Sinaxar 25 iulie

📑 Cuprins:

• Adormirea Sfintei și Dreptei Ana, Maica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
• Sfânta Diaconiță Olimpiada
• Cuvioasa Fecioară Eupraxia
• Cuviosul Macarie, egumenul mănăstirii de la Apele Galbene

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Adormirea Sfintei și Dreptei Ana, Maica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Sfânta Ana, care a fost bunica după trup a Domnului nostru Iisus Hristos, se trăgea din seminția lui Levi. Ea era fiica Mariei și a preotului Mathan, care a preoțit pe timpul împărăției Cleopatrei și a lui Sapor, împăratul perșilor, mai înainte de împărăția lui Irod Antipa. Preotul Mathan a avut trei fete: Maria, Sovia și Ana. Pe cea dintâi a măritat-o în Betleem și a născut pe bunica Salomeea; pe cea de-a doua a măritat-o tot în Betleem și a născut pe Elisabeta, soția preotului Zaharia și mama Înaintemergătorului; iar pe cea de a treia, adică pe Sfânta Ana, a măritat-o în pământul Galileei și a născut pe Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos. De aceea bunica Salomeea, Elisabeta și Sfânta Maria, sunt fete de trei surori.

Sfânta Ana, după ce a născut pe izbăvitoarea a toată lumea, după ce a înțărcat-o și după ce a dăruit-o Bisericii, ca pe un dar fără de prihană lui Dumnezeu Atotțiitorul, viețuind cealaltă vreme a vieții sale în post, rugăciuni și faceri de bine către cei lipsiți, s-a dus în pace către Domnul.

Sfânta Diaconiță Olimpiada

Sfânta Olimpiada a fost numită după numele maicii sale. Ea s-a născut în Constantinopol din părinți slăviți și de neam mare. Tatăl ei a fost unul din cei mai renumiți senatori, Anusie Secundul, iar maica sa a fost fiica slăvitului Avlavie eparhul, care se pomenește în minunile arhiereului lui Hristos, Nicolae. Acela, în zilele Marelui Constantin, era întâiul după împărat. Deci, Olimpiada, fiica lui Avlavie, a fost mai întâi logodită cu Consta, fiul cel tânăr al Marelui Constantin, care a luat împărăția Romei celei vechi după tatăl său. Dar el fiind ucis mai înainte de nuntă, ea a fost dată după Arsac, împăratul Armeniei, dar nici cu acela n-a trăit multă vreme și a rămas văduvă. Deci, însoțindu-se cu senatorul cel mai sus zis, Anusie Secundul, a născut pe Sfânta Olimpiada, care neavând încă vârsta desăvârșită, părinții au logodit-o cu un tânăr de bun neam, fiul lui Nevredie eparhul.

Nunta lor fiind îndelungată și trecând 12 luni, mirele a murit, iar Olimpiada a rămas fecioară văduvă. Deci, chiar dacă cu anii era desăvârșită, n-a voit să se mai logodească cu alt mire, ci a dorit ca să petreacă toate zilele vieții sale în feciorie și în întreagă înțelepciune. Murindu-i părinții, ea a rămas moștenitoarea multor bogății și averi fără de număr. Dar pe toate le-a încredințat lui Dumnezeu și cu mână darnică le-a împărțit celor ce aveau trebuință: bisericilor, mânăstirilor, viețuitorilor în pustie, bolnițelor, caselor de săraci, caselor celor primitoare de străini, sărmanilor, văduvelor celor ce se primejduiau în sărăcie mare, la cei ce ședeau în temnițe și în legături, la cei ce erau în surghiunie departe, într-un cuvânt, la toți din nevoi le trimitea milostenie îndestulată, încât se umpleau de îndurările ei multe țări. Ea însă petrecea în rugăciuni și în postiri, omorându-și trupul cu totul și robindu-l duhului.

Pe vremea aceea împărățea Teodosie cel Mare, tatăl lui Arcadie și a lui Onorie. El, având o rudă cu numele Elpidie, voia să dea după dânsul pe fericita Olimpiada, deoarece era tânără și foarte frumoasă. Ea însă nu voia. Împăratul a trimis la dânsa de multe ori, rugând-o și sfătuind-o să se însoțească cu Elpidie, rudenia lui. Ea nu voia nicidecum, deși auzea oarecare îngroziri și știa că împăratul se pornește spre mânie. Deci a trimis răspuns, zicându-i astfel: „Împărate și domnul meu, dacă Dumnezeu ar fi voit să fiu în însoțire, atunci nu mi-ar fi luat pe bărbatul meu cel dintâi. Dar, de vreme ce știa că nu-mi este de folos în viața aceasta să fiu cu bărbat, a dezlegat pe bărbat din viața cea împreună cu mine și pe mine m-a eliberat din jugul cel greu al însoțirii, punând în mintea mea jugul Său cel bun”.

Împăratul, mâniindu-se, a poruncit eparhului cetății să ia toată averea ei în stăpânirea sa, iar pe ea s-o păzească până ce va împlini 30 de ani. Eparhul, nu atât din porunca împăratului, cât din îndemnul lui Elpidie, îi făcea atâta necaz și strâmtorare, încât nu numai că nu-i lăsase nimic din averea sa, dar chiar pe ea o ținea sub stăpânirea lui. Pentru că n-o lăsa să vorbească nici cu arhiereii cei plăcuți lui Dumnezeu, nici să se ducă la biserică. El făcea aceasta, ca ea, supărându-se, să se ducă după bărbat. Ea însă, bucurându-se mai mult, mulțumea lui Dumnezeu.

După câtăva vreme, Sfânta Olimpiada a scris împăratului astfel: „Împărătească milă și cuvioasă datorie mi-ai făcut mie, stăpâne al meu, poruncind altuia să rânduiască și să păzească sarcina mea cea grea, de care mă îngrijeam. Dar îmi vei face o mai mare facere de bine, dacă vei porunci pristavului să împartă toate averile mele bisericilor, săracilor și celor neputincioși, ca să pot scăpa de slava deșartă, nedând singură, și să nu fiu cu grijă pentru fireasca bogăție, tulburându-mă pentru averile pământești care pier repede”.

Împăratul, citind acea scrisoare a ei și socotind singur în sine, a poruncit să-și stăpânească ea singură averile, pentru că auzise de viața ei îmbunătățită, petrecută în mare înfrânare și în aspră omorâre de sine, fiind plăcută lui Dumnezeu. Ea nu mânca nimic din animalele care se tăiau, nici nu intra în baie. Iar când avea trebuință să se spele pentru curățenia trupească, atunci intra cu o cămașă într-un vas plin cu apă caldă și astfel se spăla. Ea, nu numai de slujnicele care îi slujeau, se rușina, dar și de sine însăși, nevoind să se uite la goliciunea trupului său.

Pentru o înțelepciune ca acesta și cinstită viață a sa, Sfânta Olimpiada, de ale cărei fapte bune se minunau și arhiereii, a fost înălțată la bisericeasca slujbă a diaconiei de Preasfințitul Patriarh Nectarie, făcând-o diaconiță. Ea slujea Domnului cu celelalte sfințite diaconițe în cuvioșie și dreptate, întocmai ca Sfânta Ana, văduva cea din Evanghelie, care nu ieșea din biserică, slujind ziua și noaptea cu post și rugăciuni.

Viața fericitei Olimpiada era atât de neprihănită, încât nici vrăjmașii nu puteau să găsească vreo pricină asupra ei. Pentru că vrăjmașii care dușmăniseră pe Sfântul Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului, erau vrăjmași și nevinovatei roabe a lui Hristos. Cel mai mult, Teofil, Patriarhul Alexandriei, s-a mâniat asupra ei, pentru că ea primea cu mare cinste și odihnea pe toți monahii străini, care veneau în Constantinopol, pe care el îi alungase din pustia Egiptului, slujindu-le din averea sa. Chiar și pe Teofil, ea îl odihnise mai înainte de multe ori și îl cinstea cu daruri; despre aceasta se scrie pe larg în viața Sfântului Ioan Gură de Aur.

Dar el, mâniindu-se împotriva ei, pe de o parte, pentru monahii cei ziși mai înainte, iar pe de alta, pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, se ispitea cu cuvinte hulitoare și cu pricini nedrepte s-o necinstească. Însă nimeni nu credea învrăjbitoarele lui minciuni și clevetiri, de vreme ce toți o știau pe dânsa că este cu viață curată și sfântă.

Această roabă adevărată a lui Hristos, despre a cărei laudă străbătuse slava prin toate bisericile, a făcut asemenea samarineanului din Evanghelie, care, pe omul cel rănit de tâlhari și nebăgat în seamă de trecători, l-a pus pe dobitocul său și l-a dus în casa de oaspeți, având purtare de grijă pentru dânsul. Ea a fost adăpostire tuturor celor care nu aveau unde să-și plece capetele; a fost purtătoare de grijă cu osârdie pentru cei săraci și bolnavi, pentru cei vătămați de răni, aruncați pe ulițe și părăsiți de toți și, pe drept cuvânt, a fost o adevărată mamă duhovnicească și lucrătoare a tuturor faptelor de milostivire. Câtă avere nu cheltuia ea cu facerile de bine, dând la săraci în toate zilele: aur și argint, haine și hrană, și la cei scăpătați toate cele de trebuință! Dar toate acestea nu este cu putință a le spune.

Sfânta Olimpiada făcea mult bine și arhiereilor care veneau la Constantinopol pentru trebuințele lor, împlinindu-le nevoile lor cu toată îndestularea. Ea a slujit bine din averea sa și Sfințitului Amfilohie, Episcopul Iconiei, și lui Optim al Pontului. Iar mai înainte a slujit și Sfântului Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, care fusese arhiereu în Constantinopol, înaintea lui Nectarie; lui Petru al Sevastiei, fratele Marelui Vasile; și lui Epifanie al Ciprului, dăruindu-le din destul aur, argint și podoabe bisericești. Iar lui Optim, care a murit în Constantinopol, i-a închis ochii cu mâinile sale.

Dar nu numai sfinților și bărbaților celor îmbunătățiți, ci și clevetitorilor și învrăjbitorilor le făcea faceri de bine, precum lui Antioh, episcopul Ptolemaidei, lui Acachie al Veriei, lui Severian al gavalilor și celor asemenea. Ea era fără de răutate, dându-se lui Dumnezeu cu totul. Drept aceea, averile pe care le avea, nu le socotea ca ale sale, ci ale lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur o cinstea ca pe o mare roabă a lui Dumnezeu și o iubea cu dragoste duhovnicească, precum altădată Sfântul Apostol Pavel iubea pe Persida, despre care scria: Sărutați pe Persida cea iubită, care mult s-a ostenit pentru Domnul. Sfânta Olimpiada nu a făcut mai puțin decât Persida, ostenindu-se mult pentru Domnul, căci slujea sfinților cu mare credință și dragoste fierbinte.

Când Sfântul Ioan Gură de Aur a fost izgonit din scaunul său, fără de vină și cu judecată nedreaptă, fericita Olimpiada cu celelalte diaconițe au plâns foarte mult. Sfântul Ioan, la cea din urmă ieșire a sa din biserică, a intrat la locul de botez și a chemat pe fericita Olimpiada cu Pentadia, pe Procla și Salvina, diaconițele care și-au împodobit fecioria lor cu bunătăți alese, și le-a zis: „Apropiați-vă aici, fiicelor, și ascultați-mă pe mine, căci precum văd acum, cele lucrate pentru mine au ieșit la sfârșit. Însă și eu acum am săvârșit alergarea mea și socotesc că de acum n-o să mai vedeți fața mea. Dar vă rog să nu vă despărțiți de Biserică pentru episcopul pe care îl vor pune în locul meu, ori după nevoie, ori cu sfatul cel de obște; ci să vă supuneți lui ca și lui Ioan. Pentru că Biserica nu poate să fie fără de episcop, și astfel veți primi de la Dumnezeu mila Sa. Pomeniți-mă și pe mine în rugăciunile voastre!”

Ele, plângând, au căzut înaintea lui cu fețele la pământ. Apoi sfântul a plecat în calea rânduită lui, în surghiun. După izgonirea lui, aprinzându-se biserica cea sobornicească și arzând o mare parte a cetății, atunci cei ce au fost prietenii Sfântului Ioan erau cercetați de eparhul cetății dacă sunt vinovați pentru focul acela, ca și cum dânșii ar fi pus foc bisericii. Atunci Sfânta Olimpiada a răbdat pentru acea năpastă, ca și cum ea ar fi fost pricinuitoarea acelei arderi. Deci, au adus-o la judecată și au întrebat-o cu groază, pentru că eparhul era cumplit și fără de omenie. Dar, deși nu s-a dovedit vina ei, însă acela a judecat cu nedreptate, ca Olimpiada să dea o sumă mare de aur pentru pricina arderii, de care ea nu era vinovată.

După aceasta, sfânta a părăsit Constantinopolul și s-a dus la Cizic. Însă vrăjmașii nu i-au dat pace nici acolo, ci, osândind-o la izgonire, au surghiunit-o în Nicomidia. De acest lucru înștiințându-se Sfântul Ioan Gură de Aur, i-a scris o carte din surghiunia lui, mângâind-o în necazurile ei. Fericita, petrecând în surghiunie multă vreme și răbdând multe chinuri, s-a mutat către Domnul. După ce s-a sfârșit din viață și încă fiind neîngropat cinstitul ei trup, sfânta s-a arătat în vis episcopului Nicomidiei, zicându-i: „Să pui trupul meu într-o raclă de lemn și să-l arunci în mare, ca să fie îngropat la malul unde va fi dus de valuri”. Episcopul așa a făcut. De aceea racla, fiind dusă de valuri, a ieșit la mal la un loc care se cheamă Brohti, unde era biserica Sfântului Apostol Toma. Acolo s-a făcut înștiințare de la Dumnezeu locuitorilor acelui loc, despre trupul Sfintei Olimpiada. Iar ei, ieșind la mal și găsind racla cu trupul, l-au pus în biserica Apostolului Toma și se dădeau tămăduiri de toate neputințele.

După mulți ani, năvălind barbarii, au ars biserica, iar moaștele sfintei au rămas nearse. Ei le-au aruncat în mare, iar acolo unde s-au aruncat moaștele, apele erau însângerate. Dumnezeu înștiințând pe credincioși de pătimirea roabei Sale, ei iarăși au scos din mare moaștele cele făcătoare de minuni. De acest lucru aflând Patriarhul Serghie, a trimis pe preotul Ioan și i-a poruncit să aducă acele moaște cu cinste la Constantinopol. Când preotul a ajuns la locul acela și a ridicat sfintele moaște, a curs dintr-însele mult sânge. Aceasta a fost la toți de mare mirare, căci după două sute de ani, curgea sânge din oase uscate, ca dintr-un trup viu. Acele moaște sfinte și făcătoare de minuni, au fost duse în mânăstirea de fecioare, pe care a zidit-o Sfânta Olimpiada. Multe minuni se făceau la acele sfinte moaște, pentru că toate bolile se tămăduiau și diavolii se izgoneau cu rugăciunile Sfintei Olimpiada și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinste și slavă acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Notă – Viața acestei sfinte este adunată din Lavsaiconul lui Paladie, din scrierea lui Nichifor, din cartea lui Sozomen și din viața Sfântului Ioan Gură de Aur, precum și din ale cărți.

