Sinaxar 15 iunie

  2. /
  3. Sinaxar
  4. /
  5. Iunie
  6. /
  7. Sinaxar 15 iunie

📑 Cuprins:


🔊 Sinaxar audio:

*Voce : părintele arhidiacon Adrian Maziliţa, sursa: sinaxar.ro

🎬 Sinaxar video:


Sfântul Prooroc Amos

Sfântul Prooroc Amos s-a născut în cetatea Tecui, care era așezată în pământul Iudeei, nu departe de Betleem. El era de neam prost și sărac petrecându-și vremea cu păstoria turmelor de dobitoace. Domnul, Care nu privește spre cei bogați și slăviți, ci spre cei smeriți și săraci, l-a chemat pe el de la turmele oilor, la proorocie, ca și pe Moise și pe David, și i-a poruncit să meargă din pământul Iudeei în pământul lui Israel, ca acolo cu cuvintele cele proorocești să îndemne popoarele la pocăință, de vreme ce se abătuseră la închinarea de idoli. Astfel, în zilele lui Ieroboam, împăratul lui Israel, care a împărățit în Ierusalim după moartea împăratului Solomon, împărăția lui Israel s-a despărțit de stăpânirea împăratului Iudeei și a făcut altă împărăție peste zece seminții ale lui Israel. Dintr-acea zi, popoarele israelite au căzut de la dreapta cinstire a lui Dumnezeu și se închinau idolilor.

Deci, acel împărat, vrând ca sub stăpânirea sa să întărească pe israeliteni, se temea ca nu cumva, mergând în Ierusalim la praznice spre închinăciune, supușii săi să se lipească iarăși de biserica Ierusalimului, să se rupă de el și să-l ucidă. De aceea, a făcut două junci cioplite în aur, pentru că știa obiceiul poporului său, că era lesne de plecat la închinarea de idoli, ca și strămoșii lui, când au trecut Marea Roșie din pustia Egiptului și au turnat un vițel de aur din salbele cele de aur. Deci, pe acele două junci turnându-le Ieroboam, una a pus-o în Dan, iar cealaltă în Betel, cetăți ale stăpânirii sale, poruncind tuturor israelitenilor ca, ducându-se la Ierusalim să se închine cu jertfe juncilor de aur, să le prăznuiască pe acelea cu dănțuire pentru că acel ticălos împărat zicea către popoare: „Iată zeii tăi, Israele, cei care te-au scos din Egipt”. Astfel Ieroboam a îndărătnicit pe Israel.

Deci, din acea vreme, deși Dumnezeu trimitea pe sfinții Săi prooroci la israeliteni, ca să le arate rătăcirea lor și să-i povățuiască la calea cea dreaptă, puțini dintre ei se îndreptau și se întorceau la adevăratul Dumnezeu. Unii însă se închinau și Dumnezeului celui adevărat și idolilor, adică juncilor de aur. Deci, între alți prooroci, Dumnezeu a trimis la ei și pe acest rob al Său, pe Sfântul Prooroc Amos, cu înfricoșate îngroziri. Acest prooroc al lui Dumnezeu era simplu și neiscusit la vorbă, dar nu și la înțelegere; pentru că același Duh Sfânt, care lucra în toți proorocii, lucra și într-însul și grăia prin gura lui. Vremea și începutul proorocirii lui a fost pe vremea împăratului Iudeei, Ozia, cel din Ierusalim, și în vremea împăratului Ieroboam al lui Israel, cel din Samaria – nu acel împărat, care rupându-se de la Scriptura Iudeei, a făcut juncile de aur, ci alt Ieroboam, mai în urmă cu anii, care, de asemenea ca și cel dintâi Ieroboam, a fost închinător de idoli și slujitor al juncilor de aur.

Deci, Proorocul Amos a început a prooroci în vremea acelor împărați, cu doi ani mai înainte de cutremurul cel înfricoșat ce era să fie în Palestina. Cutremurul cel mare, după adeverirea scriitorilor celor vechi, a fost astfel: Ozia, împăratul Iudeei, care s-a numit și Azarie, mândrindu-se, a îndrăznit a tămâia cu cădelnița în Sfânta Sfintelor, după rânduiala preoțească. Preoții oprindu-l, îl îngrozeau cu moarte și îndată, chiar în ceasul acela, s-a cutremurat pământul cu cutremur mare în Ierusalim și în toată Palestina și au căzut nu numai ziduri multe, ci și unii munți s-au pornit din locurile lor. Templul s-a despicat din vârf și din acea deschizătură a venit raza soarelui în fața împăratului și s-a umplut fruntea lui de lepră, care s-a întins pe tot corpul. Astfel, Domnul n-a suferit întinăciunea făcută altarului Său și necinstea adusă preoților Lui.

Sfântul Amos a proorocit, îngrozindu-i cu cele mai înfricoșate pedepse ale lui Dumnezeu, ce erau să vină nu numai asupra lui Israel, ci și asupra părților celor dimprejur. Asupra Siriei, a Filisteniei, asupra Tirului și a Idumeii, asupra amonitenilor și asupra moabitenilor, precum se scrie pe larg în cartea lui. Dar a proorocit mai ales asupra israelitenilor, că după cunoașterea lui Dumnezeu, se depărtaseră de la El; pentru că Dumnezeu nu se mânie și nu se răzbună atât de păcatele păgânilor, care nu-L știu pe El, pe cât de păcatele poporului care L-a cunoscut pe El și s-a îndulcit de facerile Lui de bine. Căci ce fel de faceri de bine n-a făcut Dumnezeu neamului celui nemulțumitor al lui Israel? L-a eliberat din robia Egiptului, l-a trecut prin mare ca pe uscat, l-a hrănit cu mană în pustie, i-a izvorât apă din piatră și l-a dus în pământul făgăduinței, unde curge lapte și miere. Însă ei, făcând prăznuiri idolilor de aur turnați în chip de junci, strigau cu dănțuire: „Iată zeii tăi, Israele”.

Niște praznice ca acestea urâte de Dumnezeu, se săvârșeau mai ales în cetatea Betel, la un munte înalt, unde era o juncă de aur. Deci, acolo mai ales mergând Sfântul Amos, striga poporului cu glas mare rugându-l, îndemnându-l și înfricoșându-l cu pedepsele cele cumplite, care din mânia lui Dumnezeu vin asupra lor, să înceteze de la o prăznuire ca aceea; dar foarte puțini îl ascultau. Atunci era în Betel un slujitor al acelei junci, cu numele Amasia. Acel slujitor, văzând pe proorocul lui Dumnezeu hulind pe idolul lor – junca cea de aur -, că scuipă jertfele lor și depărtează poporul de la spurcata lor prăznuire, spunându-le încă și îngrozirile și pedepsele cele viitoare asupra celor ce nu se pocăiau, îl pâra pe Amos lui Ieroboam, împăratul poporului lui Israel, zicând: „Amos face întărâtări contra ta în mijlocul casei lui Israel. Pământul nu poate să sufere toate cuvintele lui; pentru că tulbură și ridică poporul contra ta și încă proorocește rău de tine, zicând: „Ieroboam de sabie se va sfârși, iar poporul lui Israel va fi robit și dus din pământul său”.

Astfel pâra slujitorul Amasie pe proorocul Amos, vrând să pornească pe împărat spre mânie contra lui; dar împăratul nimic nu lua în seamă la cuvintele aceluia, nici nu voia să facă rău proorocului lui Dumnezeu, pe care îl cinstea; deși el era închinător de idoli. Văzând slujitorul că nu poate să pornească pe împărat contra proorocului lui Dumnezeu, a început a-l goni pe el, muncindu-l; pentru că de multe ori, prinzându-l, îl bătea cumplit și-l gonea din Betel, îngrozindu-l să nu vină la praznicul lor, nici să întoarcă pe popor de la jertfele și de la ospățurile lor. Însă sfântul prooroc nu lua în seamă îngrozirile și bătăile ce-i veneau de la dânsul, ci mai mult îi spunea și proorocea cuvintele cele învățătoare și îndemnătoare către popor. Dar pentru aceasta era prins de acel slujitor și muncit cu bătăi.

Altă dată vicleanul acela a zis cu rugăminte către Amos: „Proorocule, du-te de aici și mergi în patria ta, în pământul Iudeei. Acolo să viețuiești și să proorocești, iar în Betel să nu te mai în-torci, deoarece este sfințire a împăratului și casa împărăției lui. Proorocul Amos a răspuns, zicând: „Eu n-am fost prooroc nici nu sunt fiu de prooroc, ci am fost păstor al dobitoacelor; fiind sărac, mă hrăneam cu poame din pustie până m-a luat Domnul de la oi și mi-a zis: Mergi și proorocește la poporul meu Israel. Iar tu îmi zici să nu proorocesc în Israel, nici să supăr casa lui Iacov? Pentru aceasta, Domnul zice despre tine: Când vor veni asirienii în pământul lui Israel și-l vor robi, atunci vor pustii cetățile lui și le vor strica; iar cetatea aceasta o vor lua. Atunci vor răpi pe femeia ta, ostașii asirienilor cei fără de rușine și înaintea ochilor tăi, cu desfrânare o vor batjocori. Deoarece și tu ai făcut pe Israel să rătăcească înaintea ochilor lui Dumnezeu cei atotvăzători și ai învățat popoarele acestea să facă lucruri necurate, în întinata capiște a juncei celei de aur, iar fiii și fiicele tale de sabie vor cădea. Tu în pământ necurat te vei sfârși, iar poporul lui Israel se va duce în robie din pământul său”.

Niște cuvinte proorocești ca acestea pornindu-l pe acel slujitor spre mânie, l-a bătut pe Sfântul Amos fără cruțare; iar la sfârșit, un fiu al lui, anume Ozia, fiind plin de mânie și iuțime, l-a lovit pe el foarte tare peste sprâncene, lovindu-l de moarte. Însă n-a murit îndată, ci a fost dus la pământul său din patria sa, în cetatea Tecui, mai mult mort, unde după câteva zile din rănile cele dureroase și-a dat sufletul său și a fost îngropat cu părinții săi. Iar ce fel au fost proorociile lui, să se citească cartea proorociei lui. Noi însă, pe Dumnezeul Cel ce l-a înțelepțit pe el, Îl slăvim, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

 

Notă – Să se știe că altul a fost Amos, tatăl lui Isaia, și altul proorocul acesta. Amos, tatăl lui Isaia, a fost din seminția împăraților Iudeei, care s-a născut și a petrecut în Ierusalim. Însă acest prooroc a fost de neam de jos și nu din Ierusalim, ci din cetatea Tecui, locuința păstorilor. Pentru că acolo pășunile erau bune, și mulți ierusalimeni bogați își țineau dobitoacele lor. Amos, tatăl lui Isaia, nu era din numărul proorocilor și nici nu s-a trimis undeva de Dumnezeu. El a murit de moarte ca toți oamenii, iar nu de moarte mucenicească.

Sfântul Amos, pentru darul lui cel proorocesc, a fost numărat cu proorocii, a fost trimis în Israel și a murit mucenicește, măcar că alții scriu altfel despre aceasta; însă nu este fără de greșeală istoria lor.

Sfinții Mucenici Vit, Modest și Crischentia

În timpul împărăției lui Dioclețian, când ighemonul Valerian din Sicilia prigonea pe creștini, era acolo un copil de doisprezece ani, cu numele Vit. El era fiul unui bărbat bogat și de neam bun care se numea Ghilas.

