată. Vestea despre fericita Fevronia se răspândise în toată cetatea și era lăudată învățătura ei cea folositoare și podoaba feții ei. Asemenea era lăudat și obiceiul ei cel bun, fiindcă era blândă, înțeleaptă și împodobită cu toate faptele bune, având smerita cugetare.

Auzind de dânsa o femeie oarecare, care era de neam de senator, cu numele Ieria, s-a îndemnat cu mare dorință să vadă pe Fevronia și să vorbească cu dânsa. Acea femeie, Ieria, era cu credința elină, tânără de ani, văduvă, care numai șapte luni trăise cu bărbatul ei și, rămânând văduvă, petrecea în casa părinților săi, care se țineau și ei de păgânătatea cea elinească. Deci, venind Ieria la mănăstire și, cu smerenie, spunându-și dorința sa egumenei Vriena, aceasta când a ieșit înaintea ei, Ieria a căzut la picioarele ei și, apucând-o, o ruga pe dânsa, zicând: „Te jur cu Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul, să nu te scârbești de mine, păgâna, care până acum am fost batjocura diavolilor. Nu mă lipsi pe mine de învățătura și de vorba surorii voastre Fevronia, ca prin voi să mă povățuiesc pe calea mântuirii și să aflu pe Hristos, adevăratul Dumnezeu și ceea ce s-a pregătit creștinilor. Izbăvește-mă de deșertăciunile veacului acesta și de necurata slujire de idoli. Părinții mei voiesc ca, prin a doua nuntă, să mă împărtășesc, iar eu doresc să-mi petrec viața după învățătura Fevroniei și după vorba ei cea folositoare de suflet; pentru că este destul timp de când am petrecut în neștiință și în necurăție”.

Acestea grăindu-le Ieria, cu lacrimi uda picioarele egumenei Vriena, pornind-o pe ea spre milostivire. Atunci Vriena a grăit către dânsa: „Doamnă Ierio, Dumnezeu știe că de la doi ani am luat în mâinile mele în mănăstirea aceasta pe Fevronia fecioara și iată acum sunt optsprezece ani de când petrece în mănăstire fără să fi văzut până acum chip bărbătesc, nici fețe de femei mirene, nici haine, nici podoabe, nici orice alt lucru mirenesc; nici maica ei n-a putut să o vadă pe ea până acum, măcar că de multe ori m-a rugat cu lacrimi ca s-o las s-o vadă și să vorbească cu dânsa, dar eu n-am voit deloc. Însă, văzând osârdia și dragostea ta către Dumnezeu și nădăjduindu-mă de mântuirea ta, te voi duce la dânsa, însă numai hainele tale mirenești să le schimbi și să te îmbraci în cele călugărești”. Atunci Ieria făcând aceasta cu bucurie, Vriena a luat-o și a dus-o la Fevronia. Fevronia, văzând-o pe ea în îmbrăcăminte călugărească, socotea că a venit la dânsele vreo călugăriță străină și s-a închinat până la pământ și, cuprinzând-o cu brațele, a sărutat-o în Hristos.

După aceea Vriena le-a poruncit să stea amândouă și să se îndeletnicească în învățătura sfintelor cărți. Deci, Fevronia, luând cărțile, citea surorii celei noi; și atât de mult s-a umilit Ieria de învățătura Fevroniei, încât toată noaptea a petrecut-o fără somn; pentru că amândouă nedormind, se sârguiau în cuvântul lui Dumnezeu; Fevronia citea, iar Ieria asculta. Atâtea lacrimi a vărsat Ieria, încât și pământul s-a udat de lacrimile ei, deoarece, fiind elină, nu auzise niciodată astfel de cuvinte folositoare. Când s-a luminat de ziuă, Vriena abia a putut să înduplece pe Ieria să se ducă acasă la părinții săi; deci, sărutând cu lacrimi pe Fevronia și pe egumenă, s-a dus la casa sa. După aceea Fevronia a întrebat pe Tomaida, care era a doua după egumenă, zicând: „Rogu-mă ție, doamna și maica mea, spune-mi cine a fost acea soră străină, care a vărsat atâtea lacrimi, ca și cum niciodată n-ar fi auzit dumnezeieștile Scripturi?” Atunci Tomaida a grăit către Fevronia: „Oare nu știi cu cine ai grăit?” Fevronia a răspuns: „Cum aș fi putut cunoaște pe acea soră străină, eu, care niciodată nu am văzut-o?” Tomaida i-a zis ei: „Aceasta este jupâneasa Ieria”. Fe-vronia a zis: „Pentru ce nu mi-ați spus și mie? Pentru că eu am vorbit cu dânsa ca și cu o soră”. Ea a răspuns: „Așa a poruncit egumena, doamna noastră”.

Atunci Fevronia a tăcut și în taina inimii sale se ruga lui Dumnezeu pentru Ieria, ca s-o însoțească pe dânsa la calea cea adevărată și să o numere în turma cea aleasă. Deci, Ieria mergând la casa sa, a spus părinților ei toate câte auzise și învățase de la Fevronia în mănăstire, rugându-i să lase rătăcirea elinească și să cunoască și ei pe Unul adevăratul Dumnezeu, Care este Iisus Hristos. Ei, ascultând sfatul cel folositor de suflet al fiicei lor cea cu bună înțelegere, au crezut în Hristos; iar după aceea au primit și Sfântul Botez cu toți ai casei lor. Astfel le-a ajutat la mântuirea lor învățătura Fevroniei și rugăciunile ei cele sfinte.

După câtva timp, fericita Fevronia s-a îmbolnăvit, iar Ieria, venind, ședea lângă dânsa și-i ajuta ei. Tot într-acel timp a sosit înștiințare în cetate, cum că Selin și Lisimah se apropie de cetate, ca să muncească pe cei ce cred în Hristos. Atunci mulți din cei ce erau în cetate, preoți și clerici, lăsând toate, fugeau să se ascundă pe unde puteau; până și episcopul acelei cetăți, plecând din cetate de frica muncitorului, s-a ascuns. Deci, aflând despre aceasta, călugărițele mănăstirii Vrienei au mers la egumena lor și i-au zis: „Doamnă și maică, ce vom face? Iată fiarele acelea de păgâni și muncitori se apropie de cetate și toți credincioșii creștini au fugit, temându-se de munci”. Atunci Vriena le-a zis lor: „Ce socotiți și ce voiți să facem?” Iar ele au răspuns: „Să ne poruncești ca și noi să ne ascundem puțin, ca să ne mântuim sufletele noastre”. La acestea, Vriena le-a grăit lor: „Încă n-ați văzut războiul și acum vă gândiți la fugă? Încă n-a sosit lupta nevoințelor și iată vă arătați biruite? Nu, fiicelor! Vă rog pe voi să nu faceți aceasta; ci să stăm să ne nevoim și să murim pentru Hristos, Cel ce a murit pentru noi, ca astfel să trăim cu Dânsul în veci”.

Aceasta auzind, surorile au tăcut. Iar a doua zi, una din surori, cu numele Eteria, a zis către celelalte surori: „Știu eu că stăpâna noastră pentru Fevronia nu ne lasă pe noi să ieșim de aici și să ne ascundem; pentru că voiește, după cum mi se pare, ca numai pentru Fevronia să ne piardă pe noi toate. Iată ce vă grăiesc vouă: Să mergem la dânsa și eu singură voi spune pentru voi toate, cele ce se cade să facă”.

Auzind aceasta surorile, unele se învoiau la sfatul ei, iar altele se împotriveau. Mai pe urmă, învoindu-se toate, au mers la egumenă, care, cunoscând sfatul Eteriei, a zis către dânsa: „Ce voiești, soro?” Dânsa a răspuns: „Ne rugăm să ne poruncești să fugim de primejdia ce ne împresoară, că doară nu suntem mai bune decât episcopul, decât preoții și decât tot clerul bisericesc. Încă se cuvine ție, maică, să-ți aduci aminte că între noi sunt unele fecioare tinere, de care trebuie să ne temem ca nu cumva, răpindu-se de ostașii păgâni, să-și piardă fecioria lor și astfel să se lipsească de plata lor de la Dumnezeu. Încă și de aceasta ne temem, ca nu cumva și noi, neputând suferi muncile cele cumplite, să jertfim idolilor și să ne pierdem sufletele noastre. Deci, de voiești, poruncește-ne să luăm cu noi pe fecioara Fevronia, bolnavă cum este și, ieșind de aici, să ne ascundem”. Fevronia, auzind acestea, a zis: „Viu este Hristosul meu, Căruia m-am făcut mireasă și spre Care mi-am aruncat sufletul meu; deci, nu voi ieși din locul acesta, ci aici voiesc să mor și să fiu îngropată!”

Atunci Vriena, întorcându-se spre Eteria, i-a zis: „Vezi ce faci și cu ce fel de sfat tulburi pe surori? Tu vei vedea, iar eu sunt nevi-novată”. Apoi și către celelalte surori, a zis: „Fiecare din voi să-și aleagă ceea ce voiește și ceea ce crede că-i este de folos!” Atunci toate surorile, fiind silite de frica muncitorilor care veneau, au sărutat pe egumena Vriena și pe Fevronia și, bătându-și piepturile cu multă plângere și tânguire, au ieșit din mănăstire. Iar Procla, cea de o vârstă și împreună uceniță cu Fevronia, cuprinzându-i grumajii ei, o săruta plângând și zicând: „Roagă-te pentru mine, sora și doamna mea!” Dar Fevronia, ținând-o de mână, n-o lăsa să se ducă din mănăstire și-i zicea: „Teme-te de Dumnezeu, sora mea Procla și măcar tu nu ne lăsa pe noi! Nu mă vezi că sunt bolnavă și că-mi aștept moartea? Doamna noastră nu va putea singură să mă îngroape; deci, rămâi aici ca să slujești la îngroparea mea”. Atunci Procla a zis: „Nu te voi lăsa, sora mea, ci voi rămâne aici precum poruncești”. După ce s-a înserat, Procla și-a schimbat cuvântul și în taină a ieșit din mănăstire. Tomaida, cea mai sus pomenită, care era acolo după egumenă, nu s-a dus cu surorile, ci a rămas în mănăstire cu Vriena.

