Sinaxar 24 iulie
📑 Cuprins:
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfânta Muceniță Hristina
În cetatea Tirului era un bărbat de neam mare, cu numele Urban, care avea stăpânirea ighemoniei. El avea o fiică, fecioară tânără, care din anii tinereții sale a cunoscut pe Dumnezeu, Ziditorul său, punându-și sufletul pentru El și răbdând cu bărbăție multe munci cumplite. Când s-a născut aceasta, părinții i-au pus numele Hristina și aceasta nu după înțelegerea elinească, ci după purtarea de grijă a lui Dumnezeu; căci singur numele acela însemna mai înainte, oarecare proorocie. Această fecioară, venind în vârstă, avea să fie creștină și roabă, mireasă și muceniță a lui Hristos. Ea, de la vârsta de unsprezece ani, și-a arătat frumusețea feței ei celei minunate, căci nu era între fecioare vreuna, care să semene cu ea la frumusețe. Deci, vrând tatăl ei ca să o păzească de vederea omenească, i-a rânduit petrecerea ei în palatul cel mai înalt, dându-i slugile cele mai bune.
El, ducându-i zeii săi cei de aur și de argint, i-a poruncit să se închine lor și în toate zilele să le aducă jertfe. Mulți din cei de bun neam și bogați, auzind de frumusețea acestei fecioare, doreau s-o ia spre însoțire fiilor lor și rugau pentru aceasta pe tatăl ei. Dar Urban le răspundea: „Nu o voi da nimănui pe fiica mea, ci o voi dărui zeilor mei, pentru că mult au iubit-o milostivii; deci, fecioara va petrece pentru dânșii, slujindu-le totdeauna”.
Fecioara Hristina, crescând cu anii și înțelegerea, a început a veni la cunoștința adevărului, Dumnezeu luminându-i și înțelepțindu-i mintea cu darul Său. Pentru că, privind prin fereastră la cer și la luminătorii cei cerești, cunoștea pe Ziditor. Deci, ea, nesocotind pe idolii cei fără de suflet, nu putea să li se închine. Ci, privind în sus spre răsărit, suspina și plângea, grăind în sine: „Până când inimile omenești vor petrece întunecate și până când cugetul lor cel neînțelegător nu va privi spre Domnul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul și l-a împodobit cu această podoabă nevăzută?”
Astfel socotind în sine, a început a se închina adevăratului Dumnezeu, Cel ce petrece în cer și se ruga Lui cu lacrimi, ca să i se facă cunoscut spre a-L cunoaște desăvârșit pe Acela, de a Cărui dragoste i se aprinsese inima. Petrecând multe zile în rugăciuni și în postire, s-a învrednicit cercetării lui Dumnezeu; pentru că i s-a arătat îngerul Domnului și a însemnat-o cu semnul Sfintei Cruci. Îngerul a numit-o mireasă a lui Hristos și a înțelepțit-o desăvârșit în cunoștința lui Dumnezeu; iar pentru nevoința cea pătimitoare, i-a spus că de trei muncitori va fi muncită, pentru Dumnezeu cel în Treime. Deci, a întărit-o spre nevoință, dându-i pâine curată să mănânce, fiind ea flămândă de postire.
După acea îngerească arătare, fecioara se veselea cu duhul și se bucura în Dumnezeu, Mântuitorul său, mulțumindu-i că a cercetat pe roaba Sa prin trimiterea sfântului înger. De atunci, ea a început mai cu căldură a-și întinde către Domnul rugăciunile sale și a se îndulci de dragostea Lui. Umplându-se de râvnă, a început a sfărâma idolii cei de aur și de argint, zdrobindu-i în bucăți pe câte unul și aruncându-i jos de pe fereastră în uliță. A doua zi, cei ce treceau, adunau pentru ei aurul și argintul cel sfărâmat.
