Sinaxar 23 iunie
📑 Cuprins:
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfânta Muceniță Agripina
Sfânta fecioară Agripina era născută și crescută în preaslăvita cetate Roma cea veche. Ea din tinerețe s-a dat lui Dumnezeu și s-a făcut, după apostol, bună mireasă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc. Pentru că, precum într-o grădină un trandafir cu bun miros împodobește grădina, tot așa și ea prin chipul vieții sale curate și îmbunătățite, a împodobit inimile credincioșilor, le-a umplut de mireasmă și a gonit toată ispita patimilor. Ea și-a înfrumusețat sufletul cu curăția fecioriei, s-a logodit cu Hristos și astfel s-a dat la munci cu îndrăzneală, pe vremea împărăției lui Valerian. Ea a suferit multe bătăi pentru dragostea mirelui său, Hristos. Astfel a fost bătută cu toiege și a suferit sfărâmarea oaselor, a fost dezbrăcată de haine și întinsă cu legături, din care a scăpat fiind dezlegată de îngerul Domnului.
Prin aceea ea, fiind întărită, a zdrobit toată păgânătatea și în munci și-a dat sufletul său lui Dumnezeu. Iar alte roabe ale lui Hristos ca: Vasa, Paula și Agatonica, luând în taină trupul muceniței, au ieșit cu el din cetatea Romei și, trecând din loc în loc și plutind pe luciul mării, au ajuns în eparhia Ciliciei și acolo au îngropat acel sfânt trup. Când Cilicia a primit în sine acele cinstite moaște mucenicești, îndată s-a izbăvit de întunecata răutate diavolească și s-a apărat și de agareni cu rugăciunile Sfintei Agripina. Când agarenii au mers în cetate, unde era biserica ei și au îndrăznit a da război spre ea, vrând să o ia, deodată au fost dați pierzării celei desăvârșite. De la cinstitul ei mormânt se dădeau tămăduiri de toate bolile și se curățau toți cei ce veneau cu credință; astfel că, toate neputințele se izgoneau cu sfintele ei rugăciuni și cu darul lui Hristos, Dumnezeul nostru.
Sfântul Teofil, iconomul bisericii
Nu cu multă vreme înainte de năvălirea oștirilor persane, în a doua eparhie a Ciliciei, în cetatea ce se numea Adam, era un econom în biserica cea sobornicească de scaun arhieresc a acelei cetăți, cu numele Teofil. Acela era bărbat foarte îmbunătățit și sfânt cu viața. El rânduia cu înțelepciune toate averile bisericești și îndrepta toate lucrurile cu dreptate după Dumnezeu. Deci, el era pentru acel arhiereu ca o lumină a ochiului care privește spre toate și ca o dreaptă care pe toate le îndreptează. Pentru aceea era foarte iubit de arhiereu; dar nu numai de el, ci de tot clerul și de poporul acelei cetăți pentru multele lui bunătăți. De vreme ce el era tată al sărmanilor, hrănitorul văduvelor, îndurat dătător al scăpătaților, folositor al năpăstuiților, ajutător celor fără de ajutor, și nu era cineva pe care să nu-l fi mângâiat cu cuvântul și cu fapta. Pentru aceea, toți îl cinsteau ca pe un părinte și-i mulțumeau ca unui făcător de bine, fericindu-l cu multe laude.
Dar după ce episcopul acelei cetăți, cu voia lui Dumnezeu, s-a mutat din această viață vremelnică, tot poporul acelei cetăți, numit cu numele lui Hristos, de la cei mai mari până la cei mai mici, au ales ca episcop al lor pe Teofil, din dragostea cea adevărată către el, după Hristos. De vreme ce el avea multă milostivire către toți și viață curată și neprihănită, poporul a făcut cunoscută mitropolitului Ciliciei alegerea lor și au trimis-o cu oameni cinstiți. Acela, citind scrisoarea lor, îndată s-a învoit la cererea lor, fiindcă el însuși îl știa pe Teofil bărbat îmbunătățit și plăcut lui Dumnezeu și iscusit în ocârmuirea bisericească. Mitropolitul a trimis să-l cheme la sine, ca să-l pună episcop al bisericii Adamului. Însă Teofil, luând scrisoarea mitropolitului și citind-o, nu voia să meargă la dânsul, pentru că se lepăda de rânduiala arhierească.
Atunci tot clerul și toți cetățenii stăruiau cu multe rugăciuni, poftindu-l cu multe lacrimi să fie episcopul lor, dar n-au sporit cu nimic. Apoi ei au scris mitropolitului să-l pună pe Teofil episcop chiar fără voia sa. Deci, mitropolitul trimițând la el o poruncă a sa, l-a adus la sine – deși nu voia -, și, văzându-l s-a bucurat și l-a primit cu dragoste, voind să-l sfințească episcop. Dar Teofil, căzând cu fața la pământ înaintea picioarelor arhiereului, îl ruga cu lacrimi să nu pună asupra lui acel jug, zicând: „Nu sunt vrednic de rânduiala episcopiei, căci eu știu păcatele mele”.
