Sinaxar 17 iunie
📑 Cuprins:
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfinții Mucenici Manuil, Savel și Ismail
Sfinții Mucenici Manuil, Savel și Ismail au fost frați de o mamă. Patria lor a fost Persia; părinții lor nu erau de o credință, căci tatăl lor ținea de păgânătatea persienească, iar maica lor de credința creștinească. Aceasta, hrănindu-și pe fiii săi cu laptele său ca o adevărată maică și, adăpându-i pe ei din tinerețe cu credința creștinească, i-a crescut în frica lui Dumnezeu. Fericitul Evzoic, preotul, i-a creștinat prin baia Sfântului Botez și i-a învățat dumnezeieștile cărți. După aceea, au venit la creșterea învățăturii, au fost numărați în rânduiala ostășească și slujeau cu trupul împăratului Persiei, iar cu duhul slujeau Împăratului ceresc, Domnului nostru Iisus Hristos, păzind sfintele Lui porunci și plăcând Lui cu toate lucrurile cele bune.
Deci, au fost trimiși de împăratul lor la Iulian Paravatul, împăratul grecesc, pentru întărirea păcii. Împăratul Iulian i-a primit întâi cu cinste și le-a arătat lor multa sa milă, dându-se ca un prieten iubit către ei. Apoi, înștiințându-se că sunt creștini, s-a umplut de mânie și, împotriva obiceiurilor și legilor celor de obște tuturor popoarelor, pe acești trimiși la dânsul de către împăratul Persiei, muncindu-i pentru credința lor cea întru Hristos, i-a pierdut. Muncirea lor a fost astfel: Împăratul cel fărădelege a voit să meargă în Bitinia la un loc oarecare, ce se numea Orghia Trigon, unde avea să săvârșească un praznic necurat și diavolesc. Deci, a mers cu corabia din Constantinopol la Calcedon și, ajungând la locul cel zis, a început cu toată mulțimea poporului elinesc, care se adunase acolo, a săvârși acea necurată prăznuire, închinându-se idolilor, aducându-le jertfe fără de număr și făcând ospețe mari cu dănțuiri, cu timpane și cu tot felul de instrumente muzicale, săvârșind multe lucruri urâte și fărădelegi în cinstea pierzătorilor zei. Iar robii lui Hristos, Manuil, Savel și Ismail, care erau acolo cu împăratul, nevoind nici măcar să privească la acea prăznuire urâtă de Dumnezeu, s-au depărtat deosebi.
Deci, stând ei la o parte, plângeau și se tânguiau pentru înșelarea și rătăcirea unui atât de mare popor și se rugau lui Hristos Dumnezeu, ca să-i poată păzi pe ei de împărtășirea necurăției închinătorilor de idoli; asemenea se rugau și pentru cei rătăciți, ca să-i aducă și pe ei Dumnezeu la cunoștința adevărului. „Nu lăsa, Doamne – ziceau ei -, să petreacă poporul acesta întru atâta adânc de răutăți și nu lăsa zidirea Ta cea căzută să piară întru așa nebunie, căci se par a fi mai nesocotitori decât pietrele și lemnele care se cinstesc de dânșii. Pentru că acelea, fiind făpturi neînsuflețite, nimic nu știu din cele ce li se fac lor; iar aceștia, cinstindu-se de Tine cu suflet înțelegător, cu chipul și asemănarea Ta, nu știu și nici nu înțeleg ce fac și pe cine cinstesc în locul lui Dumnezeu, ci umblă întru întuneric, rătăcesc și merg la veșnica pierzare”.
Astfel stând și plângând sfinții la acel loc deosebit, împăratul a privit spre cei ce jertfeau și se ospătau cu dânsul; iar pe trimișii cei din Persia, nevăzându-i lângă el, a poruncit să-i caute și să-i aducă acolo, ca să se veselească împreună cu dânsul.
Unul din sfetnicii împărătești, aflându-i pe ei stând deosebit, îi chema la ospățul împărătesc; pentru că socoteau că și aceia sunt de aceeași necurăție a închinării de idoli. Iar robii lui Hristos i-au zis într-un glas, sfetnicului împărătesc care îi chema pe dânșii: „Depărtează-te de la noi, pentru că nu ne vom lepăda de credința, în care suntem crescuți din tinerețe; iar pe Dumnezeul nostru nu-L vom lăsa nici ne vom închina diavolilor, care sunt între voi. Aceasta să nu ne fie nouă, nici să ne lipim de acea rătăcire arătată, fiindcă nu suntem atât de nebuni și nesocotitori, ca, defăimând pe Dumnezeu Cel viu, Ziditorul nostru, să slujim zidirii celei neînsuflețite. Noi nu pentru aceea am suferit atâta osteneală de drum și am venit aici, ca să ne lepădăm de credința noastră; ci să întărim pacea între împărăția persană și grecească. Acestea să le știe împăratul tău și cei de un gând cu el, că nu ne va întoarce pe noi de la cinstirea cea adevărată a lui Dumnezeu și la a sa necurăție nu ne va trage, măcar de ne-ar da pe noi focului și chiar de ar lua de la noi sufletele noastre”.