Cuvioasa Fecioară Eupraxia

În zilele dreptcredinciosului împărat Teodosie cel Mare, se afla în Constantinopol un bărbat cu numele Antigon, care era rudă cu împăratul. El era preaînțelept în cuvinte și în fapte, priceput în sfaturi și totodată sfătuia pe împărat cele bune și folositoare pentru binele împărăției. El avea obicei bun, era milostiv spre oameni, îndurat spre săraci și dătător tuturor celor ce cereau. Împăratul îl iubea, nu numai ca pe o rudenie a sa, dar și ca pe un sfetnic bun, dreptcredincios și iubitor de Hristos. Antigon era așa de bogat, încât, după împărat, nu mai era altcineva mai bogat decât dânsul.

Acela și-a luat de soție pe o fecioară frumoasă, de neam împărătesc, cu numele Eupraxia, dreptcredincioasă și foarte temătoare de Dumnezeu. Ea alerga întotdeauna pe la sfintele biserici și aducea rugăciunile sale Domnului cu lacrimi. Apoi dădea daruri multe și scumpe bisericilor lui Dumnezeu, spre împodobirea celor sfinte ale Domnului. Această cinstită doamnă, însoțită cu Antigon, fiind plăcută lui Dumnezeu și iubită împăratului și împărătesei, a născut o pruncă, parte femeiască și a numit-o pe ea tot cu numele său, adică Eupraxia. După nașterea ei, într-una din zile, Antigon a zis către Eupraxia, femeia sa: „Soția mea, știi că această viață este de puțină vreme și bogățiile acestei lumi deșarte nu sunt nimic, căci viața omului abia ajunge până la 80 de ani. Dar bogăția cea pregătită în ceruri, celor ce se tem de Dumnezeu și petrec în veacurile cele fără de sfârșit, este bogăția cea mai mare. Noi însă ne lipsim de acele veșnice bunătăți, legându-ne cu grijile cele lumești, fiind în înșelăciunea vremelnicelor bogății; deci în deșert ne cheltuim zilele noastre, necâștigând nici un folos sufletelor noastre”.

Eupraxia, auzind aceste cuvinte, a zis lui Antigon: „Ce poruncești, domnul meu, să facem?” Antigon i-a zis: „Dumnezeu ne-a dăruit o fiică și ajunge aceea singură; de acum să nu ne mai împreunăm, ci să petrecem așa fără de păcat”. Eupraxia, sculându-se, și-a înălțat mâinile în sus, și-a ridicat ochii spre cer și a zis către bărbatul său: „Binecuvântat este Dumnezeu, Care te-a adus pe tine întru frica Lui și te-a povățuit la cunoștința adevărului. Cu adevărat, domnul meu, eu de multe ori m-am rugat lui Dumnezeu să-ți lumineze cugetul și să dea minții tale un gând bun ca acesta, însă niciodată n-am îndrăznit să-ți arăt dorința mea. Dar, de vreme ce singur ai început a-mi vorbi de aceasta, dă-mi voie să-ți spun ceva”. Antigon a zis: „Doamna mea, spune ce voiești”.

Eupraxia a grăit: „Domnul meu, știi ce spune apostolul: Că vremea este scurtă, iar cel ce are femeie, să fie ca cei ce n-au; cei ce se bucură de averi, să fie ca cei ce nu se bucură și cei ce cumpără, să fie ca cei ce nu stăpânesc, pentru că chipul lumii acesteia trece. Pentru aceasta să petrecem în viața aceasta de puțină vreme precum voiești, ca să câștigăm împreună viața cea nestricăcioasă în veci. Iar bogăția pe care o avem acum, la ce ne este de trebuință? Oare o vom lua cu noi în mormânt? Deci, împarte-o la săraci cu scop bun, pentru ca hotărârea noastră să nu fie fără de roadă”. Antigon, auzind aceste cuvinte ale soției sale, a preamărit pe Dumnezeu și a început a-și împărți averile sale la săraci. Cu soția sa petrecea ca fratele cu sora, neamestecați în viața trupească și în nedespărțită dragoste duhovnicească, plăcând lui Dumnezeu cu un suflet și cu un gând.

Antigon îndreptându-și viața în niște fapte bune ca acestea, s-a mutat către Domnul, viețuind numai doi ani cu soția sa. Împăratul și împărăteasa au plâns după dânsul, ca după o rudă a lor și ca după un bărbat drept și credincios. Lor le era milă de Eupraxia, care rămăsese văduvă de tânără. După îngroparea lui Antigon, împăratul și împărăteasa mângâiau pe Eupraxia pentru durerea ei. Ea, luând pe fiica sa, a dat-o în mâinile lor și, căzându-le la picioare, a zis către dânșii cu plângere și tânguire: „Dau pe săraca aceasta în mâinile lui Dumnezeu și ale voastre, aducându-vă aminte de ruda voastră, Antigon. Deci, primiți-o și să-i fiți în loc de tată și mamă”. Mulți din cei ce stăteau acolo de față, auzind acestea, au lăcrimat, și au plâns chiar împăratul și împărăteasa.

Trecând patru ani de la aceasta și fata Eupraxia împlinind cinci ani, împăratul s-a sfătuit cu maica ei, ca s-o logodească cu un fiu de senator, copil de neam bun, făgăduind aceluia să aștepte până va ea veni în vârsta. Deci, întărind cuvântul, împăratul a poruncit Eupraxiei să ia daruri de la logodnic, ca semn de încredințare a logodnei. Trecând câtăva vreme, unul din senatori a voit să ia de soție pe văduva Eupraxia, fosta soție a lui Antigon, și a rugat pe împărăteasă prin niște femei, ca în taină să sfătuiască pe Eupraxia să-l ia de bărbat. Împărăteasa a trimis femei la văduva Eupraxia, sfătuind-o să se mărite după bărbatul care dorește s-o ia.

Ea, auzind de un sfat ca acesta, a plâns și a zis către femeile care veniseră la dânsa: „Amar va fi vouă în veacul ce va să fie, că mă sfătuiți unele ca acestea, pe mine, care m-am făgăduit lui Dumnezeu să viețuiesc în curăția văduviei. Deci, depărtați-vă de la mine, voi, care grăiți cele potrivnice voinței mele”. Femeile, plecând de la dânsa cu rușine, au spus împărătesei. Împăratul, aflând de aceea, s-a mâniat pe împărăteasă și a certat-o, zicându-i: „Ai făcut un lucru ce nu ți se cade. Oare așa se cade unei împărătese creștine? Așa te-ai făgăduit lui Dumnezeu să împărățești în dreapta credință? Așa pomenești pe Antigon, iubitul nostru prieten și sfetnicul cel folositor? Femeia lui, care a petrecut puțină vreme cu dânsul, încă de când trăia cu el se învoise și își alesese viață curată pentru Dumnezeu, iar tu o silești acum a se întoarce la viața cea lumească?”

Atunci împărăteasa s-a umplut de mare rușine din cuvintele acelea și a stat vreo două ceasuri negrăind nimic, ca o piatră fără de glas. Deci, nu era puțină neliniște între împărat și împărăteasă, pentru Eupraxia. Auzind Eupraxia acestea, s-a umplut de mare mâhnire, fața îi slăbise și se întrista până la moarte. Deci s-a gândit să plece din Constantinopol în taină și, plângând cu amar, a zis către fiica sa, Eupraxia: „Fiica mea, în Egipt avem avere multă, să mergem acolo ca să vezi câștigurile tatălui tău și ale mele. Pentru că toate acelea sunt ale tale”. Astfel, luând pe fiica sa împreună cu puține slugi și slujnice, a ieșit în taină din cetate și s-a dus în Egipt. Ea petrecea acolo căutându-și averile și umbla prin Tebaida cea dinlăuntru cu slugile și cu iconomii săi și, cercetând bisericile și mânăstirile bărbătești, făcea multe daruri și milostenii, împărțind mult aur și argint.

Acolo, aproape de cetate, era o mânăstire de fecioare, având o sută treizeci de monahii, despre care oamenii povesteau lucruri mari și minunate și plăcute lui Dumnezeu, pentru că nici una dintre ele nu gusta vin, nici untdelemn, nici struguri și nici vreun fel de poame. Unele dintr-însele, intrând în mânăstirea aceea din copilărie, nu văzuseră niciodată vreun fel de poame. Hrana lor era pâine cu apă, linte și verdețuri, dar și acelea fără untdelemn. Unele mâncau odată pe zi, adică seara; altele, a doua zi; iar altele a treia zi primeau puțină hrană. Odihnă și spălare nu-și făceau nici un fel. Cât despre baie nici vorbă nu era, pentru că nu sufereau nici să audă de goliciunea trupului; iar cuvântul baie era la dânsele de ocară, de rușine și de râs. Pentru somn, ele aveau fiecare câte un sac de lână așternut pe pământ. Sacul era lung de trei coți și lat de un cot. Pe acela se odihneau puțin. Hainele lor erau făcute din păr, lungi până la pământ, încât le acopereau picioarele. Ele se osteneau pe cât puteau fiecare după puterea sa.

Când se întâmpla de se îmbolnăvea vreuna, nu primea nici un fel de buruiană ca doctorie; ci răbda boala cu mulțumire, primind-o ca o mare binecuvântare de la Dumnezeu și de la El singur aștepta ajutor. Nici una dintr-însele nu ieșea afară pe porțile mânăstirii, nici nu vorbea cu cei ce veneau. Numai portărița primea toate întrebările și răspunsurile, căci toată sârguința lor era să vorbească numai cu Dumnezeu prin rugăciunea minții. De aceea și Dumnezeu le asculta rugăciunile lor, făcând multe semne printr-însele și dând tămăduiri de toate bolile celor ce alergau acolo. Fericita Eupraxia, cea văduvă, a iubit acea mânăstire foarte mult, pentru viața minunată a acelor monahii și mergea acolo adeseori cu fiica sa, aducând la biserică lumânări și tămâie.

Odată, a zis către egumena și către celelalte surori mai bătrâne: „Voiesc să fac la mânăstirea voastră puțină milostenie, 20 de litre de aur, ca să vă rugați lui Dumnezeu pentru mine, pentru fiica mea și pentru Antigon, tatăl ei cel mort”. Dar egumena, care era diaconiță, cu numele Teodula, i-a răspuns, zicând: „Doamna mea, aceste roabe ale tale n-au trebuință de aur, nici doresc averi, pentru că ele le-au defăimat în lumea aceasta, ca să se învrednicească a se îndulci cu bunătățile cele veșnice; de aceea nu voim să avem nimic pe pământ, ca să nu cădem din bogățiile cerești. Dar ca să nu te mâhnim pe tine, adu-ne puțin untdelemn în candelele bisericii, lumânări și tămâie, și pentru acestea vei lua plată de la Domnul”. Eupraxia a făcut așa și a rugat pe egumena și pe toate surorile să se roage pentru Antigon, bărbatul ei, cum și pentru fiica sa”.

Într-una din zile, Eupraxia, mergând după obicei la mânăstirea aceea, egumena, pornind ca din Duhul lui Dumnezeu către fiica ei, a zis: „Doamna mea, Eupraxia, iubești această mânăstire și pe aceste surori?” Ea a răspuns: „Da, doamnă, vă iubesc pe voi!” Egumena a zis: „Dacă ne iubești, apoi să petreci cu noi în acest chip monahicesc”. Prunca a zis: „Cu adevărat, de nu s-ar mâhni maica mea, apoi n-aș ieși din locul acesta”. Egumena a zis: „Spune-mi adevărat, pe cine iubești mai mult, pe noi sau pe logodnicul tău?” Copila a răspuns: „Eu pe el nu-l cunosc, dar pe voi vă cunosc și vă iubesc. Deci, spuneți-mi și voi mie, pe cine iubiți mai mult? Pe mine sau pe Acela, pe Care Îl numiți logodnic?” Egumena a zis: „Noi te iubim pe tine și pe Hristosul nostru”. Eupraxia a zis: „Și eu vă iubesc pe voi și pe Hristosul vostru!”

Eupraxia, maica sa, ședea și vărsa multe lacrimi, ascultând cuvintele cele cu bună înțelegere ale fiicei sale, iar egumena asculta cu dragoste cuvintele ei și se mira că, fiind copilă și neavând încă șapte ani împliniți, răspundea așa de cuminte. Atunci maica sa, umplându-se de jale, a zis către fiică: „Vino, fiica mea, să mergem acasă, căci acum este seară”. Prunca a zis: „Eu voi rămâne aici cu stăpâna mea”. Dar egumena i-a zis: „Mergi cu maica ta acasă, căci nu vei putea petrece aici. Aici nici o copilă nu poate să viețuiască, decât numai cele ce s-au făgăduit lui Hristos”. Ea a întrebat: „Unde este Hristos?” Egumena, veselindu-se, i-a arătat cu degetul icoana Mântuitorului.

Copila, alergând, a sărutat icoana Lui și, întorcându-se spre egumenă, a zis: „Și eu mă făgăduiesc lui Hristos și de acum nu mă voi mai duce cu maica mea, ci voi rămâne cu voi”. Egumena a zis: „Fiică, nu ai pe ce dormi și nu vei putea sta aici”. Copila a zis: „Pe ce dormiți voi, pe aceia voi dormi și eu”. Deci, apropiindu-se noaptea, maica și egumena amăgeau pe copilă în tot chipul ca să iasă din mânăstire și să meargă acasă, dar nimic n-au sporit, nevrând deloc să iasă de acolo. Atunci egumena a zis către dânsa: „Fiică, de vei voi să rămâi aici, ți se cade să înveți Psaltirea și să postești până seara, ca și celelalte surori”. Copila a răspuns: „Voi posti și voi învăța carte, numai lăsați-mă să rămân aici!” Atunci egumena a zis către maica copilei: „Doamna mea, las-o pe ea aici, pentru că văd că darul lui Dumnezeu a strălucit într-însa; iar faptele cele drepte ale tatălui ei, viața ta cea curată, rugăciunile părintești și binecuvântarea Domnului o vor duce la viața veșnică”.

Atunci Eupraxia cea de bun neam, sculându-se și punând pe fiica sa înaintea icoanei Mântuitorului, și-a ridicat mâinile în sus și a zis cu lacrimi: „Doamne, Iisuse Hristoase, îngrijește Tu de copila aceasta, căci pe Tine Te-a dorit și s-a dat pe sine Ție!” Apoi, întorcându-se către copilă, i-a zis: „Fiica mea, Eupraxia, Dumnezeu, Care a întărit munții cei nemișcați, Acela să te întărească pe tine întru frica Lui”. Zicând acestea a dat-o în mâinile egumenei, plecând și bătându-se în piept, încât toate monahiile plângeau împreună cu dânsa; astfel a ieșit din mânăstire, încredințând lui Dumnezeu pe fiica sa.

A doua zi dimineață, venind iarăși la mânăstire, egumena a luat pe fecioara Eupraxia, a dus-o în biserică și, făcând rugăciune, a îmbrăcat-o pe ea în schima monahală, fiind de față mama ei. Apoi mama sa, văzând-o pe ea astfel, și-a ridicat mâinile spre cer și a început a se ruga lui Dumnezeu pentru dânsa, zicând: „Împărate cel veșnic, Care ai început într-însa lucrul cel bun, săvârșește-l Tu. Dă-i ei să umble după voia Ta cea sfântă, ca să câștige milă de la Tine, Făcătorul ei, care s-a aruncat spre Tine din tinerețe”. Apoi a zis către fiică: „Fiica mea, iubești haina monahicească?” Copila a răspuns: „Da, pentru că am auzit de la maica egumenă și de la celelalte monahii, că această haină o dă Hristos celor ce-L iubesc pe El ca semn de logodire”. Maica sa a mai zis: „Fiică, Hristos, Căruia te-ai logodit, să te facă pe tine vrednică cămării Sale!”