După ce a stat mult la picioarele arhiereului, plângând și rugându-se să fie liber, arhiereul i-a dat vreme de trei zile să se gândească pentru ca, socotindu-se, să voiască a primi rânduiala episcopiei, netrecând cu vederea rugămintea poporului care dorea cu osârdie, să-l aibă păstor. După cele trei zile, mitropolitul a început iarăși a îndemna și a ruga pe Teofil să primească rânduiala arhierească, lăudând curăția vieții lui și iscusința rânduielii, numindu-l vrednic de o rânduială ca aceea. Dar el, căzând iarăși la picioarele arhiereului, vărsa multe lacrimi și striga: „Nu sunt vrednic de episcopie!” Apoi mitropolitul, văzând pe Teofil neînduplecat, lepădându-se și neascultând nici de poruncă, nici de rugăminte, l-a lăsat după voia lui, punând episcop pe altul, pe care îl știa vrednic. Pe acela l-a trimis în cetatea aceea, încredințându-l lui și pe Teofil, ca să săvârșească slujba economiei ca mai înainte.
Episcopul, petrecând la scaunul său, și Teofil, făcând după obiceiul său slujba de econom, oamenii învrăjbitori, pornindu-se din zavistia satanei, au început a prihăni pe economul lor, către episcop, clevetindu-l în taină și grăind multe lucruri necuviincioase. Episcopul întâi nu primea clevetirile lor, nici nu credea cuvintele acelora, văzând pe Teofil bărbat bun și desăvârșit în toate. Dar, de vreme ce din zavistie aceia nu încetau a-l cleveti multă vreme, aducând în toate zilele multe hule contra lui Teofil, episcopul a început a se îndupleca la cuvintele lor, a asculta clevetirile lor și a-i crede. După multă vreme, episcopul a făcut aceasta: a îndepărtat pe Teofil din slujba de econom, ca să nu rânduiască nimic în casa arhierească, nici în averile bisericești, ci să petreacă în liniște în casa sa, având odihnă după atâtea osteneli, iar slujba de econom a încredințat-o altuia.
Teofil, scăpând de grijile și gâlcevile vieții, a început a viețui slujind unuia Dumnezeu. Dar vrăjmașul, urâtorul neamului omenesc, nesuferind să vadă viața lui Teofil cea fără de grijă și bineplăcută lui Dumnezeu, s-a înarmat asupra lui cu toate meșteșugirile sale. Deci, a început pe de o parte prin gânduri, iar pe de altă parte îl tulbura prin gura oamenilor, punându-i înainte acestea: „Te-a necinstit pe tine episcopul, neaducându-și aminte de ostenelile tale. El te-a defăimat pe tine cinstind pe acel prost, neiscusit și nevrednic, iar pe tine te-a făcut de râs și de batjocură la toți”. Deci, Teofil a început puțin câte puțin a lua aminte la cuvintele și la gândurile cele viclene, aduse lui de diavol; apoi mai mult, pe de-o parte singur prin sine, iar pe de alta prin prietenii lui, a început a cleveti și a dori.
Vrăjmașul, prin meșteșugirile lui, a adus pe bărbatul acela până într-atât încât, uitându-și obișnuita lui nădejde către Dumnezeu, a început a slăbi din împuținarea sufletului și din mâhnirea cea fără de măsură, și a ajuns la deznădejde. Lui i se părea că toți îl au pe el de râs și de batjocură, că nimeni nu-l cinstește, și din această pricină se rușina să iasă din casa sa; de aceea s-a aprins în inima lui de o negrăită dorință de stăpânirea cea dintâi. El se silea la rânduiala averilor bisericești gândindu-se ziua și noaptea și tulburându-se cu mintea cum ar putea veni la rânduiala cea dintâi, ca să nu se veselească vrăjmașul de defăimarea lui. Pentru o dorință ca aceea și cu gânduri neplăcute, s-a depărtat de la inima lui darul lui Dumnezeu. El, fiind lipsit de acest dar, venea mai mult spre desăvârșită deznădejde, încercând prin vrăjitorii și ajutor diavolesc. Deci, cel care mai înainte nu voia să primească rânduiala episcopiei, acum dorea și cea mai mică stăpânire, fiindcă se lipise de gândurile cele rele și de sfatul satanei.
În cetatea aceea era un jidov oarecare, vestit pierzător, vrăjitor, fermecător și înșelător. Acela era adevărat slujitor al diavolului, care pe mulți îi ducea la pierzare. Deci, Teofil a mers noaptea la acel vrăjitor și, sosind la casa lui, a început a bate în poartă. Vrăjitorul, auzind, a ieșit să vadă cine bate și, văzându-l pe Teofil, s-a înspăimântat. Deci, umplându-se de mirare – căci îl știa pe Teofil -, l-a rugat să intre în casa lui și, ducându-se înăuntru, i-a zis: „Ce pricină are stăpânul meu, că s-a ostenit de a venit noaptea la mine, nepriceputul și nevrednicul?” Atunci Teofil, căzând îndată la picioarele vrăjitorului, îl ruga, zicând: „De poți ceva, ajută-mi și nu mă lăsa că sunt în mare necaz!”