Acela se ținea de necurăția păgânească, iar fiul lui, fericitul Vit, în copilăria sa, fiind luminat de sus cu minunatul dar al Sfântului Duh, a cunoscut pe Unul și adevăratul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul și, crezând într-însul, se ruga Lui ziua și noaptea, îmbrăcându-se într-o haină de păr. El s-a învrednicit a auzi dumnezeiescul glas de sus către dânsul, grăind: „Am auzit rugăciunea ta și voi trimite spre tine mila Mea”. După glasul acesta, i s-a dat lui de la Dumnezeu puterea facerii de minuni, tămăduind neputințele omenești, sfătuind pe cei necredincioși ca să cunoască pe adevăratul Dumnezeu și povățuind pe mulți la calea cea dreaptă; pentru că Domnul Cel atotputernic a voit ca din gura pruncului acesta și din lucrurile lui, să-și săvârșească lauda, spre înfruntarea închinării la idoli. Deci, mai presus de fire i-a dat aceluia, împreună cu înțelegerea, și darul facerii de minuni, ca întru anii cei tineri, fericitul Vit să fie bărbat puternic cu lucrul și cu cuvântul și să se slăvească întru dânsul Dumnezeu Cel minunat întru sfântul Său.

Înștiințându-se ighemonul Valerian de acest tânăr cuviincios, a chemat pe tatăl lui la dânsul și i-a zis: „Ce este aceasta care aud, că fiul tău se închină altui Dumnezeu, pe care Îl cinstesc creștinii; de voiești să-l ai pe el întreg și sănătos, sârguiește-te să-l întorci de la acea sălbăticie”. Ghilas, venind acasă, a început a sfătui pe fiul său să nu se întoarcă de la slujbele cele păgânești, care se fac zeilor lor. Iar fericitul prunc Vit a zis către tatăl său: „Eu nu știu pe alt Dumnezeu, fără numai pe Unul Cel ce este din veac, al Cărui Duh se poartă peste ape și a deosebit lumina de întuneric! Aceluia Îi slujesc eu. El este făcătorul cerului și al pământului, iar Fiul Său este Domnul nostru Iisus Hristos, Împăratul îngerilor. Pe Acela Îl mărturisesc și Îl voi mărturisi în toate zilele vieții mele!” Atunci tatăl său, mâniindu-se, a poruncit să-l bată cu vergi, zicându-i: „Cine te-a învățat pe tine să grăiești acestea? Au nu știi că ighemonul va auzi acestea și vei pieri?” Tânărul i-a răspuns: „Hristos, al Cărui rob sunt, m-a învățat pe mine, iar de mânia ighemonului nu mă tem”.

Atunci Ghilas, chemându-l pe credinciosul său cu numele Modest, i-a zis: „Vezi, ca niciodată fiul meu să nu grăiască cuvintele care pomenesc pe Hristos”. Sfântul Vit nu băga în seamă îngrozirile tatălui, și precum purta totdeauna în inima sa numele lui Hristos, așa și în gură. El a fost mângâiat de Iisus Hristos prin îngerească arătare, pentru că îngerul Domnului i s-a arătat în vedenie, zicându-i: „Nu te teme și îndrăznește în numele lui Iisus Hristos, că eu îți sunt dat păzitor să te păzesc până la sfârșit; deci, fii vrednic de acest dar de la Domnul, că tot ce vei cere de la Dânsul, ți se va da”.

Sfântul Vit, veselindu-se și întărindu-se prin această îngerească arătare, și mai mult mărturisea și preamărea numele Domnului. Tatăl său plângea pentru el, deoarece pe el singur îl avea, și se sârguia cu cuvinte amăgitoare să-l întoarcă la închinarea idolească. Sfântul Vit a întrebat pe tatăl său: „Tată, căror zei îmi poruncești să slujesc?” Tatăl lui i-a răspuns: „Fiule, nu știi oare pe zeii noștri: Die, Hercules, Junona, Artemida, Vesta, Apolon și ceilalți, cărora se închină împărații și boierii?” Sfântul a zis către tatăl său: „Aceia cărora le zici că sunt zei, sunt idoli fără de suflet, făcuți de mâini omenești, care au gură, dar sunt muți, au ochi și sunt orbi, au mâini și picioare, dar nu se mișcă. Eu știu că unul este Dumnezeu viu și lucrător în Care viețuim și ne mișcăm, ziditor și atoatețiitor, Acela este Tatăl și Sfântul Duh și mărturisesc, că Unul este Răscumpărătorul și Mântuitorul neamului omenesc, Fiul lui Dumnezeu, Care a fost muncit pentru păcatele noastre și cu al Cărui sânge ne-am izbăvit”.

Tatăl său i-a zis cu lacrimi: „O, prea dulcele meu fiu, ia aminte la sfatul folositor și sănătos al tatălui și întoarce-te la credința cea bună; de vreme ce tu te ostenești în zadar și cinstești pe un om mort, ca nu cumva mâniindu-se ighemonul să te piardă, căci va înmulți durerile inimii mele!” Fericitul Vit a răspuns: „O, tată! De-ai cunoaște și tu cine este Acela pe care tu Îl defăimezi, numindu-L om mort, te-ai fi închinat și tu Lui împreună cu mine. Acela este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu, mielușelul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii. Ghilas a zis: Eu știu pe Hristos Acela, Căruia tu îi zici că este Dumnezeu, că a fost bătut în Iudeea din porunca lui Pilat. Acela a fost osândit la moarte pe cruce și răstignit de iudei și de slugile lui Pilat”. Sfântul tânăr a răspuns: „Așa este tată, precum zici, dar taina acestui lucru este mare, minunată și sfântă”. Ghilas a zis: „Vorbind adevărul, aceea ai numi-o mai bine pedeapsă decât taină”. Fericitul copil a răspuns: „O, tată, ascultă-mă cu blândețe și cunoaște adevărul. Vinderea și răstignirea Domnului nostru Iisus Hristos este mântuirea noastră, de la a Cărui dragoste să știi că nimeni, cu nici un fel de munci, nu va putea vreodată să mă despartă”. Ghilas a tăcut, mâhnindu-se cu inima pentru fiul său.

Multe minuni se săvârșeau cu darul lui Dumnezeu, care petrecea în fericitul tânăr; orbii se luminau, neputincioșii se tămăduiau și diavolii se izgoneau. Și astfel, se mărturisea pe față toată sfințenia lui cea mare. Toate acestea nu s-au ascuns de ighemonul Valerian, care, șezând la judecată, a zis către tatăl lui Vit, înaintea tuturor: „O, Ghilas, bărbat de neam bun, acum mi s-a făcut înștiințare cu adevărat că fiul tău cinstește și se închină cu toată osârdia Celui răstignit, Care Se numește Hristos, iar pe zeii părintești îi defaimă; deci, este dator să stea de față la judecata noastră și să-l aduci aici”. Sfântul Vit fiind adus la judecata păgânească, ighemonul a zis către dânsul: „Pentru ce nu jertfești zeilor celor fără de moarte? Nu știi poruncile împărătești, că toți care cinstesc pe Cel răstignit se vor pierde cu pedepse grele?”

Fericitul tânăr, fiind plin de Duhul Sfânt, nu s-a înspăimântat deloc; ci, făcându-și semnul Sfintei Cruci, a răspuns zicând: „Eu nu voiesc să mă închin diavolilor, nici nu voi cinsti pe idolii cei de piatră și de lemn. Am pe Dumnezeul Cel viu, Căruia Îi slujește sufletul meu!” Atunci Ghilas, tatăl lui, a strigat către cei de aproape și către rudele sale cu mare plângere, zicând: „O, prietenilor, vă rog tânguiți-vă cu mine, pentru că văd pe fiul meu unul născut că piere”. Sfântul Vit a strigat împotriva lui, zicând: „Nu pier, ci mă învrednicesc a fi numărat în ceata drepților, celor plăcuți lui Dumnezeu”. Valerian a zis către dânsul: „Pentru cinstea bunului tău neam și de dragostea prieteșugului tatălui tău, m-am oprit până acum și n-am împlinit asupra ta poruncile împărătești asupra călcătorilor de lege. Dar acum, văzându-te întărit împotriva ta, voi începe – după lege -, a te munci, ca doar pedepsindu-te cu bătăi, poate vei lăsa nesupunerea ta”. Ighemonul, zicând aceasta, a poruncit să-l bată pe fericitul tânăr cu toiege.

Deci, el fiind mult bătut, muncitorul îi zicea: „Supune-te acum și jertfește zeilor”. Mucenicul îi răspundea: „O, ighemoane, ți-am spus o dată că mă închin lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu!” Ighemonul, mâniindu-se, a poruncit să-l bată cu un lanț de fier. Dar, pe când slujitorii voiau să facă aceea, îndată li s-au uscat mâinile. Asemenea și mâna ighemonului, cu care arăta la slujitori și le poruncea, s-a vătămat de o boală năpraznică și a rămas uscată. Ighemonul, suspinând, a strigat cu durere, zicând: „Vai mie, mi-am pierdut mâna și pătimesc de durerea cea cumplită”. Apoi, adresându-se către tatăl lui Vit, a zis: „Un fiu ai și acela vrăjitor”. Iar Sfântul Vit a strigat, zicând: „Nu sunt vrăjitor, ci rob al Domnului meu Iisus Hristos Cel Atotputernic, Care, petrecând cu oamenii pe pământ, a înviat morții, a umblat pe ape ca pe uscat, a liniștit marea cea furtunoasă, a tămăduit toate bolile oamenilor cele nevindecate și acum tot Același face minuni cu tăria Sa cea atotputernică. Deci, sunt rob al Aceluia și mă silesc a împlini poruncile Lui. Spune-mi dacă zeii tăi, cărora le slujești, pot să-ți tămăduiască mâna?” Ighemonul a zis: „Dar tu poți s-o tămăduiești?”

Sfântul a răspuns: „În numele lui Iisus Hristos, pot!” Ighemonul i-a zis: „Fă-mă întreg, ca să te cunosc cu dinadinsul, că ești rob al lui Dumnezeu, precum zici, iar nu vrăjitor”. Atunci sfântul mucenic, ridicându-și ochii către cer, a zis: „Doamne Dumnezeule, ascultă-mă pe mine, nevrednicul robul Tău, pentru cei ce stau de față, ca să vadă și să creadă Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul Tău Cel adevărat și atotputernic, Care, împreună cu Duhul Sfânt, împărățește în veci cu Tine; fă, ca în numele Aceluia, Unul născut Fiul Tău, să se tămăduiască mâna ighemonului”. Sfântul rugându-se, îndată s-a tămăduit mâna lui Valerian, și s-a făcut sănătoasă ca și mai înainte. Atunci ighemonul a încredințat pe acel copil tatălui său, zicând: „Ia-ți pe fiul tău acasă și învață-l să aducă jertfă zeilor ca să nu piară”.