Egumena Vriena, văzând golirea și pustiirea mănăstirii, pentru supărarea ce le împresurase, a intrat în biserică și s-a aruncat la pământ, strigând și tânguindu-se cu amar; iar Tomaida îi potolea tânguirea ei, zicându-i: „Încetează, maică, căci Dumnezeu este puternic, ca după supărare și întristare să facă bucurie și izbândire, ca și noi să putem să răbdăm năvălirile. Pentru că, cine a crezut Domnului și s-a înșelat? Sau cine a petrecut în frica Lui și s-a rușinat, sau s-a defăimat de El?” Vriena a răspuns: „Da, doamna mea Tomaida, așa este; dar ce voi face cu Fevronia? Unde o voi ascunde și o voi păzi? Și cu ce ochi voi putea să privesc, când o voi vedea răpită de barbari ca o robită?” Tomaida a zis: „Cel ce a putut să ridice pe cei morți, Acela este puternic ca și pe Fevronia s-o păzească și s-o țină nevătămată de barbari. Deci, mă rog ție, doamna și maica mea, încetează cu plângerea și cu tânguirea și să mergem la Fevronia, care zace de boală, s-o întărim și s-o mângâiem!”

Mergând ele la Fevronia, îndată Vriena s-a tânguit cu amar, iar Fevronia, privind spre Tomaida, a întrebat-o: „Pentru ce stăpâna mea, Vriena, se tânguiește așa?” Tomaida i-a răspuns, zicând: „Pentru tine este această tânguire de maică, căci ești tânără și frumoasă! Vor veni muncitorii și ne vor aduce necaz. Deci, pe noi îndată ne vor ucide, ca pe niște bătrâne, iar pe tine, cea tânără și frumoasă la față, te vor ține spre batjocoră și ne este teamă ca nu cumva, prin înșelare ori prin silire, să-ți pierzi fecioria ta și astfel te vor lipsi de cămara Mirelui ceresc”. Fevronia a zis: „Vă rog pe voi, rugați-vă Domnului pentru mine, ca să caute spre smerenia mea, să-mi întărească neputința și să-mi dea răbdare, ca și tuturor robilor Săi, care L-au iubit cu adevărat”.

Tomaida a zis către dânsa: „Fiică Fevronia, iată este vremea nevoințelor. De vor începe păgânii muncitori a te momi cu cuvinte înșelătoare, cu aur, cu argint, cu haine de mult preț și cu orice fel de înșelăciuni ale acestei lumi, vezi să nu te supui lor; căci îți vei pierde plata ostenelilor celor mai dinainte. Vezi să nu fii de râs diavolului și să te faci batjocură idolilor. Ia aminte că nimic nu este mai cinstit decât fecioria și mare este plata ei; pentru că Mirele fecioriei este fără de moarte și dăruiește nemurire celor ce-L iubesc. Sârguiește-te, doamna mea Fevronia, să-L vezi pe Acela spre Care ți-ai pus sufletul tău. Păzește-te, fiica mea, să nu te lepezi de Sfântul Botez și de făgăduința călugărească, pentru că Hristos se va arăta înfricoșat în ziua aceea, când va ședea pe scaunul slavei sale, ca să judece pe toți și să răsplătească fiecăruia după faptele lui”.

Fevronia, auzind acestea, se întărea cu duhul și se pregătea cu vitejie contra diavolului. Deci, a zis către Tomaida: „Bine ai făcut, doamna mea, că întărind astfel pe roaba ta, ai făcut mai viteaz sufletul meu. Însă să știi cu adevărat, că de n-aș fi avut voință să mor pentru Hristos, Mirele meu, apoi aș fi fugit și eu cu celelalte surori, ca să mă ascund de nevoința cea mucenicească. Dar, de vreme ce iubesc pe Acela Căruia mi-am logodit sufletul și trupul, îndrăznesc să merg pe calea muceniciei, doar mă va arăta pe mine vrednică ca să pătimesc și să mor pentru numele Lui”.

Vriena, auzind aceste cuvinte ale ei, a zis către dânsa: „Fiica mea, Fevronia, adu-ți aminte de ostenelile mele și de grija ce am avut-o pentru tine. Adu-ți aminte, că de la vârsta de doi ani te-am luat de la maica ta în mâinile mele și până astăzi nimeni din mireni n-a văzut fața ta. Adu-ți aminte cum te-am păzit până acum, ca pe lumina ochilor; iar acum nu știu ce să fac și cum să te păzesc, fiica mea? Caută să nu-mi necăjești bătrânețile mele și să nu defaimi ostenelile mele ce le-am făcut pentru tine. Adu-ți aminte de răbdătorii de chinuri, care mai înainte de tine au pătimit pentru Hristos cu tărie și cu slavă și au luat de la El cununa biruinței, nu numai bărbați, ci și femei și copii. Adu-ți aminte de Livia și de Leonida, cele două surori, cu câtă bărbăție și-au pus sufletele lor pentru Domnul. Liviei, tăindu-i-se capul cu sabia, iar Leonida a fost aruncată în foc. Astfel amândouă au intrat în cămara Mirelui cel ceresc. Adu-ți aminte de Eutropia, copila cea de doisprezece ani, care a fost muncită cu maica sa. Au nu te minunezi tu de ascultarea și de răbdarea ei, când judecătorul a dezlegat-o din legături și voia s-o îngrozească cu săgețile ca s-o ia la fugă? Dar ea, ascultând pe maica sa care zicea către dânsa: „Fiica mea, Eutropia, nu fugi!”, a stat cu bărbăție ca un stâlp neclintit, până ce a fost săgetată cu săgețile până la moarte și, dându-și sufletul în mâinile Domnului său, a căzut cu trupul la pământ. Astfel ea n-a călcat poruncile maicii sale până la sfârșitul ei. Cu toate că această fecioară era proastă, neînvățată, iar tu, însuți ai învățat dumnezeieștile Scripturi și ai fost și altora învățătoare. Deci, socotește cu câtă bărbăție se cade ție să stai pentru Domnul, tău”. Vorbind între ele acestea și altele multe ca acestea, a trecut noaptea.

Când răsărea soarele, s-a auzit în cetate un glas de tulburare și de gâlceavă; pentru că Selin și Lisimah intraseră cu ostașii în oraș și mulți creștini au fost prinși de ostași și au fost aruncați în temniță. Unul din elini a spus lui Selin despre acea mănăstire de fecioare; iar el îndată a trimis ostași ca să prindă pe toate monahiile. Ostașii, ducându-se, au înconjurat mănăstirea și, spărgând ușile cu securile, au intrat înăuntru ca niște fiare sălbatice și, prinzând pe Vriena, voiau s-o ucidă cu sabia. Fevronia, văzând primejdia care le cuprinsese, s-a aruncat la picioarele soldaților, strigând către dânșii: „Vă jur pe Dumnezeul care este în cer, să mă ucideți pe mine mai înainte, ca să nu văd moartea stăpânei mele”.

Pe când Fevronia grăia acestea, a sosit acolo comitul care se numea Prim și, mâniindu-se pe ostași, i-a gonit din mănăstire și a zis către Vriena: „Unde sunt celelalte călugărițe care au fost în această mănăstire? Vriena a răspuns: „Toate au fugit de frica voastră”. Comitul a zis: „Ați fi făcut bine dacă fugeați și voi, însă și acum aveți voie să fugiți, oriunde voiți, că mi-e milă de voi”. Zicând aceasta, a ieșit din mănăstire, luând și pe ostași cu el și s-a dus în divan la Lisimah, care, văzându-l, l-a întrebat: „Adevărat este oare ceea ce am auzit de mănăstirea aceea?” Comitul a răspuns: „Adevărat”. Apoi, luând pe Lisimah de o parte, i-a spus: „Toate călugărițele care au fost în mănăstire au fugit și n-am găsit decât numai două bătrâne și una tânără; însă am să-ți spun un lucru străin și minunat, care l-am văzut în mănăstirea aceea. Am văzut pe acea călugăriță tânără că avea o față atât de frumoasă, încât n-am mai văzut nici o femeie până acum! Dumnezeu știe că este adevărat ceea ce-ți spun. Am văzut-o pe aceea și m-a mirat de cuviința ei; și de n-ar fi fost săracă și scăpătată, cu adevărat aș fi zis că este vrednică ție femeie, stăpânul meu”. Lisimah a răspuns la aceasta: „Dacă nu voiesc să calc poruncile maicii mele, adică să nu vărs sângele cel creștinesc, ci mai ales să-l apăr; apoi cum aș putea să fiu vrăjmaș mireselor lui Hristos? Nu voi face aceasta nicidecum. Însă te rog pe tine, domnul meu, să le scoți din mănăstire și să le păzești undeva, ca să nu cadă în mâinile cele muncitoare a lui Selin, unchiul meu”.

Vorbind acestea între ei, unul din cei mai răi ostași care fusese în mănăstire, auzind ceea ce a vorbit comitul cu Lisimah, a alergat la Selin muncitorul și i-a spus că în mănăstirea de călugărițe a găsit o fecioară foarte frumoasă, pe care comitul sfătuiește pe Lisimah s-o ia de soție. Selin, umplându-se de mânie, a trimis îndată ostași să străjuiască pe călugărițele ce se aflau acolo, ca nu cumva să scape și să se ascundă. A trimis încă și pe unele din cele mai credincioase slugi ale sale ca să vadă pe acea tânără fecioară și să-i afle numele. Aceia, ducându-se și văzând-o, s-au întors la dânsul și i-au spus că nu este în partea de sub cer vreo femeie, care să-i semene la frumusețea feței ei.