Atunci el i-a spus vrăjitorului toate cu de-amănuntul, cum l-a mâhnit luând de la dânsul dregătoria, dându-l poporului spre ocară și pe el depărtându-l; făgăduind astfel vrăjitorului că îi va da multă plată, de-i va ajuta, și-l va aduce pe el la cinstea cea dintâi. Vrăjitorul acela urât de Dumnezeu a zis către dânsul: „Stăpânul meu, nimic din toate acestea să nu te întristeze, ci bucuros și cu nădejde să te duci la casa ta; iar în noaptea viitoare, tot în acest ceas, să vii iarăși la mine, că eu te voi duce la stăpânul meu, care întru toate îți va ajuta ție!”
Ticălosul Teofil, auzind acele cuvinte de la vrăjitor, s-a bucurat foarte mult și s-a dus acasă cu nădejde. Deci, trecând ziua și sosind noaptea, după porunca vrăjitorului, Teofil s-a dus iarăși la dânsul în miez de noapte. Atunci vrăjitorul, luându-l, l-a dus la hipodrom unde se făcea alergare de cai și i-a zis lui: „De vei vedea vreo vedenie sau de vei auzi vreun glas să nu te temi deloc, nici să te însemnezi cu Semnul Sfintei Cruci, căci Crucea nu ajută oamenilor; ci mai ales este vrednică de râs și înșelarea creștinilor”. După ce Teofil s-a învoit întru toate cu vrăjitorul și s-a făgăduit că nu se va îngrădi cu Crucea, îndată vrăjitorul i-a arătat o nălucire în acest fel: Se vedea o mulțime oarecare de fețe înspăimântătoare și împodobite cu felurite haine luminoase, având lumânări aprinse în mâinile lor. Aceia erau diavolii, care aduceau laude lui satana, mai marele lor, iar satana ședea în mijlocul lor întru mândrie și slavă.
Atunci acel ticălos jidov vrăjitor, luând de mână pe Teofil, l-a băgat și pe el în acea pierzătoare adunare. Și, apropiindu-se el de satana, acela a zis către jidov: „Pentru ce ai adus la noi pe omul acela?” Urâtorul de Dumnezeu jidov a răspuns, zicând: „Stăpânul meu, l-am adus la tine pentru că a fost supărat de episcop și cere ajutor de la tine. Satana i-a răspuns: „Cum pot eu să-i ajut lui, care este rob al Dumnezeului său? Dar, de voiește cu adevărat să fie rob al meu și să se numere în numărul slugilor mele, atât îi voi ajuta lui, ca să aibă stăpânirea și cinstea cea dintâi, și pe toți îi va stăpâni mai mult decât episcopul lor”. Atunci vrăjitorul a zis către Teofil: „Auzi ce zice satana, stăpânul meu?” Răspuns-a Teofil: „Aud și voi face ceea ce-mi poruncești!” Aceasta zicând-o, îndată a căzut la picioarele satanei, s-a închinat lui și a început a i le săruta. Atunci diavolul a zis către vrăjitor: „Să se lepede acest om de Fiul Mariei, asemenea și de dânsa să se lepede, că pe ea foarte mult o urăsc. Lepădarea aceea să o scrie și să mi-o dea mie, și atunci va lua cele de care are trebuință”. Teofil, auzind aceasta, i-a zis lui: „Voi face toate cele poruncite de stăpânul meu, numai să-mi câștig dorința!”
Acestea auzindu-le vrăjmașul neamului omenesc și-a întins diavoleștile sale mâini și, cuprinzând pe Teofil, a început a-i netezi barba; iar gura sa cea înnegrită a o lipi de gura lui și a-l săruta, zicându-i: „Bucură-te, prietenul meu adevărat și credincios!” Atunci ticălosul Teofil, întărindu-și prietenia cu diavolul, s-a lepădat de Hristos, Mântuitorul nostru și de Preacurata Maica Lui și, scriind pe o hârtie lepădarea lui ce era pregătită mai dinainte de vrăjitor pentru aceasta și, pecetluind-o, a dat-o stăpânului în primire; apoi îmbrățișându-se cu dânsul prietenește și sărutându-se, s-au despărțit. Satana cu slugile sale s-a făcut nevăzut, ducându-se la locul său din iad, iar Teofil și jidovul s-au întors amândoi de la hipodrom, bucurându-se de a sa pierzare. A doua zi, cu a lui Dumnezeu purtare de grijă, precum mi se pare, iar nu din diavoleasca rânduială, episcopul, deșteptându-se, s-a căit că a depărtat pe Teofil de la dregătoria iconomiei; deci, trimițând, l-a chemat iarăși la curtea arhieriei și cu mare cinste l-a ridicat la slujba cea dintâi, îndoit l-a cinstit și mai multă stăpânire i-a încredințat peste toată averea bisericească și peste toate lucrurile. Episcopul încă și iertare și-a cerut de la Teofil, înaintea clerului și a cetățenilor, zicând: „Iartă-mă, frate, că ți-am greșit; iată că pe sfinția ta te-am lipsit de cinste, iar pe altul neplăcut l-am pus în locul tău; acum pe acela îl depărtez, iar pe tine te rog să primești rânduiala economiei de mai înainte!”