Zicând aceasta, a sărutat pe fiica sa, pe egumenă și pe toate surorile și a ieșit din mânăstire. După aceea a înconjurat celelalte mânăstiri ale pustiei din părțile Egiptului, de prin cetăți și de prin locuințele săracilor, dând, tuturor lipsiților și celor ce aveau trebuință, din averile sale. Pretutindeni străbătea slava acestei fericite văduve, Eupraxia, pentru faptele cele bune și pentru milosteniile cele multe, încât a ajuns și la auzul împăratului Teodosie cel Mare și a oamenilor lui. Deci, minunându-se toți de o viață ca aceasta a ei, slăveau pe Dumnezeu, Care a întărit-o pe ea. Despre dânsa s-a zis că nu mânca pește, nici nu gusta vin, ci postea în toate zilele până seara târziu. Ea primea hrană pustnicească foarte puțină, linte sau verdețuri și cu adevărat, tuturor era de mirare o înfrânare ca aceasta a ei în mijlocul îndestulărilor celor îmbelșugate.

Trecând câțiva ani, egumena mânăstirii, chemând pe Eupraxia, femeia cea îmbunătățită, i-a zis în taină: „Doamna mea, un lucru voiesc să-ți spun, dar să nu te tulburi”. Ea i-a zis: „Spune-mi, doamna mea, ceea ce voiești”. Egumena i-a zis: „De voiești să rânduiești ceva pentru fiica ta, rânduiește degrabă, pentru că am văzut în vis pe bărbatul tău, Antigon, stând în slavă mare înaintea Domnului Hristos și Îl ruga să-ți poruncească ție să ieși din trup și de acum să fii cu dânsul, ca să te îndulcești cu el de aceeași slavă de care s-a învrednicit pentru viața sa cea îmbunătățită”.

Dreptcredincioasa femeie, auzind acestea, nu numai că nu s-a tulburat, dar s-a bucurat foarte mult, pentru că dorea și ea să se dezlege de trup și să treacă la Hristos. Deci, îndată a chemat pe fiica sa, care se făcuse de doisprezece ani, și a grăit către dânsa: „Eupraxia, fiica mea, pe mine mă cheamă Hristos, după cum mi-a spus maica egumenă. Deci, apropiindu-se ziua sfârșitului meu, toată averea mea și a tatălui tău o dau în mâinile tale, ca s-o rânduiești cu dreaptă credință și astfel să moștenești împărăția lui Dumnezeu”. Fecioara Eupraxia a început a plânge, zicând: „Amar mie, că sunt străină și săracă”.

Iar maica sa a grăit către dânsa: „Fiică, ai pe Hristos tată și logodnic, deci nu ești străină, nici săracă. Ai maică în locul meu pe egumenă, decât numai să te sârguiești a săvârși ceea ce ai făgăduit lui Hristos. Teme-te de Dumnezeu, cinstește pe surori, slujindu-le cu smerenie și să nu gândești în inima ta niciodată că ești de neam împărătesc, zicând: „Se cade ca ele să-mi slujească mie, iar nu eu lor!” Fii smerită, ca să te iubească Dumnezeu; fii săracă pe pământ, ca să te îmbogățești în cer. Toate le ai în mâinile tale și de va fi trebuință mânăstirii de vreo avere, dă cât va trebui. Roagă-te pentru tatăl tău și pentru mine, ca să aflăm milă de la Dumnezeu și să ne izbăvim de muncile cele veșnice”. Fericita Eupraxia, sfătuind pe fiica sa acestea, a treia zi s-a mutat către Domnul și a fost îngropată în mânăstirea aceea.

Împăratul, auzind că Eupraxia, soția lui Antigon, a murit, a chemat pe senatorul acela, cu al cărui fiu era logodită fecioara Eupraxia, și i-a spus de dânsa că a intrat în mânăstire și s-a lepădat de lume. Acela a rugat pe împărat cu dinadinsul ca să trimită degrabă la dânsa și să-i poruncească să vină la Constantinopol la logodnicul său fără zăbavă, ca să se săvârșească nunta. Împăratul a făcut îndată aceea. Mireasa lui Hristos, Eupraxia, luând scrisoarea împăratului și citind-o, a râs. Apoi, șezând, a scris împăratului, astfel: „Stăpâne împărate, așa îmi poruncești mie, ca să las pe Hristos și să mă însoțesc cu un om stricăcios și muritor, care astăzi este, iar mâine îl mănâncă viermii? Să nu-mi fie mie a face aceasta și acel om să nu te mai supere pe măria ta, deoarece eu m-am logodit cu Hristos și nu este cu putință ca să-L mint. Deci, mă rog stăpânirii tale, adu-ți aminte de părinții mei și ia toate averile lor și le împarte sfintelor biserici, la mânăstiri, la săraci, la văduve și la sărmani, iar pe robi și roabe liberează-i. Poruncește celor ce chivernisesc averile părintești, să ierte toate datoriile celor datori și rânduiește bine toate, ca un stăpân al meu; iar eu să fiu fără de grijă și fără împiedicare când slujesc Hristosului meu, Căruia m-am încredințat cu tot sufletul. Stăpâne împărate, tu și împărăteasa ta rugați-vă Domnului pentru mine, roaba voastră, ca să mă facă vrednică slujbei Sale celei dulci”.

Eupraxia, scriind cu mâna sa o scrisoare ca aceasta, a pecetluit-o și a dat-o trimisului. Acela, întorcându-se în Constantinopol, a dat împăratului scrisoarea Eupraxiei, iar el a citit-o împreună cu împărăteasa și, vărsând multe lacrimi de umilință, s-au rugat lui Dumnezeu pentru Eupraxia. A doua zi, împăratul a chemat pe toți boierii și pe tatăl tânărului acela cu care fusese logodită Eupraxia și a poruncit să citească scrisoarea ei înaintea tuturor.

Auzind toți, s-au umplut de lacrimi și au zis: „O, împărate, cu adevărat fecioara este neam cu tine, fiică bună a părinților celor buni: Antigon și Eupraxia, ramură sfântă a rădăcinii celei sfinte”. Atunci toți într-un glas au slăvit pe Dumnezeu. Tatăl logodnicului n-a mai îndrăznit să zică nimic împăratului despre Eupraxia. Deci, împăratul a rânduit bine toate averile, care rămăseseră de la părinții ei, împărțindu-le la biserici și la săraci și făcând toate după dorința sa. După aceea nici el n-a mai trăit mult și s-a dus către Domnul.

Eupraxia începuse a se nevoi mai cu osârdie, slujind lui Dumnezeu mai presus de măsura sa. Când și-a ales viața cea aspră, era de doisprezece ani. Drept aceea, la început mânca numai odată pe zi, seara; apoi a început a posti până la a treia zi. Ea se ostenea slujind surorilor cu toată sârguința, făcând toate cu smerenie: mătura casa stareței și celelalte chilii, punea surorilor așternuturile, aducea apă și lemne în bucătărie, fierbea bucate și spăla vasele. Cu un cuvânt, în toate slujbele mânăstirii nu era nimeni mai sârguitoare decât dânsa.

În mânăstirea aceea, era obiceiul, că dacă se întâmpla vreunei surori vreo ispitire de la diavol, era datoare să spună îndată egumenei de aceea; iar egumena se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi să izgonească pe diavol de la sora aceea. Apoi le poruncea să adune pietre și să le aștearnă sub așternutul lor, pe care se odihneau și deasupra așternutului să presare cenușă și să se odihnească pe acelea zece zile. Drept aceea, într-o vreme, Eupraxia, fiind bântuită în vis de oarecare nălucire, a adunat pietre sub așternutul său de lână, apoi l-a presărat cu cenușă pe deasupra. Egumena, văzând aceea, a zâmbit și a zis către una din cele mai bătrâne: „Iată că și această fecioară a început a pătimi supărare de la diavol!”

Deci, a început a se ruga pentru dânsa, zicând: „Dumnezeule, Cel ce ai făcut-o după chipul Tău pe roaba Ta, Eupraxia, și i-ai poruncit să ia această rânduială monahicească, întărește-o în frica Ta și păzește-o de asupririle vrăjmașului”. Apoi, chemând pe Eupraxia la dânsa, i-a zis: „Pentru ce nu mi-ai zis de ispitirea diavolească care ți s-a întâmplat și ai tăinuit de mine?” Ea, căzând înaintea picioarelor egumenei, a răspuns: „Doamna mea, iartă-mă, că mi-a fost rușine să-ți spun”. Egumena a grăit către dânsa: „Fiica mea, acesta este începutul luptei tale cu vrăjmașul; îmbărbătează-te ca să-l biruiești și să te încununezi!”

După o vreme, Eupraxia, fiind supărată iarăși de vrăjmașul, a spus unei surori cu numele Iulia, care o iubea foarte mult pe dânsa și o povățuia la nevoie. Iulia i-a zis: „Eupraxia, doamna mea, nu tăinui aceasta de egumenă, ci spune-i ei precum se cade, ca să se roage pentru tine; pentru că știu de dânsa, că în tinerețile sale a răbdat multe ispite de la diavol. Mai știu de dânsa și aceasta, că într-o noapte, ispitindu-se, a ieșit din chilie și, stând afară într-un loc deosebit, și-a ridicat mâinile spre cer; și a petrecut patruzeci de zile și patruzeci de nopți, nemâncând, nici bând, nici dormind, ci stătea și se ruga lui Dumnezeu, până ce a biruit pe diavol. Și noi toate suntem ispitite de potrivnic, dar nădăjduim spre Hristos. Căci cu ajutorul Lui vom birui pe ispititorul nostru. De aceea, soră, nu te mira de aceasta, nici nu te tulbura; ci spune-i egumenei ceea ce ți s-a întâmplat”. Eupraxia, auzind acestea, a mulțumit Iuliei, zicându-i: „Să-ți ajute Dumnezeu soră, că m-ai folosit pe mine și mi-ai întărit sufletul. Cu adevărat voi merge și voi spune egumenei celei mari, ceea ce mi s-a întâmplat”. Iulia a zis: „Nu numai să-i spui, dar s-o și rogi pe dânsa să se roage pentru tine și să adauge la nevoința ta”.

Deci, mergând Eupraxia, a spus egumenei de acea ispită diavolească, iar egumena a zis către dânsa: „Nu te mira de aceasta, fiica mea, pentru că diavolul întrebuințează toate armele și se scoală împotriva noastră; dar nu te teme, ci stai cu bărbăție și cu mintea nemișcată, ca să nu te biruiască, pentru că mult ai să fii ispitită de el; dar tu nevoiește-te ca să-l biruiești și vei lua de la Hristos, Mirele tău, cununile biruinței. Adaugă la pustniceasca ta nevoință cât poți să rabzi, căci cel ce se nevoiește, ia darul. Însă, spune-mi fiică, cum postești?” Eupraxia a zis: „A treia zi primesc hrană”. Egumena i-a zis: „Adaugă încă o zi la postirea ta, ca să mănânci a patra zi după apusul soarelui”. Eupraxia a primit porunca aceea cu bucurie. Apoi, când era în vârstă de douăzeci de ani, se întărea în virtutea trupească și era frumoasă la vedere, ca una ce era cu adevărat de neam boieresc și împărătesc. Dar, pătimind iarăși ispitirea, i-a spus egumenei. Egumena i-a zis: „Nu te teme, fiica mea, căci Dumnezeu este cu tine!”

Într-un loc din mânăstire era o grămadă de pietre. Deci, egumena, vrând să încerce ascultarea și smerenia Eupraxiei și s-o îndemne spre mai mare osteneală, i-a zis: „Vino, fiică, mută pietrele acestea de aici și pune-le aproape de cuptor”. Eupraxia îndată a început a căra pietrele acelea, între care erau unele pietre mari, pe care abia puteau doi oameni să le ridice, dar ea singură le ridica, le punea pe umeri și le muta; căci era puternică cu trupul și mai puternică cu ascultarea. Ea nici uneia dintre surori n-a zis: „Ajutați-mă că pietrele sunt grele sau că sunt flămândă și slăbesc”, ci își îndeplinea porunca cu osârdie. După ce a mutat toate pietrele acelea, trecând câteva zile, egumena i-a zis: „M-am gândit că nu este bine ca pietrele acestea să fie aproape de cuptor; deci, mută-le la locul cel dintâi”. Ea, ascultând porunca, le-a mutat iarăși la loc; astfel făcea cu sârguință ceea ce i se poruncise.

Surorile s-au minunat, văzând ascultarea, răbdarea și iubirea ei de osteneală. Unele dintre cele tinere râdeau, iar altele îi ziceau: „Întărește-te, soră Eupraxia, și îmbărbătează-te!” Iar ea se ostenea, bucurându-se. Osteneala ei s-a îndelungat până la treizeci de zile, până ce egumena i-a poruncit să înceteze lucrul acela. Deci a trimis-o în pitărie la ascultare, unde făcea cu bucurie toate cele poruncite ei. Cernea făina în pitărie, frământa aluatul și cocea pâinea; uneori fierbea lintea în bucătărie și tăia lemne; alteori slujea la masa surorilor, și niciodată nu a cârtit, nici nu s-a lenevit de vreun lucru, nici s-a lepădat sau n-a băgat de seamă; ci era ascultătoare, sârguitoare și răbdătoare la toate slujbele. Ea n-a lăsat niciodată pravila cea obișnuită de rugăciune, adică Miezonoptica, cântarea Utreniei, a Ceasului întâi, a celui de-al treilea, a celui de-al șaselea și a celui de-al nouălea; iar după cântarea cea de seară, punea masa surorilor.

Diavolul a mai încercat odată s-o supere pe Eupraxia cu năluciri de noapte, căci i s-a arătat în vis, în chipul acelui tânăr cu care se logodise. Ei i s-a părut că vede pe acel tânăr, ca și cum ar veni cu mulți ostași și s-o ia cu sila din mânăstire. Ea, fiind culcată pe pat și dormind, a început a striga în somn, chemând pe surori, ca să-i ajute și s-o scape din mâinile aceluia ce o fura. Deci, surorile s-au trezit la strigătul ei și, alergând la dânsa și, deștep-tând-o, o întrebau de pricina strigării ei. Atunci ea le-a răspuns de înfricoșarea diavolească pe care a văzut-o în vis și toate au început a se ruga pentru dânsa. După aceea, fiind iarăși supărată de ispititorul, egumena i-a zis: „Fiica mea, Eupraxia, ferește-te să nu-ți slăbească diavolul mintea, căci vei pierde osteneala. Mai rabdă încă puțină vreme, luptându-te bărbătește cu el, și el va fugi de la tine”. De asemenea și Iulia zicea către dânsa: „Eupraxia, sora mea, dacă acum, cât suntem tinere și tari, nu ne vom lupta cu vrăjmașul nostru ca să-l biruim, apoi la bătrânețe cum îl vom birui?” Eupraxia a zis către dânsa: „Iulia, sora mea, viu este Domnul, că de-mi va porunci maica egumenă, nu voi gusta pâine toată săptămâna, până ce Domnul îmi va ajuta să biruiesc pe vrăjmașul ce mă supără”. Iulia a zis: „Adevărat este, sora mea, că eu nu pot să postesc atâta, iar tu bine faci că postești; pentru că nu este niciuna în această mânăstire care să poată petrece o săptămână întreagă fără de hrană, afară de maica egumenă”.