Deci, ducându-se sfetnicul, a spus împăratului cuvintele sfinților. Atunci împăratul îndată s-a umplut de mânie asupra lor; însă n-a voit să-i muncească pe dânșii într-acea zi, ca să nu-și facă împiedicare necuratei sale prăznuiri, ci, amânând până a doua zi, a poruncit ca pe robii lui Hristos să-i arunce în temniță. Aceia, mergând spre temniță, cântau zicând: „Veșnic să ne bucurăm Domnului, să strigăm lui Dumnezeu Mântuitorul nostru, să întâmpinăm fața Lui întru mărturisire și în psalmi să-I strigăm”. Și iarăși: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Iar noi, poporul Lui și lucrul mâinilor Lui, Îl vom chema totdeauna!”
A doua zi, muncitorul șezând la judecată, a pus de față pe cei trimiși din Persia și a început a zice către dânșii: „O, bunilor bărbați, împăratul vostru v-a trimis la noi ca pe credincioșii săi și ai noștri iubiți, ca să așezați pacea cea dorită între amândouă împărățiile. Însă aceasta nu se poate așeza în alt mod, decât numai prin unirea cea de dragoste și prin prietenia unuia cu celălalt. Ce fel de unire și prietenie de dragoste arătați spre noi, de vreme ce n-ați voit ieri ca, împreună cu noi, să săvârșiți prăznuirea și să vă îndulciți de veselia făcută în cinstea zeilor, pe care îi cinstiți și voi, perșii; căci perșii cinstesc asemenea cu noi: soarele, luna, stelele și puterea cea prea luminoasă a focului și pe ceilalți zei. Deci, pentru ce voi v-ați lepădat a-i cinsti pe aceia împreună cu noi și n-ați voit să fiți cu noi la soborniceasca noastră cinstire de zei, ca astfel așezămintele cele cu noi să fie mai puternice și mai tari? Dacă voi sunteți nebăgători de seamă și defăimători ai zeilor noștri și nu de un gând cu noi, apoi ați venit la noi nu spre întărirea păcii, ci spre stricarea ei, spre ridicarea vrăjmășiei și a războiului”.
Sfinții au răspuns: „O, împărate, am venit pentru așezămintele de pace, trimiși de împăratul nostru ca să nu treacă ostașii voștri hotarele noastre, nici ostașii noștri pe ale voastre și să nu pustiască părțile unul altuia. Pentru aceasta suntem trimiși, iar nu pentru zei. Căci pe fiecare, pe care Dumnezeu voiește și precum voiește, Îl cinstește; pentru aceasta nu se ridică războaie între împărați, ci pentru cetăți și pentru țări și pentru hotarele lor se fac certurile, vrajbele și războaiele. Iar tu, lăsând pe acelea care sunt ale împăcării, pentru care suntem trimiși la tine, încep altele pentru care nu suntem trimiși; pentru că nu vorbești cu noi despre întregimea stăpânirii tale, nici pentru petrecerea cea pașnică a împărăției noastre cea de un hotar cu voi, ci întrebi despre zei și despre credință. Dacă tu ai voit aceasta, apoi să știi că noi, deși suntem perși cu neamul, însă cu credința suntem crescuți de maica noastră creștini, în dreapta credință, și întăriți de duhovnicescul nostru părinte în credința cea adevărată. Chiar și în patria noastră erau mulți de felul acesta, care au voit să ne întoarcă de la Hristos Dumnezeul nostru, la închinarea de idoli; dar n-au sporit nimic; căci, cu darul Stăpânului nostru, am rămas nemișcați și nebiruiți în mărturisirea noastră și nădăjduim și acum în ajutorul Domnului. Deci și aici nimeni nu va putea să ne întoarcă de la credința cea sfântă și să ne silească la slujba cea diavolească, care cu adevărat este plină de deșertăciune, de înșelăciune, de rătăcire și de minciună”.