Din ceasul acela Teofil a început iarăși a petrece în cinstea și stăpânirea sa de mai înainte, a-și rândui toate lucrurile economiei și a se cinsti mai presus decât toți. Lui îi dădeau mare cinste și i se supuneau cu temere nu numai cei bisericești, ci toți cetățenii, chiar și episcopul însuși îl cinstea; iar cei care mai înainte fuseseră vrăjmași ai lui Teofil, aceia au tăcut cu rușine și cereau cu smerenie iertare de la dânsul. Dar răucredinciosul vrăjitor, jidovul, ducându-se adeseori la Teofil, îi zicea: „Stăpâne, vezi cum ți-am ajutat eu și stăpânul meu și cât de grabnic ajutor ai luat de la noi după dorința ta?” Teofil i-a răspuns: „Am aflat cu adevărat și vă mulțumesc mult!”
Teofil, petrecând puțină vreme într-o depărtare de Dumnezeu ca aceasta, a început a se deștepta ca din somn și a-și veni în sine, cunoscându-și pierzarea sa. Ziditorul tuturor și Răscumpărătorul nostru Hristos Dumnezeu, Cel ce nu voiește moartea păcătoșilor, ci întoarcerea spre viață, caută totdeauna la pocăința noastră, aducându-și aminte de îmbunătățita viață de mai înainte și de ostenelile lui Teofil, de lucrurile lui cele multe și milostive, de îngrijirea pentru săraci și pentru văduve, de hrănirea sărmanilor, de ajutorul năpăstuiților de ajutorarea oricui avea trebuință de ajutor și de milosteniile lui cele multe. Astfel S-a milostivit spre dânsul, netrecând cu vederea zidirea Sa după bunătatea cea negrăită; pentru că nu este păcat care să biruiască iubirea Lui de oameni.
Deci, prin insuflarea cea dumnezeiască a pus în inima lui Teofil gând de pocăință și de întoarcere. Teofil, venindu-și în simțire, a început a se gândi, cât de mare și cumplită răutate a făcut lepădându-se de Hristos Dumnezeu și de Preacurata Lui Maică, pentru vremelnica cinste omenească, dar care nu este nimic. Îl durea inima de aceea, se întrista cu gândul și se căia în sine. Apoi a început a suspina cu greu din adâncul inimii, a se bate în piept, a plânge și a se tângui cu amar.
În acea vreme, acel jidov vrăjitor, pentru farmecele sale cele multe și pentru lucrurile lui cele rele și vrăjitorești a fost prins de stăpânitorii acelei țări și osândit la moarte după judecata cea legiuită. Astfel și-a luat pedeapsa cea vrednică după faptele sale, arzându-l de viu. Iar Teofil, plângând și tânguindu-se ziua și noaptea, se zdrobea cu inima și nu gusta nici hrană, nici băutură, nici nu voia să vorbească cu nimeni; ci, închizându-se deosebit, se tânguia și se întrista grăind în sine: „Vai mie, ticălosul, vai mie, nenorocitul, ce am făcut? În ce fel de pierzare m-am aruncat? Unde mă voi duce de acum să câștig mântuirea? La cine voi scăpa să cer milostivire? La Hristos Dumnezeu? Dar m-am lepădat de El! La Născătoarea de Dumnezeu? Dar și de dânsa m-am lepădat și m-am făcut rob al diavolului și prin zapisul meu am întărit acelea. Deci, cine poate să-mi rupă zapisul din mâinile lor? Cine îmi va ajuta și mă va izbăvi din stăpânirea lui? Ce nevoie aveam să alerg la acel vrăjitor spurcat și urât de Dumnezeu, să mă încredințez lui și să mă dau cu dânsul în focul cel veșnic? Ce folos am câștigat din acea cinste vremelnică și ce este mândria și săturarea de lumea aceasta deșartă?
Vai mie, ticălosul, vai mie! Eu care am rătăcit și am căzut în cursa din care nu știu cum am să mă izbăvesc! Vai mie cel ce am pierdut lumina cea veșnică și acum sunt în mijlocul întunericului! Nu-mi era mie mai bine, după ce mi se luase slujba de econom? Nu-mi era mie mai bine a viețui fără grijă și fără gâlceavă? Pentru ce am voit ca, pentru cinstea cea vremelnică și deșartă de la oameni și pentru slava cea deșartă, să ajungă în gheenă ticălosul meu suflet? Însumi eu sunt pricinuitor al pierzării mele; însumi eu sunt ucigașul meu, însumi eu sunt vânzător al ticălosului meu suflet! Vai mie, ce am pătimit! Vai mie, cum m-am înșelat! Amar mie, ce voi face! Ce voi răspunde lui Dumnezeu în ziua judecății, când se vor descoperi toate și se vor arăta tuturor? Când drepții se vor încununa, iar eu ticălosul voi fi osândit împreună cu satana, căruia m-am dat? Pe cine voi ruga în acea vreme să-mi ajute? Cine mă va milui? Cu adevărat, nimeni! Vai, ticălosul și nevoiașul meu suflet, cum s-a prăvălit în robia iadului! Cum s-a ucis și cât de cumplită cădere a luat! În ce fel de valuri te-ai afundat? La ce fel de liman vei mai năzui de-acum? Sau la ce fel de scăpare te vei întoarce? Vai mie, suflete, vai mie, ce ți s-a întâmplat!”