Deci, Eupraxia, mergând la egumenă, a rugat-o ca să-i poruncească ei să primească astfel de post, adică să nu mănânce toată săptămâna. Egumena i-a zis: „Fiica mea, fă toate cele ce-ți sunt cu putință. Dumnezeu, Care te-a făcut pe tine, să te întărească și să-ți dea biruință asupra diavolului!” De atunci Eupraxia a început a posti câte o săptămână întreagă, mâncând numai Duminica, și nedepărtându-se de la slujbele mânăstirești, nici de la slujbele surorilor, încât toate se mirau de nevoințele ei. Unele din surori ziceau: „Astăzi este un an de când căutăm să vedem pe Eupraxia șezând vreodată, cel puțin chiar când mănâncă; dar n-am putut s-o vedem, decât numai atunci când se culcă să se odihnească”. De aceea toate surorile o iubeau pe dânsa, că se ostenea și se smerea așa, fiind ea din sânge împărătesc. Pentru aceea se rugau lui Dumnezeu pentru dânsa, ca să-i dea putere și mântuire.

Între dânsele era o monahie cu numele Ghermana, despre care se spunea că este născută din părinți robi și săraci. Numai ea nu iubea pe cea iubită de toate, pe fericita Eupraxia, fiind împinsă spre zavistie de diavol. Într-o zi, acea monahie cu numele Ghermana, aflând pe Eupraxia slujind singură în bucătărie, i-a zis în batjocură: „Eupraxia postește toată săptămâna, ca și egumena, iar noi nu putem. Deci, ce vom face de ne va porunci egumena să postim și noi așa?” Grăit-a către dânsa Eupraxia: „Iartă-mă, că nu este așa. Stăpâna noastră, maica egumena, ne-a poruncit ca fiecare după puterea sa să se nevoiască și mie nu mi-a pus jugul acesta cu sila”. Dar Ghermana, umplându-se de mânie, a zis: „Vicleano și plină de toată răutatea, cine nu știe că tu faci cu fățărnicie aceasta, spre arătare și spre slavă deșartă, vrând ca după moartea egumenei să ți se dea ție această cinste? Eu cred că niciodată nu te vei învrednici să fii mai mare peste noi!”

Atunci Eupraxia a căzut înaintea picioarelor ei, zicându-i cu smerenie: „Iartă-mă, doamna mea, că am greșit lui Dumnezeu și ție!” Egumena, înștiințându-se de aceea, a chemat pe monahia Ghermana și a început a o certa pe ea înaintea tuturor surorilor, zicându-i: „Roabă vicleană și străină de Dumnezeu, ce rău ți-a făcut ție Eupraxia, de îi faci împiedicare în lucrarea ei cea plăcută Domnului? Deci, să fii străină de cântarea bisericească și de masa cea de obște, ca o nevrednică”. Eupraxia a rugat cu lacrimi pe egumenă să ierte pe Ghermana, dar n-a putut s-o înduplece pe ea până la treizeci de zile. După treizeci de zile, Eupraxia a luat pe Iulia și a rugat pe surorile cele mai bătrâne, ca ele să roage pe egumenă să ierte pe monahia Ghermana. Egumena, chemând pe Ghermana, i-a zis: „Ticăloaso, oare n-ai socotit în mintea ta cât de mare rău este să împiedici pe cineva de la alergarea cea îmbunătățită? Nici la aceasta nu te-ai gândit, că dânsa, fiind fiică de senator și de neam împărătesc, s-a smerit și s-a robit atât de mult pentru Dumnezeu, încât îți slujește și ție ca uneia nevrednice?” Atunci toate surorile au început a ruga pe egumenă pentru Ghermana și abia au înduplecat-o de a iertat-o. Deci, vrăjmașa cea văzută a încetat o vreme din răutate.

Însă diavolul, nevăzutul vrăjmaș, nu înceta luptându-se împotriva Eupraxiei, mâniindu-se foarte mult asupra ei, ca cel ce se biruia de o smerenie ca aceea. Într-o noapte a adus asupra ei niște năluciri mirenești, încât foarte mult a tulburat-o cu acelea. Dar ea, simțind acel cumplit război al vrăjmașului, care se înarmase asupra ei, a sărit jos din pat și, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci, a ieșit din chilia sa. Ducându-se afară într-un loc deosebit, a stat și și-a întins mâinile sale spre cer și, ridicându-și ochii și mintea în sus, stătea astfel, rugându-se ziua și noaptea. Așa a stat patruzeci de zile nemișcată ca un stâlp, nemâncând, nici bând, și fără să vorbească cu cineva, nedormind și nelăsând mâinile în jos. Egumena, înștiințându-se de la început, a venit la dânsa și i-a zis: „Fiică, Dumnezeu să te întărească și să-ți dea răbdare”. Eupraxia avea atunci de la nașterea ei douăzeci și cinci de ani. Deci, stând paisprezece zile, egumena și surorile zâmbeau și se veseleau, văzând-o pe dânsa răbdând astfel.

Sfârșindu-se treizeci de zile, surorile au zis către egumenă: „Doamnă și maică, precum vedem, Eupraxia voiește să săvârșească osteneala ta de patruzeci de zile, precum ai stat tu altădată tot așa”. Iar egumena a zis: „Să ne rugăm toate pentru dânsa, ca s-o întărească pe ea Dumnezeu”. Deci, sfârșindu-se cele patruzeci de zile, a mai stat după aceea încă cinci zile; apoi, slăbind, a căzut la pământ, zăcând ca o moartă. Adunându-se surorile, au dus-o pe ea în casă, dar nu puteau să-i mai îndoiae mâinile, pentru că erau înțepenite, și nici nu putea să vorbească un cuvânt. Deci, aducând egumena oarecare hrană, a lipit-o la gura ei, zicându-i: „Fiică Eupraxia, gustă în numele Domnului nostru Iisus Hristos”. Atunci, îndată luând în gură, a gustat și a vorbit. Din aceasta luând puțină putere, s-a sculat și a dus-o pe ea în biserică, dând mulțumire lui Hristos Dumnezeu, Care a întărit pe roaba Sa spre atâta nevoință. După aceasta, Eupraxia, primind câte puțină mâncare, a început să se îndrepteze.

Din acea vreme, diavolul n-a mai putut să supere pe Eupraxia cu nălucirile sale și cu ispite de patimi trupești, deoarece toate ispitirile lui au fost biruite de mireasa lui Hristos. Atunci el a început a socoti alte meșteșugiri împotriva ei, ca unul ce din început este ucigaș de oameni, vrând să o piardă pe ea din viața aceasta. Astfel, într-una din zile, fericita Eupraxia s-a dus cu un vas la puț să scoată apă, dar diavolul, cu voia lui Dumnezeu, apucând-o, a aruncat-o în puț. Și, după cum singură a spus, a căzut cu capul în apă și s-a apucat de funia de care era atârnată găleata; deci a strigat, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi!” Apoi, dându-se de știre că Eupraxia a căzut în puț, surorile și egumena au alergat și au scos-o afară; iar ea, făcându-și cruce, a zâmbit și a zis: „Viu este Hristosul meu, iar tu, diavole, nu mă vei birui pe mine, nici îți voi da ție loc; că iată până în ziua de astăzi aduceam apă cu un vas iar de acum încolo voi începe a aduce cu două!”

Odată i s-a mai întâmplat ei că, tăind lemne pentru slujba bucătăriei, pe când a ridicat securea în sus ca să lovească lemnul, diavolul i-a împleticit mâinile și, lovindu-se cu securea la picior, și-a tăiat glezna și și-a făcut o rană mare de unde a curs mult sânge; deci, slăbind, a căzut la pământ ca moartă. Atunci Iulia, văzând aceea, s-a înspăimântat și, strigând, a alergat la surori și le-a spus că Eupraxia s-a tăiat la picior cu securea și a murit. Surorile și egumena, auzind aceasta, au venit și, înconjurând-o pe ea, plângeau. Apoi, turnând apă rece pe fața ei și, însemnând-o cu semnul Sfintei Cruci, i-a zis: „Eupraxia, fiica mea, ce este aceasta? Scoală și caută de vorbește cu surorile, că sunt în mare mâhnire pentru tine!” Ea, căutând cu ochii spre ele, a zis către egumenă: „Nu plânge, doamna și maica mea, că sufletul meu este încă în mine!”

Atunci egumena s-a rugat Domnului, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, vindecă pe roaba Ta, că mult pătimește pentru Tine”. Apoi, învelindu-i piciorul cu un petec de lână, a ridicat-o să o ducă în chilie. Eupraxia, căutând și văzând lemnele, a zis: „Viu este Domnul că nu mă voi duce de aici, până ce nu voi aduna lemnele și nu le voi duce la bucătărie!” Atunci Iulia a zis: „Le voi aduna eu, iar tu să mergi să te odihnești”. Însă Eupraxia n-a lăsat pe Iulia să adune lemnele, ci singură, umplându-și brațele cu lemne, le ducea. Ea avea de suit multe trepte. Dar când Eupraxia s-a suit pe treapta cea mai de sus, diavolul i-a împiedicat picioarele și, călcând pe marginea hainelor ei, a făcut-o să cadă cu fața în jos pe lemnele pe care le ținea în mâini. Deci, i s-a înfipt o așchie în față aproape de ochi.

Atunci Iulia, strigând, a alergat la dânsa și i-a zis: „Oare nu ți-am spus să te odihnești, că nu poți să duci lemnele, iar tu nu m-ai ascultat!” Eupraxia a zis: „Nu te mâhni, soră, ci scoate binișor așchia, căci ochiul meu, cu darul lui Hristos, este sănătos”. Scoțând lemnul, a curs mult sânge din rană; deci, egumena, luând untdelemn și sare, și făcând rugăciune, i-a uns rana; și Iulia a zis către Eupraxia: „Mergi, doamna mea, culcă-te pe patul tău și odihnește-te, iar eu voi sluji surorilor noastre”. Eupraxia a zis: „Viu este Domnul meu, că nu mă voi odihni până ce nu voi săvârși ascultarea mea către surori”. Deci toate surorile o rugau să se odihnească de durerile rănilor, dar n-a voit să se odihnească; ci stătea fierbând bucatele, deși îi curgea sânge din amândouă rănile. Ea nu s-a odihnit până ce n-a slujit și la masa surorilor. Deci, împlinindu-și desăvârșit slujba sa, a mers seara târziu de s-a culcat. Dumnezeu, văzând marea ei răbdare, a tămăduit-o îndată și a făcut-o sănătoasă, iar diavolul crăpa de zavistie.

Odată, el s-a ispitit s-o piardă pe fericita Eupraxia; căci, suindu-se ea, pentru o trebuință oarecare, cu surorile la o chilie din catul al treilea, a aruncat-o pe ea jos, iar surorile care erau cu dânsa au alergat pe scară, pentru că li se părea că a murit, căzând de la așa înălțime. Dar ea, sculându-se de jos fără vătămare, mergea spre dânsele; iar ele o întrebau: „Oare nu ți s-a întâmplat nimic?” Ea a răspuns: „Eu nu știu cum am căzut și cum m-am sculat”. Atunci toate au preamărit pe Dumnezeu, că a păzit-o de la moarte.

Altădată, fierbând verdețuri pentru surori, când a voit să ia căldarea de pe foc, diavolul i-a împiedicat picioarele și a căzut, iar căldarea cu mâncarea cea fiartă s-a prăvălit peste fața ei. Iulia, care slujea împreună cu dânsa, a strigat că Eupraxia s-a opărit. Deci, s-au adunat toate surorile care erau în apropiere; însă, Eupraxia, sculându-se degrabă, a zis zâmbind către Iulia: „Ce ai făcut, soră, că ai tulburat în zadar pe surori și pe egumenă?” Și toate au văzut fața ei sănătoasă, neavând nimic. Egumena s-a uitat în căldare și a văzut fiertura care rămăsese pe fund, încă clocotind, și a zis către Eupraxia: „Nu s-a atins de tine fiertura?” Ea a răspuns: „Viu este Domnul, că pe fața mea am simțit apă rece, iar nu fiartă”. Egumena s-a minunat și a zis: „Fiica mea, Dumnezeu să te păzească până la sfârșit”. După aceasta a zis către celelalte surori bătrâne: „Vedeți voi că Eupraxia s-a învrednicit de darul lui Dumnezeu? Căci, căzând din catul al treilea, n-a murit, iar fiertura, vărsându-se peste fața sa, nu a vătămat-o!” Surorile au zis: „Vedem că Eupraxia este adevărata roabă a Lui și Domnul o păzește, căci a ferit-o de atâtea ispite”.

Multe femei mirence din cetățile cele de aproape și din satele dimprejur veneau la mânăstirea aceea, aducând pe copiii lor bolnavi și îndrăciți. Pentru că Domnul, precum s-a zis mai înainte, dădea tămăduiri de boli și izgonea diavolii cu rugăciunile egumenei și ale surorilor care viețuiau după Dumnezeu. Căci ele se adunau în biserică și făceau rugăciuni împreună pentru orice fel de bolnavi, iar aceia câștigau tămăduire și se întorceau acasă sănătoși. În mânăstirea aceea era o femeie îndrăcită, căci petrecea într-însa mai-marele duhurilor celor necurate, pe care o muncea cumplit din tinerețe. Din această pricină, acea femeie era legată cu lanțuri de mâini și de picioare. Ea scrâșnea din dinți, fluiera, făcea spume, răcnea foarte tare, încât toate se spăimântau de glasul și țipătul ei.

De multe ori, egumena cu surorile cele bătrâne se rugau lui Dumnezeu în biserică să izgonească pe diavol din femeia aceea care pătimea, dar rugăciunea lor nu era auzită; căci, după rânduiala lui Dumnezeu, acel lucru se păzea spre mai mare minune și spre arătarea Sfintei Eupraxia, mireasa lui Hristos, precum se va arăta mai la urmă. Atât de mult o muncea acel diavol, încât nimeni nu putea să se apropie de ea. Ea era legată într-o casă de dedesubt, de un stâlp, iar hrana și băutura i se dădeau de departe. Astfel se lega vasul cu mâncare de un băț lung, puneau pâine, bob și orice fel de verdețuri, și-i dădeau. Ea, de multe ori, apucând vasul și bățul, le arunca în fața celor ce i le aduceau. Așa a fost ținută în mânăstire multă vreme.

Într-una din zile, portărița, venind la egumenă, i-a spus că a venit o femeie plângând, având cu sine un copil în vârstă de opt ani. Copilul este slăbănog, mut și surd, și cere rugăciuni pentru tămăduirea lui. Egumena, știind, din descoperirea lui Dumnezeu, că acum se dăduse Eupraxiei darul tămăduirii și putere asupra duhurilor necurate, a chemat-o și i-a zis: „Du-te și ia pe copil de la maica aceea care stă dinaintea porții și adu-l aici”. Ea, ducându-se și văzând pe copil foarte bolnav, slăbănog, mut și surd, i-a fost milă de el și a suspinat. Deci, însemnându-l cu Sfânta Cruce, a zis: „Fiule, Dumnezeu, Care te-a făcut pe tine, Acela să te tămăduiască”. Și, luându-l de mâini, l-a dus la egumenă.

Copilul, fiind adus cu mâinile ei, îndată s-a tămăduit, a grăit și a început a chema pe mama sa. Eupraxia, văzând pe copilul care grăia, s-a spăimântat și l-a lăsat jos; iar copilul, sculându-se, a alergat la poartă, strigând pe maica lui. Portărița s-a dus și i-a spus egumenei. Drept aceea, egumena, chemând pe mama acelui copil, a zis către dânsa: „Soră, pentru aceea ai venit, ca să ne ispitești pe noi, aducându-ți copilul sănătos?” Maica copilului a răspuns: „Stăpâna mea, mă jur pe Domnul Hristos, că până în ceasul acesta, copilul meu nu grăia, nu auzea, nu lucra cu mâinile nimic, nici cu picioarele nu putea să umble”. Atunci egumena a zis către acea femeie: „Cu darul lui Hristos, ai pe copilul tău sănătos; deci, du-te cu pace, slăvind pe Dumnezeu!”