Într-una din zile, ighemonul Urban, vrând să cerceteze pe fiica sa și să se închine zeilor săi, s-a suit în palatul cel de sus. Dar, nevăzându-și idolii, întrebă pe Hristina: „Unde sunt zeii?” Iar ea tăcea. Chemând slugile, le-au întrebat de zei; iar ele i-au spus, ceea ce a făcut fiica sa zeilor. Umplându-se el de mânie, a început a bate pe fecioară peste obraz, zicându-i: „Ticăloaso, ce ai făcut zeilor?” Iar ea nu voia să-i răspundă. După aceea, sfânta, deschizându-și gura, a mărturisit pe Unul adevăratul Dumnezeu, Cel ce petrece în cer, pe Ziditorul a toate, iar pe cei ce se numeau zei, fiind făcuți din aur și argint, i-a numit diavoli și idoli fără simțire, spunându-i cum i-a sfărâmat cu mâinile sale.
Atunci Urban, umplându-se de mai multă mânie, a tăiat cu sabia pe toate slugile. Iar pe fiică a început s-o muncească cu diferite munci. Mai întâi a bătut-o fără cruțare cu vergi și vine de bou, apoi a legat-o și a aruncat-o în temniță. Înștiințându-se maica ei de acest lucru, a alergat la dânsa, plângând și tânguindu-se, și o îndemna să se lepede de Hristos și să se întoarcă la zeii părintești. Dar mucenița lui Hristos, nici nu voia să audă cuvintele maicii sale, ci mai ales se lepăda chiar de dânsa singură, zicând: „Să nu mă numești pe mine fiica ta. Nu știi oare că am numele lui Hristos, pe Care nimeni din neamul vostru nu s-a învrednicit a-L cunoaște? Eu acum nu sunt din neamul vostru, ci din al lui Hristos, cu numele și cu lucrul; pentru că m-am unit cu Hristos, Împăratul cel ceresc. Aceluia-I sunt roabă și fiică și El îmi este tată și maică și stăpân”. De aceea, maică-sa plângea mult și nesporind nimic, s-a mâhnit.
Trecând noaptea și sosind ziua, Urban, fiind pornit de diavol spre răutate și uitând dragostea cea firească către fiica sa, a șezut la judecată, vrând să muncească pe Sfânta Hristina, nu ca pe o fiică a sa, ci ca pe o străină și mare făcătoare de răutate. Sfânta fiind scoasă din temniță la judecată, multe femei văzând-o pe ea, ziceau: „Dumnezeul roabei Tale, Hristina, ajută-i, căci la Tine a alergat!” Deci, Hristina, mielușeaua lui Hristos, stătea înaintea lui Urban, nu ca înaintea tatălui ei, ci ca înaintea unui muncitor și a unei fiare mâncătoare de trupuri.
Urban a început a o momi pe dânsa, zicându-i cu vicleșug: „Mi-e milă de tine, fiica mea, și mă rog ție, apropie-te de zeii noștri cei mari și să le aduci jertfă cu mine, ca să te miluiască și să-ți ierte păcatul tău, pe care l-ai făcut. De nu vei face aceasta, apoi nici eu nu te voi milui și nu te voi numi fiica mea”. Sfânta a răspuns: „Mare bucurie îmi vei face, de nu mă vei numi fiica ta; pentru că am ca tată pe Ziditorul meu”. Urban, aprinzându-se de mare mânie, a poruncit să o spânzure pe fecioară la muncire, să-i strujească cu fiare ascuțite și să-i zdrobească curatul ei trup cel fecioresc. Atât i-au strujit trupul ei, încât i se vedeau oasele goale.
După ce au dezlegat-o de la muncire și a văzut carnea sa zdrobită și căzută de pe dânsa, zăcând pe pământ, ea, adunând-o, a aruncat-o în obrazul tatălui său, zicându-i: „Iată, mănâncă carnea fiicei tale!” El, mâniindu-se mai mult, a întins pe sfânta pe o roată de fier și, aprinzând foc sub dânsa, a poruncit să toarne pe trupul ei untdelemn fiert. Astfel, învârtind roata, o trecea prin foc și fecioara se frigea ca un pește sau ca niște carne de mâncare. Deci, nu era cu putință firii omenești și mai ales celei femeiești, să fie într-o muncă ca aceea; dar Dumnezeu îi ținea viața roabei Sale și o întărea pe dânsa, spre mărirea numelui Său cel Sfânt și spre rușinarea păgânilor.