Astfel, tânguindu-se el multă vreme și ridicând prin dorință și prin mâhnire sufletul său din deznădejde, a început a se ridica puțin spre nădejdea dumnezeieștii milostiviri. Deci, și-a zis în sine: „M-am lepădat de Domnul meu Iisus Hristos, Cel născut din Preacurata Fecioară Maria și nu îndrăznesc să alerg la Dânsul; iar de Maica Lui care L-a născut, deși m-am lepădat, însă voi alerga la dânsa și voi cădea la milostivirea ei cu tot sufletul și cu toată inima. Mă voi duce în cinstita biserică a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și acolo voi cădea înaintea icoanei ei și voi petrece rugându-mă și nici nu voi ieși din biserică, până ce nu se va milostivi spre mine! Deci, printr-însa voi câștiga milostivire de la Dumnezeu!”
Apoi, iar grăia: „Dar cu ce voi începe a mă ruga către dânsa, eu, cel ce m-am lepădat de ea cu gura mea cea spurcată? Ce fel de început voi pune mărturisirii mele? Cu ce inimă, cu ce știință și cu ce nădejde voi porni spre rugăciune limba mea cea necurată? Nu știu a cere iertare de atâtea păcate ale mele! Mă tem ca nu cumva, pogorându-se foc din cer, să mă ardă pe mine, ticălosul, sau pământul, deschizându-se sub picioarele mele, să mă înghită de viu și să mă pogoare în adâncul iadului! O, suflete al meu, nu te deznădăjdui cu totul, ci te deșteaptă și te sârguiește a ieși din greutățile ce te-au cuprins! Aleargă la Maica lui Hristos și nu te vei rușina!”
Era acolo la un loc oarecare deosebit, o biserică mică, ridicată în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Acea biserică, fiind fără slujbele cele din toate zilele, afară de praznice, în ea a voit Teofil să se închidă pentru rugăciune. Deci, mai întâi s-a eliberat de toate treburile slujbei de econom, a lăsat și toate împiedicările și grijile vieții și, neștiind nimeni decât numai Evtihian, sluga sa cea mai credincioasă, care a fost și scriitorul vieții lui, s-a închis în biserica aceea și, căzând înaintea cinstitei icoane a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, a început a se ruga către dânsa plângând și tânguindu-se cu amar. El a petrecut în acea biserică patruzeci de zile și patruzeci de nopți, postind, mărturisindu-se, căindu-se și rugându-se ziua și noaptea neîncetat la icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
După împlinirea acelor zile, rugându-se el în miezul nopții, i s-a arătat Preabinecuvântata Maica Domnului nostru, care este cu adevărat mântuirea lumii și scăparea neamului omenesc, singura noastră nădejde după Domnul, și i-a zis: „O, omule, pentru ce mă superi atâta fără de rușine, strigând către mine și rugându-te să-ți ajut, când tu te-ai lepădat de Fiul meu și de mine? Cum voi putea să-L rog pentru tine pe Fiul și Dumnezeul meu, ca să te ierte pe tine, care ești rob al diavolului, dându-te lui prin zapis? Cu ce ochi voi căuta spre fața cea prealuminată a Domnului, când voi vrea să mă rog pentru tine? Dar nici eu nu voi putea suferi necinstea cea făcută Fiului și Dumnezeului meu. Însă este cu putință, o, omule, ca să îți iert ceea ce mi-ai greșit mie, de vreme ce iubesc foarte mult neamul omenesc și creștinesc și mai ales pe acei care, cu dreaptă credință și cu dragoste fierbinte, aleargă la mine și se roagă în biserica mea. Acelora cu adevărat le ajut și îi primesc cu brațele mele și ascult rugăciunile lor. Iar răutatea și ocara care se face de voi Fiului meu, pe Care L-ați răstignit a doua oară prin păcatele voastre, pe acestea nu le pot nici a le vedea, nici a le asculta. Unora ca acestora le sunt de trebuință multe osteneli, nevoințe și zdrobire de inimă, ca să poată ruga milostivirea Lui; pentru că, deși este foarte milostiv, însă este drept Judecător și înfricoșat izbânditor, răsplătind fiecăruia după faptele lui!”