Plecând femeia cu pruncul său tămăduit, egumena a zis către Eupraxia: „Fiică, voiesc ca să hrănești cu mâinile tale pe acea soră care pătimește de îndrăcire în mânăstirea noastră, de nu te temi de ea”. Eupraxia a zis: „Nu mă tem, doamna mea, și ceea ce-mi vei porunci, voi face”. Eupraxia, luând un vas cu fiertură și pâine, s-a dus la cea îndrăcită. Aceea îndată, scrâșnind din dinți, s-a repezit la dânsa și, apucând vasul, voia să-l sfărâme. Iar Eupraxia, apucând-o pe ea de mână, i-a zis: „Viu este Domnul, că te voi arunca la pământ și voi lua toiagul egumenei noastre și te voi bate pe tine, ca de acum să nu mai faci neorânduieli”. Femeia îndrăcită, văzând că Eupraxia este mai tare decât dânsa, Domnul întărind pe roaba sa, a început a se teme și a tăcut. Dar sfânta a început cu blândețe a o îndemna pe ea, zicându-i: „Șezi, sora mea, mănâncă și bea și nu te tulbura”. Atunci ea, șezând, a mâncat, a băut și s-a odihnit.

Din acea vreme a început a nu-i mai da ei hrană de departe cu bățul, ci hrana o primea din mâinile Eupraxiei, minunându-se toate surorile. Când vreodată îndrăcita începea a se tulbura, a înnebuni și a striga, surorile îi ziceau: „Taci, că vine Eupraxia la tine și te bate cu bățul!” Atunci îndată îndrăcita se îmblânzea și tăcea. Din această pricină, monahia Ghermana, cea mai sus pomenită, a fost cuprinsă iarăși de zavistie și zicea către celelalte surori: „Oare nu sunt alte surori care să ducă hrană celei îndrăcite afară de Eupraxia? Dați-mi mie pâine, căci și eu, asemenea, voi sluji celei îndrăcite ca și Eupraxia!” Deci ea, luând pâine și linte, s-a apropiat de dânsa și i-a zis: „Soră, primește aceasta și mănâncă!” Dar cea îndrăcită a apucat-o pe ea cu tărie și i-a rupt hainele de pe dânsa până la piele, scrâșnind împotriva ei cu dinții. Deci, aruncând-o cu fața la pământ, a stat pe ea și a început a o mușca de grumaji și de spate; apoi, făcându-se mare țipăt și nici una neîndrăznind să se apropie de dânsa, Iulia a alergat la bucătărie și a zis Eupraxiei: „Pe Ghermana o omoară femeia cea îndrăcită!”

Atunci Eupraxia, alergând, a apucat pe cea îndrăcită de mână și de grumaji și a izbăvit pe Ghermana, fiind rănită și însângerată. Apoi, Eupraxia a zis către cea îndrăcită: „Oare ai făcut bine de ai rănit așa de rău pe această soră?” Dar ea stătea scrâșnind din dinți și spumegând, iar Eupraxia i-a zis: „Viu este Domnul, că din ceasul acesta, de vei mai face rău vreunei surori, nu te voi mai ierta; ci, luând toiagul egumenei, te voi bate fără milă”. Atunci ea, culcându-se a tăcut. A doua zi de dimineață, Eupraxia, mergând să o cerceteze pe dânsa, a găsit-o dezbrăcată, cu hainele rupte și, șezând pe pământ, își aduna gunoiul său și-l mânca; fericitei Eupraxia i-a fost mare jale de ea și a lăcrimat. Deci, a îmbrăcat-o pe ea într-o haină și, aducându-i pâine și apă, a hrănit-o și a adăpat-o. După aceasta toată noaptea a petrecut-o în rugăciuni.

Dar Dumnezeu a descoperit egumenei rugăciunea ei, căci a doua zi a chemat-o pe ea și i-a zis: „Fiică Eupraxia, pentru ce ai tăinuit înaintea mea rugăciunea ta, ce o faci pentru aceea care pătimește? De mi-ai fi spus mie, apoi și eu m-aș fi ostenit împreună cu tine”. Eupraxia a zis: „Iartă-mă, doamna mea, căci văzând-o pe ea făcând foarte urât, mi-a fost milă de dânsa”. Atunci egumena a grăit către Eupraxia: „Fiică, am să-ți spun ceva, dar păzește-te să nu te mândrești. Hristos ți-a dat ție putere asupra diavolilor și asupra acestui diavol”.

Eupraxia, auzind acestea, a căzut la pământ și și-a presărat capul cu țărână și striga, zicând: „Cine sunt eu, ticăloasa și plină de toată necurăția, ca să izgonesc diavolul, pe care voi, atâția ani rugându-vă, nu l-ați putut izgoni?” Egumena a zis: „Fiica mea, pe tine te așteaptă lucrul acesta, ca să se știe că mare răsplătire este pregătită pentru tine în ceruri, deci să nu fii neascultătoare, ci să faci ceea ce ți se poruncește”. Apoi s-a dus la biserică și, aruncându-se cu fața la pământ înaintea icoanei Domnului nostru Iisus Hristos, a udat pământul cu lacrimi, cerând ajutor.

Deci, fiind silită din porunca egumenei, s-a dus la cea îndrăcită, iar surorile toate mergeau în urma ei, vrând să vadă ceea ce era să se facă. Deci, Eupraxia, apropiindu-se de aceea care pătimea, i-a zis: „Domnul nostru Iisus Hristos, Care te-a zidit, te vindecă!” Zicând acestea, a făcut pe chipul ei semnul Sfintei Cruci. Iar diavolul, răcnind foarte tare, a zis: „O, ce mincinoasă și spurcată este monahia aceasta. Iată că de mulți ani am petrecut în femeia aceasta, dar nimeni nu m-a izgonit pe mine până acum, iar nebuna aceasta vrea să mă izgonească”. Eupraxia a zis: „Nu te izgonesc eu, ci Hristos, Dumnezeul meu, Căruia m-am făcut mireasă!”

Atunci diavolul a strigat: „O, ce necurată ești, nu voi ieși din această femeie, fiindcă n-ai luat putere ca să mă izgonești pe mine”. „Eu sunt necurată și plină de toate spurcăciunile, precum și tu mărturisești, însă, poruncindu-ți Hristos, Dumnezeul meu, vei ieși din aceasta; iar de nu vei voi să ieși, apoi voi lua toiagul egumenei noastre și te voi bate pe tine!” Dar diavolul, răspunzând, nu voia să iasă. Eupraxia, luând toiagul egumenei, îl amenința pe el, zicând: „Ieși, că te voi bate pe tine”. Diavolul a zis: „Cum voi putea ieși, căci am făcut sfat cu dânsa și nu pot să-l calc”.

Sfânta a lovit cu toiagul de trei ori și a zis: „Duh necurat, Domnul Hristos îți poruncește ție să ieși din zidirea lui Dumnezeu!” Însă diavolul, tânguindu-se, zicea: „Unde mă voi duce!” Sfânta a zis: „Du-te în întunericul cel mai din afară, în focul cel veșnic și în muncile cele fără de sfârșit, care ți s-au pregătit ție, tatălui tău, satana, și tuturor care fac voia voastră”. Iar surorile toate stăteau și priveau de departe, neîndrăznind să se apropie. Dar, de vreme ce diavolul nu voia să iasă pentru că se împotrivea mult, Sfânta Eupraxia, căutând către cer, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu mă rușina pe mine în ceasul acesta, ca să nu se bucure diavolul cel necurat!” Diavolul îndată, răcnind cu glas mare, a ieșit, iar femeia s-a făcut sănătoasă din ceasul acela. Apoi, luând-o pe ea Eupraxia și sculând-o, a îmbrăcat-o cu o haină curată. Deci, ducând-o în biserică, toate surorile împreună au dat slavă și mulțumire lui Hristos Dumnezeu.

Sfânta Eupraxia, din ziua aceea, mai mult a început a se smeri, slujind tuturor surorilor ca o roabă. Iar când se aduceau copii neputincioși la mânăstire, egumena îi trimitea la Sfânta Eupraxia, care, deși nu voia, însă, supunându-se poruncii ei, îi tămăduia cu darul lui Hristos.

Când s-a apropiat vremea fericitului sfârșit al Sfintei Eupraxia, egumenei i s-a arătat în vedenia visului descoperire de la Dumnezeu, că mireasa lui Hristos în curând se va chema în cămara cea cerească. Deci s-a tulburat foarte mult de vedenia aceea, fiindu-i jale pentru despărțirea de dânsele a iubitei Eupraxia. După aceea, egumena a început a plânge și nici uneia n-a voit să spună acea vedenie.

Bătrânele, văzând-o pe ea mâhnită și plângând, nu îndrăzneau să o întrebe pentru ce plânge așa. Apoi singure, umplându-se de mâhnire pentru întristarea ei, s-au apropiat de dânsa, grăind: „Doamnă și maica noastră, spune-ne nouă pentru care pricină ești în astfel de întristare, pentru că și inimile noastre s-au îndurerat văzându-te pe tine suspinând?” Egumena a zis: „Nu mă siliți, că până mâine nu vă spun”. Bătrânele au zis către dânsa: „Maica noastră, viu este Domnul, de nu vei spune, cu mare mâhnire vei răni sufletele noastre”. Egumena a zis: „Nu voiam să vă spun până dimineață, dar de vreme ce mă siliți, am să vă spun. Eupraxia ne lasă pe noi, căci mâine se va duce din viața aceasta; dar nici una din voi să nu-i spuneți, ca să nu se tulbure și să nu știe această taină până va veni ceasul ei”. Egumena spunând acestea, surorile au plâns mult pentru că toate iubeau și cinsteau pe Eupraxia foarte mult, știind că este plăcută lui Dumnezeu și adevărată roabă și mireasă a lui Hristos; deci, socoteau că le este o mare pagubă a se lipsi de dânsa.

Plângând ele, una din surori, auzind plânsul bătrânelor și înștiințându-se de pricina plângerii, a alergat la pitărie și a aflat pe Eupraxia cocând pâine și împreună cu dânsa ostenindu-se și Iulia. Deci a zis către Eupraxia: „Doamnă, să știi că pentru tine plânge egumena cu bătrânele”. Eupraxia și Iulia s-au mirat de cuvântul acesta și stăteau tăcând. Apoi Iulia a zis către Eupraxia: „Oare cel ce a fost altădată logodnicul tău, a rugat pe împăratul să te ia din mânăstire cu sila, și pentru acestea se întristează doamna egumena și bătrânele?” Sfânta a răspuns: „Viu este Domnul meu, Iisus Hristos, că, de s-ar aduna toate împărățiile pământului, nu vor putea să mă silească pe mine, ca eu să las pe Hristos, Mirele meu; însă, doamna mea, Iulia, du-te și înștiințează-te, pentru ce este plânsul acela, pentru că sufletul meu s-a tulburat foarte mult”.

Deci, Iulia, ducându-se, a stat lângă ușă și asculta cele ce vorbeau. Egumena spunea bătrânelor de acea vedenie, astfel: „Am văzut pe doi bărbați cinstiți, îmbrăcați luminos, intrând în mânăstire și zicându-mi: „Lasă pe Eupraxia, căci îi trebuiește Împăratului!” Și iarăși au venit doi bărbați luminoși și mi-au zis: „Ia pe Eupraxia și o du pe dânsa la Împăratul!” Iar eu îndată, luând-o pe dânsa, am plecat. Când am sosit la niște porți preaminunate, ale căror frumuseți nu pot a le spune, acelea s-au deschis de la sine, am intrat înăuntru și am văzut niște palate nefăcute de mână, pline de slavă nespusă și un scaun înalt pe care ședea un Împărat prea-luminos. Deci, eu n-am putut să intru înăuntru, iar pe Eupraxia, luând-o, au dus-o la Împărat. Ea, căzând înaintea Lui, i s-a închinat și a sărutat Preacuratele Lui picioare. Am văzut acolo întuneric, apoi strălucire de îngeri și o mulțime de sfinți, toți stând și privind la Eupraxia. După aceasta am văzut pe Maica lui Dumnezeu, pe Preacurata Fecioară Maria, stăpâna noastră, care, luând pe Eupraxia, i-a arătat o cămară preafrumoasă și o cunună pregătită, strălucind cu slavă și cu cinste și am auzit un glas, zicând către dânsa: „Eupraxia, iată răsplătirea și cununa ta! Deci, acum du-te, iar după alte zece zile să vii, ca să te îndestulezi de toate acestea întru nesfârșiții veci””.

Această vedenie a spus-o egumena bătrânelor, vărsând lacrimi din ochi, și le-a zis: „Iată, acum este a zecea zi de când am văzut această vedenie și mâine dimineață Eupraxia va muri!” Iulia, auzind aceasta, a început a se bate în piept și s-a dus la pitărie, plângând și tânguindu-se. Eupraxia, văzând-o plângând, i-a zis: „Te jur pe tine cu Fiul lui Dumnezeu, să-mi spui ce ai auzit și pentru ce plângi așa!” Iulia a răspuns: „Plâng căci astăzi ne vom despărți de tine, pentru că am auzit de la doamna noastră cea mare, că mâine te vei sfârși!” Eupraxia, când a auzit de aceasta, îndată a slăbit și a căzut jos ca moartă. Iulia ședea lângă dânsa și plângea. Apoi Eupraxia a zis către Iulia: „Dă-mi mâna, sora mea, și spijinește-mă; scoate-mă pe mine în lemnărie și așează-mă acolo”. Iulia a făcut așa.

Eupraxia, zăcând la pământ, plângea, zicând către Domnul: „Stăpâne, pentru ce Te-ai îngrețoșat de mine străina, care sunt în sărăcie și pentru ce m-ai trecut cu vederea? Iată vremea în care eu puteam să mă ostenesc și să mă lupt cu diavolul, dar Tu acum iei sufletul meu! Milostivește-Te, Doamne, spre mine, roaba Ta, și lasă-mă măcar numai anul acesta, ca să plâng pentru păcatele mele, căci sunt fără de pocăință și goală de fapte bune și n-am nădejde de mântuire. Căci în mormânt nu este pocăință, nici lacrimi și nici morții nu Te vor lăuda pe Tine, Doamne, nici toți cei ce se pogoară în iad, ci cei vii vor binecuvânta numele Tău cel sfânt! Dăruiește-mi măcar un an, ca smochinului celui neroditor!”

Ea tânguindu-se astfel, a auzit-o una din surori și, alergând, a spus egumenei și bătrânelor. Atunci egumena a zis: „Cine i-a spus cele grăite de noi și a tulburat sufletul ei? Nu v-am poruncit eu, ca nici una să nu-i spuneți această taină, până ce-i va veni ceasul? De ce ați făcut aceasta, tulburând-o mai înainte? Mergeți și aduceți-o aici”. Sfânta, fiind adusă, s-a aruncat la picioarele egumenei, zicând: „Pentru ce nu mi-ai spus maica mea de sfârșitul meu care s-a apropiat, ca să fi plâns păcatele mele? Iată, acum mă duc, neavând nădejde de mântuire, de vreme ce sunt străină de faptele cele bune; ci, miluiește-mă, stăpâna mea, și roagă-te lui Dumnezeu, să mă lase să mai viețuiesc un an, ca să mă pocăiesc de păcatele mele; căci, ducându-mă fără de pocăință, nu știu care întuneric mă va cuprinde și care muncă mă așteaptă pe mine”.