Atunci muncitorul a poruncit în acel ceas propovăduitorilor să strige în cetate, ca a doua zi să se adune la priveliște toți, fie bărbați, fie femei, și de toate vârstele, că o fecioară tânără, anume Fevronia, are să iasă la nevoință. Auzind cei ce petreceau în cetate și poporul din satele dimprejur, bărbați și femei s-au adunat la priveliște, voind să vadă nevoința Fevroniei. A doua zi, venind ostașii cei mai cumpliți, au fost trimiși la mănăstire din porunca muncitorului, să aducă pe Fevronia la judecată. Ostașii, ducându-se, au prins-o cu mânie și, legând-o în lanțuri de grumaji, o trăgeau afară din mănăstire. Vriena și Tomaida, cuprinzând pe Fevronia cu tânguire de lacrimi, strigau cu amar și rugau pe ostași să le dea voie să vorbească puțin cu ea. Ostașii le-au lăsat. Apoi, Vriena și Tomaida au rugat pe ostași să le ia și pe ele la aceeași nevoință, pentru că se temeau bătrânele acelea, ca nu cumva Fevronia, fiind singură fără dânsele, să se teamă de munci. Ostașii le-au zis: „Nu ni s-a poruncit ca și pe voi să vă ducem înaintea judecății, ci numai pe Fevronia singură!”

Atunci Vriena și Tomaida au început a întări pe Fevronia grăind către dânsa unele ca acestea: „Fiica mea Fevronia, acum ieși la nevoința mucenicească; să știi că Mirele ceresc va privi spre pătimirile tale și puterile îngerești țin acum cununa biruinței, ce ți s-a gătit, dacă vei răbda cu bărbăție până la sfârșit. Deci, caută să nu te temi de munci, că vei fi batjocura diavolilor. Nu-ți cruța trupul când îl vei vedea zdrobit de bătăi, pentru că el, chiar nevrând noi, după o vreme se va sălășlui în groapă și se va întoarce în țărână. Eu, tânguindu-mă în mănăstire, voi aștepta înștiințare despre tine, ori bună, ori rea. Deci, mă rog ție, sârguiește-te, ca să aud bună înștiințare despre tine. Dar cine îmi va aduce aceea bună înștiințare că Fevronia s-a sfârșit mucenicește pentru Hristos și s-a socotit între mucenici?”

Fericita Fevronia a zis către Vriena: „Maica mea, cred Domnului că n-am călcat niciodată porunca ta în vreun chip. Așa și acum voi păzi necălcate poruncile și învățăturile tale; căci ce vor vedea popoarele se vor minuna și vor ferici bătrânețile Vrienei, zicând: „Aceasta este cu adevărat sădirea și creșterea Vrienei, egumena cea mare!” Eu voi arăta, cu ajutorul Stăpânului meu, în chipul acesta femeiesc, bărbăteasca mărime de suflet. Voi rugați-vă pentru mine și mă lăsați să mă duc la nevoința care îmi stă înainte”. Tomaida a zis către dânsa: „Sora mea, Fevronia, viu este Domnul, că și eu voi veni în urma ta! Mă voi îmbrăca în haine mirenești și, stând la priveliște în popor, voi privi la nevoința ta!” Ostașii, silind pe Fevronia să meargă și voind s-o ducă repede, ea a zis către acele sfinte starețe: „Maicele mele, mă rog vouă, dați-mi binecuvântarea de cale și vă rugați lui Dumnezeu pentru mine!”

Atunci Vriena, ridicându-și mâinile spre cer, a început a se ruga cu glas mare, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce Te-ai arătat roabei Tale Tecla, în vremea patimilor ei, în chipul lui Pavel, arată-Te și acum smeritei Tale roabe, Fevronia, în ceasul nevoinței ei și, nevăzut, întărește-o de sus, ca și într-însa să se preamărească numele Tău cel sfânt! „Vriena rugându-se astfel și cuprinzând pe Fevronia și sărutând-o, a eliberat-o cu multe lacrimi. Ostașii, luând-o pe Fevronia, au dus-o la muncitorul Selin; iar Vriena, petrecând puțin pe iubita sa fiică, s-a întors în mănăstire plângând și tânguindu-se și, aruncându-se la pământ în biserică, striga și se ruga către Dumnezeu pentru Fevronia.

Tomaida lăsând pe Vriena plângând în biserică, s-a îmbrăcat în haine mirenești de femeie și a alergat la priveliște în urma Fevroniei. Încă și femeile care mergeau în ziua de vineri la mănăstire și ascultau învățăturile Fevroniei, alergau la priveliște, bătându-și piepturile, vărsând lacrimi și, de durere, își rupeau inimile lor, cum să se lipsească de o învățătoare ca aceea. Auzind aceasta și jupâneasa Ieria, cum că Fevronia va fi dusă la cercetare în priveliște, sculându-se, a strigat cu glas mare de tânguire, încât s-au înspăimântat părinții ei și toți ce erau în casă. Atunci ei au întrebat-o, care este pricina acelei tânguiri, iar ea le-a răspuns, zicând: „Sora mea, Fevronia, este dusă la priveliște! Învățătoarea mea s-a dus la munci pentru Hristos Domnul!” Părinții ei căutau s-o potolească din plâns, însă ea și mai mult striga către ei, zicând: „Lăsați-mă să plâng cu amar pe Fevronia, sora și învățătoarea mea!”

Acestea zicându-le ea, au pornit și părinții ei spre tânguire, plângând toți pentru Fevronia. Ieria mai ruga pe părinții ei s-o lase să se ducă la priveliște; iar ei au lăsat-o să se ducă. Deci, luându-și multe slugi, a alergat plângând la locul de priveliște unde erau o mulțime de femei, care plângeau. Pe drum a ajuns și pe călugărița Tomaida îmbrăcată mirenește, cu care, cunoscând-o, s-a dus împreună plângând și au mers la locul de priveliște, unde se adunase mulțime de popor; și apoi, venind și judecătorul, a stat la locul său.

Astfel toată priveliștea rânduindu-se, muncitorii Selin și Lisimah au poruncit să aducă pe Sfânta Fevronia. Deci, mireasa lui Hristos stând înaintea lor, fiind cu mâinile la spate și atârnându-i lanțuri grele de grumaji, pe care văzând-o poporul a plâns și a lăcrimat; dar muncitorul Selin a poruncit să fie tăcere și a zis către Lisimah: „Întreabă pe acea femeie și ascultă-i răspunsurile ei”. Lisimah a început a o întreba, zicându-i: „Spune-ne de ce rânduială ești, roabă sau liberă”. Fevronia a răspuns: „Sunt roabă”. Zis-a Lisimah: „A cui roabă ești?” Fevronia a răspuns: „Sunt roaba lui Hristos”. Lisimah a întrebat-o „Care este numele tău?” Fevronia a răspuns: „Mă numesc creștină smerită”. Zis-a Lisimah: „Numele tău voiesc ca să-l știm”. Răspuns-a Fevronia: „Ți-am spus că sunt creștină, iar de voiești să-ți zic numele cel din naștere, maica mea m-a numit Fevronia”.

Atunci muncitorul a poruncit lui Lisimah să înceteze de a o mai întreba. Deci, a început singur a grăi către dânsa: „Știu zeii, o, Fevronia, că nu ar fi voit să te învrednicească pe tine vorbei mele, dar, deoarece blândețea și frumusețea feții tale mi-au biruit mânia și iuțimea pe care o aveam asupra ta, te întreb, nu ca pe o osândită, ci ca pe o fiică a mea. Ascultă fiică, martori îmi sunt zeii că îți spun adevărul: acesta pe care îl vezi că șade cu mine este nepotul meu Lisimah. Eu și Antim tatăl lui, l-am logodit cu o fecioară de bun neam, îndestulată cu multe bogății și fiică a lui Prosfor senatorul. Însă, de te vei supune nouă, atunci logodna cu fiica lui Prosfor o vom strica și cu tine vom întări cuvântul spre însoțire; deci, vei fi soția lui Lisimah, șezând de-a dreapta lui, precum stau eu acum. Uită-te la el și vezi de este frumos ca tine sau nu. De vei asculta sfatul meu ca al unui părinte, te voi face slăvită și bogată pe pământ, încât nu vei mai cunoaște sărăcia. Eu n-am nici femeie, nici fii și toate ale mele ți le voi da ție. Te voi face stăpână peste toate averile mele pentru că toate le voi da zestre stăpânului meu Lisimah. Voi fi pentru voi ca un tată, și toate femeile, văzându-te învrednicită cu o cinste ca aceea, te vor preamări și ferici; apoi se va bucura și biruitorul nostru împărat și multe vă va dărui vouă, că a și făgăduit că are să pună pe Lisimah, eparh al Romei. Iată ai auzit toate, acum răspunde-mi mie, ca tatălui tău, cele ce sunt plăcute zeilor noștri ca să se înveselească sufletul meu; iar de nu vei asculta sfaturile mele, zeii știu că în mâinile mele, nici trei ceasuri nu vei mai fi vie. Acum alege și ne spune ceea ce voiești”.

La acestea Sfânta Fevronia a răspuns: „O, judecătorule, am la ceruri cămară nefăcută de mână, în care se săvârșește nunta cea nestricată în veci. Zestre am toată împărăția cerului, iar ca Mire am pe Cel fără de moarte; deci, nu voiesc să mă însoțesc cu un om muritor și stricăcios și nu voiesc să aud de cele ce îmi făgăduiești. Nu te mai osteni întru acelea, judecătorule, pentru că, nici momindu-mă, nu vei spori ceva, nici cu îngrozire nu mă vei înfricoșa!”

Acestea auzindu-le, judecătorul s-a supărat foarte rău și a poruncit ostașilor ca să rupă hainele de pe dânsa și, încingând-o cu o ruptură mică și proastă, să o pună dezbrăcată înaintea tuturor ca, singură văzându-se într-o rușine ca aceea, să se rușineze și să cunoască ce fel de slavă i se făgăduise ei și ce fel de necinste i-a venit acum. Ostașii, făcând după cum le-a poruncit, au pus-o astfel înaintea tuturor. Atunci Selin a zis către dânsa: „Ce zici acum, Fevronia? Oare vezi din câte bunătăți ai căzut?” Sfânta a răspuns: „Ascultă, judecătorule nedrept, nu numai hainele de pe mine de le vei lua, dar și legătura asta, și în toată goliciunea de mă vei lăsa, întru nimic nu socotesc rușinea asta; pentru că unul este Ziditorul și Mirele meu Hristos, pentru Care sufăr cu bucurie, nu numai această goliciune, ci cu sabia doresc a mă tăia și a mă arde în foc! O, de m-ar învrednici pe mine să pătimesc pentru Acela, Care pentru mine a pătimit cele mai grozave chinuri!”