La vederea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, Teofil s-a bucurat foarte mult și, luând puțină îndrăzneală, a început a zice către dânsa: „O, Stăpâna mea preabinecuvântată, folositoarea neamului omenesc, scăparea și mântuirea celor ce aleargă la tine, știu cu adevărat că am greșit mult și te-am mâniat pe tine și pe Fiul tău Cel născut din tine; dar am multe chipuri ale acelora care, mai înainte de mine, au mâniat pe Fiul tău și Dumnezeul nostru. Acelora li s-a dat iertare de păcate, pentru pocăința și mărturisirea lor; căci, de n-ar fi fost pocăința, cum ar fi cruțat Fiul tău pe niniviteni? De n-ar fi fost pocăința, cum ar fi păzit pe Raav, desfrânata? De n-ar fi fost pocăința, cum David, după primirea proorocescului dar, căzând în desfrânare și în ucidere, a câștigat nu numai iertare, ci a primit iarăși darul cel proorocesc? De n-ar fi fost pocăința, cum Sfântul Apostol Petru, stâlpul Bisericii, care a primit de la Dumnezeu cheile Împărăției Cerurilor, când s-a lepădat de Domnul, nu o dată, nici de două ori, ci de trei ori și, după aceea, plângând cu amar, a câștigat iertarea nu numai de căderea sa atât de mare, ci s-a învrednicit și de cinste mai mare, fiind pus păstor al oilor lui Hristos celor cuvântătoare? De n-ar fi fost pocăința, cum pe vameșul cel răpitor, Domnul l-ar fi făcut evanghelist?
De n-ar fi fost pocăința, cum Sfântul Apostol Pavel din prigonitor s-ar fi făcut vas ales al lui Hristos? De n-ar fi fost pocăința, cum ar fi primit Domnul pe Zaheu, mai marele vameșilor? De n-ar fi fost pocăința, cum fiul cel pierdut, întorcându-se la tatăl său, ar fi fost iubit tatălui? De n-ar fi fost pocăința, cum femeia cea desfrânată, plângând la picioarele lui Hristos ar fi câștigat iertare de păcatele sale cele multe? De n-ar fi fost pocăința, cum tâlharului i s-ar fi deschis Raiul? De n-ar fi fost pocăința, cum ar fi poruncit Apostolul să primească pe corinteanul cel păcătos? De n-ar fi fost pocăința, cum vrăjitorul Ciprian, care se îmbrăcase cu totul în diavolul, pântecele femeilor celor îngreunate le tăia cu farmecele sale; iar după aceea, întorcându-se la Hristos prin cinstita Iustina, a câștigat iertare și s-a învrednicit cununii mucenicești? Deci, având atât de multe și astfel de chipuri de pocăință și privind la milostivirea lui Dumnezeu cea mare cu care i-a primit pe dânșii, am îndrăznit și eu păcătosul a scăpa cu pocăința la a ta bună îndurare. O, atotmilostivă Stăpână, dă mână de ajutor și cere-mi de la Fiul tău și Dumnezeul nostru iertare de păcatele mele cele multe!”
Acestea zicându-le el, Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, care este cu adevărat scăparea păcătoșilor și nădejdea celor fără nădejde și grabnică ajutătoare celor ce se roagă către ea, a zis către dânsul: „Mărturisește, o, omule, că Acela pe Care eu L-am născut, Fiul meu, de Care tu te-ai lepădat, este cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, Care va veni să judece viii și morții și eu Îl voi ruga pentru tine și cred că te va primi pe tine care te pocăiești!” Teofil a răspuns: „O, Stăpână preabinecuvântată, cum voi îndrăzni eu nevrednicul a-mi deschide spurcata și necurata mea gură, eu, care m-am lepădat de Fiul tău și Dumnezeul meu, pentru niște lucruri mici și deșarte? M-am lepădat de Sfânta Lui Cruce care era apărarea sufletului meu, asemenea m-am lepădat și de Sfântul Botez, prin zapisul meu cel dat diavolului!”
Preacurata Născătoare de Dumnezeu i-a zis: „Tu mărturisește numai și nu te îndoi de buna Lui îndurare, căci este milostiv și iubitor de oameni. El primește lacrimile celor ce se pocăiesc cu adevărat, căci pentru aceea, fiind Dumnezeu, S-a făcut om, binevoind a lua trup din mine ca să mântuiască neamul omenesc”.
Atunci Teofil, cu rușine, cu frică, cu smerenie și cu zdrobire de inimă deschizându-și gura, a strigat cu mare glas: „Cred și mărturisesc pe Unul din Treime, Care este Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu, Cel născut mai înainte de veci din Tatăl, iar în anii cei mai de pe urmă S-a pogorât din cer și S-a întrupat de la Sfântul Duh și S-a născut din tine, Preasfântă Fecioară Maria, pentru mântuirea noastră. El, fiind Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, a voit a pătimi de voie pentru păcatele noastre, întinzându-și preacuratele Sale mâini pe lemnul Crucii, cel făcător de viață. Ca Păstor bun și-a pus sufletul Său pentru noi, a fost îngropat și a înviat, S-a înălțat la ceruri cu trupul cel luat din tine și va veni iarăși pe pământ, cu slavă, să judece viii și morții și să răsplătească fiecăruia după faptele lui. Acestea le mărturisesc cu inima și cu gura și mă închin Dumnezeului meu. Iar pe tine te rog, o, Stăpână, nu te îngrețoșa de mine ticălosul; nu trece cu vederea rugăciunea mea, a păcătosului; nu mă lăsa pe mine, cel răpit de răul vrăjmaș, ci roagă pentru mine pe Cel ce S-a născut din tine, ca să-mi ierte păcatele mele cele mari și să mă izbăvească de pierzarea mea, ca și eu împreună cu toți cei ce au câștigat iertare, să cânt și să preamăresc milostivirea cea nemăsurată a Celui născut din tine, o, Prea binecuvântată Fecioară!”