Sfânta Hristina, fiind astfel muncită, slăvea pe Dumnezeu și se ruga către El; iar sfinții îngeri stăteau nevăzuți înaintea ei, ușurându-i durerile. Apoi, fără de veste, ieșind o văpaie mare de foc, cu porunca lui Dumnezeu, s-a repezit la acei păgâni, care stăteau împrejur, și a ars ca la o mie din ei. Urban, neștiind ce să-i mai facă ei, a poruncit să o arunce în temniță. Sfânta rugându-se, i s-a arătat îngerul Domnului și a tămăduit-o de răni, făcând-o sănătoasă peste tot trupul și i-a dat ei hrană pe care i-o adusese. Astfel s-a întărit mucenița și lăuda pe Dumnezeu.
După aceasta, tatăl ei a poruncit s-o arunce în mare; iar slujitorii, luând pe roaba lui Hristos, au pus-o în corabie și au dus-o departe de mal. Deci, legându-i o piatră mare de grumaz, au aruncat-o în apă. Dar sfânta, sprijinindu-se de mâinile Celui fără de trup, umbla pe ape ca pe uscat. Marea aceea i-a fost ei scăldătoarea Sfântului Botez, pe care o dorea, și un nor luminos a umbrit-o pe ea și s-au auzit cuvinte de sus, grăindu-se deasupra ei, adică numele Preasfintei Treimi, după săvârșirea Sfântului Botez.
Ea a văzut pe Domnul arătându-i-se și zicându-i cuvinte aducătoare de bucurie. Deci, ieșind la uscat, s-a arătat înaintea feței tatălui său și l-a înspăimântat. Pentru că păgânul se mira și se înspăimânta, văzând pe sfânta fecioară, ieșind vie din mare. Văzând el atâtea minuni, nu cunoștea puterile lui Dumnezeu, ci socotea că aceea este vrajă. Atunci el a poruncit s-o arunce în temniță, vrând ca a doua zi s-o taie pe dânsa. Dar în acea noapte, el însuși a fost tăiat de coasa morții. Iar sfânta a rămas vie în temniță, slăvind și mulțumind lui Dumnezeu.
După pieirea neașteptată a lui Urban, a venit în locul lui un ighemon, cu numele Dion, căruia i s-a spus despre Hristina, care ședea în temniță. Scoțând-o pe dânsa și punând-o înaintea judecății sale, mai întâi se ispitea să înșele pe muceniță cu îmbunări și s-o depărteze de Dumnezeu. Apoi, văzând-o nestrămutată în sfânta credință, a muncit-o mult, bătând-o, strujind-o cu unghii de fier și arzând-o cu foc. El, arzând o tigaie de fier, a poruncit să întindă pe sfânta goală, silind-o să se închine idolului Apolon. Dar mucenița petrecea statornică în mărturisirea preasfântului nume al lui Iisus Hristos, iar pe idolul Apolon l-a sfărâmat cu rugăciunea. Când idolul a căzut și s-a prefăcut în bucăți, atunci a căzut la pământ și ighemonul Dion și a rămas mort.
Diavolul care locuia în idol, sfărâmându-i-se capiștea, a răpit sufletul slujitorului său celui osârdnic și l-a făcut să viețuiască în iad împreună cu el, iar pe sfânta muceniță iarăși a primit-o temnița și legăturile. Pătimirea fecioarei lui Hristos nu era fără de roade, căci poporul, văzând niște minuni ca acelea, slăvea pe Unul Dumnezeu, Iisus Hristos, și au crezut în El ca la trei mii de suflete. Mulți veneau la sfânta, care a fost ținută în temniță multă vreme, și se învățau de la dânsa, până ce a venit alt ighemon cu numele Iulian. Acela, scoțând asemenea pe sfânta la judecată, i-a dat felurite munci. Mai întâi a aprins un cuptor mare, în care, arzând trei zile focul, a aruncat în el pe muceniță și apoi l-a închis. Sfânta fecioară Hristina a petrecut în cuptorul acela cinci zile nearsă de foc, precum de demult tinerii cei din Babilon și, șezând ca într-o cămară, cânta, slăvind pe Dumnezeu; căci îngerii Domnului erau cu dânsa, udând și răcorind cuptorul.