Muncitorul, umplându-se de mânie, a zis către dânșii: „Cum, voi, fiind proști și neștiutori și limba grecească neștiind-o, îndrăzniți cu atâta nerușinare a ocărî cu cuvintele voastre cele rele credința pe care noi o ținem, fiind preaînțelepți, cum și toată înțelepciunea cărții pe care am trecut-o cu desăvâșire? Știm și scripturile voastre creștinești, pentru că și în cărțile voastre creștinești am învățat odată și am cunoscut într-însele toate cele scrise. Dar, neaflând nimic adevărat, îndată le-am lepădat, ca nu cumva, din neluare aminte, să cad în rătăcire în unele scrieri dintr-însele. Cine din acei care au credință în cărțile voastre și se întăresc în ele, au arătat vreodată a fi bun și desăvârșit în ceea ce a făcut, spre a fi preaslăvit și vrednic de pomenire? De aceea vă sfătuiesc ca, lăsând credința cea copilărească și de nici o socoteală, să vă alegeți credința cea bună, în care au petrecut preaînțelepții filosofi cei de demult. Iar de nu veți voi a asculta sfatul meu cel de folos, veți asculta, chiar nevrând, de muncile pe care le veți primi îndată!”
Sfinții au răspuns: „Ne-am învățat de la Domnul nostru să nu ne temem de cei ce ucid trupul nostru, nici să ne preocupăm ce vom răspunde, celor ce ne întreabă pe noi; pentru că Însuși Sfântul Duh ne va întări în pătimire și ne va da cuvânt și îndrăznire în răspunsuri. Însă te întrebăm pe tine: Ce fel de nebunie spui că este în noi, tu care te socotești a fi mai înțelept decât toți? Care este mai nebun din noi? Cel care a cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, Ziditorul a toate, și-L cinstește cu dreaptă credință? Sau cel care, lăsând pe Dumnezeul cel viu, se închină făpturii celei fără de suflet, pietrelor și lemnelor și tuturor celor asemenea cu ele? Cu adevărat acela este nebun, care, în loc de Dumnezeu, are lucrul cel neînsuflețit; iar înțelept este cel ce slujește Dumnezeului Celui viu.
Pentru că acesta este cel dintâi lucru al cunoașterii omenești, ca să cunoască cineva pe Dumnezeu, Făcătorul său, pe Dătătorul darurilor, să creadă în El și să-I slujească cu osârdie. Iar a nu-L cunoaște pe Cel ce este Ziditor și Făcător de bine al său și a sluji diavolului, vrăjmașului cel pierzător de suflete, aceasta este nebunia cea mai desăvârșită. Apoi, filosofii voștri cei vechi, care au petrecut în acea rătăcire pierzătoare, li se părea numai că sunt înțelepți, dar în fapt erau foarte nebuni, după cuvântul Sfântului Apostol, socotindu-se că sunt înțelepți, au înnebunit și s-a întunecat inima lor, iar tu ești asemenea lor, dacă nu încă și mai rău; pentru că aceia, necunoscând credința cea dreaptă, au petrecut în rătăcire; iar tu, prin Sfântul Botez fiind luminat și crescut în creștinătate, te-ai lepădat de Hristos Dumnezeu, și numit elin de toți cei ce știu pe adevăratul Dumnezeu, în loc de creștin, și în loc de dreptcredincios, păgân fără de Dumnezeu!”
De niște cuvinte ca acestea ale sfinților mucenici, împăratul întărâtându-se foarte tare și umplându-se de nemăsurată mânie, a poruncit, ca îndată să-i muncească cumplit. Deci, mai întâi i-au dezbrăcat și i-au întins la pământ și i-au bătut cu curele, fără de cruțare pe spate și pe pântece. Apoi, i-au spânzurat de un lemn la muncire, pironindu-le mâinile și picioarele și cu unghii de fier au strujit trupul lor; iar ei, răbdând cu vitejie muncile cele grele, și-au ridicat ochii spre cer și se rugau lui Dumnezeu, zicând: „O, Stăpâne, Care Însuți ai fost pironit pe lemn de necredincioșii jidovi și n-ai spălat într-alt chip păcatele lumii, decât numai prin pătimirea răstignirii și a morții, caută și spre noi cei ce suntem spânzurați pe lemn și ne dezbrăcăm cu sila prin această cumplită strujire de grosimea trupului; dar de vreme ce firea noastră este neputincioasă, dă-ne nouă ajutor de sus, și ușurare de dureri, că spre Tine nădăjduind, am îndrăznit a intra în nevoința aceasta. Cât de cumplite și amare sunt aceste munci, Tu singur știi, Doamne! Vezi, cât ne sunt de dulci acestea, pentru dragostea Ta, o, preadulce Iisuse!”