Atunci Selin a zis către dânsa: „O, nerușinato și vrednică de toată necinstea, știu că te mândrești întru frumusețile tale și de aceea nu socotești spre rușine necinstea, ci o socotești ca laudă, ca să stai astfel goală în priveliște”. Răspuns-a sfânta: „Știe Hristosul meu că până în ziua de azi n-am văzut față de bărbat și nici fața mea nu a văzut-o cineva din mireni; dar acum, căzând în mâinile tale, să fiu oare fără de rușine? Tu singur ești fără de rușine că ai dezvelit înaintea tuturor trupul meu cel fecioresc. Însă spune-mi, o, nebune judecător, care dintre luptătorii olimpici, nevoindu-se, ies la luptă și vin îmbrăcați cu haine? Oare nu se luptă goi, până ce biruiesc pe cel împotrivă luptător? Așa și eu, ieșind la luptă cu potrivnicul, bătăi și foc așteaptă trupul meu. Deci, cum voi putea să fiu îmbrăcată cu haine ca să sufăr unele ca acestea? Oare nu primește răni trupul cel gol? Deci, goală vin spre nevoință, ca să biruiesc pe satana, tatăl tău, nebăgând în seamă muncile!”

Atunci Selin a zis către slujitori: „Deoarece femeia aceasta singură dorește munci de foc și de bătăi și spune că nu se teme, să o întindeți pe dânsa în patru părți și, aprinzând foc dedesubt, să o bată patru oameni cu toiege pe spate”. Atunci îndată slujitorii au început a o munci, bătând-o cumplit; iar sângele curgea din trupul ei. Iar focul de sub dânsa ca să nu se stingă, turnau peste el unsoare, ca astfel să facă mai multă văpaie și să o ardă mai cumplit. Deci, mucenița fiind multă vreme muncită, poporul striga către muncitor: „Miluiește, îndurate judecător, miluiește pe acea fecioară!” Dar el, neascultând rugămintea poporului, poruncea ca mai cumplit să o bată. Iar după ce s-a mai îmblânzit din mânie, a poruncit să înceteze a o mai munci și, crezând că este moartă, a aruncat-o afară din foc. Tomaida, văzând-o muncită în chinuri cumplite ca acelea pe Sfânta Fevronia, a slăbit cu duhul și cu trupul și a căzut la pământ lângă picioarele Ieriei. Ieria, ridicându-și glasul, a strigat: „Amar mie, sora mea Fevronia, amar mie învățătoarea mea, de acum nu voi mai auzi învățătura ta. Nu numai de tine m-am lipsit, dar și de Tomaida, iată și aceea moare pentru tine!”

Astfel strigând Ieria, Fevronia, care zăcea la pământ, a auzit glasul ei și a rugat pe cei ce stăteau aproape să toarne apă pe fața Tomaidei. Deci, făcându-se așa, Tomaida și-a venit în fire și, întărindu-se, a stat pe picioarele sale. Judecătorul, văzând pe Fevronia vie, a zis către dânsa: „Ce zici, Fevronia! Cum ți s-a părut că este cea dintâi nevoință a pătimirii tale!” Sfânta Muceniță a răspuns: „La cea dintâi nevoință m-ai văzut că sunt nebiruită; deci, nu mă îngrijesc de muncile cele rânduite de tine!” Atunci Selin a zis către slujitori: „Spânzurați-o pe lemnul cel de muncă, și-i strujiți coastele ei cu piepteni de fier și cu foc să-i ardeți coastele ei!” Deci, muncitorii îndeplinind porunca, Sfânta Muceniță Fevronia și-a ridicat ochii la ceruri, și a strigat: „Doamne, vino în ajutorul meu și nu mă lăsa pe mine, roaba Ta, în ceasul acesta!”

Acestea zicându-le, a tăcut. Apoi, fiind strujită și arsă în foc, mulți din cei ce se adunaseră la priveliște, nemaiputând să vadă o muncire ca aceea, au plecat de acolo; iar alții strigau către judecător să cruțe pe acea tânără fecioară, care cu nimic nu a fost vinovată. Atunci judecătorul a poruncit slujitorilor să înceteze; iar sfânta încă fiind spânzurată, ighemonul a început iarăși s-o întrebe, dar ea n-a răspuns. Atunci ighemonul a poruncit s-o scoată de pe lemnul de muncă și s-o lege de-o roată ce era întărită în pământ. Apoi a zis: „Deoarece această femeie îndărătnică nu voiește să-mi răspundă, să i se taie limba și să se arunce în foc”. Mucenița, auzind aceasta, îndată și-a scos limba din gură și a făcut semn muncitorului să i-o taie. Dar muncitorul slujitor a întins mâna să-i taie limba, iar poporul a strigat, jurând cu zeii pe judecător și rugându-l să nu facă aceasta. Apoi, muncitorul a plecat și n-a mai poruncit să-i taie limba, dar în locul ei să-i scoată dinții. Atunci îndată unul din muncitorii slujitori, luând un fier, a început să-i scoată dinții unul câte unul și să-i arunce la pământ; iar după ce i-a scos șaptesprezece dinți, judecătorul a poruncit să înceteze.

Atunci din gura ei curgea mult sânge și de durere cumplită ce avea, sfânta slăbise foarte mult cu trupul. Deci, chemând un doctor, a adus puțină doctorie și a potolit curgerea sângelui. După aceea, Selin a început iarăși a o întreba, zicând: „Fevronia, măcar acum supune-te judecății și închină-te zeilor”. Sfânta a răspuns: „Anatema ție, blestematule, tu cel ce ai îmbătrânit întru fărădelege, slujind diavolului! Oare voiești să-mi împiedici calea mea și nu mă lași să merg degrabă la Hristos, Mirele meu? Mai bine sârguiește-te ca, mai degrabă, să mă scoți din trupul acesta de pământ, deoarece Hristos, iubitul meu, mă așteaptă!” Selin a zis: „Cu adevărat voi pierde trupul tău cu sabie și cu foc, pentru că te văd că încă fără de rușine te mândrești cu tinerețile tale, și nici un folos nu-ți va fi din aceasta; pentru că mândria ta îți va aduce multe răutăți și multe munci rele” Dar sfânta muceniță de durere mare nu putea să-i răspundă, ci prin tăcerea sa, pornea și mai mult spre mânie pe muncitor.

Atunci Selin a poruncit să-i taie sânii ei cei feciorești. Poporul, auzuind aceasta, striga și ruga pe judecător să nu poruncească să se facă aceasta; dar el, mâniindu-se asupra muncitorului slujitor, a zis: „Pentru ce zăbovești, spurcatule și vrăjmaș al zeilor noștri? Pentru ce nu faci ceea ce ți se poruncește?” Atunci acela, luând un brici, a început a tăia sânul cel drept al muceniței; iar ea, ridicându-și ochii spre cer, a strigat cu glas mare, zicând: „Doamne Dumnezeul meu, vezi răutatea ce mi se face mie și primește în mâinile tale sufletul meu!” Aceasta spunând, a tăcut și nimic nu mai zicea. Deci, tăindu-i-se amândoi sânii și aruncându-i pe pământ, judecătorul a poruncit să aducă foc și să ardă rănile acelea din care curgea sânge. El a mai poruncit să-i ardă și pântecele mult timp, până se vor arde astfel toate măruntaiele ei. Mulți din popor numaisuferind să vadă o muncire ca aceea, au plecat de la priveliște și cu glas mare blestemau pe Dioclețian și pe zeii lui.

După aceea Tomaida și Ieria au trimis o slujnică la mănăstire ca să spună Vrienei toate cele ce se făcuseră. Vriena, auzind acelea, s-a umplut cu bucurie și cu lacrimi a strigat către Dumnezeu: „Doamne Iisuse Hristoase, vino în ajutorul roabei tale, Fevronia!” Apoi s-a aruncat la pământ, plângând și strigând: „Unde ești acum, Fevronia? Unde ești, fiica mea cea dulce? Unde ești, roaba lui Hristos? Unde ești, frumusețea rânduielii bisericești?” Apoi, sculându-se și ridicându-și mâinile spre cer, a zis: „Doamne, caută spre smerita roaba Ta, Fevronia, și grăbește a-i ajuta ei! Fă așa ca să o vadă ochii mei sfârșită prin mucenicie și rânduită în ceata sfinților îngeri!”

La priveliște, Selin, necuratul muncitor, a poruncit să dezlege pe muceniță, care era legată; și, îndată, sfânta a căzut la pământ, nemaiputând să stea. Atunci comitul Prim a zis încet către Lisimah: „Pentru ce nu încetezi o muncire ca aceasta!” Lisimah a răspuns: „Lasă, frate, căci pătimirea ei va fi spre folos multora din cei ce privesc la dânsa. Aceasta socotesc că și mie îmi va fi de folos spre mântuire. Am auzit de la maica mea, cum că ceilalți s-au mântuit cu chipul mucenicilor. Deci, să-și săvârșească și această pătimire a sa spre mântuirea multora”.

Ieria, văzând pe muceniță căzută la pământ, a strigat cu glas mare către judecător, zicând: „O, muncitorule fără de omenie, au nu erau destul muncile cele dintâi care s-au făcut acestei fecioare nevinovate? Au, nu-ți aduci aminte de maica ta, care asemenea era îmbrăcată cu trup femeiesc? Au n-ai supt lapte din sânuri, asemenea cu acestea pe care le-ai tăiat de la această fecioară? Pentru aceea te-ai hrănit din sânuri femeiești, ca atâta cumplire și muncire să săvârșești contra acelor părți femeiești? Mă minunez cu adevărat, cum nimic nu poate să milostivească obiceiul tău cel nemilostiv și fără de omenie? Dar să știi cu adevărat, că în chipul în care ai muncit tu pe această fecioară, așa nu te va cruța nici pe tine Împăratul ceresc!”