După acele cinci zile, deschizându-se cuptorul, s-a aflat sfânta vie și întreagă, neatinsă de foc câtuși de puțin și se preamărea Dumnezeul creștinilor, iar păgânătatea se rușina. Ighemonul acela, orbindu-se de răutatea diavolească, nu cunoștea puterile lui Dumnezeu, ci socotea vrajă o minune mare ca aceea. Deci, silindu-se să biruiască pe cea nebiruită, a chemat vrăjitorii și fermecătorii, care știau să farmece șerpi, vipere și scorpii și să le dea drumul împotriva muceniței, ca s-o omoare cu mușcăturile lor otrăvitoare; dar nici una dintr-însele n-au vătămat-o, deși se târau și se încolăceau împrejurul trupului ei. Fermecătorul cel mare stătea aproape și întărâta cu șoptiri și meșteșugiri pe acele târâtoare, ca să muște pe fecioară. Dar toate acelea, din porunca lui Dumnezeu, s-au întors cu mânie spre acel vrăjitor și îndată l-au omorât cu mușcăturile lor. Sfânta a zis către târâtoare: „Vouă, șerpilor, viperelor și scorpiilor, vă poruncesc în numele lui Iisus Hristos, să vă duceți fiecare la locul vostru și să nu vătămați pe nimeni”. Atunci îndată s-au risipit, ducându-se fiecare la locul său.
După un ceas, Sfânta Hristina s-a milostivit spre cel omorât și, rugându-se Domnului, l-a înviat și l-a făcut creștin. Dar nu numai pe acela, ci și mulți, căci, văzând niște minuni ca acelea preaslăvite, au crezut în Domnul. Ighemonul mâniindu-se, a poruncit să taie feciorescul piept al sfintei. Deci, tăindu-l, curgea din rănile ei lapte în loc de sânge. După aceea, i-a tăiat și limba, care slăvea pe Hristos Dumnezeu. Dar mucenița, chiar după tăierea limbii, vorbea bine. Ea, apucând limba cea tăiată, a aruncat-o în fața ighemonului și, lovindu-l în ochi, i-a zis: „Păgâne, iată, mănâncă limba mea!” Ighemonul a orbit din lovitura aceea, iar sfânta binecuvânta pe Dumnezeu foarte mult, iar pe idoli și slujitorii lor îi ocăra. Ighemonul, nesuferind să audă mai mult acele ocări și mâniindu-se și pentru orbirea ochilor săi, a poruncit s-o dea la moarte. Deci sfânta, fiind împunsă de ostași cu fiare ascuțite, și-a dat cinstitul și sfântul ei suflet în mâinile Domnului său.
Astfel sfânta fecioară cea fără de prihană și Marea Muceniță a lui Hristos Hristina, prin care Domnul a făcut minuni cu puterea Sa cea mare, a pătimit de la trei cumpliți muncitori; dar aceia n-au putut să biruiască pe această singură fecioară. Un oarecare om din neamul ei, crezând în Hristos, a luat pătimitorul ei trup și l-a îngropat cu cinste. Acestea s-au făcut, împărățind peste romani și peste elini păgânul Sevir, iar peste noi stăpânind întotdeauna Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinste și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Cuviosul Policarp, arhimandritul Pecerscăi
Mult roditor, îmbunătățit și aducător de mult folos duhovnicesc a fost acest fericit și vrednic de laudă, Policarp, fiindcă a adeverit acel cuvânt al lucrătorului ceresc, care zice: Grăuntele de grâu, căzând pe pământ, de va muri, mult rod va aduce; și iar: Cel ce petrece în Mine și Eu într-însul, acela va face rod mult.