Sfinții, rugându-se astfel, îndată le-a stat lor de față îngerul Domnului, pe care numai singuri sfinții mucenici îl vedeau, iar întunecații ochi ai păgânilor n-au fost vrednici de vederea lui. Acela, mângâind pe cei ce pătimeau, atâta ușurare le-a dat în munci, încât nu mai simțeau durerea câtuși de puțin; și astfel răbdau ca în niște trupuri străine.
După aceasta, muncitorul, poruncind să-i ia pe ei de la muncire, le-a zis în batjocură: „Vedeți cum vă cruț pe voi, nemuncindu-vă mai greu; pentru că nădăjduiesc, că pedepsindu-vă cu aceste mici bătăi, vă veți uni la un gând cu noi!” Dar sfinții mucenici, nesuferind cuvintele lui, i-au răspuns cu mai multă îndrăzneală: „Să nu socotești, nici să nădăjduiești, o, vrăjmaș al lui Dumnezeu, că vei putea schimba statornicia noastră în credința lui Hristos! Deci, dacă voiești, mai mult fă-ne nouă, căci suntem gata a răbda toate; pentru că rănile, focul, sabia sau orice alt chin mai cumplit, noi le socotim că ne sunt mai dulci și suntem gata a răbda acestea pentru Iisus Hristos, Cel mult iubit de noi!”
Iulian, împăratul cel fărădelege, văzând pe Sfântul Manuil, fratele cel mai mare între mucenici, grăind mai mult și mai cu îndrăzneală decât amândoi frații, a poruncit ca deosebit să-l ducă pe el; iar lui Savel și lui Ismail a început a-i vorbi cu vicleșug, grăind către dânșii: „Din aceiași părinți sunteți născuți, dar nu semănați unul cu altul. Manuil, fratele vostru cel mai mare, nici nu este vrednic a se numi frate cu voi, deoarece este nesupus, mândru, certăreț și fără de rușine, neavând înțelegere dreaptă; ci petrece întru nebunia sa neschimbat, încât și pe voi vă târăște după el, nelăsându-vă să vă alegeți cele bune. Voi, precum vă văd, sunteți cu obicei bun, blânzi, nesfadnici și binecunoscători; deci, ascultați acum sfatul meu: Lăsați pe fratele vostru într-a lui deșartă socotință, ca să piară în împotrivirea cea fără de minte, iar voi apropiați-vă la cinstirea zeilor noștri, că mult bine veți câștiga de la dânșii; și astfel veți lua de la noi daruri și cinstiri mari!” Dar sfinții, nevrând nici să asculte cuvintele lui cele viclene, cu mare glas au început a-l ocărî pe el, pentru meșteșugul lui și a defăima nebunia lui. Atunci el, pornindu-se cu mare mânie, a poruncit să-i ia pe dânșii la muncire și cu lumânări aprinse să le ardă coastele. Iar ei, răbdând cu vitejie, slăveau pe Dumnezeu, iar pe muncitor îl batjocoreau.
Asemenea și pe Sfântul Manuil aducându-l, pe de o parte cu îmbunări, iar pe de alta cu îngroziri, îl sileau spre închinarea idolilor. Însă, dacă l-au văzut pe el nemișcat întru mărturisirea lui Hristos ca un stâlp, a început iarăși a-l munci, ca și pe frații lui. După aceea, în capul fiecărui mucenic a bătut un piron de fier și le-a înfipt trestii ascuțite sub unghii, la mâini și la picioare; apoi, în sfârșit, i-a condamnat pe ei la moarte prin tăiere cu sabia; iar după tăiere, a poruncit să se ardă trupurile lor.