Ghilas, luând acasă pe copilul său, Sfântul Vit, îl amăgea în multe chipuri spre păgânătatea sa, făcea ospețe și dansuri, cânta cu organe bine glăsuitoare, sunau chimvalele și lăutele, jucau înaintea ochilor lui fecioare frumoase, dănțuiau tinerii, cântau cu glasuri dulci cântece lumești de desfrânare și grăiau cuvinte înșelătoare ca astfel să se întoarcă inima tânărului spre deșertăciuni. Dar sufletul cel neîntinat al tânărului copil privea nemișcat la acele ispite. Pentru că, având într-însul dragostea lui Dumnezeu, Care biruiește toate cele lumești, nu lua aminte la nimic din cele ce se cântau și din cele ce se făceau înaintea ochilor lui, decât numai spre cer își ridica ochii săi neîncetat și suspina din adâncul inimii, zicând: „Dumnezeul meu, nu trece cu vederea inima cea umilită și smerită”. Atunci tatăl său a poruncit să-i pregătească o cameră pentru fiul său, pe care a umplut-o cu tot felul de bogății. A împodobit pereții cu îmbrăcăminte țesută cu aur, iar pe jos a așternut covoare alese. Cearșafurile erau împodobite cu mărgăritare și patul de mult preț. În sfârșit, toată camera era plină de podoabe de mult preț.

Deci, a închis într-însa pe fiul său, punând pe lângă el niște fecioare preafrumoase ca să-i slujească. Dar tânărul Vit, fiind întreg la minte și sfânt, își pleca genunchii și se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov, Dumnezeule, Părinte al iubitului Tău Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, caută spre mine, miluiește-mă și întărește-mă cu puterea Ta, ca să nu poată balaurul cel rău și fărădelegea a-și împlini dorința sa în mine robul Tău, nici să batjocorească străinii pe credincioșii robii Tăi și să zică: „Unde este Dumnezeul lor?” Astfel rugându-se sfântul, deodată a răsărit în camera lui o strălucire de lumină negrăită și s-au văzut niște fețe purtătoare de lumină, ca niște făclii în chip de văpaie, în număr de douăsprezece. O mireasmă nespus de plăcută ieșea de la acele fețe, care, risipindu-se prin văzduh, a umplut toată casa aceea, încât tatăl Sfântului Vit, minunându-se și înspăimântându-se cu toți casnicii săi, au strigat, zicând: „Mare este această minune. De unde ne vine o mireasmă plăcută ca aceasta pe care nici în capiștile zeilor noștri n-am mirosit-o vreodată?” Apoi, a zis: „Zeii au venit în casa mea la fiul meu!” Deci, a început a cerceta cu iscodire de unde este acea mireasmă plăcută.

Apropiindu-se de ușa cămării fiului și uitându-se înăuntru, a văzut fețele îngerilor celor înaripați ca niște vulturi, care străluceau luminos cu negrăită frumusețe și cântare: „Sfânt Sfânt, Sfânt, Domnul…”. Ghilas, văzând această strălucire, îndată a orbit, de vreme ce, având ochii necurați, era nevrednic să vadă acea lumină îngerească, care stă ascunsă în ceruri, și numai cei ce aveau ochii sufletești curați puteau vedea acea lumină cerească.

Fericitul Vit, văzând pe tatăl său orbit, s-a umplut de fireasca dragoste pentru el și se ruga lui Dumnezeu ca să fie miluit. Deci, sfârșindu-și rugăciunea, zicea astfel: „O, Stăpâne, nu voia mea să se săvârșească, ci voia Ta, și precum Ție Unuia îți este cu plăcere, așa să fie”. Iar Ghilas, strigând de durerea cea fără de măsură a ochilor, zicea: „Vai, mie, mi-am pierdut lumina ochilor mei și sunt cuprins de cumplită durere”. Și plângeau pentru el toți casnicii lui, robii și roabele, văzând pe stăpânul lor orb. Atunci s-a auzit strigarea plângerii lor prin casele cele dimprejur și toată cetatea s-a înștiințat de ceea ce i se întâmplase lui Ghilas. Mulți s-au adunat la casa aceea și a venit cu sârguință și ighemonul Valerian, care, văzând pe Ghilas orb sprijinindu-se de mâinile slugilor și văitându-se de durere, îl întrebă: „Ce i s-a întâmplat și din ce pricină a orbit?” Iar el a zis: „În cămara fiului meu am văzut niște zei cu aripi ai căror ochi erau ca niște stele. Vederea lor era ca fulgerul și, nesuferind acea strălucire a o vedea, m-am vătămat la ochi și mi-am pierdut vederea”.

Valerian a zis: „Puternici au fost acei zei pe care i-ai văzut; deci se cade ție să te rogi lor ca să te tămăduiască”. Valerian, luând pe Ghilas cel orb, l-a dus în capiștea lui Die și acolo, Ghilas se ruga lui, zicând: „O, Die, zeu atotputernic, de îmi vei tămădui ochii, îți voi aduce jertfe fără de număr și îți voi jertfi un vițel cu coarnele de aur”. Asemenea și ție o zeiță Vesto, îți voi aduce niște fecioare curate, de voi câștiga ajutor de la tine”. Ghilas, rugându-se astfel către deșerții săi zei, nu numai că nu dobândea tămăduire, ci simțea că durerea se mărește și mai cumplit într-însul.

Pe când Ghilas se ruga astfel, Sfântul Vit, în camera sa, plecându-și genunchii spre Domnul, se ruga pentru tatăl său, zi-când: „Stăpâne, cel ce ai luminat pe orbul Tobie, fă milă cu tatăl meu, să te cunoască pe tine!” Apoi Ghilas, fiind adus acasă de slugi de la capiștea idolească, fără de folos văitându-se, a intrat în casa în care Sfântul Vit aducea lui Dumnezeu jertfă de laudă și, căzând la picioarele fiului său, i-a zis: „Iubitul meu fiu, tămăduiește-mă pe mine!” Sfântul Vit a zis către el: „Tată, voiești să fii sănătos?” Ghilas a răspuns: „Voiesc, fiule, și aceasta o doresc foarte mult”.

Sfântul i-a zis: „Dacă voiești să câștigi tămăduire, leapădă-te de Die, de Hercules, de Junona, de Artemida, de Vesta și de Apolon!” Ghilas a zis: „Cum mă voi lepăda de ei?” Sfântul Vit a zis: „Nu-i mai numi pe ei zei, ci diavoli; iar idolii pe care i-ai cinstit până acum nu-i mai cinsti, ci să-i ai ca pe niște fără de suflet și netrebnici. De te vei făgădui a face aceasta cu inimă curată, îndată se vor tămădui ochii tăi și se vor lumina!” Ghilas a zis: „Mă lepăd de zei și făgăduiesc a face ceea ce-mi poruncești”. Sfântul a zis: „Știu inima ta cea împietrită și cuvintele tale cele neadevărate; însă pentru cei ce stau de față, ca să creadă și să preamărească numele Domnului meu Iisus Hristos, deși ești nevrednic, însă voi arăta spre tine puterea Stăpânului meu”.

Aceasta zicând-o sfântul, a pus mâna sa pe ochii cei bolnavi ai tatălui său și s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Care ai luminat mai presus de fire ochii celui orb din naștere, luminează și ochii tatălui meu, deși nu este vrednic pentru necredința lui, însă să o faci aceasta, pentru slava numelui Tău cel sfânt, ca el să vadă și să creadă; iar vrăjmașii Tăi să fie înfruntați și să se bucure toți cei ce cunosc și iubesc numele Tău”. Sfântul rugându-se așa, îndată au căzut niște bube de pe ochii orbului ca niște solzi și s-a făcut sănătos. Dar Ghilas, după o vreme, în loc să cunoască pe adevăratul Dumnezeu și să dea mulțumire pentru tămăduirea ce a căpătat-o de la El, a început a huli pe Făcătorul său de bine, zicând către fiul său: „Nu m-a tămăduit Dumnezeul tău, ci zeii mei, cărora le slujesc și cărora m-am făgăduit să le aduc jertfe!” Și astfel preamărea pe zeii lui cei necurați înaintea tuturor, zicând cu glas mare: „Mulțumesc zeilor mei, celor ce m-au tămăduit pe mine!” Mergând în capiștea lor, le aducea jertfe de mulțumire, precum făgăduise, și atât se împietrise inima lui de către diavol și se robise de răutate, încât fireasca dragoste ce avea către fiul său a schimbat-o în ură și se gândea să omoare pe fiul său, cel sfânt și nevinovat. Dar Domnul, Cel ce păzea pe robul Său, a trimis pe un înger spre paza aceluia.

Deci, îngerul Domnului în chip de tânăr frumos și strălucitor de lumină, s-a arătat noaptea în vederea ochilor, celui mai înainte zis Modest, credinciosul lui Vit care crezuse în Hristos, bărbat bătrân cu anii, și i-a zis: „Ia pe acest tânăr și mergi la mare și veți afla la mal o corăbioară; deci, să intrați în ea și să treceți în țara în care vă voi arăta-o eu”. Modest a zis către înger: „Doamne, nu știu calea încotro voi merge”. Zis-a îngerul: „Eu vă voi duce pe voi”. Și îndată sculându-se Modest, a luat pe Sfântul Vit, și a luat încă și pe Crischentia, maica lui, credincioasa roabă a lui Hristos, și a mers cu ei la mare, urmând după îngerul cel ce-i conducea. Când au ajuns la malul mării, au aflat o corăbioară gătită de Dumnezeu. Și a zis îngerul către Sfântul Vit, ca și cum îl ispitea: „În care țară te duci?” Răspuns-a sfântul: „Oriunde ne va duce Domnul, acolo vom merge cu osârdie”. Zis-a îngerul: „Ai oare cu ce plăti?” Răspuns-a sfântul: „Aceluia Căruia Îi slujim, îți va fi plată”.

Intrând în corăbioară au mers puțin mai înainte de Sicilia, și s-au aflat într-una din părțile Italiei, care se numea Lucania, la un loc care se numea Alectoria. După ce au sosit la mal, au ieșit din corăbioară la uscat și îndată, îngerul Domnului cel în chip de tânăr, ce era cu ei, s-a făcut nevăzut. Mergând ei, au sosit la un râu ce se numea Silar și care curgea din țara Lucaniei spre mare; deci, lângă acel râu s-au odihnit sub niște copaci cu umbră deasă. Acel loc era bun de petrecere, și au început a viețui acolo, iar hrană le trimitea Dumnezeu. Astfel precum pe Sfântul Ilie îl hrănea corbul în pustie din porunca lui Dumnezeu, tot așa și pe acești sfinți îi hrănea un vultur, aducându-le în toate zilele hrană. Acolo au început a se face multe minuni prin Sfântul Vit, că se preamărea numele lui Dumnezeu în țara aceea. Astfel Dumnezeu preamărea pe robul Său, că și diavolii fiind siliți de puterea lui Dumnezeu, strigau din oameni: „Ce este nouă și ție, Vit! Ai venit aici mai înainte de vreme să ne pierzi pe noi?” Popoarele se adunaseră la el cu neputincioșii lor; iar el, tămăduindu-i cu rugăciunea și cu semnul Sfintei Cruci, îi învăța cunoștința Adevăratului Dumnezeu și paza poruncilor Aceluia. Mulți necredincioși, întorcându-se la Hristos Dumnezeu, primeau Sfântul Botez.