Acest fericit, uitând slava cea trecătoare și chipul lumii acesteia și luând sfântul chip îngeresc al călugăriei, s-a sălășluit în mânăstirea ce strălucește cu peșterile, ca într-un pământ arat. El își omora trupul cu tot felul de nevoințe pustnicești și totdeauna petrecea în Dumnezeu cu duhul. Așa a făcut multe fapte vrednice de pocăință și a arătat toate roadele duhovnicești din el: dragostea nefățarnică spre Dumnezeu și spre aproapele, bucurie pentru știința cea fără de prihană, pace după biruința tuturor patimilor, îndelungă răbdare în ispite și în necazuri, bunătate în supunere către toți, milostivire în umilință spre cei nevoiași, credință neîndoită în ascultarea poruncilor, adevăr în împlinirea făgăduințelor, blândețe în mânie, înfrânare în lepădarea bucatelor, a băuturilor celor multe și dulci și a tuturor poftelor trupești. Căci toate roadele acestea le crescuse Dumnezeu în acest fericit Policarp și le sădise Sfântul Simon, Episcopul Vladimirului și al Suzdalului; că acela, fiindu-i rudenie după trup, nu voia ca și după duh să se depărteze de la sine, ci, ca o bună rădăcină, se sârguia să iasă din el ramură bună.
De aceea, când el a fost luat din sfânta Mânăstire Pecersca și dus la scaunul episcopiei Vladimirului și al Suzdalului, a luat cu el și pe fericitul Policarp. Acolo, îndemnându-l spre urmarea vieții celei îmbunătățite, i-a spus cuvinte folositoare de suflet din citirea și auzirea celor adevărate pe care le luase de la sfinții cei mai dinainte fericiții monahi ai Pecerscăi, cum s-au ostenit ei cu asprime și atât au plăcut lui Dumnezeu, încât și aici au strălucit prin nestricăciunea cea făcătoare de minuni a moaștelor lor, în semn de primire a cununii celei nepieritoare.
Fericitul Policarp, arându-și pământul inimii sale prin ascultare și primind acolo semințele învățăturii părintești, a rodit osteneli însutite. Dar nu numai el singur era mult roditor în bunătăți, ci și în toți cei dreptcredincioși, dorea să înrădăcineze aceeași aducere de roadă. Pentru aceea, toate nevoințele acestor cuvioși părinți ai Pecerscăi, auzite de la fericitul episcop Simon și plăcute lui Dumnezeu, pe acelea și pe ale altora ce se mântuiau, se sârguia a le scrie spre folos, precum sunt viețile cele minunate ale multor sfinți. Deci, fiind lângă acel fericit bărbat, le-a scris în scrisoarea sa către fericitul Achindin, arhimandritul Pecerscăi, care sunt puse în partea a doua a Patericului.
Însă, deși fericitul Policarp s-a depărtat după aceea cu trupul de părintele și povățuitorul său, Simon, când s-a întors de la scaunul său iarăși în Mânăstirea Pecersca, totuși niciodată nu se depărta de faptele bune ale acelui sfânt bărbat; pentru că, înrădăcinându-se bine în inima sa învățăturile lui cele mai dinainte, se nevoia spre păzirea și creșterea lor. Dar Sfântul Simon nu-l părăsea a-l învăța și aici, cercetând prin scrisorile sale cele pline de învățături insuflate de Dumnezeu și de multe chipuri de fapte bune ale sfinților din Pecersca. Acea scrisoare având-o fericitul Policarp înaintea ochilor săi, toate cuvintele părintești le scria pe tăblița inimii sale și, citindu-le cu mintea, le împlinea cu lucrul. Astfel, nevoindu-se cu asprime, s-a înălțat foarte mult la fapta bună.
După ce fericitul Achindin, arhimandritul Pecerscăi, a păstorit turma lui Hristos bine și cu dumnezeiască plăcere, ajungând la adânci bătrâneți, după ostenelile cele de lungă vreme, s-a mutat la Domnul la veșnica odihnă. Atunci în ceata cea aleasă de Dumnezeu a sfinților părinți, nu era altul mai bătrân și mai iscusit în nevoințe călugărești decât Policarp. De aceea, el a fost ales ca egumen al marii Lavre Pecersca, ca unul ce era vrednic și în stare a ține cârma egumeniei sfintei lavre. Aceasta s-a întâmplat pe vremea lui Rostislav Mitislavici, marele domn al Kievului și a mitropolitului Ioan al III-lea, care era al treilea după mitropolitul Clima, cel sfințit cu capul Sfântului Clement.