Egumena a zis către dânsa: „Fiica mea, Eupraxia, viu este Domnul, că nestricăciosul tău Mire, Hristos, te-a făcut vrednică împărăției cerești și ți-a pregătit o cămară preafrumoasă și cununa slavei celei veșnice”. Apoi egumena a început a-i spune toată descoperirea care o văzuse pentru dânsa și astfel i-a mângâiat sufletul ei și a făcut-o cu bună nădejde. Egumena o ruga să mijlocească la Dumnezeu pentru dânsa, ca s-o învrednicească și pe ea de aceeași parte. Iar Eupraxia, zăcând la picioarele egumenei, a început a slăbi cu trupul, căci mai întâi a început a căsca și a tremura, apoi au cuprins-o frigurile. Egumena a zis către surori: „Luați-o și duceți-o în casa cea de rugăciune, pentru că vine ceasul ei!”

Deci, luând-o, au pus-o în casa de rugăciune, iar surorile ședeau lângă dânsa triste, plângând până seara. Seara, egumena a poruncit surorilor să mănânce și doar Iulia să rămână singură lângă Eupraxia; pentru că aceea niciodată nu se depărta de dânsa. Iulia, închizându-se cu dânsa, a petrecut până dimineață. Ea se ruga de Eupraxia, zicând: „Soră, să nu mă uiți înaintea Domnului; să-ți aduci aminte că am fost nedespărțită de tine pe pământ, că te-am învățat la citirea cărților și că te-am îndemnat la nevoință. Deci, roagă pe Hristos, ca să mă ia și pe mine cu tine!”

Sosind dimineața, egumena a văzut că Eupraxia este în răsuflările cele mai de pe urmă și a trimis la surori, zicând: „Să vină să sărute pe Eupraxia cu sărutarea cea din urmă, pentru că se sfârșește!” Surorile, adunându-se, o sărutau plângând și zicând: „Soră, pomenește-ne și pe noi în împărăția lui Hristos!” Ea tăcea, neputând să vorbească. Mai pe urmă de toate a venit la dânsa și aceea pe care o izbăvise de muncire diavolească și îi săruta mâinile, plângând și zicând: „Aceste sfinte mâini mult mi-au slujit mie, nevrednica lui Dumnezeu, și cu ele s-a izgonit din mine diavolul care m-a muncit”. Eupraxia nu-i răspundea. Egumena i-a zis: „Soră Eupraxia, nu miluiești pe această soră și nu-i răspunzi nimic, pentru că plânge așa?”

Eupraxia, uitându-se spre sora aceea, i-a zis: „Soră, pentru ce mă ostenești? Lasă-mă să mă odihnesc, că sunt aproape de sfârșit. Însă, teme-te de Dumnezeu, că El te va păzi pe tine”. Apoi, uitându-se la egumenă, a zis: „Maica mea, roagă-te pentru mine, că mare osteneală este sufletului meu în ceasul acesta”. Egumena a început a se ruga pentru dânsa cu toate surorile. Când a sfârșit rugăciunea și a zis „Amin”, Sfânta și Cuvioasa mireasă a lui Hristos, Eupraxia, și-a dat cinstitul și sfântul ei suflet în mâinile lui Dumnezeu, viețuind treizeci de ani de la nașterea sa. Surorile, plângând mult după dânsa, au îngropat-o lângă maica sa și au preamărit pe Dumnezeu, că s-au învrednicit să aibă între dânsele o soră atât de plăcută Lui.

Iulia a petrecut nedepărtată de lângă mormântul ei trei zile, plângând și tânguindu-se; iar a patra zi a venit la egumenă veselă și bucuroasă și i-a zis: „Maica mea, roagă-te pentru mine, că mă cheamă Hristos, pe Care L-a rugat fericita Eupraxia pentru mine, păcătoasa, ca să fiu împreună cu dânsa”. Zicând aceasta și sărutând pe toate surorile, într-a cincea zi s-a sfârșit; și a îngropat-o lângă mormântul Sfintei Eupraxia. După treizeci de zile, Cuvioasa egumenă Teodula diaconița, chemând pe surori, le-a zis: „Să vă alegeți o altă maică în locul meu, care să vă poată povățui, pentru că pe mine mă cheamă Domnul, pe care Cuvioasa Eupraxia L-a rugat mult pentru mine, ca să mă rânduiască cu dânsa și cu Iulia, că și ele împreună s-au învrednicit cămării cerești, la care mă duc și eu acum”.

Surorile toate s-au veselit pentru Eupraxia și Iulia, că au intrat în bucuria Domnului lor, și se rugau ca și ele să se învrednicească de aceeași parte; iar pentru maica care le lăsa, plângeau, și și-au ales pe una din surori, anume Teognia, ca să le fie egumenă. Apoi, chemând-o egumena, a zis către dânsa: „Știi bine toată rânduiala și tipicul vieții mânăstirești. Te jur cu Preasfânta și cea de o ființă Treime, să nu câștigi la mânăstire averi, nici oarecare bogății, ca să nu întorci mintea surorilor spre grijile pământești și, pentru acelea, să se lipsească de cele cerești; ci mai vârtos, defăimând toate cele vremelnice, să câștige pe cele veșnice”. Iar către surori a zis: „Știți viața Sfintei Eupraxia, făceți-vă urmă-toare ei, ca să vă învredniciți părții celei cu dânsa întru cămara cea cerească”. Apoi, dând tuturor sărutarea cea din urmă, a poruncit s-o ducă în casa de rugăciuni, să închidă ușile și să nu intre la dânsa nici una până a doua zi. Surorile, intrând a doua zi dimineață, au găsit-o sfârșită întru Domnul și, plângând, au îngropat-o lângă Sfânta Eupraxia. Din ziua aceea n-au mai îngropat pe nici una în locul acela.

Multe minuni se făceau la cinstitele moaște ale celor plăcute lui Dumnezeu; pentru că se dădeau tămăduiri de toate neputințele și se izgoneau diavolii, care strigau, zicând: „O, Eupraxie, și după moarte ne biruiești și ne alungi!”

Într-acest fel a fost petrecerea și viața Cuvioasei Eupraxia, care s-a învrednicit slavei celei cerești. Deci, să ne sârguim și noi să-i urmăm ei. Să câștigăm smerenia, ascultarea, blândețea, iubirea și osteneala, răbdarea, curăția și întreaga ei înțelepciune, ca și noi, cu rugăciunile ei, să ne aflăm vrednici bunătăților veșnice și bucuriei și petrecerii cu cetele îngerești și să ne învrednicim a ne sătura de slava Domnului nostru Iisus Hristos, întru împărăția Lui cea cerească, cu toți sfinții, întru nesfârșiții veci. Amin.

Cuviosul Macarie, egumenul mănăstirii de la Apele Galbene

Plăcutul lui Dumnezeu, Macarie, cel numit cu numele fericirii, s-a născut în cetatea Novgorodului de Jos, din părinți dreptcredincioși și temători de Dumnezeu. Tatăl său se numea Ioan, iar mama sa, Maria. El era vrednic de mirare, încă de când era la pieptul maicii sale; căci, fiind mic, când suna clopotul bisericii la Utrenie, se deștepta din așternutul său și plângea ca un prunc înțelept și, prin lacrimi – de vreme ce nu putea vorbi -, își arăta dorința, ca să-l ducă în biserică. El nu plângea numai la Utrenie, ci și la toată cântarea bisericească când suna clopotul, iar în vremea cealaltă era blând. Părinții la început, neînțelegând pricina plângerii pruncului, se întristau. Dar odată, fiind un praznic oarecare și sunând clopotul de Utrenie, pruncul a început să plângă foarte tare, după obicei. Părinții, voind să se ducă la biserică, ziceau între ei: „Dacă pruncul nostru n-ar plânge la sfânta biserică, l-am duce totdeauna la cântările bisericești”.

Deci, luându-l, l-au dus cu ei și, îndată, când au intrat cu dânsul în biserică, pruncul a încetat a plânge. Sfârșindu-se cântarea bisericească, pruncul se bucura foarte mult și zâmbea către maica sa. Căci, precum de demult, glasul Preacuratei Fecioare, venind spre Sfânta Elisabeta, a umplut de bucurie pe pruncul ce se purta în pântecele maicii, pe Sfântul Ioan Înaintemergătorul – precum zice Scriptura: Glasul închinării tale fiind în urechile mele, saltă pruncul de bucurie în pântecele meu – tot asemenea era și cu acest fericit prunc. Căci, imediat cum auzea glasul cântării bisericești în urechile lui, plângerea i se schimba întru bucurie; astfel, din acea vreme părinții lui, înțelegând pricina plângerii pruncului, au poruncit, ca la fiecare cântare bisericească, să-l ducă în biserică. Dacă vreodată nu-l duceau în biserică, iarăși plângea nemângâiat, iar dacă îl duceau, se bucura; iar când se întorcea de la biserică, era vesel. Din aceasta au cunoscut părinții lui, că în prunc este o dumnezeiască rânduială.

Venind el în vârstă, a fost dat la învățătura cărții, în care, sporind degrabă cu darul lui Dumnezeu, s-a făcut foarte priceput, nu după măsura anilor săi tineri, ci mai presus, covârșind pe vârstnicii săi și asemănându-se bărbaților celor mai desăvârșiți. Pentru că în anii săi copilărești, se arăta cu mintea și obiceiul bărbatului celui mai desăvârșit, nedându-se la jucăriile copilărești, ci în tăcere și blândețe, lua aminte la învățătura ce îi stătea înainte. Apoi în toate diminețile umbla la biserică și cu dulceață, ascultând citirile și cântările bisericești, se aprindea cu duhul de dragostea lui Dumnezeu, din tinerețile sale deprinzându-se la obiceiul cel bun și plăcut lui Dumnezeu. Pentru aceea el era iubit de toți și toți spuneau pentru dânsul câte un cuvânt proorocesc, cum că copilul acela avea să fie un bărbat plăcut lui Dumnezeu. Părinții lui se bucurau de dânsul, ca de un mare dar dumnezeiesc și mulțumeau lui Dumnezeu.

Copilul, văzând rânduiala monahicească, o dorea foarte mult, Duhul Sfânt aprinzându-se în inima lui. Nespunând nimănui dorința și scopul său, a ieșit în taină din casa părintească și s-a dus la o mânăstire de pe malul râului Volga, care se numea Pecersca, și care era la o depărtare de cetate ca la trei stadii. Ajungând la sfânta mânăstire, a rugat pe arhimandrit să-l primească în rânduiala monahicească.

Pe atunci era arhimandrit Dionisie, care după aceea a fost episcop al cetății Suzdal. Acela, văzând pe copil tânăr, l-a întrebat de unde este și din ce neam. Dar el spunea că este din altă cetate, fără neam, orfan și sărac și că dorește să slujească lui Dumnezeu. Arhimandritul, văzând pe copil că este priceput și cunoscând că este vas ales al Sfântului Duh, l-a primit și după câtăva vreme l-a îmbrăcat în chipul îngeresc. Apoi, ducându-l în chilia sa, i s-a făcut lui povățuitor și învățător. Deci, fericitul Macarie, îndeplinindu-și dorința, a început a se nevoi cu toată osârdia, împlinind toate faptele bune care se cuvin monahilor și plăcând lui Dumnezeu întru toate și povățuitorului său ca Însuși lui Hristos, asemenea și fraților. Făcând el toată ascultarea cu smerenie și blândețe și păzind tăcerea cu nerăutate, s-a arătat de la început a fi desăvârșit monah și bun nevoitor.

Deci, după plecarea lui de acasă, tatăl și maica lui l-au căutat pretutindeni; dar, negăsindu-l, s-au mâhnit foarte mult, pentru că nu se pricepeau unde s-ar fi ascuns. Ei socoteau că ori vreo fiară l-a mâncat, ori de oameni răi este dus sau ucis sau a pierit în alt chip, și pentru aceasta se tânguiau nemângâiați. După trei ani, s-a întâmplat lui Ioan, tatăl lui Macarie, că s-a întâlnit cu un monah oarecare din mânăstirea aceea, cu care avea cunoștință și care venise în cetate pentru trebuința mânăstirească; și i-a spus lui mâhnirea sa pentru fiul cel pierdut și timpul în care a dispărut. Atunci monahul a zis lui Ioan: „Mi se pare că în acea vreme, mai înainte cu trei ani, a venit în mânăstirea noastră un copilaș frumos la chip și bun la fire, cu îmbrăcăminte proastă, pe care, primindu-l arhimandritul, l-a călugărit. El este acum în mânăstire, unde se nevoiește în călugărie și în fapte bune, sporind mai mult decât toți, iar numele lui este Macarie”.

Auzind Ioan acestea, i s-a rănit inima ca de o săgeată și, plângând cu umilință, a alergat la mânăstirea aceea, căutând încoace și încolo, vrând să vadă pe fiul lui tuns în călugărie. Atunci arhimandritul, intrând în chilie, a zis lui Macarie: „Fiule, tatăl tău, de care tu nu ne-ai spus, a venit aici, te caută și voiește să te vadă”. Fericitul Macarie a răspuns: „Tată îmi este mie Domnul Dumnezeul meu, Cel ce a făcut cerul și pământul, iar după Domnul Dumnezeu, tu, învățătorul meu, îmi ești tată”.

Ioan, tatăl lui, care stătea afară lângă chilie, auzind glasul fiului său, a strigat cu bucurie și cu plângere, zicând: „Macarie, fiul meu, arată-ți fața tatălui tău și nu ne mai lăsa în întristare pe mine și pe maica ta!” Dar el, stând înăuntrul chiliei, a răspuns: „Tată, nu ne este cu putință să ne vedem aici, deoarece Hristos Domnul grăiește în Evanghelie: Cel ce iubește pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine… De dorești să mă vezi aici, atunci poate nu vrei să mă vezi în viața ce va să fie. Oare nu este mai bine să ne vedem acolo în veci întru darul Domnului nostru, decât aici vremelnic? Deci, să nu mă superi, tată, ci mergi cu pace întru ale tale, că eu, pentru dragostea ta, nu pot să mă lipsesc de dragostea Domnului meu”.

Atunci tatăl lui mai mult a început a plânge și a grăi: „Fiul meu cel scump, de nu vei arăta tatălui tău fața ta, nicidecum nu mă voi duce de la chilia aceasta. Oare eu nu mă bucur de mântuirea ta? Și oare socotești să fac vreo împiedicare alergării tale celei bune? Nicidecum. Ci numai voiesc să-ți văd fața și să vorbesc puțin cu tine”. Iar fericitul petrecea ca un diamant tare, neînduplecându-se la rugămintea cea cu lacrimi a tatălui său, nevoind nicidecum să se arate. Apoi tatăl a zis: „O, fiul meu, măcar dreapta ta să mi-o întinzi mie printre ferestre”. Deci, cuviosul abia cu mare greutate și-a întins mâna, potolind tânguirea tatălui său. Deci, apucându-l tatăl său de mână, i-a zis: „Macarie, fiul meu cel dulce, mântuiește-ți sufletul tău și roagă-te lui Dumnezeu pentru noi să ne mântuim cu rugăciunile tale”. Astfel s-a dus Ioan în casa sa, bucurându-se, a spus și soției sale despre fiul lor. Deci, amândoi s-au bucurat și au slăvit pe Dumnezeu.