Într-acea vreme, împăratul Dioclețian avea un fiu cuprins de îndrăcire, iar diavolul striga prin gura aceluia: „Nu voi ieși de aici, de nu va veni Vit din Lucania”. Iar împăratul zicea: „Unde putem afla pe acel om?” Răspuns-a diavolul: „Îl veți afla petrecând lângă râul Silar”. Deci, împăratul a trimis ostași înarmați în Lucania, ca să aducă îndată pe Vit la el. Mergând ostașii acolo, au găsit pe ostașii lui Hristos lângă râu, făcând rugăciuni către Dumnezeu, și au zis către dânsul: „Tu ești Vit?” Răspuns-a sfântul: „Eu sunt”. Zis-au ostașii: „Împăratul Dioclețian are trebuință de tine!” Iar sfântul a zis: „Eu, un copil mic și prost, pentru ce sunt trebuincios împăratului?” Răspuns-au ostașii: „Fiul lui este muncit de diavol și de aceea are trebuință de tine”. Și a zis Sfântul Vit: „Să mergem dar întru numele Domnului”.

Deci, ostașii au mers pe cale spre Coma; iar el mergea cu Sfântul Modest, și fericita Crischentia pe urma lor de departe. Ajungând la Roma, ostașii au spus lui Dioclețian despre venirea lui Vit; iar Dioclețian a poruncit să-l aducă înaintea lui. Sfântul stând înaintea împăratului, l-a făcut să se mire de frumusețea lui, pentru că era un copil tânăr și frumos, fața lui era ca de înger, iar ochii ca niște raze de soare, deoarece era plin de darul lui Hristos.

Atunci, Dioclețian a zis către el: „Tu ești Vit?” Iar sfântul nu i-a răspuns. Deci, împăratul a început a întreba pe Modest, vrând ca să știe despre dânșii. Dar Modest, fiind bătrân și simplu la obicei, nu putea să dea răspuns cuviincios împăratului. Apoi împăratul, defăimând cu necinstite cuvinte pe Modest, voia să-l gonească din fața lui. Sfântul Vit, deschizând gura, a zis către împărat: „Pentru ce întrebi cu așa îngrozire pe cel bătrân ca și pe cel tânăr? Se cade ca pe cel bătrân să-l cinstești pentru căruntețe”. Împăratul a zis către Sfântul Vit: „De unde este în tine atâta îndrăzneală, ca să vorbești cu noi așa semeț, neluând seamă de puterea noastră?” Răspuns-a sfântul: „Noi nu suntem semeți, căci am luat Duhul nerăutății de la Hristos Dumnezeul nostru și suntem următorii blândeții porumbelului; pentru că Învățătorul nostru este blând din fire, cu putere mare, cu obiceiuri fără răutate, smerit și blând. Deci, ucenicii Lui sunt datori ca să fie blânzi și smeriți cu inima, iar nu iuți și semeți, cum ne numești pe noi”. Acestea grăindu-le Sfântul Vit, deodată diavolul, prin gura fiului de împărat, a răcnit cu spaimă: „O, Vit, pentru ce mă muncești cumplit mai înainte de vreme?”

Iar sfântul nu răspundea diavolului. Dioclețian a zis către sfânt: „Poți să-mi tămăduiești pe fiul meu?” Răspuns-a sfântul: „Poate să fie sănătos fiul tău, dar eu nu pot să-i dau sănătate. Hristos Fiul lui Dumnezeu, al Cărui rob sunt, Acela de va voi, poate cu înlesnire prin mine robul Său, să-l izbăvească de muncirea diavolească, pentru că este puternic!”

Deci Dioclețian a rugat pe Sfântul Vit să tămăduiască pe fiul său; iar sfântul, apropiindu-se de cel îndrăcit, și-a pus mâinile pe capul lui și a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, ieși, duh necurat, din zidirea lui Dumnezeu!” Și îndată a ieșit diavolul din fiul împăratului, însă nu fără de vătămarea celor ce stăteau acolo de față. Pentru că pe mulți necredincioși care, cu cuvântul sau în gândurile lor, batjocoreau pe Sfântul Vit, deodată i-a ucis diavolul prin voia lui Dumnezeu și sufletele lor cele necurate le-a dus în iad, ca pe o dobândă a sa. Împăratul s-a mirat și s-a înspăimântat văzând pe fiul său sănătos și pe cei mulți căzuți morți. Deci, în loc să cunoască puterea lui Iisus Hristos și să preamărească pe adevăratul Dumnezeu, gândea în sine, cum ar putea să întoarcă pe Vit la păgânătatea sa.

Împăratul cel fără de lege se rănise de frumusețea lui și a început cu momeli a vorbi către dânsul, zicându-i: „Prea iubitule Vite, întoarce-te către mine și împreună să aducem jertfe zeilor; făcând tu aceasta, îți voi da jumătate din împărăția mea, te voi îmbogăți cu mulțime de aur, de argint și de lucruri de mult preț; te voi îmbrăca în haină împărătească și îmi vei fi mie prieten de aproape”. Răspuns-a Sfântul Vit: „Împărăția și bogățiile tale îmi sunt netrebnice, pentru că am pe Domnul Dumnezeul meu, Căruia, de Îi voi sluji cu credință, mă va îmbrăca pe mine în haina cea nestricăcioasă și prea luminată a nemuririi în Împărăția cea cerească”. Zis-a Dioclețian: „Nu grăi astfel, ci cruță-ți viața ta și jertfește zeilor ca să nu suferi diferite munci, dându-te la moarte amară”. Răspuns-a sfântul: „Eu, cu negrăită osârdie, doresc aceste munci, cu care mă îngrozești, să merg la cununa pe care Domnul a făgăduit-o aleșilor Săi”.

Atunci, Dioclețian a poruncit ca pe Sfântul Vit și pe Modest să-i arunce într-o temniță întunecoasă și murdară și fiecăruia să-i pună fiare grele de câte zece ocale și să pecetluiască ușa și fereastra cu inelul său cel împărătesc, ca să nu le dea lor cineva pâine sau apă, căci el voia să-i omoare pe ei cu foamea și cu setea. Sfinții fiind în temniță, îndată a strălucit o lumină înăuntru, pe care străjerii au văzut-o privind printr-o spărtură; iar Sfântul Vit striga cu glas mare către Dumnezeu, zicând: „Doamne, ia aminte spre ajutorul nostru, grăbește de ne izbăvește pe noi din legăturile acestea, precum ai izbăvit pe cei trei tineri din cuptorul cel cu foc și pe Suzana de la martorii cei mincinoși și fărădelege.

Astfel sfântul rugându-se, s-a cutremurat pământul în temniță, și a strălucit mai multă lumină și o bună mireasmă negrăită s-a revărsat prin văzduh. Deci, Domnul nostru Iisus Hristos, i S-a arătat lui și a zis: „Scoală-te, Vite, și te îmbărbătează și fii tare, pentru că Eu totdeauna sunt cu tine”. Acestea zicându-le Domnul, S-a făcut nevăzut; iar fiarele au căzut de pe sfinții cei legați, Vit și Modest, și s-au făcut ca praful, și amândoi s-au sculat și au început a cânta: „Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul lui Israel, că a cercetat și a făcut izbăvire poporului Său”. Se mai auzeau și glasuri îngerești cântând împreună cu ei. Străjerii, văzând lumina cea negrăită și auzind cântând glasurile îngerești, s-au umplut de spaimă și au rămas ca niște morți. Apoi, venindu-și în fire, au alergat la împărat cu cutremur și i-au spus cele ce au văzut și auzit. Împăratul, socotind acelea ca pe niște vrăji creștinești, a chemat pe mai marele circurilor și a poruncit să pregătească pentru a doua zi locul în care voia să dea pe cei legați la mâncarea fiarelor. Căci zicea: „Voi vedea de va putea Hristosul lor să-i scoată din mâinile mele”.

A doua zi s-au scos la acel loc robii lui Hristos, iar Sfântul Vit întărea pe fericitul Modest, credinciosul său, zicându-i: „Părinte, să nu te înfricoșezi, să nu te temi de armele diavolului, ci fii bărbat; pentru că se apropie cununa noastră cea mucenicească”. Poporul care privea la acea priveliște, era ca la cinci mii de bărbați, afară de femei și copii, care erau fără de număr.

Dioclețian a zis către Sfântul Vit: „Vite, unde te vezi acum?” Iar sfântul, nerăspunzând nimic muncitorului, și-a ridicat ochii spre cer. Împăratul iarăși i-a zis: „Unde te afli acum, Vit?” Sfântul i-a răspuns: „Mă văd în priveliște; iar tu să faci degrabă ceea ce voiești să faci”. Dioclețian a zis: „Vit, cruță sufletul tău și jertfește marilor zei”. Sfântul a răspuns: „Să nu-ți fie ție bine, diavole, lup răpitor și înșelător al sufletelor; mă mir de nebunia ta că, văzând puterile lui Dumnezeu, nu cunoști pe Dumnezeu și nu te rușinezi a mă întoarce de la Dumnezeul meu cu cuvintele tale. Eu ți-am spus de mai multe ori, că nu voi jertfi zeilor tăi, fiind diavoli, iar sfaturile tale cele păgânești și fără de rușine le întinzi spre mine? Câinelui îi zic: „Ieși afară!” și el, rușinându-se, iese; dar tu nu te rușinezi! Eu am pe Hristos Dumnezeul meu, Căruia până acum Îi slujesc și aduc jertfă de laudă din inima mea; acum îmi mai rămâne încă să fiu Lui cu totul jertfă vie!”

Atunci împăratul, din mânia cea fără de măsură, în loc să dea drumul fiarelor asupra mucenicilor, a poruncit ca îndată să se pregătească un cuptor aprins și o căldare mare și într-însa să topească plumb cu pucioasă și cu smoală, și să bage pe Vit în acea căldare înfierbântată, zicând: „Acum vom vedea, de-i va ajuta Dumnezeul lui!” Sfântul Vit, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci, a intrat în mijlocul căldării care fierbea ca o mare. Îndată îngerul Domnului, stând de față, a luat puterea focului și a răcit fierbințeala căldării; iar mucenicul stătea ca în mijlocul unei băi calde, cântând Domnului și zicând „Cel ce ai izbăvit pe fiii lui Israel din robia cea grea a Egiptului, prin Moise și Aaron, slugile Tale, fă milă cu noi pentru slava numelui Tău cel sfânt!” Privind spre împărat, i-a zis: „Mulțumesc, Dioclețiane, ție și slujitorilor tăi, că mi-ați făcut baie plăcută aici!” Tot poporul care privea a strigat cu glas mare: „O minune ca aceasta nu am văzut niciodată! Cu adevărat, mare și adevărat este Dumnezeul acestui tânăr!” Sfântul a ieșit din căldare, neavând nici o vătămare pe trupul său, ci dimpotrivă, mai vârtos se lumina trupul lui cel curat ca zăpada și cânta, zicând: „Lămuritu-m-ai pe mine, Doamne, ca aurul din foc! Cercetatu-m-ai și nu s-a aflat în mine nedreptate!” Apoi a început a ocărî pe împărat, zicând: „Rușinează-te, împărate, cu tatăl tău satana, văzând tu cât de mare putere arată Domnul în mine, robul Său!”

Împăratul, aprinzându-se de mai multă mânie, a poruncit să aducă un leu înfricoșat, mare și cumplit, a cărui răcnire oamenii nu puteau să o rabde. Împăratul a zis către sfânt: „Au doară și pe acest dobitoc îl vor birui vrăjile tale?” Iar mucenicul a răspuns: „Nebunule și nesocotitule, încă nu cunoști puterea lui Hristos, care este cu mine și prin care îngerul mă scoate degrabă din mâinile tale cele muncitoare”. După ce a venit leul, sfântul s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci; iar leul a căzut la picioarele lui și îi lingea gleznele.