Deci, fericitul Policarp, luând egumenia sfintei și marii Lavre Pecersca, se sârguia cu osârdie să păzească toate rânduielile mânăstirești cele așezate de Cuviosul Teodosie, nebăgând nimic străin înăuntru. El s-a arătat povățuitor spre mângâiere, precum trebuia la acea lavră făcătoare de minuni, cu care foarte mult se împodobea, căci pretutindeni strălucea slava de buna ei rânduială. În vremea ocârmuirii acestui fericit Policarp, mulți domni din cei de neam bun și puternici, folosindu-se de dânsul, se îndemnau spre multe fapte bune, încât, lăsându-și prealuminatele lor scaune, doreau să viețuiască împreună cu dânsul. Acest lucru s-a adeverit la pomenitul domn al Kievului, Rostislav Mitislavici, pentru că acel domn iubitor de Hristos, folosindu-se prea mult de îmbunătățitul chip al fericitului Policarp și-a așezat în sine o faptă bună ca aceasta: în Sfântul și Marele Post, în toate sâmbetele și duminicile, punea pe vremea prânzului la masa sa, 12 monahi împreună cu al 13-lea, pe fericitul arhimandrit Policarp. Și astfel, ospătându-i, nu-i lăsa să plece deșerți; iar el în toate duminicile se împărtășea cu dumnezeieștile Taine, udându-și fața cu lacrimi, cu multe oftări și suspinări ale inimii, încât toți, văzându-l într-o umilință ca aceea a inimii, nu se puteau opri de la lacrimi.
După ce se sfârșea Sfântul și Marele Post, același domn iubitor de Hristos, în Sâmbăta lui Lazăr, chema pe toți fericiții stareți, cei cu sfântă podoabă a Pecerscăi și, ospătându-i pe toți cu vrednicie și dându-le milostenie, îi trimitea cu cinste. El chema din toate mânăstirile pe frați și-i ospăta, dar mai mult mângâia pe frații Pecerscăi, căci foarte mult iubea viața îmbunătățită a acestora; și mai ales a fericitului Policarp, povățuitorul lor, care urma cu totul celor mai mari povățuitori ai Pecerscăi, lui Antonie și Teodosie. De aceea, el de multe ori zicea fericitului Policarp să-l primească în călugărie la mânăstirea sa. Dar fericitul îi grăia: „Blagoslovite domn, Dumnezeu v-a poruncit, ca așa să fiți, dreptate să faceți, cu judecată dreaptă să judecați și întru închinarea Crucii să stați cu neclintire”.
Voievodul Rostislav îi răspundea lui: „Sfinte părinte, domnia acestei lumi nu poate să fie fără de păcat. Deci, de acum m-am amărât și m-am obosit cu grijile cele de toate zilele; de aceea aș voi ca, cel puțin la bătrânețile mele, să mă fac monah și să slujesc lui Dumnezeu, și unor împărați și domni ca acestora să le râvnesc, care, umblând pe calea cea îngustă și cu necazuri, au aflat cereasca împărăție”. Fericitul Policarp, auzind acestea, a grăit: „Frate, iubitor de Hristos, de dorești aceasta din inimă, să fie voia lui Dumnezeu!” Însă, voievodul, cu toate că n-a apucat să-și îndeplinească dorința, cu adevărat – fiind aprins de faptele bune ale acestui sfânt -, o dorință ca aceasta din inimă avea și spre aceasta cu dovedire s-a osârduit.
Pe când el s-a îmbolnăvit în Smolensca și a poruncit să-l ducă la Kiev, Rognida, sora lui, văzând pe fratele său foarte slab, îl ruga, zicându-i: „Să rămâi aici în Smolensc și te voi îngropa în biserica cea zidită de tine!” Dar el i-a zis: „Să nu faci aceasta nicidecum. De sunt slab, să mă duci la Kiev și de mă va lua Dumnezeu pe drum, să-mi pună trupul în împărăteasca zidire, în mânăstirea Sfântului Teodor. Iar de-mi va ridica Dumnezeu boala aceasta și-mi va da sănătate, făgăduiesc că mă voi face monah în Sfânta Mânăstire Pecersca, la fericitul Policarp”. După aceasta, boala lui îngreunându-se foarte mult și fiind aproape acum de moarte, a grăit preotului Simon, părintele său duhovnicesc: „Ai să dai seama lui Dumnezeu de aceasta, fiindcă m-ai oprit să fiu călugărit în Mânăstirea Pecersca de acel sfânt bărbat. Căci eu cu adevărat doream să nu-mi socotească Domnul păcat, deoarece nu mi-am săvârșit făgăduința”. Și astfel și-a dat fericitul sfârșit.