Cuviosul Macarie, petrecând în locașul acela, sporea zi de zi în nevoințele monahicești și întrecea cu faptele cele bune pe monahii care erau acolo. Pustnicia lui era mai presus decât a tuturor, căci mânca foarte puțin, numai să nu moară de foame. Când stătea cu frații la masă, primea hrana cu atât de mare înfrânare și frică de Dumnezeu, parcă ar fi primit împărtășirea cu dumnezeieștile Taine, și numai se prefăcea că mănâncă, ca să nu se cunoască postirea lui. Pentru o viață ca aceasta a lui, după o vreme a început a fi cinstit și slăvit între toți frații. Nevoind cinstea și slava omenească, s-a gândit să plece din mânăstirea aceea, să se depărteze de oameni în pustie, pentru că-i venise dorință de dulceața liniștii.

Deci, căutând o vreme potrivită, a ieșit în taină, precum ieșise din casa părintească, și a plecat, punându-și nădejdea în Dumnezeu, întărindu-se cu credința și înarmându-se cu rugăciunea. Umblând el prin pustie, s-a dus la râul Luha și, plăcându-i locul acela, și-a făcut o colibă mică, unde a început a viețui singur întru Dumnezeu. Dar ce fel au fost nevoințele lui în pustia aceea, ce fel i-a fost lupta cu nevăzuții vrăjmași, ce fel i-a fost răbdarea și osteneala, cine poate să le spună? Toate acestea erau știute numai de Dumnezeu, Cel ce vede toate.

Dar făclia aceea nu putea fi ascunsă sub obrocul singurătății multă vreme, ci, după o vreme oarecare, a venit la arătare, descoperind Domnul pe robul Său spre folosul multora. Deci, au început a veni la dânsul cei care căutau mântuirea și, folosindu-se de el, părăseau cele lumești și se sălășluiau lângă dânsul, ca cei ce își găseau multă dobândă duhovnicească împreună cu el. După câțiva ani, adunându-se mulți frați, s-a făcut acolo mânăstire de monahi și s-a zidit o biserică în numele Botezului Domnului nostru Iisus Hristos, prin sârguința și ostenelile Cuviosului Macarie. Deci, așezându-se toate bine în locașul acela, plăcutul lui Dumnezeu dorea liniștea, pe de o parte nesuferind gâlcevile și grijile cele din afară, iar pe de alta, fugind de slava omenească; căci se vedea cinstit de toți, tulburându-i-se liniștea de cei ce veneau la dânsul. Deci, hotărând fraților alt egumen, în ascuns de toți a ieșit de acolo și s-a dus în pustia cea dinlăuntru.

Umblând el prin locuri neumblate, povățuindu-l Dumnezeu, s-a dus la Apele Galbene, unde era un iezer de partea cealaltă de râul Volga. Plăcându-i acel loc, s-a sălășluit într-însul, slăvind pe Dumnezeu, și și-a făcut acolo o peșteră mică. La început viețuia singur, precum făcuse și la locul cel dintâi de lângă râul Luha. Apoi Dumnezeu, Care rânduiește toate cele de folos, a făcut pe robul Său arătat oamenilor și l-a preamărit nu numai între creștini, dar și între agarenii care locuiau în părțile acelea sub stăpânirea Rusiei, și a plecat inima lor la milă pentru plăcutul Său. Aceia, venind la Sfântul Macarie și văzându-i necâștigătoarea lui petrecere în pustie, se mirau de răbdarea lui și se umileau. Deci, îi aduceau pâine, faguri de miere, grâu și cele de hrană. El le primea cu mulțumire, dar nu le păstra pentru el, ci pentru cei ce veneau la dânsul, că începuseră mulți a-l cerceta, unii folosindu-se de viața lui; alții, din cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate; iar alții, lepădându-se de lume, doreau să viețuiască lângă dânsul, ca prin povățuirea lui să afle calea mântuirii.

Cuviosul, aducându-și aminte de Cuvântul Domnului, Care zice: Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară, nu întorcea înapoi pe cei ce veneau la dânsul, nici nu-i oprea pe cei ce voiau să locuiască în pustie. După multă vreme, adunându-se mulți frați, s-a făcut și acolo mânăstire, iar Cuviosul Macarie, adăugând sârguințe și osteneli, a zidit biserică în numele Preasfintei Treimi. Deci, s-a făcut egumen fraților, îngrijindu-se de mântuirea lor, iar de cele de nevoie ale vieții se îngrijea Dumnezeu, pe de o parte, binecuvântând ostenelile lor cu îndestulare, iar pe de alta, trimițându-le cele de trebuință prin mâinile oamenilor celor milostivi. Mânăstirea Cuviosului Macarie din pustie se făcuse slăvită și începuseră a veni și mai mulți frați și se tundeau de dânsul în chipul monahicesc.

Între aceștia era și fericitul Grigorie, care se numea Pelșemschii. Acesta, socotind deșertăciunea lumii acesteia, precum se scrie în viața lui, și lăsându-și părinții săi, a venit în locul cel pustiu ce se numea „apele galbene”, la Cuviosul Macarie egumenul, și s-a tuns de dânsul în schima monahală. El s-a făcut pustnic, privind la Sfântul Macarie, începătorul său, și s-a învrednicit de rânduiala preoțească pentru bunătatea lui cea mare; căci fiii buni se aseamănă bunului părinte și ucenicii iscusiți se aseamănă iscusitului învățător. Deci, străbătuse vestea în toată Rusia de viața cea lui Dumnezeu plăcută a Cuviosului Macarie și de turma lui cea adunată; iar numele lui era cinstit, nu numai între popoare, dar și între domni. Aceia îi dădeau din averile lor, cele trebuincioase pentru întărirea mânăstirii lui, care, fiind desăvârșită în toate, înflorea cu podoabele sale cele din afară și dinlăuntru, cu ocârmuirea și cu frumoasa rânduială mulți ani, având în sine ceată de monahi îmbunătățiți, aleasă și plăcută lui Dumnezeu.

Acel cuvios le era tuturor slujitor, precum Domnul poruncește să fie un întâistătător, zicând în Evanghelie: care între voi va vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru; și care între voi va vrea să fie întâiul, să vă fie slugă. Egumenul se ostenea, slujind supușilor săi, și păstorul plăcea oilor sale; pentru că la toate slujbele mânăstirești el se afla întâi și niciodată nu se vedea obosit în toate zilele vieții lui, până la bătrânețe. Și i se făcuse și numire între oamenii din acel loc, pentru că îl numeau Macarie Jeltovodski, căci se sălășluise lângă Apele Galbene și făcuse mânăstirea. Asemenea și mânăstirea lui o numeau Jeltovodska, care este păzită cu darul lui Dumnezeu până acum, măcar că a pătimit pustiire în vremile cele vechi, despre care se va vorbi îndată.

În anul de la facerea lumii 6944, (sau de la Hristos 1436) în zilele binecredinciosului și marelui domn Vasile Vasilievici, prin voința lui Dumnezeu, s-a făcut năvălirea agarenilor asupra părților Rusiei, căci păgânul împărat al acelor hoarde, anume Uluamet, fiind gonit din împărăția și patria sa, se apropiase de hotarele Rusiei. Deci, șezând în cetatea cea pustiită a Cazanului, a început a-și lăți stăpânirea sa, prădând și pârjolind pământul Rusiei. Fiul său, Momotec, s-a dus cu război asupra cetății Novgorodul de Jos, și, risipindu-se ostașii turcilor pretutindeni, au pustiit cu sabie și cu foc toate locuințele creștinești, pe câte au putut să le ajungă mâna lor cea păgână. Ei au străbătut și locurile cele pustii și au ajuns până la mânăstirea Jeltovodska (Apa Galbenă), a Cuviosului Macarie, în care, năvălind fără de veste, au omorât pe toți monahii și mirenii care se aflau într-însa. Pe unii i-au secerat cu sabia, ca spicele din țarină, iar pe alții i-au robit și mânăstirea au ars-o. Pe Cuviosul Macarie, prinzându-l viu, l-au dus cu ceilalți robiți la voievodul lor. Căci numele lui Macarie era știut și între turci pentru viața lui slăvită și îmbunătățită.

Voievodul, văzând pe Cuviosul Macarie, bărbat cinstit și împodobit cu căruntețe, știa toate cele despre cuvioșia sa, fiindcă era bun și blând și nefăcând rău nimănui, ci tuturor făcând bine. Căci cuviosul îi primea cu dragoste pe toți și-i odihnea nu numai pe creștini, ci și pe turcii care veneau la dânsul. Pentru aceasta i s-a făcut milă voievodului de dânsul, Dumnezeu înmuind inima păgânilor, și ocăra pe ostașii săi cu mânie, zicându-le: „De ce ați supărat pe un om bun și sfânt ca acesta, care nu se lupta cu voi, stricându-i locuința? Au nu știți că pentru unii oameni blânzi ca aceștia se mânie Dumnezeu, Care este unul pentru toți oamenii?”

Voievodul agarenilor, milostivindu-se, a dat libertate Cuviosului Macarie și tuturor celor ce erau cu dânsul, împreună cu averile lor. Cu el mai erau ca la patruzeci de bărbați mireni, afară de femei și de copii; pe toți aceia i-a dăruit cuviosului, poruncindu-i cuviosului părinte să nu mai locuiască în acele locuri, zicând: „Să te duci fără de întârziere din locurile acestea, unde vei vrea, fiindcă pământul acesta este al nostru, supus împărăției Cazanului”.

Deci, cuviosul s-a rugat voievodului să-l lase mai întâi să meargă să îngroape pe frații săi uciși în mânăstire. Deci, sfântul a mers cu toți oamenii cei liberați cu dânsul la locașul său cel dărâmat și, văzând trupurile fraților săi, a plâns pentru dânșii cu amar; că se vedeau cuvioșii părinți ca cei de demult, uciși în Sinai și Rait, precum și în mânăstirea Cuviosului Sava, căci și aceștia au băut același pahar de chinuri ca și acei cuvioși mucenici ce s-au învrednicit părții și împărăției lui Hristos. Cuviosul Macarie, adunând trupurile celor uciși și îngropându-le în cântare de psalmi, s-a sfătuit cu oamenii care erau cu dânsul, unde să se ducă de acolo, căci sfântul nu se îngrijea pentru sine. El, care murise o dată pentru lume, era gata să moară și din această viață vremelnică; dar grija lui era pentru oamenii cei liberați cu dânsul, ca să nu cadă iarăși în mâinile agarenilor, care nu-i lăsau să se ducă la locuințele lor de mai înainte ce erau pustiite, ci să se mute aiurea, în alte locuri îndepărtate. Deci s-au hotărât să meargă spre hotarele Galiției, care are o depărtare de Apele Galbene, ca la 250 de stadii și mai mult. Rugându-se el lui Dumnezeu și punând nădejdea sa în El, au plecat în cale de frica păgânilor, prin păduri neumblate și prin bălți; atunci fiind luna iunie.

Mergând ei multe zile, n-a ajuns poporului pâinea și era mare mâhnire celor ce slăbeau de foame, pentru că nu se găsea la dânșii nimic de mâncare. Dar după rânduiala dumnezeiască și cu rugăciunile Cuviosului Macarie, împreună călător cu ei, au găsit într-un loc strâmt, un animal sălbatic, care se numește zimbru, l-au prins viu și voiau să-l junghie pentru hrană. Deci, cereau sfântului părinte binecuvântare și dezlegare de post, căci atunci era postul apostolilor, și încă mai erau trei zile până la praznicul Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Dar cuviosul nu-i binecuvânta să dezlege postul cel așezat de Sfânta Biserică, ci le poruncea să aștepte cu răbdare ziua praznicului apostolesc, mângâindu-i cu cuvinte insuflate de Dumnezeu și întărindu-i în răbdare.

El le-a poruncit să taie urechea zimbrului prins și să-l lase viu, căci le zicea: „Fiilor, să mă credeți, că dumnezeiasca purtare de grijă nu vă va lăsa pe voi. În ziua în care va veni dezlegarea postului, în acea zi se va da și zimbrul în mâinile voastre. Deci, să mai așteptați încă până a treia zi, căci Domnul este puternic să păzească viața voastră de moarte”. Atunci oamenii au făcut după porunca sfântului, căci, tăind urechea zimbrului, l-au slobozit și astfel au mers trei zile și trei nopți flămânzi. Cuviosul, care din tinerețe era deprins cu postirea, nu se îngrijea de sine și se ruga lui Dumnezeu pentru dânșii ca să-i întărească.

Deci, zicea către oameni: „Fiii mei, nu vă mâhniți, ci rugați-vă Domnului, pentru că Cel ce în pustie a hrănit cu mană pe Israil patruzeci de ani, Acela este puternic ca și pe voi să vă hrănească în aceste zile; căci El pe toate cele ce le-a zidit în această viață, le hrănește și le înviază, cu dreapta Sa cea dătătoare de viață, după cum scrie în psalmi: Deschizi mâna Ta și saturi pe tot cel viu de bună voie! Oamenii, întărindu-se ca și cu pâine, se îmbărbătau de cuvintele cuviosului, ca cele ce erau cu adevărat hrană duhovnicească; căci Atotputernicul și hrănitorul Dumnezeu le ușura foamea fără hrană și-i păzea pe ei, încât nici din copiii cei mici n-au murit în foamea aceea.

Sosind ziua Sfinților Apostoli, Cuviosul Macarie, abătându-se puțin de popor în pustie, și-a ridicat mâinile spre cer și s-a rugat, zicând: „Te laud, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule cel binecuvântat, Care ne-ai păzit vii până acum. Cu adevărat Te binecuvântează toată suflarea și toată făptura, că în Tine toate viază și se mișcă. Deci caută cu milostivire din înălțimea Ta cea sfântă și ascultă rugăciunea nevrednicului Tău rob și, precum altădată ai hrănit cinci mii de oameni cu cinci pâini, tot așa și pe acești oameni ai Tăi hrănește-i în această pustie, prin milostiva și iubitoarea Ta rânduială”. Astfel rugându-se sfântul, îndată zimbrul cel pomenit mai înainte a fost adus de o mână nevăzută în mijlocul poporului, care l-a prins viu cu mâinile. Văzându-i urechea cea tăiată, au cunoscut că este același, iar nu altul. Deci, s-au mirat foarte mult și l-au adus la sfântul cu bucurie. Iar el, văzând acel vânat minunat, a dat slavă lui Dumnezeu și l-a binecuvântat spre mâncare.

Oamenii, junghiind zimbrul și frigându-l, toți au mâncat și s-au săturat din destul și au mulțumit lui Dumnezeu. Iar sfântul a zis către dânșii: „Fiilor, de acum înainte să nu vă mai mâhniți pentru mâncare, să nădăjduiți numai spre Dumnezeu și să fiți mulțumiți”. Pornind de acolo, totdeauna găseau hrană trimisă lor de Dumnezeu; uneori zimbru, alteori cerb, care cu blândețe venind în mâinile lor, îl prindeau. Această purtare de grijă a lui Dumnezeu a ținut până ce au trecut drumul acela lung și pustiu și s-au apropiat de râul ce se numește Unja, ajungând în cetatea cu același nume, adică în hotarele pământului Galiției.

Cetatea Unja era mică în acea vreme, iar împrejurul ei avea numai câteva sate mici. Cuviosul mergând cu poporul acela, locuitorii cetății, înștiințându-se de venirea lui, au ieșit cu bucurie în întâmpinare, pentru că auziseră de sfințenia lui, și l-au primit cu cinste și cu dragoste, ca pe îngerul lui Dumnezeu. Cei ce veniseră, spuneau cum Domnul a arătat minunat mila Sa spre dânșii, liberându-i din robie, și cum cuviosul i-a scăpat de foame, prin dumnezeiasca purtare de grijă, hrănindu-i cu rugăciunile sale. Cei ce auzeau acestea, slăveau pe Dumnezeu, iar pe plăcutul Lui foarte mult îl cinsteau. Însă el, nesuferind cinstea și slava oamenilor, dorea iarăși liniștea pustiei și întreba pe locuitorii de acolo, unde ar putea găsi un loc plăcut lui pentru petrecere.