Sfântul Vit a zis către împărat: „Iată, fiara dă cinste Dumnezeului meu; iar tu nu poți cunoaște pe Făcătorul tău, în Care măcar acum de ai voi să crezi, tot ai câștiga mântuirea”. Împăratul a răspuns: „Crede într-însul tu și neamul tău”. Iar Sfântul, zâmbind, a zis: „Bine ai zis, pentru că eu și tot neamul meu, prin baia Sfântului Botez, născându-ne a doua oară, nădăjduim să câștigăm cununa vieții în împărăția Dumnezeului nostru”.

În acea vreme, mulți din popor, ca la o mie de bărbați, au crezut în Hristos. Împăratul a zis către mucenic: „Ce este aceasta Vite, că nu te vatămă focul și fiarele? Cu ce fel de vrăji le îmblânzești și faci pe popor să se mire și mulți cred în vrăjile tale?” Mucenicul a răspuns: „Eu nu îmblânzesc focul cu nici un fel de vrăji, ci toate acestea le lucrează puterea lui Hristos, Dumnezeul meu. Focul și fiarele, fiind zidirea lui Dumnezeu, se supun voinței Ziditorului lor și nu pe mine, ci pe El Îl cinstesc. Ție îți aduc mai multă rușine, pentru că focul, fiind făptură fără suflet și fiarele, zidire fără de cuvântare, știu pe Dumnezeu, Care le-a zidit; iar tu, având suflet înțelegător, nu poți să-L cunoști și te faci mai prost decât făpturile cele fără de cuvântare și fără de suflet”. Împăratul a poruncit atunci ca să spânzure pe sfinții mucenici Vit și Modest și să-i muncească, și împreună cu dânșii și pe Sfânta Crischentia, maica lui Vit, care a venit acolo și a mărturisit că este creștină, iar pe împărat l-a vădit pentru păgânătatea și tirania lui. Muncitorul a poruncit apoi să le strujească trupurile cele golite cu unghii de fier. Sfântul Vit a zis către împărat: „Puterea ta o arăți că este de râs și neputincioasă, când muncești pe o femeie”.

Deci sfinții au fost munciți foarte mult, încât strujindu-li-se trupurile, rămăseseră oasele goale și se vedeau toate cele dinlăuntru. Atunci Sfântul Vit a strigat către Domnul: „Dumnezeule, în numele Tău mântuiește-ne pe noi și ne izbăvește cu puterea Ta!” Și îndată s-a cutremurat pământul foarte tare, s-au făcut fulgere și tunete, capiștile idolești au căzut și mulți din poporul necredincios au pierit. Unii, împresurați de zidurile cele căzute, iar alții, fiind uciși de fulgere și tunete. Împăratul s-a umplut de frică și a fugit din acel loc, bătându-se peste obraz și strigând: „Amar mie, că am fost biruit de un copil ca acesta!”

Îngerul Domnului, dezlegând pe acei sfinți mucenici de la muncire, i-a dus la locul lor din Lucania, la râul care se numea Silar și i-a pus sub copacul unde se odihniseră mai înainte, când au venit din Sicilia.

Sfinții odihnindu-se sub acel copac, s-au adunat la dânșii oameni credincioși din cei ce locuiau acolo aproape și Sfântul Vit s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristose, Fiul Dumnezeului Celui viu, primește în pace sufletele noastre, iar cei ce în slava Ta vor voi să cinstească pomenirea pătimirilor noastre, pe aceia păzește-i de toate răutățile lumii acesteia și să-i treci fără de primejdie în cereasca Ta împărăție”. Sfântul rugându-se astfel, s-a auzit glas din cer grăind către dânsul: „Rugăciunea ta s-a auzit”. Sfântul a zis apoi către cei ce stăteau împrejur: „Fraților, să îngropați aici trupurile noastre; iar noi, după moarte, vom ruga pe Domnul pentru voi ca, toate câte veți cere pentru mântuirea voastră, să le primiți și Hristos vă va izbăvi de vrăjmășiile diavolului. După aceste cuvinte, sfinții mucenici într-un ceas și-au dat cu bucurie sufletele în mâinile lui Dumnezeu. Apoi oamenii, învelind cu pânze curate cinstitele lor trupuri și ungându-le cu aromate, le-au îngropat cu cinste în acel loc, care se numește Mariane.

Sfinții Vit, Modest și Crischentia au pătimit în ziua de 15 a lunii iunie, stăpânind în Roma Dioclețian; iar întru noi împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine cinste și slavă în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Mucenic Dula

Pe vremea când oamenii se închinau idolilor, iar fermecătoria și rătăcirea închinării de idoli se întărea, era ca ighemon în Cilicia, Maxim. Acestui ighemon a fost pârât, robul lui Hristos, Dula, fiind om din aceeași eparhie a Ciliciei, drept și temător de Dumnezeu, care cu mărturia a tot poporul se încredința, că are viața îmbunătățită și că păzește adevărul întru totul. Ighemonul, aflând de dânsul că este mărturisitor al credinței lui Hristos, l-a aruncat în temniță; iar notarii spuneau înaintea ighemonului astfel: „O, ighemoane, mai marii cetății, străbătând, precum ai poruncit, partea aceasta până la cetățile Zefirei, au prins pe un următor al credinței creștinești pe care l-am adus de față înaintea dreptei și prealuminatei tale judecăți”. Ighemonul a răspuns: „Când voi veni să cercetez acele cetăți, atunci pe toți legații care sunt prin temnițe voi porunci să-i aducă după mine, și-i voi munci la locuri însemnate”.

După un timp oarecare s-a dus el la cetatea din țara Zefiriei, care se numea Pretoriada și, șezând la judecată, a poruncit ca mai înainte să-i aducă de față pe fericitul Dula. Robul lui Hristos mergând la încercare, se ruga Domnului astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, izvor al milei, Tu ai zis prin gura lui David: Lărgește-ți gura ta și o voi umple! Tu și în Sfânta Evanghelie ai grăit: Nu vă îngrijiți cum și ce veți răspunde! Tu, care deschizi gura mea, trimite și acum pe sfântul Tău înger să-mi dea cuvânt, ca, mergând la necuratul Maxim, să-i arăt păgânătatea lui, și câte va fi să pătimesc, să nu mă înfricoșez muncirilor lui, avându-Te pe Tine înaintea ochilor mei și să-mi dau cu osârdie ighemonului trupul meu spre muncire. Pentru că, de nu-mi voi da trupul meu astfel ca să fie ars cu foc, atunci de ce fel de bunătăți voi putea să mă învrednicesc? Ce cunună voi primi, ce fel de răni îți voi arăta Ție, Domnul meu, pe care Tu de le-ai fi văzut, ai fi arătat spre mine mila ta și mi-ai fi dat iertare de păcate”. Grăind el acestea, ostașii l-au dezbrăcat de haina cea de deasupra și l-au dus legat înaintea ighemonului.

Maxim ighemonul a zis către dânsul: „Să-mi spui pe scurt cum te numești?” Sfântul Dula a răspuns: „Eu sunt rob al lui Hristos”. La acestea, Maxim a zis către fericitul: „Spune-mi numele tău adevărat, că ceea ce spui tu de numele cel creștinesc, nimic nu poate să-ți folosească ție”. Fericitul a răspuns: „Au nu ți-am spus cu adevărat numele meu? Eu mă numesc creștin, iar numele cu care oamenii mă cheamă este Dula; deci numindu-mă astfel, cu adevărat sunt rob al lui Hristos!” Ighemonul a zis: „Frica judecății și a muncirii încă nu ai încercat-o, de aceea grăiești către noi cu îndrăzneală; deci spune-ne nouă din ce țară ești, din ce loc și din ce neam”.

Sfântul a răspuns: „Eu sunt născut în eparhia Siciliei, în cetatea pretoriană Zefiria. Sunt de neam slăvit, iar din copilărie sunt creștin”. Atunci, ighemonul a zis: „Dacă din neam slăvit te-ai născut, atunci la nebiruiții împărați să te supui. Deci, mergând la capiște, jertfește zeilor ca să fii cinstit de noi, iar de la marii împărați să primești mare și luminată cinste”. Sfântul a răspuns: „Cinstirile tale și stăpânirile de la împărați nu le primesc. Acelea să fie cu toți aceia care nu cunosc pe adevăratul Dumnezeu; iar pe acelea să le întoarcă de la mine Dumnezeul meu, ca într-alt lucru să sporesc, adică în credința Domnului nostru Iisus Hristos”. Acestea auzindu-le ighemonul de la fericitul, a poruncit să-l întindă la pământ și să-l bată, zicând slujitorilor: „Sfătuiți-l să înceteze de a se înnebuni”. Iar sfântul, fiind bătut cu toiege, grăia: „Mulțumesc Ție, Hristoase, că m-ai învrednicit să rabd acestea pentru mărturisirea numelui Tău cel sfânt”. Auzind Maxim pe mucenic grăind astfel, îl defăima pe el, zicându-i: „Ce-ți va ajuta ție acum Hristos, când cu totul ești rănit? Oare încă nu socotești tu aceasta, omule nebun?”

Răspuns-a mucenicul: „Nu grăiește învățătorul credinței noastre, Sfântul Apostol Pavel: Nimeni nu se încununează de nu se luptă după lege?” Atunci ighemonul a zis: „Dacă ești muncit, te învrednicești de vreo cunună?” Răspuns-a sfântul: „Eu mă nevoiesc acum împotriva tatălui tău, diavolul; și de voi birui războiul satanei, adică pe tine, sluga diavolului, voi primi în ceruri cunună!”

Muncitorul a zis: „De ce ești așa de nebun și crezi în omul cel pironit pe Cruce?” Sfântul Dula a răspuns: „Oare este mai bine a crede în idolii cei de piatră și de lemn, care sunt lucruri făcute de mâini omenești? Sau în Omul Cel îndumnezeit, Cel viu, Care este adevăratul Dumnezeu și Care S-a răstignit de voie pentru noi?” La acestea, Maxim a zis: „O, nelegiuitule, oare lucru de mâini omenești socotești că este Apolon, marele zeu?” La aceasta, sfântul a răspuns: „Cu dreptate ai numit pe Apolon cu un nume ca acesta, care se tâlcuiește „pierzător”; căci inima ta, lipind-o de dânsul, ți-ai pierdut sufletul tău; și nu numai al tău, ci și pe al acelora pe care îi sfătuiești să i se închine lui. Însă să știi aceasta, că singur adevăratul Dumnezeu, Cel ce este în ceruri, va cere din mâinile tale sufletele lor, pe care, silindu-le spre închinarea de idoli, le-ai pierdut. Căci îți voi spune ție în ce fel a fost necuratul Apolon: El a fost precum ești și tu acum, neînfrânat; care, cuprinzându-se de dragostea unei femei ce se chema Dafni, i-a dat ei mult aur, dar făgăduința de la dânsa nu a câștigat-o. Deci te întreb pe tine să-mi spui ce fel de zeu este acela, care, rănindu-se de trupeasca dragoste, n-a putut să-și câștige dragostea acelei femei, pe care foarte mult o iubea? Apoi cum nădăjduiești tu ceva de la dânsul? Cu adevărat acestea sunt vrednice de râs, iar mai mult, sunt vrednice de plâns; pentru că, acea femeie desfrânată, urâtă și plină de toată necurăția, întru nimic îl socotea pe Apolon al tău, și în fața aceluia scuipa. Aceluia te închini tu ca unui Dumnezeu? Vezi cât de vrednice de plâns sunt necuratele voastre lucruri?”