Deci, prin atâtea fapte bune, acest pururea pomenit domnitor, a fost început și pricină de mântuire la foarte mulți, întărindu-se duhovnicește din viața cea plină de nevoință și din vorbele cele de Dumnezeu insuflate ale Cuviosului Părintelui nostru Policarp, care a egumenit cu vrednicie, pe vremea domniei lui Rostislav, în Sfânta Lavră făcătoare de minuni a Pecerscăi, care, nu numai pe frați, ci și pe oamenii mireni cei numiți cu numele lui Hristos, îi trăgea prin lucrarea faptelor bune, spre urmarea sa și îi povățuia la calea pocăinței și a mântuirii. Astfel a ocârmuit păstoria cea încredințată lui de Dumnezeu, viețuind mulți ani și s-a mutat către Domnul la adânci bătrâneți, în ziua de 24 iulie, la praznicul sfinților răbdători de chinuri domni ai Rusiei, Boris și Gleb. Iar monahii, îngrijindu-i trupul lui, l-au îngropat cu cinste cu sfinții părinți.
După moartea Cuviosului Policarp a fost tulburare în mânăstire, căci după acest stareț nu puteau să-și aleagă lor alt egumen. Că deși mulți din fericiții stareți de atunci erau vrednici de o treaptă ca acesta, dar nici unul nu voia să o primească, pentru smerenie și liniște, judecându-se pe dânșii a fi mai bine în supunere și a se nevoi în singurătate; pentru ca, comoara lor cea îmbunătățită pe care o câștigaseră prin multe osteneli, să nu se risipească cu grija și cu tulburarea, care s-a obișnuit a se atinge de cei mai mari. De aceea era mare necaz și mâhnire între frați, pentru că nu se cădea ca o turmă ca aceea să rămâie nici un ceas fără păstor.
Deci, bătându-se a doua zi în toacă, s-au adunat toți frații în biserică și au început a face rugăciuni către Dumnezeu, către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și către Sfinții Părinți Antonie și Teodosie, chemând în ajutor pe povățuitorul lor, pe fericitul Policarp cel adormit. Ei îl rugau pe el să-i încredințeze, de este plăcut Domnului, când îi vor cere semn de la dânsul, despre adevăratul ocârmuitor în locul său; Deci, acest lucru minunat s-a făcut, căci toți într-o gură au zis: „Să mergem la Vasile, cucernicul preot din Ștecavița, ca el să ne fie egumen și ocârmuitorul rânduielilor monahicești a mânăstirii Pecersca”. Deci, mergând cu toții, s-au închinat preotului Vasile și i-au zis: „Noi, toți frații și monahii din mânăstirea Pecersca ne închinăm ție și voim să te avem părinte și egumen”. Iar preotul Vasile, fiind în mare uimire, s-a închinat înaintea lor și a zis: „Sfinților părinți, eu nici călugăria n-am luat-o asupra mea, iar pentru egumenie de ce v-ați gândit la un prost ca mine?” Și certându-se mult cu dânșii și ei silindu-l prin rugăminte, li s-a făgăduit lor. Atunci ei luându-l, s-au dus cu el în mânăstire.
Deci, într-o zi de vineri, a venit la călugăria Părintelui Vasile, Prea Sfințitul Nichifor, mitropolitul Kievului și de Dumnezeu iubitorii episcopi: Lavrentie Turovschi, Nicolaie Poloțchi și toți preacinstiții egumeni. Astfel, el a fost călugărit de mâna Prea Sfințitului Nichifor și a fost povățuitor și păstor bun al monahilor din sfânta mânăstire Pecersca, după fericitul Policarp. Deci, cu rugăciunile și urmarea vieții Cuviosului Policarp, era tuturor chip de toate faptele bune, întru slava și cinstea cerescului povățuitor și începătorul păstorilor, Domnul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, împreună cu cel fără de început al Lui Părinte și cu preasfântul, bunul și de viață făcătorul Duh, Căruia I se cuvine, de la toată făptura, neîncetată mărire și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.