Niște cuvinte ca acestea auzindu-le Preacurata Născătoare de Dumnezeu, care este izvorul milostivirii, mântuirea celor ce plâng, nădejdea celor pieriți, mijlocitoarea și chezășuitoarea mântuirii noastre către Dumnezeu și, ca pe o oarecare pocăință îndestulată primindu-le de la dânsul, a zis către dânsul: „Iată, pentru botezul cu care întru Hristos te-ai botezat, crezându-ți pocăința și fiindu-mi milă de tine – că astfel îmi este pentru cei ce pătimesc -, mă voi apropia de Fiul și Dumnezeul meu și mă voi ruga Lui, ca să-ți primească pocăința ta!” Acestea zicând Preacurata, s-a făcut nevăzută și a început a se lumina de ziuă. O, cât era de binecuvântată acea noapte păcătosului acela, care a văzut vedenia Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și s-a învrednicit de atâta vorbire cu dânsa!
După această vedenie, Teofil, ușurându-se de mâhnirea sa, a câștigat multă nădejde. El a petrecut astfel trei zile plângând și rugându-se la icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, privind și căzând lângă dânsa, lovindu-și capul de pământ și așteptând pe Dumnezeu, Care l-a mântuit pe el cu rugăciunile Maicii Lui. După acele trei zile, iarăși i s-a arătat nădejdea și scăparea noastră, cea fără prihană, Maica Domnului, căutând cu față veselă și cu ochi luminoși spre dânsul și zicându-i: „Omul lui Dumnezeu, pocăința ta este plăcută Milostivului și Stăpânului nostru Dumnezeu. El a ascultat rugăciunile și lacrimile tale. Deci caută ca și tu de acum să-ți păzești credința ta cea dreaptă către Dânsul până la sfârșitul tău!” Atunci, Teofil a răspuns către dânsa: „Cu adevărat o voi păzi, Stăpâna mea cea prealăudată și nu voi călca poruncile tale, că pe tine te am, după Dumnezeu, acoperământ și sprijin și spre tine pun toată nădejdea și așteptarea mea; pentru că știu că nu este oamenilor altă ajutătoare și acoperitoare afară de tine, că nimeni, nădăjduind spre tine, nu s-a rușinat. De aceea și eu, păcătosul, rog a ta neîncetată bunătate, care tămăduiește neputințele noastre, deschide ușa milostivirii mie, rătăcitului și căzutului în adâncul răutății! Poruncește ca să mi se dea în mâini acel ticălos zapis, pe care, fiind înșelat, l-am dat satanei. Acel zapis este cel care tulbură sufletul meu foarte mult. Deci, nu voi putea să încetez din acea cumplită scârbă, câtă vreme acel zapis este ținut în mâinile diavolului”.
După aceste cuvinte ale lui, Preacurata Fecioară s-a făcut nevăzută; iar el a mai petrecut încă trei zile în rugăciune ca și mai înainte. După aceasta, adormind de prea multă osteneală, a văzut în vedenia visului pe Preacurata Fecioară, aducându-i zapisul acela; iar el deșteptându-se, de bucurie n-a mai văzut pe Preacurata Fecioară; iar zapisul întărit cu pecetea lui, l-a găsit pe pieptul lui. Atunci, pe de o parte de bucurie, iar pe de alta de spaimă, a slăbit atât de mult cu trupul, încât era pe jumătate mort. Venindu-și în sine după aceea, cât de mare mulțumire a dat Împăratului și Stăpânului Hristos și milostivei Maicii lui Dumnezeu, ajutătoarea și apărătoarea sa!
A doua zi, fiind Duminică, s-a dus în biserica cea mare, unde slujea arhiereul, iar după citirea Sfintei Evanghelii, apropiindu-se de episcop pe când binecuvânta poporul, s-a aruncat înaintea picioarelor lui, rugându-se și strigând ca să-l asculte că voiește ca în auzul tuturor să facă mărturisirea păcatelor sale. Și a început a spune cu de-amănuntul toate cele ce i s-au întâmplat lui, cum pentru lepădarea din slujba economiei s-a mâhnit și din mâhnire a căzut în deznădejde și s-a lepădat de Hristos Dumnezeu și de Preacurata Lui Maică, dându-se satanei cu zapis. După aceea, postind, rugându-se și plângând, a văzut pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu și a vorbit cu dânsa, cum a câștigat iertare pentru păcatele sale și cum i s-a dat zapisul. Acestea toate spunându-le cu de-amănuntul episcopului și, la urma tuturor, i-a dat în mână hârtia aceea pecetluită care o dăduse satanei, și el a rugat pe episcop să o citească cu glas tare, ca toți să afle păcatul său cu dinadinsul și să preamărească milostivirea lui Dumnezeu cea dată lui prin Născătoarea de Dumnezeu. Atunci episcopul, desfăcând hârtia, a dat-o diaconului; iar acela, stând în amvon, a început a o citi, minunându-se toți de un lucru înspăimântător ca acela. Toți au înțeles, adică clerul, poporul, bărbații, femeile și copiii cei mici, ce a pătimit Teofil, cum a căzut, cum s-a sculat, și cum și-a luat zapisul.