Deci, i s-a ales lui un loc bun ca la cincisprezece stadii departe de râul Unja, care era neted și șes, având împrejur păduri frumoase; iar oamenii care merseseră cu sfântul, s-au sălășluit fiecare unde au voit; unii în cetate, iar alții în satele de primprejur. Cuviosul, iubind locul acela arătat lui în pustie, a înfipt o cruce și, zidind o chilie, s-a sălășluit acolo. Tot acolo, după puțină vreme și cu bunăvoința lui Dumnezeu, s-a întemeiat și mânăstire pentru petrecerea monahilor.

Fericitul Macarie, viețuind după obiceiul său întru cuvioșie și dreptate, slujea lui Dumnezeu prin rugăciuni ziua și noaptea, prin doxologii și osteneli pustnicești, făcându-se tuturor chip de dumnezeiască plăcere și de sfințenie. Acestea s-au adeverit prin darul cel minunat al tămăduirii ce i s-a dat de la Dumnezeu. Căci pe o fecioară oarecare, îndrăcită și oarbă, care a fost adusă de părinți la dânsul, a tămăduit-o prin semnul Sfintei Cruci și prin rugăciune, izgonind dintr-însa pe diavol și dând ochilor ei vedere curată.

Ajungând la adânci bătrâneți și fiind aproape de sfârșit, s-a dus după o trebuință sau, mai bine zis, după a lui Dumnezeu rânduială, în cetatea Unja. Acolo, îmbolnăvindu-se și cunoscându-și plecarea sa către Dumnezeu, a poruncit ca, după moartea lui, să-i ducă trupul în pustie, la mânăstire. Apoi, rugându-se lui Dumnezeu și dând tuturor pace, binecuvântare și ultima sărutare, a adormit întru Domnul în 25 zile ale lunii iulie, plin de zile și de dumnezeiască plăcere, petrecând în nevoințe monahicești ca la 80 de ani, iar de la nașterea lui, 95 de ani. În ceasul acela în care Cuviosul Macarie și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu, toată cetatea, satele de primprejur, toți oamenii câți se aflau prin case, pe drumuri și ori unde se întâmplau, s-au umplut de o minunată mireasmă, ca și cum ar fi ieșit din tămâie și smirnă, și toți au cunoscut că Sfântul Macarie Jeltovodski s-a mutat către Domnul. Dumnezeu a cinstit moartea plăcutul Său cu o minune ca aceea, după cum se scrie: Cinstită este înaintea Domnului moartea cuviosului Lui…

Deci, la cinstitul lui trup s-a adunat toată cetatea și mulțime de oameni din satele de primprejur și au făcut multă plângere de pierderea unui luminător și rugător către Dumnezeu ca acela. Deci, ducându-l cu lumânări, cu tămâieri și cu cântare de psalmi în mânăstirea lui din pustie, după cum a poruncit, l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Dumnezeu. În vremea morții acestui sfânt părinte, a aducerii cinstitelor lui moaște din cetate în mânăstire și a îngropării, mulți neputincioși, fiind cuprinși de diferite boli, cu rugăciunile cuviosului au luat tămăduire și sănătate. Asemenea și după moartea lui, a început a se da tămăduiri de la cinstitul lui mormânt, celor ce veneau cu credință. Aceasta pentru că Dumnezeu slăvea pe plăcutul Său, fiind tămăduitorul acelei țări, ajutător și folositor, care nu numai de boli și de vrăjmașii cei nevăzuți a reușit a-i scăpa pe oameni, ci i-a apărat și de potrivnicii cei văzuți, scoțându-i din robia agarenilor, precum îndată se va povesti.

În anul de la facerea lumii 7030 (sau de la Hristos 1522) și în zilele marelui domn Vasilie Ivanovici, a fost năvălire de mulțimea agarenilor asupra acelui loc. Numărul lor era ca la douăzeci de mii. Aceia, înconjurând cetatea Unja, dădeau război tare asupra ei, luptându-se trei zile și trei nopți. Iar cetatea fiind mică, precum s-a zis mai sus, și oamenii într-însa neiscusiți la război, decât numai având nădejdea spre Dumnezeu, spre Preasfânta Fecioară și spre Cuviosul Macarie, de al cărui ajutor de multe ori în asemenea întâmplări au fost nelipsiți, prin această nădejde întărindu-se, au început a se împotrivi, stând bărbătește contra vrăjmașilor.

În acea vreme era în cetate un trimis al marelui domn, voievodul Teodor. Acesta văzând multa putere agarenească și fiind în frică și nepricepere, cetățenii îi spuneau lui, zicând: „De multe ori veneau agarenii asupra cetății noastre, cercând să o ia, dar n-au putut, pentru că au fost bătuți și izgoniți de Cuviosul Macarie. Alte ori stăteau departe, umblând primprejur și neîndrăznind să se apropie de cetate. Deci, ni s-a întâmplat nouă, de am prins pe unii din ei și-i întrebam: „Pentru ce umblați așa de departe și nu vă apropiați de cetate?” Aceia răspundeau: „Am văzut un monah mare, ținând cetatea în mână. Uneori îl vedeam în nori, deasupra cetății, iar alteori, călare pe un cal alb, umblând prin văzduh, îngrozindu-ne și gonindu-ne”. Auzind aceasta de la cetățeni, voievodul Teodor a intrat în biserică și, căzând înaintea icoanei Cuviosului Macarie, a început a se ruga cu lacrimi, zicând: „Părinte, Sfinte Macarie, precum mai înainte de multe ori ai izbăvit această cetate din mâinile agarenilor, tot așa și acum, izbăvește-o pe dânsa cu rugăciunile tale și păzește de robie pe poporul cel numit cu numele lui Hristos, ca vrăjmașii noștri nici să se bucure și nici să ne batjocorească”. Voievodul Teodor zăbovind la rugăciune și agarenii apropiindu-se mai mult de cetate, au aprins-o și o văpaie mare de foc a ajuns până la mijlocul cetății.

Deci, toți erau cu frică și mare cutremur. Pe de o parte, că erau cuprinși de barbari, iar pe de alta, că erau arși de foc. Deci, se deznădăjduiseră de viața lor. Atunci ei au strigat cu glas și cu plângere mare, grăind: „Sfinte Macarie, ajută-ne nouă și izbăvește-ne de primejdia aceasta!” În acea vreme, mulți cetățeni au văzut pe cuvios stând deasupra cetății și ținând în mâini un vas cu apă, turnând apă peste foc. Îndată s-a vărsat o ploaie mare, de care nu numai focul s-a stins, dar și toată cetatea se părea că plutește pe apă.

Atunci turcii s-au tulburat și au început a se tăia și a se ucide singuri unii pe alții, astfel că mulți dintre ei au căzut singuri, iar alții fugeau, nefiind goniți de nimeni. Cetățenii, văzând tulburarea oștilor agarene și cunoscând ajutorul lui Dumnezeu care s-a făcut prin rugăciunile Sfântului Macarie, au deschis porțile cetății și s-au pornit împotriva vrăjmașilor lor. Astfel i-au biruit pe ei cu bătaie mare și pe mulți, prinzându-i vii, i-au dus în cetate, întrebându-i: „Pentru ce s-au tulburat ostașii voștri și s-au tăiat singuri între ei?” Iar ei spuneau: „Am văzut pe un monah stând deasupra cetății, care mai întâi prin săgetături ne ucidea pe noi, apoi s-a arătat în mijlocul cetelor noastre, umblând pe un cal alb. Acela a pricinuit asupra noastră frică și spaimă mare, încât eram ca nebunii, necunoscându-ne unii pe alții. Deci, ne-am tulburat și, părându-ne că ne luptăm cu voi, ne-am ucis pe noi înșine”. Aceasta auzind-o cetățenii, au mulțumit lui Dumnezeu și Sfântului Macarie, plăcutul Său.

În acea vreme a izbăvit și mânăstirea sa, în care s-a îngropat el, și care era departe de cetatea Unja ca la cincisprezece stadii. Căci cetatea robindu-se de dânșii, și un număr de ostași despărțindu-se de ei, s-au pornit asupra mânăstirii sfântului. Dar când s-au apropiat de dânsa, au fost loviți cu teamă, și de frică, pornindu-se la fugă, mulți s-au înecat în râu. Deci, de atunci, nimeni din potrivnici nu mai îndrăznea să meargă pe alături de mânăstire, trecând departe de ea, aducându-și aminte de pedeapsa de mai înainte.

Trecând zece ani, iarăși au năvălit agarenii cu multă putere asupra părților acelora și, înconjurând cetatea Galiției, se luptau împotriva ei cu vitejie. Cuviosul Macarie în același fel ca mai înainte, a izbăvit cetatea Unja din hotarele Galiției, arătându-se agarenilor cu îngrozire, tulburându-i și gonindu-i pe ei.

Este de cuviință să se pomenească încă și aceasta: Pe o femeie, anume Maria, tânără, frumoasă la chip și foarte înțeleaptă, din cetatea Unja, au robit-o turcii Cazanului. Ea, fiind de trei zile legată cu alți robiți, plângea cu amar și, temându-se foarte mult să nu fie necinstită de păgâni, nimic n-a gustat din hrana ce i se dădea ei în acele zile. Nici apă n-a băut, căci lacrimile ei îi erau pâine și băutură ziua și noaptea și, în tânguirea sa, rugându-se lui Dumnezeu și Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, chema în ajutor pe grabnicul folositor în primejdii, pe Cuviosul Macarie Jeltovodski, căci mare credință avea către dânsul.

După trei zile, oprindu-se turcii noaptea într-un loc pustiu, și Maria, fiind legată, culcându-se pe pământ a adormit tare; una de osteneală, iar alta de întristare, căci nu dormise de când o prinseseră agarenii. Dormind ea, i s-a arătat întâi în vis Cuviosul Macarie, stând la căpătâiul ei, și atingând-o cu mâna în dreptul inimii, i-a zis: „Femeie nu te mâhni, ci scoală-te și mergi în ale tale!” Ea văzând acestea în vis și neputând să se deștepte, sfântul iarăși a apucat-o de mână și a ridicat-o, zicându-i: „Scoală-te și urmează-mă!” Deșteptându-se ea din somn, s-a văzut dezlegată de legături și a văzut pe Cuviosul Macarie, cu chipul foarte cinstit și luminos, nu în vis, ci la arătare și cărunt la barbă, precum se zugrăvește pe icoană. Deci, poruncindu-i să-l urmeze, el mergea înainte, iar ea în urmă, și, nevăzând-o nimeni dintre turci, a scos-o din tabăra lor. Iar Maria, urmându-i, gândea în sine dacă nu cumva i se pare ei vis acea vedenie. Apoi au început a se arăta zorile dimineții, iar sfântul s-a făcut nevăzut din fața ei. Femeia nu pricepea unde se găsește, căci vedea locul pustiu și s-a înfricoșat; dar, privind încoace și încolo, a cunoscut că este aproape de cetatea Unja și a văzut chiar și cetatea.

Apoi, degrabă a alergat spre ea cu bucurie și cu lacrimi și, sosind la porți, bătea, strigând: „Deschideți-mi, deschideți-mi!” Păzitorii întrebând cine este, ea le-a spus cele despre sine, și au cunoscut-o, pentru că bărbatul ei era știut tuturor și toți știau de robia ei. Deschizându-i poarta, au dus-o în cetate, unde erau atunci și casnicii ei, scăpați de frica turcilor. Toți, nu numai ai săi, dar și cetățenii, au avut bucurie mare de dânsa și de acea preaslăvită minune, pentru că Maria spunea tuturor, cum Domnul a scăpat-o din robia agarenilor, prin plăcutul Său, Macarie, pe care s-a învrednicit a-l vedea cu ochii. După atâta depărtare de cale, ea a fost adusă într-un ceas până la cetate, cale care se făcea în multe zile. Auzind toți aceasta, au preamărit pe Dumnezeu și au slăvit pe Sfântul Macarie, plăcutul lui Dumnezeu, ale cărui minuni s-au făcut înainte, s-au făcut și după aceea și se fac și acum, prin ajutor în nevoi și tămăduiri de toate bolile. A le spune pe acestea, nu ne ajunge vremea să le povestim. Pe acelea le știu cei din Rusia Mare, iar mai cu seamă cei ce-l au izbăvitor și mijlocitor către Dumnezeu pentru ei, pe dânsul îl pun înainte și aleargă la dânsul cu credință în felurite trebuințe.

Să mai povestim încă în puține cuvinte numai una, cum s-a înnoit mânăstirea Jeltovodska, a Cuviosului Macarie, după pustiirea sa. Acea înnoire s-a făcut astfel: „După robia și pustiirea agarenilor, despre care s-a zis mai înainte, trecând mulți ani, și împărăția Cazanului fiind supusă prin dreptatea lui Dumnezeu sub stăpânitoarea mână a marilor stăpânitori ai Rusiei, un monah plăcut lui Dumnezeu, cu numele Avramie, începând nevoința călugăriei sale în pustia din hotarele Siberiei și viețuind pustnicește în munții dinspre miazănoapte, i s-a făcut de trei ori arătarea Cuviosului Macarie, poruncindu-i să meargă în pustia cea de la Apele Galbene și să locuiască în locul în care era mai înainte mânăstirea; căci Preamilostivul Dumnezeu voiește ca acolo să așeze viață monahicească și să se înnoiască în acel loc lauda Sa cea dumnezeiască. Avramie, mergând la hotarele Apelor Galbene, întreba și cerceta despre locul vechii mânăstiri, dar nu era nimeni care să știe acel loc, decât numai prin povestiri se spunea că este în pustia aceea, unde a fost odată mânăstirea Cuviosului Macarie, pentru că din zilele în care fusese năvălirea agarenilor, părțile de sub stăpânirea împărăției Cazanului erau pustii.

Dar când binecredinciosul împărat și marele domn Ioan Vasilievici a biruit pe agareni cu ajutorul lui Dumnezeu și a luat împărăția Cazanului, atunci popoarele creștine au început a locui cu încetul în acele locuri pustii. După aceea, Avramie s-a dus acolo în zilele binecredinciosului împărat și marelui domn Mihail Teodorovici și ale Preasfințitului Patriarh Filaret. Deci, aflând locul acela după multă căutare, s-a umplut de mare bucurie. Dar văzându-l băltos, s-a gândit să se sălășluiască în alt loc, nu departe. Atunci iar i s-a arătat Cuviosul Macarie și i-a poruncit să nu viețuiască în altă parte decât acolo.

Avramie sălășluindu-se acolo, au început a veni la dânsul monahii cei trimiși de Dumnezeu și a-și zidi chilii. Ei au făcut mai întâi o biserică mică de rugăciune. Avramie se ducea la mânăstirea Cuviosului Macarie cea din Unja și se închina cinstitului mormânt. Zugrăvind acolo icoana sfântului, a adus-o în pustia Apelor Galbene s-o binecuvânteze, ca și cum ar aduce pe plăcutul lui Dumnezeu Macarie la locul lui cel dinainte, și au început a se face minuni de la acea cinstită icoană.

După aceasta, Avramie s-a dus la Moscova, împărăteasca cetate, și a luat poruncă de la împăratul și binecuvântare de la preasfințitul patriarh pentru zidirea mânăstirii și a bisericii. Astfel mânăstirea cea veche a Cuviosului Macarie, cea de la Apele Galbene, s-a înnoit după mulți ani cu rugăciunile lui cele sfinte și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slavă împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.