Ieria, zicând aceste cuvinte, Selin s-a umplut de mânie și a poruncit ostașilor s-o prindă din mijlocul poporului, vrând s-o muncească îndată înaintea tuturor. Ieria, auzind aceasta, a dat poporul la o parte și mergea singură cu bucurie la el și striga: „Doamne, Dumnezeul Fevroniei, primește-mă cu dânsa și pe mine smerita roaba ta!” Deci, mai înainte până a nu ajunge ea și până a nu sta înaintea ighemonului, judecătorii, prietenii lui, l-au sfătuit să nu muncească pe Ieria înaintea tuturor, fiindcă este de neam bun și mare, ca nu cumva de frică, văzând-o toată mulțimea poporului pe aceea muncindu-se, să voiască a pătimi cu dânsa, și astfel va pieri toată cetatea. Selin, ascultând sfatul prietenilor săi, a sfătuit să nu mai aducă pe Ieria la întrebare; ci, mâniindu-se asupra ei, a răcnit cu glas mare, zicând: „Ascultă, Ierie, vii sunt zeii, că tu ai mijlocit Fevroniei multe răutăți, cu cuvintele tale îndrăznețe și fără de rușine”. Acestea zicând, îndată a poruncit să se taie mâinile Sfintei Fevronia. Atunci, purtătorul de arme, punând îndată un lemn sub mâna dreaptă, a lovit cu securea și a tăiat-o; asemenea a tăiat-o și pe cea stângă. Muncitorul a poruncit să-i taie și piciorul cel drept, și, fiind pus un lemn sub picioarele ei, purtătorul de arme a luat securea și a lovit cu putere mare în glezne, însă n-a putut să-i taie piciorul. De asemenea, lovind a doua oară, nimic n-a sporit.

Atunci poporul a făcut strigare mare, căci toți se întristau pentru o muncire ca aceea. Purtătorul de arme, lovind pentru a treia oară, abia a putut să-i taie piciorul. Fevronia se cutremura din tot trupul de cumplita durere, deși era aproape de sfârșit. Însă, pe cât putea, întindea și piciorul celălalt, punându-l pe lemn ca să fie tăiat. Judecătorul, văzând aceasta, a zis: „Oare vedeți puterea acestei femei fără de rușine?” Și a zis către purtătorul de arme cu multă mânie, să-i taie și piciorul celălalt; și i l-a tăiat. Lisimah, sculându-se de la locul său, a zis lui Selin: „Ce vei mai face acestei ticăloase fecioare? Să mergem acum de aici, căci este vremea prânzului”. Nelegiuitul Selin a răspuns: „Vii sunt zeii noștri, că nu o voi lăsa pe dânsa cu viață, ci voi sta aici până ce va muri!” Petrecând multe ceasuri sufletul în trupul sfintei mucenițe, Selin a zis către purtătorii de arme: „Oare este încă vie acea femeie?” Aceia i-au răspuns: „Este vie, pentru că sufletul ei este încă într-însa”.

Atunci Selin a poruncit să-i taie sfântul ei cap. Deci, un ostaș, luând sabia în mână, cu cealaltă mână a apucat perii capului și astfel a înjunghiat-o în grumazi, precum cineva junghie o oaie; apoi, i-a tăiat și sfântul ei cap. Judecătorii, sculându-se îndată, s-au dus să prânzească; iar Lisimah se întorcea de la priveliște plângând.

După uciderea Sfintei Mucenițe Fevronia, credincioșii, care erau printre popor, voiau să ia sfintele ei moaște; dar Lisimah a pus ostași să păzească trupul ei, ca nici unul din mădularele cele tăiate să nu se răpească de cineva. El însuși fiind în multă supărare și mâhnire nu a gustat mâncare sau băutură, ci închizându-se în cămară se tânguia pentru uciderea Fevroniei. Asemenea și Selin, unchiul lui Lisimah, înștiințându-se de tânguirea lui Lisimah, s-a mâhnit și n-a gustat bucate; ci, sculându-se, umbla tulburat prin palat încoace și încolo. Privind el în sus, deodată a căzut asupra lui frică și spaimă și a rămas mut. Deci, răcnind foarte tare și mugind ca un bou, s-a lovit cu capul de un stâlp de marmură ce era acolo și, sfărâmându-și capul, a căzut la pământ mort. Din aceasta s-a făcut gâlceavă și strigare între slugi și ostași. Lisimah, auzind de aceasta, a ieșit degrabă din cămara sa și, alergând la locul unde zăcea mort unchiul lui, s-a umplut de mirare și de spaimă. Și poruncind să înceteze strigarea și gâlceava aceea, întreba: Cum s-a întâmplat aceasta? Cei ce stăteau de față i-au spus ceea ce se întâmplase. Auzind el aceasta, a clătinat capul și a zis: „Mare este Dumnezeul creștinilor! Bine este cuvântat Dumnezeul Fevroniei! Dumnezeu a răsplătit sângele ei cel nevinovat!”

Aceasta zicând, a poruncit să scoată trupul lui Selin afară din cetate și să-l îngroape după obiceiul păgânesc. Deci, chemându-l la sine pe comitul Prim, a zis către el: „Jură-te pe tine cu Dumnezeul creștinesc, ca să nu calci porunca mea, pe care ți-o voi da! Sârguiește-te îndată și pregătește o raclă de lemn pentru trupul Fevroniei și trimite propovăduitori pretutindeni, ca toți creștinii să se adune fără frică la îngroparea Muceniței Fevronia; fiindcă Selin a murit. Tu știi, iubite Prim, dorința inimii mele. Deci, ia ostași și, adunând trupul Fevroniei cu mădularele cele tăiate, să-l duci la mănăstire. Însă, păzește să nu ia cineva din mădularele cele tăiate ale ei. Asemenea, să aduni și pământul acela pe care s-a vărsat sângele ei, ca să nu-l lingă câinii și, săpându-l, să-l duci la mănăstire”. Comitul, îndată, după porunca lui Lisimah, chemând o ceată de ostași, a dat în mâinile lor să ducă sfântul ei trup, iar el singur, adunând mădularele cele tăiate, capul, mâinile, picioarele, sânii și dinții și învelindu-le în haina sa, le-a dus la mănăstire, urmându-i o mulțime de popor.

Deci, mergând la mănăstire, n-a lăsat să intre înăuntru pe nimeni din popor, decât numai pe Tomaida și pe Ieria. Atunci cinstita stareță, egumena Vriena, văzând trupul Fevroniei și mădularele cele tăiate, a slăbit cu trupul de mare jale și a căzut la pământ ca moartă. Iar comitul, punând străji de ostași lângă mănăstire s-a întors la Lisimah. Vriena, abia și-a venit în fire după multe ceasuri și, sculându-se, cuprindea trupul muceniței sfinte, strigând: „Vai mie, fiica mea Fevronia, acum te-ai dus din ochii maicii tale, Vriena! Cine va citi acum surorilor dumnezeieștile Scripturi? Ce mâini vor deschide cărțile tale?” Astfel plângând Vriena, toate surorile care se duseseră cu Eteria s-au întors la mănăstire și, căzând, s-au închinat cu lacrimi trupului Fevroniei. De asemenea și Ieria striga: „Mă voi închina sfintelor picioare, care au călcat capul șarpelui! Voi săruta rănile trupului cel sfânt, prin care s-a vindecat sufletul meu! Voi încununa cu flori de laudă capul acela, care, prin frumusețea nevoinței sale, a încununat neamul femeiesc!” Tot astfel plângeau cu tânguire mare și celelalte surori deasupra sfintelor moaște.

Deci, spălându-le, le-a pus pe scândura pe care sfânta avea obiceiul a se odihni și a lipit mădularele tăiate la locul lor; și astfel a dus-o în biserică cu cântare de psalmi. După ce a trecut ziua, Vriena a poruncit să deschidă poarta mănăstirii, ca toți care vor veni să vadă pe sfânta muceniță să intre și să preamărească pe Dumnezeu, Cel ce i-a dat în pătimiri atâta răbdare.

Intrând înăuntru o mulțime de popor, a venit și Lisimah împreună cu comitul. Deci, Lisimah a zis către el: „Eu mă lepăd de toate părinteștile obiceiuri, de slujirea de idoli și de bogățiile mele și voi merge să mă unesc cu Hristos!” Comitul a răspuns: „Și eu voi face ca și tine! Să piară Dioclețian și toată împărăția lui, căci toate lăsându-le, voi sluji lui Hristos!” Astfel, învoindu-se amândoi, au lăsat divanul și au venit în mănăstire la moaștele Sfintei Mucenițe Fevronia. Acolo a venit și episcopul acelei cetăți, cu preoți, cu clerici și cu mulțime de călugări, săvârșind toată noaptea slujbă de laudă lui Dumnezeu, cu lacrimi și cu bucurie duhovnicească.

Făcându-se ziuă, a adus un sicriu făcut înadins pentru moaștele Sfintei Mucenițe Fevronia și le-a pus într-însul cu bună rânduială, fiecare mădular tăiat la locul lui, iar dinții i-a pus pe piept. Apoi, ungând moaștele cu miruri și aromate, le-a îngropat în biserică, slăvind și mulțumind lui Dumnezeu. De la mormântul ei bolnavii luau tămăduiri; astfel că mulți dintre elini au crezut în Hristos Dumnezeul nostru și s-au botezat. Asemenea Lisimah și comitul Prim au primit Sfântul Botez și, lăsându-și dregătoriile, nu s-au mai întors la împăratul cel păgân. Ei, lepădându-se de toată lumea, au mers la arhimandritul Marcel și au luat viața călugărească, petrecând cu dumnezeiască plăcere în pustnicești nevoințe și prin cinstit sfârșit au trecut la Hristos. Asemenea și fericita Ieria, dând toate averile sale mănăstirii, a zis către Vriena: „Rogu-mă ție, maica mea, primește-mă la tine ca pe o fiică, în locul Sfintei Fevronia, și-ți voi sluji cu toată supunerea precum îți slujise ea!” Aceasta zicând, a luat de pe dânsa toate podoabele femeiești de mult preț și le-a dat spre înfrumusețarea bisericii și, lepădându-se de lume, s-a făcut călugăriță.