Deci, scoțând pe sfinții mucenici la locul cel de moarte, care se numea Constantin, înainte de vărsarea sângelui lor, au făcut către Dumnezeu rugăciunea cea mai de pe urmă, zicând: „Dumnezeule, Cel mai înainte de veci, fără început, Cel ce dintru neființă, întru ființă pe toate le-ai adus, iar în anii cei mai de pe urmă, pentru mântuirea noastră, pe Tine micșorându-Te, în chip de rob cu oamenii ai petrecut și ai răbdat Crucea, ca pe noi din legăturile păcatelor să ne eliberezi și Împărăției Tale să ne faci moștenitori; primește în pace pe robii Tăi și ne numără pe noi în ceata celor ce din veac Ți-au plăcut Ție. Deci, pentru numele Tău cel sfânt, primim această tăiere de sabie și ieșirea de voie din viața aceasta. Încă și pe mulțimea poporului cel ce ne-a înconjurat și care este robită de înșelăciunea vrăjmașului, întoarce-o la Tine. O, milostive Stăpâne, dă-le lor lumina minții și înțelegere dreaptă, ca astfel, cunoscându-Te pe Tine, Unul adevăratul Dumnezeul, Ție unuia să-Ți slujească și mântuire să câștige!” Astfel rugându-se sfinții mucenici, s-a auzit un glas de sus, grăind către dânșii: „Veniți de luați cununa slavei, că bine ați săvârșit nevoința voastră”. Iar după aceasta, s-au tăiat cinstitele capete ale sfinților mucenici în 17 zile ale lunii iunie.
Când necurații slujitori, voiau să săvârșească cealaltă poruncă a spurcatului lor împărat, adică să ardă trupurile mucenicilor, îndată, după porunca lui Dumnezeu, s-a cutremurat pământul și locul pe care stătea, s-a desfăcut și a primit muceniceștile lor trupuri, acoperindu-le pe ele; ca nu mai mult să se atingă de dânsele muncitoarele și spurcatele mâini, nici puterea focului să le prefacă pe ele în cenușă. Slujitorii, văzând aceasta, au fugit de frică. Atunci mulți din cei ce erau acolo, văzând o minune ca aceea, au crezut în Hristos și, lepădând păgâneasca rătăcire, s-au făcut creștini. Timp de două zile, credincioșii aceia au stat nedespărțiți în acel loc, rugându-se ziua și noaptea. Dar, când pământul a dat afară trupurile sfinților, acelea lăsau din ele negrăită bună mirosire; iar credincioșii, umplându-se de bucurie mare, i-au primit pe ei cu dragoste și i-au îngropat cu cinste la un loc însemnat, izvorând din mormintele sfinților mucenici tămăduiri de toate neputințele.
După aceasta, Iulian, păgânul împărat, a pierit degrabă cu sunet, pentru că, după uciderea trimișilor din Persia, adică Sfinții Mucenici Manuil, Savel și Ismail, au pornit cu toată puterea lor în Persia; iar diavolii, înșelându-i pe ei cu fermecătoriile proorocilor mincinoși, i-au făgăduit lui biruință asupra perșilor. Însă împăratul Persiei, auzind de uciderea trimișilor săi, s-a umplut de mare mâhnire, și înștiințându-se că Iulian, călcătorul de lege, și-a strâns puterea sa, și a venit în hotarele pământului său, a tăbărât asupra mândrului vrăjmaș ce venea asupra lui. După ce din amândouă părțile ostașii s-au lovit și s-a făcut mare vărsare de sânge, perșii s-au împuternicit și au biruit cetele grecești și au sfărâmat puterea lui Iulian.
Încă și urgia lui Dumnezeu, a ajuns pe acel depărtat de Dumnezeu; căci fiind ucis de o mână nevăzută, cu greu și-a lepădat ticălosul său suflet, fiind de râs și de batjocură perșilor, asupra cărora mergea cu mândrie și cu nădejde deșartă, ca unul ce avea puterea diavolilor, în care credea și nădăjduia spre ei. Deci, creștinii, scăpând de cumplita gonire și muncire, slăveau pe Hristos, Dumnezeul și Izbăvitorul lor, Căruia și de la noi I se cuvine cinste și slavă, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Mucenic Isavru și cei împreună cu dânsul
Sfântul Isavrul și cei împreună cu el erau din Atena. Dar, ieșind din patria lui și mergând la o peșteră din Apolonia, a aflat pe Inochentie, pe Felix, pe Peregrin și pe Ermia, pe care învățându-i să nu se dedea spre lucrurile cele lumești și trecătoare, aceștia au întărit cuvântul cu fapta; căci, ferindu-se și fugind de vorba și adunarea rudeniilor lor, au fost pârâți de rudenii la Tripondie eparhul, care prinzându-i și neputând să-i facă să se lepede de Hristos, a poruncit să fie dați la chinuri. Iar Isavru, diaconul lui Hristos, și cei împreună cu el au fost dați pe seama lui Apolonie, fiul eparhului, de către care au fost chinuiți prin foc și prin apă. Dar, fiind izbăviți din aceste chinuri în chip minunat, au întors pe mulți la credința în Hristos, între care erau și cei mai de frunte ai cetății: frații Ruf și Rugin. Apoi, fiind condamnați la pierzare, li s-au tăiat capetele.