Maxim ighemonul, auzind acestea, a zis către slujitorii cei ce-l băteau: „Întorce-ți-l pe cealaltă parte și pe pântece să-l bateți”. Iar Atanasie, cel mai mare peste tabăra oștirilor, a zis sfântului: „Ascultă cuvântul ighemonului, oare nu vezi că cele dinlăuntru ale tale se varsă?” Sfântul mucenic a răspuns: „Tu, cel ce ești sfetnic și slugă a diavolului, pe tine și pe ighemonul tău să te sfătuiești așa! Iar eu am pe sfetnicul meu, pe Domnul nostru Iisus Hristos”.

Atunci muncitorul a poruncit să aducă un grătar de fier și a zis către muncitor: „Înfierbântați acest grătar și să puneți pe acest ocărâtor al zeilor noștri peste dânsul”. Fericitul a zis: „Apolon al tău îți mulțumește ție în gheenă că îi înmulțești lui focul cel nestins și îți va da un dar ca acesta, ca, împreună cu dânsul, în întunericul cel mai dinafară să te arunci; atunci eu voi râde de tine, necuratule făcător de bine al lui Apolon!” Deci, muncind trupul fericitului, dar nu arzându-l desăvârșit, n-a sporit cu nimic; pentru că nu l-a plecat nici cu sfatul cel înșelător, nici cu minune n-a putut să silească pe robul lui Dumnezeu, ca să-și lase credința cea întru Hristos. Atunci, ighemonul a poruncit ostașilor ca pe cel atât de ars să-l păzească în temnița cea mai dinăuntru și nici o grijă să nu aibă pentru dânsul, zicând și acestea: „Nu cumva din ceilalți oameni creștini să-l numească pe el fericit, căci, batjocorind pe zeii noștri, a suferit acele munci”.

Deci, sfântul a petrecut în temnița aceea, preamărind neîncetat pe Dumnezeu și rugându-se ca să-i dea lui putere să săvârșească cu bine nevoința mucenicească. După cinci zile, ighemonul Maxim, șezând la judecată, l-a întrebat: „Oare viu este acel om înrăutățit și următor al credinței creștinești? Aduceți-l pe el aici”. Atanasie, cel mai mare peste ostași, a răspuns: „Așa de statornic spre apărarea mărturisirii sale este și sănătos omul acela, ca și cum nici o rană n-ar fi avut pe trupul său!” După aceea, a poruncit să-l aducă pe el. Văzându-l ighemonul sănătos cu trupul și luminat la față, a zis către ostași: „O, ticăloșilor străjeri, oare nu v-am poruncit să nu aveți pentru dânsul nici o grijă?” La acestea a răspuns Pigasie, mai marele notarilor: „Ne jurăm, pe măria ta, că a fost păzit în temnița cea mai dinăuntru, după porunca ta, având spânzurat la grumaji chipul cel de fier al lui Iraclie, de greutate ca la trei sute de litre, iar în ce chip s-a tămăduit, nimeni din noi nu știe”. Atunci sfântul mucenic a zis: „O, ighemon nebun, iată Hristos m-a tămăduit și mi-a dat mie, spre primirea muncilor care iarăși mi se vor pune de tine asupra mea, trup sănătos și tare, ca să cunoști că Dumnezeul nostru este doctor, Care, pe oamenii cei ce nădăjduiesc spre Dânsul în chip minunat S-a obișnuit a-i tămădui. Împreună cu ei nădăjduiesc să primesc și eu îndoita cunună a muceniciei, iar tu să pătimești îndoit muncile cele veșnice. Dacă tu ai fi răbdat pentru Apolon al tău niște munci ca acestea, ar fi putut oare acest zeu să te tămăduiască astfel precum m-a tămăduit pe mine Hristosul meu?”

Ighemonul, mâniindu-se, a zis: „Deoarece omul acesta nu încetează a ocărî zeii noștri cu cuvinte rele, turnați-i untdelemn pe capul lui și să-i dați foc”. Mucenicul i-a grăit: „Dar vei arde și creierii mei? Și ce vei spori, păgânule? Scornește și alte munci mai grele”. Ighemonul a zis: „Turnați-i multe semințe de muștar peste carnea lui”. Mucenicul a răspuns: „Eu batjocoresc toate muncile tale!” Atunci a poruncit slujitorilor să zdrobească spatele sfântului cu unghii de fier, să-i stropească rănile cu oțet tare și să-l frece cu cioburi ascuțite.

Făcându-se toate acestea, după porunca ighemonului, sfântul purtător de chinuri se ruga, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, stai de față înaintea robului tău, că pe spatele meu lucrează păcătoșii, înmulțindu-și fărădelegile lor”. Atunci Maxim le-a zis: „Pleacă-te măcar acum și mărturisește pe zeii noștri”. Sfântul Dula a răspuns: „Zeii tăi, mai ales Afrodita și Artemida, să-ți ajute răutăților tale; iar de vei voi, îți voi spune și alte zeițe ale tale, cum și nerușinările lor”. Ighemonul a zis: „Zdrobiți-i fălcile ca să nu mai hulească pe zei; apoi să-l lăsați așa, ca să nu mai poată zice nici un cuvânt”. Sfântul mucenic a zis: „O, ighemon fărădelege, oare pe mine mă vei bate, care-ți grăiesc adevărul, că Afrodita și celelalte zeițe și-au petrecut viața în desfrânări și în poftele cele spurcate? Pentru ce te mânii, când ești certat de lucrurile cele urâte ale zeițelor tale celor spurcate? Dumnezeul meu adevărat este Acela, Care a binevoit a Se face om, a Se răstigni pe cruce, a Se îngropa și a învia a treia zi și, șezând de-a dreapta Tatălui, are să vină cu foc să piardă pe zeii Tăi”. Ighemonul, auzind acestea, a zis către sfântul: „Vezi, o, ticălosule căci și tu ai doi Dumnezei?”

Fericitul a răspuns: „Nu greși, nici te înșela, zicând doi Dumnezei, pentru că este Treime, aceea pe Care noi o cinstim!” Ighemonul a zis: „Atunci ai trei Dumnezei?” Mucenicul a răspuns: „Treimea O mărturisesc și O cinstesc! Cred în Tatăl, mărturisesc pe Fiul și mă închin Sfântului Duh”.

Ighemonul a zis atunci: „Spune-mi, cum crezi întru-un Dumnezeu și mărturisești trei?” Sfântul mucenic a răspuns: „Deși omul cel trupesc nu înțelege cele ce sunt ale Duhului lui Dumnezeu, însă voi spune pentru cei ce stau de față: „Precum tu ești om și ai cuvânt și suflare, așa și Dumnezeu Tatăl, Cel Atotputernic, din firea Lui are Cuvânt și pe Cel întru tot Sfântul Său Duh. Acest Dumnezeu al nostru la început a zidit pe om, l-a cinstit cu chipul Său, suflând într-însul duh de viață și l-a pus viețuitor în Rai; iar satana, care acum își face voia sa prin tine, s-a sârguit să silească pe om spre călcarea poruncilor lui Dumnezeu, precum face și acum prin tine, și l-a depărtat de la dumnezeieștile porunci. Dar Dumnezeu, voind să ridice lucrul cel căzut al mâinilor Sale și pe cel rătăcit să-l întoarcă la calea cea adevărată, a trimis pe Fiul Său, Cuvântul în lume. Deci acest Cuvânt al lui Dumnezeu, S-a sălășluit în Preacurata Fecioară și dintr-însa S-a născut Fiu prin Care Dumnezeu Tatăl a dat mântuire lumii”.

Atunci, ighemonul a întrebat: „Au doar cuvântul naște pe om?” Sfântul a răspuns: „Nu înțelegi tainele lui Dumnezeu; că de ai fi cunoscut tăria Atotputernicului, ai fi știut că Cel ce a zidit pe om din țărână, a întemeiat pământul pe ape, a întărit cerul și a făcut toată firea. Acela este Hristos. Pentru că de vreme ce firea omenească nu putea să vadă dumnezeirea, El fiind milostiv, S-a făcut om pentru dragostea Sa pentru neamul omenesc și a luat asupra Sa smerenia omenească; că, precum prin omul cel zidit întâi a intrat moartea în lume, tot așa printr-un Om, Domnul nostru Iisus Hristos, are să intre învierea morților”. Ighemonul a zis: „Ce zici, oare va fi învierea morților?” Sfântul mucenic a răspuns: „Va fi cu adevărat! Pentru că, precum va judeca Dumnezeu lumea, dacă nu se vor scula morții?”. Ighemonul a zis: „Nu vreau să-mi grăiești acele cuvinte meșteșugite, ci lasă precum vom muri așa vom zăcea și morți”. Mucenicul a grăit: „Adevărat ai zis, că morți sunteți fiindcă credeți în idolii cei mulți; pentru aceea, niciodată nu veți ajunge la învierea vieții, ci veți ieși la învierea judecății și a muncii celei veșnice; însă se cade ca toți oamenii să stea înaintea judecății lui Hristos și să dea răspuns pentru faptele lor”.

Atunci ighemonul a poruncit ostașilor să-l ferece pe mucenic cu legături de fier, să-l închidă în temniță și să-l păzească. Iar a doua zi de dimineață, ighemonul a poruncit să aducă înaintea judecății sale pe Dula, robul lui Dumnezeu. Stând el de față, ighemonul i-a zis: „O, ticălosule, ce folos îți este ție să hulești fără de cinste pe zeii noștri?” Fericitul a răspuns: „Primesc mare plată de la Dumnezeul meu, când ocărăsc pe zeii voștri, care nu sunt zei; iar pe tine, fiind încă viu, te va ajunge pedeapsa lui Dumnezeu”. Maxim, voind să întineze pe sfânt cu cele jertfite idolilor, a zis către slujitorii care stăteau de față: „Băgați în gura lui carne jertfită și vin”. Fericitul a răspuns: „Chiar dacă vei spăla tot jertfelnicul tău cel urât de Dumnezeu și-l vei turna în gura mea, cu aceea nu vei putea întina cât de puțin pe robul lui Hristos”. Muncitorul a zis: „Omule ticălos, vezi că acum ai gustat din cele jertfite la jertfelnicele noastre”.

Sfântul mucenic a răspuns: ” O, ighemoane, nimic nu mă vatămă din toate acelea!” Apoi ighemonul a poruncit să spânzure pe sfânt de un lemn, să-i strujească trupul până la cele dinlăuntru, apoi să-i scoată măselele cu gâtlej cu tot”. Sfântul mucenic a zis: „Nebunule, nu știi oare că tatăl tău, satana, te-a învățat să faci aceasta?” Astfel trupul mucenicului a fost strujit până la oase, i-au scos măselele din fălci; apoi ighemonul a poruncit să-l arunce în temniță. După aceea ighemonul s-a dus la Tars, cetatea Ciliciei, și a poruncit să-i aducă după dânsul pe cei legați.