Pomenirea Sfintei Mucenițe Fevronia se prăznuia în toți anii în ziua de 25 ale lunii iunie, zi în care sfânta a pătimit pentru Hristos, când se făceau și minuni în ziua praznicului ei. Căci la cântarea cea de toată noaptea, sfânta muceniță se arăta, stând în mijlocul surorilor ce cântau, luându-și locul său de mai înainte. Deci, când au văzut-o pe dânsa la arătarea cea dintâi, toate surorile s-au înfricoșat, iar Vriena a strigat cu glas mare: „Iată, fiica mea Fe-vronia, a venit la noi!” Deci, vrând cu dragoste să o cuprindă cu mâinile sale ca o maică, îndată Sfânta Fevronia s-a făcut nevăzută. Din acea vreme nimeni nu mai îndrăznea să se atingă de ceea ce se arăta sau să-i zică vreun cuvânt, decât numai priveau la dânsa cu spaimă și cu mirare. Din arătarea ei ele simțeau bucurie și veselie în sineși; iar inima ei, umplându-se de acea bucurie, lăcrima și astfel stătea ca la trei ceasuri văzută tuturor, apoi iarăși se făcea nevăzută. Episcopul, având evlavie spre Sfânta Muceniță, a făcut în cetate o biserică în numele ei, pe care, zidind-o vreme de șase ani, a sfârșit-o și, aducând episcopii de primprejur la sfințirea ei în ziua praznicului Sfintei Fevronia, a voit să aducă în biserică sfintele ei moaște.

Deci, după cântarea de laudă de toată noaptea, episcopii cu tot clerul au mers în mănăstire, unde, rugându-se, au descoperit mormântul sfintei și, deschizând racla, au văzut cinstitele ei moaște strălucind ca o rază de soare. Călugărițele, văzând aceasta, plângeau și se tânguiau că se lua de la dânsele o vistierie de mare preț. Când mâinile celor sfințiți s-au atins de raclă să o ia, îndată s-a făcut atâta zgomot în văzduh, încât tot poporul a căzut de frică cu fețele la pământ. Apoi, după un ceas, îndrăznind iarăși a se atinge de raclă, pământul s-a cutremurat foarte tare, încât s-a clătinat toată cetatea. Atunci au cunoscut toți, că sfânta muceniță nu voiește să fie luată din locul său; iar episcopul s-a mâhnit foarte mult și nu a mai îndrăznit să se mai atingă de racla sa.

Deci, episcopul a grăit către egumena Vriena: „Ascultă soră, tu știi câtă sârguință am pus, ca întru slava și cinstea Cuvioasei Mucenițe Fevronia să ridic această biserică, de la a cărei zidire se împlinesc acum șase ani; însă de vreme ce sfânta muceniță nu voiește să asculte de rugăciunile noastre, ca să treacă în biserica cea zidită în numele ei, mă rog ție, ca să iei măcar una din mădularele ei cele tăiate și cu mâinile tale să ne-o dai nouă, ca să nu fie osteneala noastră fără rod și fără spor”. Atunci Vriena, întinzându-și mâna, s-a atins de racla sfintei, vrând s-o ia și s-o dea episcopului, dar mâna Vrienei a rămas ca moartă. Atunci Vriena, plângând, a început a grăi către sfânta: „Mă rog ție, fiica și sfânta mea Muceniță Fevronia, nu te mânia asupra mea, maica ta, ci adu-ți aminte de ostenelile mele și nu-mi defăima bătrânețile mele”. Acestea zicându-le, s-a slăbit mâna ei. După aceasta Vriena, iarăși plângând, a grăit către sfânta: „Stăpâna noastră, dă-ne nouă binecuvântare și nu ne mâhni!”

Aceasta zicând-o, iarăși și-a întins mâna ei și a luat unul din dinții ei, care se aflau pe piept și l-a dat episcopului; după aceea îndată s-a închis racla. Episcopul, luând cu bucurie dintele acela de la moaștele sfinte, l-a pus într-un vas de aur și s-a întors cu tot poporul, ducând acel dar cu cântări de psalmi, cu lumânări, cu veselie și cu prăznuire. Și, aducându-l în biserică, a sfințit-o pe ea, făcând într-acea zi cu rugăciunile sfintei multe tămăduiri. Căci câți au fost orbi, au văzut; câți erau șchiopi s-au îndreptat și câți erau îndrăciți, au scăpat de îndrăcire; și ori de ce neputință era cuprins cineva, numai atingând gura și sărutând acea mică parte luată din moaștele sfintei, îndată câștiga tămăduire și se ducea sănătos la casa sa, bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu.

După sfințirea acelei biserici, Cuvioasa egumenă Vriena a mai trăit doi ani și s-a apropiat de fericitul său sfârșit. Deci, punând egumenă în locul său pe Tomaida, s-a mutat către Domnul. Iar eu, Tomaida – zice scriitoarea acestei vieți -, după mutarea maicii Vriena, am scris viața și pătimirea Sfintei Mucenițe Fevronia. Asemenea și cele despre Lisimah, pe care le-am auzit din gura lui singură. Toate acestea le-am scris spre folosul celor ce vor citi și vor asculta și spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Dionisie

Dionisie, acest minunat părinte, era din hotarele Castoriei, dintr-un sat ce se chema Horison. Părinții lui erau lucrători de pământ, nici bogați, nici săraci, dar viețuiau în îndestulare, ca unii ce erau binecredincioși și îmbunătățiți. Deci, Dionisie, născându-se din niște părinți ca aceștia, a învățat puțină carte. Dar fiindcă era din fire priceput și înțelept, a defăimat bunătățile vieții de acum, ca pe niște bunătăți stricăcioase și trecătoare și a dorit pe cele cerești și veșnice, pe care le socotea în fiecare zi și le cugeta cu mintea.

Deci, precum cerbul cel însetat aleargă cu multă dorință la izvoarele apelor, tot astfel și inima fericitului Dionisie ardea de dumnezeiescul dor. Drept aceea, după înțelegerea lui cea bună, l-a învrednicit și Domnul și s-a făcut robul Lui cu adevărat; însă ascultați povestirea de la început.

Dionisie avea un frate mai mare decât el, cu numele Teodosie, și precum erau frați după trup, asemenea și după chipul feții, la fapta bună și la așezarea sufletului. Teodosie, când era de optsprezece ani, a voit să se ducă la Constantinopol, ca să se întâlnească cu oameni îmbunătățiți în fapte, și să se folosească de cuvintele lor.

Deci, a lăsat casa, patria, părinții și pe fratele său Dionisie, care era copil mic, și s-a dus la împărăteasca cetate, sălășluindu-se la patriarhie, unde erau monahi îmbunătățiți în fapte bune și minunați la cântarea de laudă și nevoință. El s-a folosit mult de la aceia, învățând toată dumnezeiasca Scriptură și toate dogmele, ca unul ce era lesne priceput la minte; astfel era iubit de toți, fiind cucernic la chipul feții și de neam bun. El era cinstit și foarte vesel, blând la obicei și la vorbă, dulce și minunat la fapta bună. Pentru aceea patriarhul l-a iubit și l-a hirotonit mai întâi diacon, apoi preot. Aceasta o făcuse fiindcă văzuse într-însul mari fapte bune, că, de când luase vrednicia preoției, se nevoia mai mult în fapte bune, sporind în fiecare zi în putere. Dar, având dorință mare să se ducă la loc liniștit și netulburat, a plecat din cetate și s-a dus la Sfântul Munte al Athonului.

Închinându-se Teodosie la toate chiliile și mănăstirile din Athos, a pus metanie la cinstita mănăstire Filoteu, pentru că acolo erau, după numire, cu adevărat oameni iubitori de Dumnezeu și cu fapte bune. Pe acei monahi atât îi urma și le râvnea de-a pururea pomenitul, încât în puțină vreme i-a covârșit pe toți. El s-a făcut chip și dreptar al petrecerii și rânduielii monahicești și se arăta în mijlocul acelei sinodii și adunări, chip însuflețit și împodobit cu toate faptele bune; sau – cum zicem proorocul -, un măslin răsădit în dumnezeiescul lăcaș și plin de roade. Drept aceea, după o vreme oarecare, murind egumenul, toți au rugat pe Teodosie să primească cinstea de egumen, ca un bun și foarte iscusit. Deci, ca să nu se facă neascultător, a luat asupra lui grija și greutatea tuturor și îi păstorea la pășuni de viață purtătoare, după dumnezeieștile porunci, fără lenevire și cu multă sârguință. Despre el se dusese vestea mai în tot locul și mulți se adunau acolo, ca să ia folos sufletesc.

Dar să revenim la cuvântul ce ne stă înainte, adică să spunem și despre fratele lui, Dionisie, care a dorit și el să se facă monah, dar, fiind încă tânăr, a rămas în casa lor, apoi cum a venit el la Athos și a zidit acea minunată mănăstire. După aceea iar vom istorisi și celelalte despre acest înțelept Teodosie, care a fugit din patria sa, precum s-a zis mai sus.