Atunci episcopul a grăit către toți cu glas mare: „Veniți toți credincioșii să preamărim pe Preabunul și Adevăratul Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos! Veniți, dreptcredincioșilor și iubitorilor de Dumnezeu, de vedeți minuni de mirare! Veniți, o, iubitorilor de Hristos, și cunoașteți cum Preamilostivul și Stăpânul nostru nu voiește moartea păcătosului, ci așteaptă pocăința lui. Veniți de vedeți, o, dreptcredincioșilor, cât de mult poate zdrobirea inimii, suspinele și lacrimile! Cine nu se va minuna, o, fraților și părinților, de acea mare și negrăită răbdare a milostivului Dumnezeu! Cine nu se va mira de nemăsurata îndurare și iubirea Lui de oameni, pe care o arată spre noi păcătoșii! Minune cu adevărat este aceasta! Moise proorocul, postind patruzeci de zile, a luat de la Dumnezeu tablele Legii, iar acest frate al nostru, Teofil, postind patruzeci de zile, și-a luat zapisul său, pe care puterea lui Dumnezeu l-a scos de la satana, prin mijlocirea Maicii lui Dumnezeu, care este oamenilor pod către Dumnezeu, nădejdea deznădăjduiților, scăparea celor ce sunt în primejdii, ușa cea adevărată, care deschide milostivirile sale păcătoșilor ce bat. Iar rugăciunile noastre, le duce la Cel ce S-a născut dintr-însa, Domnul nostru Iisus Hristos! Ce să vă grăiesc mai mult? Sau ce cântare voi cânta pentru preaslăvirea ei? Cu adevărat, minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, și nici un cuvânt nu este îndestul spre lauda minunilor Tale! Cu adevărat s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, și pe toate întru înțelepciune le-ai făcut! Într-adevăr cu cuviință este acum a se spune cuvântul Evangheliei: „Aduceți haina cea dintâi, îmbrăcați-l pe el, dați-i inel în dreapta lui și încălțăminte în picioare și aducând vițelul cel gras să-l înjunghiați spre jertfă, ca mâncând să ne veselim; că acest frate al nostru, Teofil, a fost mort și a înviat; pierdut a fost și s-a aflat!”
Acestea grăindu-le episcopul, Teofil zăcea la picioarele lui, plângând; deci, întinzându-i mâna, l-a ridicat de la pământ, iar el sculându-se a rugat pe episcop să ardă acel zapis al lui. Episcopul însă i-a poruncit ca singur el să-și ardă zapisul; deci, Teofil l-a ars înaintea tuturor. Poporul, văzând arderea acelei hârtii necurate multă vreme a strigat cu lacrimi: „Doamne miluiește”. Apoi episcopul, poruncind poporului să tacă, a început a săvârși dumnezeiasca Liturghie, la care a făcut părtaș pe Teofil, preacinstitelor și făcătoarelor de viață dumnezeieștilor Taine, a Trupului și Sângelui lui Hristos și îndată s-a luminat fața lui Teofil ca soarele. Toți, văzând schimbarea feței lui, au preamărit pe Bunul Dumnezeu, care primește întru îndreptare și întru sfințenie pe păcătoșii care se pocăiesc.
După toate acestea, Teofil s-a dus la biserica Preacuratei de Dumnezeu Născătoare, unde, postind cu pocăință și cu lacrimi, s-a învrednicit de sfânta ei vedere și a câștigat iertare de păcatele sale și acolo s-a odihnit puțin de multele lui osteneli. După trei zile, cunoscând că i s-a apropiat ceasul sfârșitului său, a rânduit pentru casa sa, ca toate ale lui să se împartă săracilor. Apoi, sărutând pe cei ce se întâmplaseră a fi acolo, și-a dat cinstitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu și ale Maicii Lui. El a fost îngropat înaintea sfintei icoane a Preacuratei Fecioare, în locul unde și-a făcut pocăința. Astfel s-a slăvit într-însul buna îndurare a lui Iisus Hristos și milostivirea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, căreia și acum, împreună cu Fiul ei, să fie și de la noi păcătoșii, care întotdeauna avem trebuință de ajutorul ei, cinste, slavă, închinăciune și mulțumiri acum și pururea și în vecii vecilor.
Iar eu, Evtihian – zice scriitorul acesteia -, smeritul și păcătosul, cel crescut în casa fericitului Teofil și care prin mijlocirea lui m-am învrednicit la preoție în sfânta biserică sobornicească, urmând și slujind acestui stăpân al meu la mâhnirea și necazul lui, pocăința lui, pe care am văzut-o cu ochii și cele ce le-am auzit cu urechile mele din gura lui, cu adevărat și cu dreptate le-am scris pe toate spre folosul dreptcredincioșilor și slava lui Hristos Dumnezeul nostru. Amin.