După ce au mers ei o cale lungă ca de douăzeci de stadii, Sfântul Mucenic Dula, făcând semnul Sfintei Cruci, și-a dat pătimitorul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Și astfel îl duceau mort. Când era aproape de Tars, ca la 14 stadii, Comentarisie a spus ighemonului: „Dula, cel ce ocăra cu necinste pe zei, a murit și trupul lui s-a adus până aici. Ce să fac cu el?” Ighemonul a poruncit să-l arunce într-o groapă adâncă, ca astfel să fie îngropat. Deci ostașii, luând trupul sfântului, l-au aruncat în râul ce curgea spre un sat, care se afla nu departe de cetatea Pretoriada și zăcea lângă mal. Câinii păstorilor care se aflau pe acolo au mirosit trupul sfântului, și unul din ei îl păzea, nelăsând nici o pasăre să se atingă de acel trup mucenicesc; iar alt câine, luând cu gura o haină păstorească a tras-o și a acoperit moaștele mucenicului. Păstorii, văzând aceasta, au spus în sat și în cetate și îndată a ieșit mulțime de popor credincios la moaștele sfântului mucenic și, luându-le cu dreaptă credință, au mulțumit lui Dumnezeu, Care nu i-a lipsit pe ei de un mărgăritar scump ca acela. Deci, de unde a ieșit trupul acela viu, acolo s-a întors, după săvârșirea muceniciei. Ei, luându-l cu bună cucernicie, l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci. Amin.

 

Notă – În altă parte se scrie, că acest Sfânt Mucenic Dula a fost eparh al Ciliciei și că acela a fost cu neamul din eparhia Ciliciei. Sfântul Simeon Metafrast nu pomenește că el ar fi fost eparh. Iar în Mineiul cel mare din această zi se scrie despre acesta, că a fost din țara Zefiriei în cetatea Prestoriada și din eparhia Ciliciei.

Cuviosul Dula

Fericitul rob al lui Hristos, Dula, a fost monah, într-una din viețile de obște din părțile Egiptului. El era smerit și defăimat la vedere, iar la înțelegere mare și cinstit. Acesta, defăimându-se și grăindu-se de rău și fiind scuipat de toți, se bucura și se înveselea cu duhul. Deci, pe cel ce-l defăima, îl făcea nevinovat și se ruga lui Dumnezeu pentru el, ca să nu i se socotească lui aceea întru păcat. Iar pricina o arunca asupra diavolului, căci acela tulbura pe frați. Fericitul Dula tare se înarma asupra lui, cu răbdare, cu bunătate și cu rugăciune, biruind meșteșugirile lui. Acest nevoitor a petrecut într-o răbdare ca aceea douăzeci de ani, având nemișcate blândețea și smerenia inimii.

Diavolul, neștiind cum i-ar face lui rău, a scornit un meșteșug de acest fel, prin care a adus ispită și mâhnire nu numai Cuviosului Dula, ci și asupra tuturor fraților, și i-a tulburat pe cei din liniște. Căci pe un frate, ce petrecea fără frica lui Dumnezeu, l-a îndemnat să intre noaptea, tâlhărește, în biserică și să fure toate sfintele vase. Monahul acela, făcând aceasta, a ascuns cele furate și s-a ascuns în chilia sa, ca și cum n-ar fi ieșit nicăieri. După ce a sosit vremea adunării la Utrenie, paraclisierul a intrat în biserică să aprindă candelele, a văzut că sunt furate toate vasele bisericești, și s-a dus și a spus părintelui. Deci, a lovit în toacă după obicei și s-au adunat toți frații în biserică la cântarea Utreniei. După cântarea Utreniei, părintele și paraclisierul au spus fraților că sunt furate vasele și toți au început a se tulbura.

Într-acea vreme, se întâmplase fericitului Dula, din cauza unei boli trupești, că n-a venit în sobor la pravila Utreniei. Unii din frați au zis: „Nimeni nu le-a furat pe acelea, decât numai fratele Dula, căci de aceea n-a venit în sobor, că, de n-ar fi făcut el acest furtișag, apoi ar fi venit mai întâi decât toți la slujba de noapte, precum s-a obișnuit a veni totdeauna”. Deci, au trimis să-l aducă la sobor. Trimișii, ducându-se, îl găsiră bolnav, stând la rugăciune; însă, apucându-l, îl trăgeau cu sila. Iar el îi întreba, zicând: „Ce aveți cu mine, fraților? Pentru ce mă trageți cu sila, eu voiesc să merg singur la sfinții părinți?” Iar ei îl ocărau cu hulă și cu cuvinte necinstite și cu dosădiri, zicându-i: „Furătorule de cele sfinte, nevrednicule de viață, nu-ți este destul că ne-ai tulburat atâția ani? Iar acum și sufletele noastre le-ai batjocorit?” Iar el zicea: „Iertați-mă, fraților, că am greșit!”

Deci l-au dus pe el la părintele și la soborul părinților, care îmbătrânise în pustnicie și i-au zis: „Acesta este cel ce ne tulbură din început și strică viața noastră cea de obște”. Unul după altul au început a cleveti contra lui. Unul zicea: „Eu l-am văzut în taină mâncând verdețuri”. Altul zicea: „Eu l-am văzut furând pâine și dând-o afară din mănăstire”. Altul zicea: „Eu l-am văzut bând în taină vin din cel bun”. Alții ziceau multe rele contra lui care erau mincinoase.

Acestea toate auzindu-le părintele și cei care erau cu el, au crezut acele clevetiri. A întrebat pe Dula cel nevinovat, oare sunt adevărate cele grăite despre el? Dar mai ales îl certau pentru furtișag și-l întrebau unde a ascuns sfintele vase pe care le-a furat. Iar el, de la început îndreptându-se, le spunea că nu este vinovat cu nimic dintr-acelea. Apoi, văzând că nu-l cred, a tăcut, zicând numai aceasta: „Iertați-mă, sfinților părinți, căci sunt păcătos!”

Deci, părintele a poruncit să dezbrace de pe el chipul cel monahicesc și să-l îmbrace în hainele cele mirenești, zicându-i: „Unele lucruri ca acestea nu sunt ale chipului monahicesc”.

După ce a dezbrăcat de pe fericitul Dula chipul monahicesc, el a plâns cu amar și privind către cer, a zis cu glas mare: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru numele Tău cel sfânt m-am îmbrăcat în chipul acesta; iar acum, pentru păcatele mele, sunt dezbrăcat de acest chip”. Atunci părintele a poruncit ca, legându-l, să-l dea economului. Economul, dezbrăcându-i trupul, l-a bătut foarte tare cu vine de bou, întrebându-l de sunt adevărate cele grăite contra lui pentru furtișag. Deci, el se ruga cu lacrimi, și, în nevinovăția sa zicea: „Iertați-mă, fraților, că am greșit!” Iar economul, văzându-l că spune unele ca acestea, mai mult s-a mâniat. Deci, l-a aruncat în temniță și l-a bătut la tălpile picioarelor. Apoi a scris o scrisoare la mai marele cetății, înștiințându-l de furtișagul fratelui Dula și a trimis-o degrabă. Iar domnul, citind scrisoarea, îndată a trimis niște slujitori răi, ca să aducă pe Dula ca pe un tâlhar.

Slujitorii, luându-l pe robul lui Dumnezeu, l-au pus pe un dobitoc, fără de șa, și punându-i niște fiare grele peste grumajii lui, îl trăgeau prin mijlocul cetății cu batjocură. Deci, ducându-l la judecată, domnul l-a întrebat: „De unde ești? Cum te numești? Pentru ce te-ai făcut călugăr? Cum ai furat sfintele vase și unde le-ai ascuns?” Dar purtătorul de chinuri Dula, nu răspundea altceva nimic domnului, fără numai aceasta: „Am greșit! Iertați-mă!” Apoi domnul, mâniindu-se, a poruncit să-l dezbrace și să-l întindă la pământ și patru slujitori să-l bată cu bice fără de cruțare. Fiind bătut fără de milă multă vreme, zicea cu fața veselă către domnul: „Bate-mă, bate-mă, că argintul meu îl vei face mai curat!” Iar domnul a zis către dânsul: „Nebunule, eu îți voi face ție argint pe trupul tău, iar coastele tale mai curate decât zăpada”. Deci, a poruncit să pună pe sub pântecele lui cărbuni aprinși și să verse pe rănile lui oțet amestecat cu sare. Iar cei ce stăteau de față, se minunau de răbdarea lui și grăiau către dânsul: „Spune unde ai pus sfintele vase și vei scăpa de chinuri!” Iar el răspundea: „Nu am argint și nici un fel de vase!” Apoi domnul, slăbindu-l pe el de la muncire, a poruncit să-l ducă în temniță.

A doua zi, domnul a trimis un servitor la lavră, poruncind ca să vină la dânsul începătorul de obște cu călugării; și, adunându-se toți, au venit împreună. Atunci domnul a zis către dânșii: „Multe și grele munci am pus asupra celui numit de voi tâlhar, dar nimic rău n-am aflat într-însul!” Zis-au lui călugării: „Stăpâne, afară de furtișag, încă și alte multe răutăți a făcut ticălosul acesta, și până acum i-am răbdat lui pentru Dumnezeu, așteptând să se întoarcă de la răutăți; iar el mai mult spre rău a venit”. Domnul a zis către dânșii: „Atunci ce să fac cu el?” Iar monahii au zis: „Să faci precum poruncesc legile”. Zis-a boierul: „Legea cetății poruncește, ca furului de cele sfinte să i se taie mâinile”. Iar monahii au zis: „Să pătimească după lege și să-și ia pedeapsa după lucrurile lui”.

Deci, domnul a poruncit, ca să aducă pe purtătorul de chinuri Dula, în mijlocul lor, și-l cerceta pe dânsul înaintea tuturor, zicându-i: „Ticălosule și împietritule, spune nouă adevărul pentru furtișagul cel mărturisit asupra ta, căci numai astfel vei scăpa de la moarte”. Iar nevinovatul Dula a grăit: „Voiești oare să zic contra mea, ceea ce n-am făcut? Nu voiesc să mint contra mea, pentru că toată minciuna este de la diavol”. Și iarăși a zis: „Despre lucrul de care mă întrebați acum pe mine, nimic nu știu că am făcut de acest fel”. Domnul văzând că nimic nu mărturisește contra sa; iar călugării îl sileau ca, după lege, să ia judecata, l-au judecat să-i taie mâinile. Și a fost dus nevinovatul bătrân Dula, la locul unde iau pedeapsa cei osândiți.

Într-acea vreme, monahul acela care făcuse cu adevărat răutatea aceea și furase sfintele vase, a venit întru umilință și a zis în sine: „Dacă cumva acum sau după aceasta se vor cunoaște cele făcute de mine; sau deși se va tăinui aici lucrul meu cel rău, apoi în ziua dreptei judecăți a lui Dumnezeu tot se va dovedi și ce voi face atunci eu ticălosul? Ce fel de răspuns voi da pentru un îndoit rău ca acesta, căci și vasele le-am furat și pe fratele cel nevinovat l-am dat la munci”. Deci, a mers la părintele lavrei, și i-a zis: „Părinte, trimite degrabă în cetate, la domnul cetății, ca să nu taie mâinile fratelui, căci s-au aflat sfintele vase!” Auzind aceasta părintele, îndată a trimis la domnul cetății și a eliberat pe răbdătorul de chinuri, avându-și mâinile întregi.