Sfântul Dionisie, auzind de Sfântul Munte, a dorit să se ducă acolo să ia sfânta schimă. Dar, auzind că acolo era lege și hotar sobornicesc, ca să nu primească pe nici un tânăr fără barbă, și care ar fi călcat o poruncă ca aceasta să fie afurisit și neiertat, s-a temut de certare. Deci, a așteptat ca un înțelept să-i crească barba și atunci să se ducă, ca să nu se facă pricinuitor de sminteli. După ce i-a crescut barba și a aflat că fratele său, Teodosie, era egumen, n-a mai avut răbdare, ci a alergat la muntele Athonului și s-a făcut multă veselie și bucurie între frați, cântând cu toții psaltirea lui David: Iată, ce este bun și ce este frumos, fără numai a locui frații împreună. Deci, după puține zile l-a tuns și l-a făcut monah. El mulțumea și slăvea pe Domnul, că a dobândit ceea ce dorise. Învățând de la acel bun păstor toată rânduiala petrecerii monahicești, urma cât putea pe cei îmbunătățiți și se nevoia să se facă mai îmbunătățit în fapte bune. Egumenul, văzându-l sporind atâta, l-a învățat și dumnezeiasca Scriptură; fiindcă mai înainte știa puține, precum am zis. Deci, după ce a învățat toată Sfânta Scriptură, și dumnezeieștile dogme ale Bisericii, l-a făcut eclesiarh și astfel slujea în dumnezeiasca biserică cu multă sârguință. După aceea, mărturisindu-se cu de-amănuntul și aflându-l vas curat și neîntinat, l-a dus la episcopul eparhiei și l-a hirotonisit diacon. Apoi, după ce s-a făcut de treizeci de ani, l-a hirotonisit și preot. De atunci, mai vârtos și mai mult se smerea și nu se înălța cum fac unii ieromonahi, ci se sârguia în toate faptele bune să urmeze povățuitorului. El în fiecare zi se dădea spre nevoințe mari și spre biruință contra răului stăpânitor de lume, împuternicindu-se de preabunul Dumnezeu, ca pe cele din urmă – după Sfântul Pavel -, uitându-le și întinzându-se la cele dinainte.

Acești frați străluceau în acea sfințită mănăstire, în mijlocul celorlalți părinți, întocmai ca două stele prealuminoase. Astfel că Dumnezeu Se slăvea într-înșii ca Cel ce slăvește pe cei ce-L slăvesc. Însă dumnezeiescul Dionisie, având mai mult dor și mai multă dragoste în inimă către Dumnezeu, se dădea la aspre și pustnicești nevoințe. Astfel postea mai mult, priveghea toată noaptea rugându-se și era necâștigător cu totul, având două haine și pe Dumnezeu ca avuție nejefuită. Vorbind neîncetat cu mintea către El, de acolo se minuna fericitul lui suflet atât, încât se arăta purtător de Dumnezeu și la alții. Dar, fiindcă este lucru greu să petreacă cineva o nevoință atât de înaltă și plăcută lui Dumnezeu, în mijlocul multor frați care aveau multe griji și tulburări, el se mâhnea foarte mult și se amăra. Deci, cugeta să afle undeva un loc deosebit, potrivit pentru liniște, ca acolo să se roage, precum dorea singur și să vorbească fără de tulburare cu Dumnezeu și Mântuitorul său.

Deci, sfătuindu-se de oarecare frați îmbunătățiți în fapte, a fugit pe ascuns din mănăstire, pentru ca să nu-l oprească și, suindu-se într-un vârf foarte înalt al muntelui, care se numește Athon, a găsit o peșteră în partea dinspre miazăzi și aproape de ea, ca la o aruncătură de suliță, era un izvor cu apă rece. Drept aceea, s-a bucurat sufletul lui și s-a veselit și a rămas acolo, neluând cu sine nici pâine, nici vin sau untdelemn sau altceva de mâncat sau de îmbrăcat, fără numai cele două haine, ce le purta și acelea rupte și netrebnice, ca și cum el ar fi fără de trup. El își avea dorul și mintea sa îndreptate numai către Dumnezeu, iar ca hrană și desfătare a sufletului său, avea cântarea de laudă a lui Dumnezeu. Cuvintele Scripturilor erau în gura lui, după psalmistul, mai dulci decât mierea și se împlinea la el cuvântul Domnului: Nu numai cu pâine va trăi omul. Când flămânzea mânca buruieni sălbatice și castane sau alte roade de copaci. Dacă îi venea vreodată poftă de pâine se ducea la altă chilie sau mănăstire și cerea, după aceea se întorcea iarăși cu sârguință la peșteră. Aceasta o făcea cu cunoștință și rar mânca puțină pâine, ca astfel să biruiască pe diavolul mândriei.

Deci, făcând trei ani în acea peșteră și întocmindu-și toate simțirile sufletului și ale trupului, a ajuns la măsura desăvârșirii. Atunci, prin povățuirea lui Dumnezeu, a venit la el un pustnic foarte iscusit în fapte bune și l-a rugat să-l lase să zidească o chilie aproape de dânsul, și abia l-a primit cu sila. Apoi a venit altul și, zidind chilie, a rămas și acela acolo și toți se mărturiseau lui și se supuneau lui. Drept aceea, s-a vestit numele lui și au venit și mulți alții ca să locuiască acolo împreună cu dânsul, pentru ca să ia de la dânsul folos, care mai întâi nu primea, iar după ce l-au rugat, le răspundea: „Eu, fraților preadoriți, nu vă urăsc pe voi, ci iubesc mai vârtos sinodia voastră, dar locul este aspru și greu. Dacă doriți să fiți lângă mine, suiți-vă deasupra în munte și găsiți acolo loc îndemânatic. Zidiți chilii și locuințe și eu voi veni adeseori la voi cât voi viețui, ca să vă ajut”. Aceia au primit sfatul lui și au zidit chilii; asemenea au zidit și biserica Sfântului Ioan Botezătorul, mai sus, în partea dinspre răsărit a muntelui, care până astăzi se numește „Vechiul Mergător Înainte”. Sălășluindu-se ei acolo, cuviosul se suia în fiecare sâmbătă, unde slujea Sfânta Liturghie și-i împărtășea, ospătându-se astfel împreună cu dânșii două zile. Apoi îi învăța cele de folos și Duminică seara, după ce fiecare îi dădea pâine și roade de copaci, se pogora la chilia sa.

Fiindcă locul acela era foarte rece și iarna avea multă pătimire, au zidit chilii mai jos, în partea de apus, apoi au sădit vii și astfel petreceau în liniște. Ei au făcut și un caic; fiindcă erau oameni și aveau trebuință de multe feluri de lucruri. Când aduceau grâu și alte lucruri grele, sfântul, ca un iubitor de fii, le ajuta mult și le suia atâta deal, fiindcă era tare și puternic, și tuturor le zicea că cel dintâi se cade să fie la toți pildă bună. El de multe ori rămânea noaptea în coliba care o avea la malul mării; iar la miezul nopții se sculau toți să citească rânduiala lor, ieșind afară când nu ploua. Sfântul avea obiceiul să stea în vremea cântării drept, cu toată buna cucernicie, înălțându-și mintea și unindu-se cu Dumnezeu, și astfel stătea și privea neplecat către dumnezeiasca lumină, până la sfârșitul rânduielii, ca un turn nemișcat.

Într-o noapte, stând la cântarea cea de dimineață, a văzut în locul unde era voia lui Dumnezeu să se facă mănăstire – o, negrăitele tale taine, Hristoase – o făclie mare aprinsă. Sfântul, văzând aceasta a tăcut și n-a spus-o la nimeni, temându-se ca nu cumva să fi fost vreo nălucire diavolească. Dar pe urmă, după ce a văzut-o în mai multe nopți, s-a dus la un ieromonah mai înainte-văzător și purtător de duh, cu numele Dometie, care locuia în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și i-a vestit pricina. Dar înțeleptul Dometie nu s-a lenevit, ci s-a dus împreună cu el, pentru ca să vadă minunea cu ochii. Astfel ei au rămas trei nopți, ca să se adevereze mai bine și au văzut acea dumnezeiască lumină preastrălucită, arzând ca o făclie de foc. Drept aceea, neavând nici o îndoială, a spus acea minune tuturor fraților și îndată s-au dus la piatra pe care au văzut-o, căutând să vadă de au fost lemne aprinse sau cărbuni, dar n-au aflat nimic.

Atunci s-au încredințat că a fost un foc ceresc. Sfințitul Dometie a zis acestea cu proorocie către insuflatul de Dumnezeu, Dionisie: „Voia lui Dumnezeu este să se zidească aici o sfințită mănăstire, în care să se adune mulți îmbunătățiți. Deci, să nu te lenevești a începe și nu te îngriji pentru cheltuială; căci Dumnezeu îți va trimite ca un Atotputernic ce este; voi lucra și eu pe cât voi putea”. Asemenea s-au făgăduit și ceilalți frați. Deci, rugându-se, au început să curețe locul și au zidit mai întâi turn pentru călătorii de pe mare, care poposeau acolo, iar cheltuiala au pus-o aceia. Mulți veneau și se mărturiseau la sfântul, nu numai de la mănăstiri, ci și din lume, pentru marea lui faptă și curățenie. Însă să lăsăm puțin pe sfânt și să povestim despre fratele său Teodosie, care era egumen al mănăstirii Filoteiu.

Acesta, pogorându-se de la mănăstire să pescuiască la malul mării, căci se apropia ziua Bunei-Vestiri, pe care o prăznuia și, venind ei noaptea, au năvălit agarenii și i-au luat robi și i-au dus la Prusa unde i-au vândut; însă creștinii care i-au cumpărat, i-au lăsat să se ducă unde vor voi. Drept aceea alții s-au întors la mănăstire, iar dumnezeiescul Teodosie s-a dus la Constantinopol. Văzându-l patriarhul și ceilalți s-au bucurat, știindu-l că era rob al lui Dumnezeu; deci, l-au pus egumen într-o mănăstire. După puțină vreme, a murit mitropolitul Trapezundei, în zilele împăratului Alexie Comneanul. Acesta a zis patriarhului să caute un om sfânt și să-l rânduiască mitropolit. Patriarhul și clericii au ales dintre toți pe sfințitul Teodosie, care nu numai că era curat și sfânt la suflet, dar era cinstit și la cele din afară, adică la obicei și la chip și cu cealaltă așezare a trupului, înalt cu fapta, smerit cu cugetul, barba până la brâu și dulce la vorbă, cu care atrăgea la dânsul pe toți ca magnetul pe fier. Era și învățat desăvârșit la rânduiala canoanelor și a legilor; dar ce să zic mai mult, era vrednic cu adevărat de o stăpânire ca aceasta insuflată de Dumnezeu.

Drept aceea, patriarhul cu toți clericii l-au hirotonisit, deși el nu voia; apoi cei trimiși l-au dus la Trapezunda. Credinciosul împărat împreună cu tot sfatul lui, l-au primit cu dragoste, ca pe un trimis al lui Dumnezeu, căruia i-au mulțumit, că le-a dăruit un păstor ca acesta; deci, i se supuneau la toate cele poruncite.

Dumnezeiescul Dionisie, aflând de acestea, s-a bucurat foarte mult, că fratele lui s-a făcut arhiepiscop. Atunci i-a venit un gând bun, adică să se ducă să-l întâlnească și să-l facă mijlocitor către împărat, ca să-i dea bani să zidească mănăstirea. El, sfătuindu-se despre aceasta cu Cuviosul Dometie, acesta l-a îndemnat să plece cât mai repede. După aceea și-a luat sinodia și a plecat la Trapezunda. Ajungând acolo, s-a veselit de vederea fratelui său împreună și cu sufletul, apoi i-a povestit pricina de la început. Fericitul Teodosie, auzind aceasta, s-a bucurat foarte mult, făgăduind să-i ajute la zidire cât va putea.

Apoi, au plecat împreună la împărat, căruia i s-au închinat și după ce l-au heretisit, împăratul a întrebat pe cuvios cum s-a ostenit până acolo și cum petrec mănăstirile Athonului? El, cu vorbă blândă și lină, i-a răspuns: „Prea puternice împărate, mănăstirile merg bine, cu dumnezeiescul ajutor și cu purtarea de grijă a stăpânirii tale. Dar pricina care m-a făcut a veni aici, a fost să văd pe iubitul meu frate, să mă îndulcesc de preafericita vedere a împărăției tale și să mă învrednicesc să vorbim împreună, precum am avut dorința neasemănată. Deci, am să-ți spun o veste veselitoare, de va fi voia stăpânirii tale”.

Așa zicând, i-a povestit pe larg pricina și l-a îndemnat să se facă ctitorul acelei mănăstiri, să aibă pomenirea sa veșnică, precum împărații de mai înainte au zidit mănăstiri în Sfântul Munte. Împăratul, auzind acestea și văzând acea față veselă, cu cinstită cuviință și preadulce, l-a iubit din tot sufletul și din toată inima lui. Deci, judecând de obște, că Dumnezeu i l-a trimis, a răspuns, zicând: „Părinte, îți voi împlini dorința ta, de a-ți da câți bani va trebui, numai să fii îndatorat ca toți moștenitorii tăi, să fie pomeniți totdeauna în rugăciunile și liturghiile voastre, cu toți strămoșii și moșii mei, ca să mă învrednicească Domnul aici vremelnic și să petrecem viață fără tulburare; iar acolo să dobândim fericire veșnică”.

Cuviosul a făgăduit să facă toate câte i se hotărâse; iar împăratul îndată a făcut înaintea tuturor un hrisov, ca mănăstirea să se numească a marelui Alexie Comneanul, să fie îndatorat el și strămoșii lui să le dea câte le vor trebui. Apoi, a dat cuviosului mult aur, făgăduind să-i mai dea încă atât după puțină vreme, și să zidească ceea ce va trebui. În hrisov a scris să se dea mănăstirii în fiecare an din visteria împărătească câte o mie de arginți, pe care trebuia, în fiecare an, să se ducă un monah al mănăstirii să-i ia. Deci, zăbovind timp destul și veselindu-se împreună cu împăratul și arhiereul, a luat aurul și a plecat, bucurându-se. Pe când trecea Elespontul, a văzut corăbiile agarenilor și a trecut mai sus de dânșii. Corăbierii, văzând pe agareni, s-au înfricoșat și fiindcă erau aproape de pământ, au alergat la el, ca să scape de primejdie. Atunci Dionisie, robul lui Dumnezeu cel adevărat, având către Hristos credință neîndoită, a zis către dânșii: „Fiilor, nu vă temeți de tot, ci așteptați puțin să vedeți puterea lui Dumnezeu. La dânsul să avem toată nădejdea, că ne va izbăvi din primejdie”.

Barbarii, fiind aproape de corabia lor, au început să-i săgeteze; iar cuviosul, înălțând mâinile și ochii la cer, s-a rugat cu lacrimi preafierbinți, astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh de-a pururea slăvit, ascultă-mă pe mine netrebnicul robul Tău și ne izbăvește din robia aceasta, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale și ale Botezătorului și Înaintemergătorul Tău!” Cuviosul zicând acestea, îndată s-a arătat către aceia Marele Mergător Înainte, ținând un toiag în mâna dreaptă, și i-a zis să nu se teamă nicidecum; iar pe barbari i-a înfricoșat că-i va ucide, dacă nu se vor întoarce înapoi. Atunci mâinile barbarilor s-au uscat și neputând să-i vatăme, au rămas nelucrători. Cuvioșii, văzând o preaslăvită și minunată lucrare ca aceasta, au mulțumit Domnului, zicând: „Slavă Ție Hristoase Atotputernice, Care ne-ai izbăvit de primejdie, prin Botezătorul și Mergătorul Înainte”. Astfel a ajuns la Aton cu cale bună și, găsind pe frați, le-a vestit cele făcute, bucurându-se. Ei, auzind acestea, au slăvit pe Dumnezeu, Care nu rușinează pe cei ce nădăjduiesc într-însul. Dometie a zis către Cuviosul Dionisie: „Nu ți-am spus eu să pui numai început, că Domnul îți va ajuta? Acum începe zidirea cu sârguință, și nu te teme de cheltuiala cealaltă, că Stăpânul Hristos îți va trimite ajutor din înălțime”. Atunci cuviosul a găsit lucrători, a adunat piatră, lemne și var și a gătit toate câte erau de nevoie să înceapă lucrul.

El a făcut întâi zidirile, apoi biserica Mergătorului Înainte, mare și minunată, chilii multe, bolniță, trapeză și toate câte erau necesare și au adus din deal apă multă și dulce. Și s-a săvârșit la anii 6878 de la Adam; iar anul de la Mântuitorul și Stăpânul Hristos, 1370. Dar, fiindcă a rămas o parte nesăvârșită, adică zugrăveala și toate ce mai erau de trebuință și nu mai avea de cheltuială, sfântul s-a dus iar la Trapezunda și a spus împăratului pricina. Împăratul l-a primit cu bucurie și i-a dat bani foarte mulți. Apoi, întorcându-se la mănăstire, a găsit-o pustie cu totul, că, din lucrarea diavolului, s-au dus agareni mulți, au făcut meșteșuguri și au intrat înăuntru și i-au robit pe toți și le-au luat toate lucrurile, de care aveau trebuință, blestemații.

De acestea înștiințându-se cuviosul, s-a întristat foarte mult și a plâns, însă nu a grăit cuvânt rău către Dumnezeu, știind că aceasta este ispita de la urâtorul binelui; deci, s-a dus numai să-i răscumpere și i-a izbăvit ca un bun păstor, aducându-i pe toți la mănăstire cu ajutorul lui Dumnezeu. Atunci s-a dus iarăși sfințitul Dometie și s-a sfătuit, de ar fi fost cu cuviință să se ducă iarăși la împărat să-i dea alți bani și i-a zis să se ducă degrabă. Deci, când a luat de la frați iertare, a heretisit pe Dometie, zicând: „Iată, cinstite părinte, după Dumnezeu dau în mâinile tale conducerea acestei mănăstiri și după marele Mergător Înainte, căci nu știu de ne vom întâlni mai mult aici”. Iar Dometie i-a răspuns Cuviosului Dionisie, luminându-se de Sfântul Duh: „Părinte, aici nu ne vom mai întâlni, numai în veacul viitor, care pururea petrece. Acolo ne vom înveseli împreună cu Stăpânul Hristos și Mântuitorul nostru”. Astfel s-a făcut după proorocia lor, că nu s-au mai văzut în lumea aceasta unul cu altul, având amândoi darul proorociei.

Sfântul, intrând în corabie, s-a dus la Trapezunda cu sinodia sa, și s-a veselit împreună cu fratele său și cu însuși stăpânitorul, căruia i-a vestit toate cele ce se întâmplaseră, precum s-a zis mai sus. Binecredinciosul împărat, auzind acelea, l-a mângâiat, zicându-i: „Nu te întrista pentru cele trebuincioase mănăstirii, că eu îți voi da ajutor”. Deci, zăbovind acolo la mitropolie puțină vreme, i-a venit ceasul să se ducă către Cel dorit. Chemând pe fratele său și pe însuși stăpânitorul împărat, i-a rugat să aibă grija mănăstirii cât vor trăi în această lume. Acestea rânduindu-le bine și rugându-se Domnului pentru dânșii, și-a dat sufletul în sfintele Lui mâini, în 25 ale lunii iunie, viețuind în această lume 72 de ani. Sfintele și cinstitele lui moaște le-a îngropat arhiereul cu cuviincioasa cinste și cu bună cucernicie. Acele moaște făceau multe minuni, celor ce îl rugau cu credință. Iar monahii care erau în sinodia lui, luând de la împărat și de la arhiereu milostivirea cea cuviincioasă și iertare, s-au dus.

Ajungând la mănăstire, au vestit fraților moartea cuviosului și toți au plâns și s-au tânguit pentru lipsirea unui părinte ca acesta; iar dumnezeiescul Dometie i-a mângâiat. Apoi, vrând să se ducă la chilia lui, au căzut toți la picioarele lui, rugându-se cu lacrimi să nu-i lase sărmani, ci să rămână să-i păstorească ca și mai înainte; deci, pentru ca să nu să se facă neascultător, a rămas. El păstorea turma lui Hristos cu plăcere de Dumnezeu și cu multă sârguință și ajungând plin de zile, s-a dus la Domnul, Căruia se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.