După ce l-au adus pe el în lavră, s-a descoperit nevinovăția lui; pentru că acel lucru s-a arătat că este al altuia. Atunci au început frații a cădea la picioarele Cuviosului Dula, zicând: „Iartă-ne, frate, că ți-am greșit ție!” Iar el, plângând, le zicea: „Iertați-mă pe mine, părinților și fraților, mare mulțumire dau eu vouă; căci pentru durerile cele de puțină vreme, pe care mi le-ați mijlocit mie, mă voi izbăvi de veșnicele munci și mă voi învrednici de mari bunătăți prin milostivirea lui Dumnezeu. Că auzind adeseori vorbele cele netrebnice și ocărâtoare, grăite de voi contra mea, mă bucuram cu duhul, nădăjduind ca, prin acelea, să scap de rușinea cea mare a păcatelor mele, când va veni Domnul întru slava Sa și va descoperi tainele și va arăta sfaturile inimii. Acum mă bucur mai mult de aceasta, că am pătimit fără vină; pentru că știu ce fel de bunătăți a gătit Dumnezeu celor ce rabdă munciri pentru dânsul. O singură mâhnire am eu pentru voi, ca să nu vi se socotească vouă păcat, lucrul cel făcut mie de voi fără de dreptate; și rog de aceasta pe înduratul Dumnezeu să vă dea vouă iertare”.

După aceasta, Cuviosul Dula, mai trăind trei zile, s-a dus către Domnul, neștiind nimeni de moartea lui. Un frate, care era rânduit să deștepte pe frați la rugăciunea cea de la miezul nopții, mergând la chilia cuviosului și, bătând, nu a auzit nimic. Bătând a doua și a treia oară și neprimind nici un răspuns, s-a dus de a chemat pe alt frate și, aducând lumânare, au deschis ușa și au intrat înăuntru și au aflat pe cuviosul în mijlocul chiliei stând cu trupul în genunchi, fiindcă făcuse închinăciuni; iar cu sufletul se dusese la Dumnezeu. Astfel, fiind în rugăciune și în plecarea genunchilor, și-a dat sufletul său Domnului. Deci, neîndrăznind să se atingă de dânsul, l-au lăsat așa și, ducându-se, au spus părintelui lavrei că fratele Dula a murit. După cântarea Utreniei, părintele, mergând singur și văzând pe Dula mort, a poruncit să-i învelească trupul său și să-l aducă la biserică pentru îngropare.

După ce cinstitul lui trup a fost învelit și adus în biserică, părintele a poruncit să toace, ca toți frații să știe de sfârșitul lui. Deci, s-au adunat toți și se atingeau de cinstitul lui trup, ca de al unui mucenic. Însă, de vreme ce părintele a voit să trimită la altă lavră, ca să vină și alt egumen cu frații să îngroape cu cinste pe fratele care a pătimit fără de vină, atunci părintele, văzând că frații se îmbulzesc să îngenuncheze la acel mort, a poruncit să aducă trupul înăuntrul bisericii și să-l încuie, așteptând și pe părintele cu clericii să vină de la cealaltă lavră, până se vor aduna monahii de la amândouă lavrele. Când era vremea ca la al nouălea ceas, venind și celălalt părinte, și adunându-se toți, a poruncit ca să deschidă biserica și să pună trupul fericitului Dula în mijlocul soborului ca, văzându-l, să-l dea cinstitei îngropări cu cântări cuviincioase.

Deci, apropiindu-se de trup, nu l-au aflat pe el, fără numai hainele și papucii singuri, și din această pricină toți s-au umplut de mare mirare și spaimă. După aceasta, părinții celor două lavre au zis către frați: „Vedeți, fraților, ce poate pătimirea cea cu multă răbdare, nerăutatea, blândețea și smerenia? Iată acum fratele nostru nu numai cu sufletul, ci și cu trupul s-a dus de la noi, mutându-se de mâinile îngerești, nevăzut, aiurea; de vreme ce noi ne-am aflat nevrednici, să ne atingem de sfântul lui trup. Iar de cinstea aceasta numai el s-a învrednicit de la Dumnezeu, pentru acea îndelungă răbdare a sa cu blândețe și cu statornicie în smerenia inimii. Noi îl socoteam că este păcătos și nevrednic de viața omenească cea de pe pământ; iar el s-a aflat sfânt și vrednic de viața cea cerească cu îngerii. Deci, noi suntem rușinați, iar el s-a preamărit, noi suntem defăimați, iar el se încununează de Domnul nostru Iisus Hristos.

Astfel, să ne sârguim a ne învăța răbdarea și smerenia, blândețea și nerăutatea, având spre pildă pe acest îndelung răbdător pătimitor. Aceasta când o ziceau părinții de la cele două lavre, frații au plâns cu plângere mare și au așezat ca în tot anul să săvârșească pomenirea Cuviosului părintelui Dula, răbdătorul de chinuri, spre folosul sufletelor lor și spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Fericitul Ieronim

Fericitul Ieronim s-a născut în orășelul Stridon și a trăit prin anii 347-420. Primele învățături le-a primit în casa părinților. Apoi, mergând la Roma, a învățat greaca și latina, arta vorbirii și filosofia. A primit botezul la vârsta de 20 de ani, din mâinile papei Liberios. La Treveri, în Galia, a descoperit viața mănăstirească. La Roma a intrat într-o obște de prieteni, unde a început învățătura Scripturii și a cunoscut catacombele romane. În urma unei neînțelegeri cu ai săi și scârbit de deșertăciunile Romei, a făcut prima călătorie în Răsărit, cercetând mănăstirile din Grecia, Tracia, Asia Mică, Cilicia, și s-a stabilit în Antiohia, unde s-a împrietenit cu Evagrie preotul. S-a retras apoi în pustia Calsis, din Siria, unde a trăit o perioadă de patru ani, de cumplite nevoințe ascetice, luptând împotriva patimilor. În această împrejurare a învățat limba ebraică, împrietenindu-se cu un rabin. Revenind în Antiohia, a primit darul preoției și a făcut o călătorie la Constantinopol, atras de faima cuvântărilor Sfântului Grigorie de Nazianz și a stat acolo doi ani, ascultându-i cuvintele.

Îl găsim, apoi, din nou la Roma, unde viața lui a luat un drum statornic. Papa Damasus l-a luat ca diac al său, cu ascultarea de a revedea textul Bibliei în limba latină, numită, mai târziu, Vulgata. Murind papa Damasus și ridicându-se vrăjmașii împotriva fericitului Ieronim, acesta s-a retras, din nou, în Palestina și s-a stabilit la Betleem, unde a întemeiat trei mănăstiri de maici, pe care le conducea el însuși. A început, atunci, o perioadă de strădanii cărturărești, care a ținut 30 de ani. A alcătuit multe scrisori, îndemnând pe credincioși la o viață curată și păzirea poruncilor Domnului. Pe călugări i-a învățat arta copierii manuscriselor. Împovărat de bătrânețe și de neîncetate nevoințe, Cuviosul Ieronim a murit la Betleem, în anul 420. Ne-au rămas de la el Vulgata și scrisorile lui de îndrumare duhovnicească.

Fericitul Ieronim rămâne, pentru noi, icoana cărturarului creștin. Prăznuirea lui, în Biserica Ortodoxă, se face la 15 iunie, în fiecare an.

Fericitul Augustin, Episcopul Hiponiei

Fericitul Augustin s-a născut la 13 noiembrie, 354, în Thagaste, orășel din Numidia, dintr-o familie nevoiașă. Tatăl său nu era creștin și s-a botezat numai pe patul de moarte, dar în schimb, mama sa, Monica, era o fierbinte credincioasă. Învățătura de carte, Augustin și-a făcut-o ajutat de un binefăcător, la Thagaste, cu înzestrarea minții lui; ajunge la Cartagina, la Milano și la Roma, ca unul ce avea tot ce-i trebuia ca să se bucure de mare cinste, de la elevii săi.

În tinerețea lui a cunoscut și o viață de destrăbălare și abateri de la dreapta credință. Mama sa, Sfânta Monica, plângea necontenit, rugându-se lui Dumnezeu pentru îndreptarea lui. Ca s-o îmbărbăteze, Sfântul Ambrozie i-a spus: „Fiul unor astfel de lacrimi, nu poate să piară”.

Milano a fost cea din urmă oprire, pe drumul ce avea să-l ducă la Dumnezeu. Acolo, a cunoscut pe dumnezeiescul episcop Ambrozie și a fost încântat de cuvântările acestuia. Acum el a descoperit și rânduiala monahilor, citind viața Sfântului Antonie, scrisă de Sfântul Atanasie, citire care l-a zguduit. Era la un pas de întâlnirea cu Dumnezeu și acest pas îl va face, în cazul său, Dumnezeu Însuși, Care l-a căutat ca pe un vas de sfântă lucrare.

Întâmpinarea această minunată s-a petrecut în grădina din Milano, când a auzit un glas de copil, care-l îndemna: „Ia și citește!” Atunci, deschizând Epistola către Romani (13, 12-14), Augustin s-a convertit. Acesta era răspunsul lui Dumnezeu, la căutările lui Augustin. În Confesiunile sale, mulțumește lui Dumnezeu pentru acest răspuns. În anul 387, Augustin primește botezul din mâinile Sfântului Ambrozie, în noaptea de Paști: „Târziu te-am iubit, o, frumusețe, mereu veche și mereu nouă, târziu te-am iubit”, avea să zică el. Pe când avea 32 de ani, Sfânta Monica moare și Augustin se retrage din învățământ, vinde tot ce are și, timp de trei ani, din venitul său, cu prietenii duce o viață monahală, la Thagaste, de strădanii cărturărești și duhovnicești, așteptând semnul lui Dumnezeu.

Este sfințit preot la Hipon, de episcopul Valerius și începe o ascultare grea, slujirea Bisericii, cu predicarea cuvântului. Peste cinci ani, este ridicat în scaunul lui Valerius și devine, în câțiva ani, căpetenia episcopatului african.

Scrierile lui Augustin depășesc orice cuvânt, prin noutate și felurimea temelor. Ele dezvăluie măsura fără pereche a darurilor sale. Ca o conștiință vie a Ortodoxiei, Augustin se vede nevoit să apere dreapta credință, împotriva tuturor ereziilor, care se iviseră în Biserica lui Dumnezeu, în timpul acela; maniheii, donațienii, pelagienii. Dintre scrierile sale, cele mai mari sunt cartea Despre Trinitate, la care a lucrat 14 ani, și cartea Despre cetatea lui Dumnezeu. Scrierea care-i face cea mai mare cinste este cartea Retractarilor sale, ca o recunoaștere a propriilor greșeli. Dar lucrarea lui cea mai citită este Confesiunile.

De asemenea, a scris sute de scrisori, despre multe și felurite lucruri, și mii de predici asupra Scripturii, care arată dragostea lui Augustin pentru popor și dragostea poporului pentru episcopul lor, adâncimile și evlavia lui, și ne descoperă pe Fericitul Augustin, cel adevărat. „Cântă și mergi, Dumnezeu e la capătul drumului”, zicea el. Fericitul Augustin rămâne dascălul, fără asemănare, al întregului Occident creștin. A murit la 28 august, 430. Mormântul său se află în biserica Sfântul Petru din Pavia. În Biserica Ortodoxă, este prăznuit la 15 iunie.

«« Sfântul Prooroc Elisei; Sfântul Sfințit Metodie, Patriarhul Constantinopolului; Cuviosul Nifon, din Athon
Sfântul Sfințit Tihon, Episcopul Amatundei; Sfinții Mucenici Tigrie preotul și Eutropie citețul »»