Sinaxar 21 iulie
📑 Cuprins:
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfântul Prooroc Iezechiel
Sfântul Prooroc Iezechiel era dintr-o cetate evreiască, ce se numea Sarira. El era fiul lui Buzi, din seminția lui Levi, preot al Dumnezeului celui Preaînalt.
Sfântul Prooroc Iezechiel a fost robit și dus în Babilon de Nabucodonosor, împăratul acestei cetăți, împreună cu Ioachim, împăratul iudeilor, numit Iehonia al II-lea, în a doua robie a Ierusalimului; pentru că Ierusalimul a fost robit de trei ori de către Nabucodonosor. Întâi în zilele lui Ioachim, împăratul Iudeei, care în Sfânta Scriptură se numește și Iliachim și Iehonia, fiul lui Iosie, fratele lui Ioahaz și al lui Sedechie; iar tatăl lui Iehonia este altul, pe care, după ce l-a legat cu lanțuri, Nabucodonosor l-a dus în Babilon. Tot atunci au fost duși în robie și Sfântul Prooroc Daniil împreună cu cei trei tineri: Anania, Azaria și Misail. Însă după puțin timp, Nabucodonosor l-a liberat pe Ioachim iarăși în Ierusalim la împărăție, făcându-l pe el birnic.
Ioachim stând trei ani sub stăpânirea lui, iar după cei trei ani, nevrând să-i mai dea dajdie, a venit iarăși împotriva Ierusalimului puterea lui Nabucodonosor, care a luat cetatea, iar împăratul Ioachim a fost ucis și aruncat afară din cetate, spre mâncarea câi-nilor.
În locul lui, din porunca lui Nabucodonosor, a fost pus împărat fiul lui Ioachim, care, așijderea se numea Ioachim, după numele tatălui său, și l-a făcut pe dânsul un alt Iehonia, care era asemenea birnic împărăției Babilonului, precum fusese și tatăl lui. Dar, deoarece acest Iehonia era rău înaintea lui Dumnezeu, de aceea, cu voia lui Dumnezeu, Nabucodonosor, după câtva timp, a venit iarăși în Ierusalim și a luat în robie pe Iehonia cu toată casa lui. Asemenea a luat o mulțime de oameni însemnați și de bărbați viteji. Toți câți erau îndemânatici la război și toți cei iscusiți au fost luați; de asemenea au fost luate și vasele bisericești cele de aur. Aceasta a fost a doua robie a Ierusalimului.
În această robie, Sfântul Prooroc Iezechiel, Mardoheu și Iosedec – tatăl lui Isus, acela care împreună cu Zorobabel, a înnoit biserica cea stricată a Ierusalimului – au fost duși în robie. Deci, a treia și cea mai de pe urmă risipire și pustiire a Ierusalimului de către Nabucodonosor a fost în zilele împăratului Sedechie; pentru că Nabucodonosor l-a pus pe el împărat în locul lui Iehonie, punând asupra lui și dajdie. Când Sedechie a aruncat de pe el jugul lui Nabucodonosor, atunci acesta, venind cu toată puterea haldeiască, a risipit cu desăvârșire Ierusalimul, trecându-l prin foc și sabie; iar poporul care a rămas viu l-a dus în robie. Din această vreme a încetat împărăția Iudeii și a lui Israil. Despre această a treia risipire a Ierusalimului de către Nabucodonosor, s-a scris mai pe larg în viața Sfântului Prooroc Ieremia.
Iezechiel, preotul lui Dumnezeu, petrecând în robia Babilonului, își avea locuința sa lângă râul ce se numea Hovar. Atunci, în anul al treizecilea al vieții lui și în al cincilea an al robiei lui Iehonia, în luna a patra – adică în iunie, care este a patra de la martie -, și într-a cincea zi a acelei luni, i s-a arătat o vedenie de mare mirare, în acest fel: A văzut cerurile deschizându-se, iar spre miazănoapte era un vânt foarte tare. De acolo venea un nor mare și luminos, iar prin mijlocul norului umbla un foc, ce strălucea împrejur și arunca raze. Din mijlocul acelui nor se vedeau niște jivine, la vedere ca arama curată arsă de foc; fiecare jivină avea câte patru fețe: față de om, de leu, de vițel și de vultur și aveau încă și câte patru aripi, iar sub aripi mâini omenești; deci, două aripi le aveau întinse spre zburare, iar cu celelalte două își acopereau goliciunea trupurilor lor; și lumina cea de foc se întorcea între jivine, ieșind și fulgere din foc.
Apoi se mai vedeau și patru roți mari; lângă fiecare roată era o junică, iar roțile acelea erau la vedere ca tarsisul sau ca piatra de hrisolit, care înflorea ca marea Lazoreului, cea cu strălucire de aur, care se face din razele soarelui; apoi încă se vedea ca și cum în roțile acelea mai erau și alte roți. Toate acele roți aveau putere de viață, ca și cum ar fi fost însuflețite. La roțile acelea se vedeau înjugate patru junice și când ele mergeau, se învârteau și roțile cu dânsele; iar când stăteau, se opreau și roțile. Când mergeau ele, din aripile lor se făcea un zgomot ca de ape multe și ca o ceată de popor mult; iar când stăteau ele, tăceau și aripile lor, însă stăteau și tăceau în acel ceas, când de la înălțimea lui Dumnezeu se auzea glas, pentru că deasupra acelor patru junici și roți se vedea o tărie în chipul cristalului și pe acea tărie era un scaun în chipul safirului și pe scaun o asemănare omenească prealuminoasă și strălucitoare, și împrejur se asemăna cu curcubeul ce se vede pe nori în timp de ploaie.
O astfel de vedenie a slavei Domnului s-a arătat Sfântului Iezechiel, în care se vedea luminoasa asemănare omenească, după tâlcuirea celor de Dumnezeu înțelepți și insuflați; căci cea de pe scaun în chipul safirului închipuia întruparea Fiului lui Dumnezeu din pântecele Preacuratei Fecioare, care a fost scaun însuflețit al lui Dumnezeu. El S-a făcut om dintr-însa, fiind mai înainte închipuită pe acel scaun în chipul safirului; pentru că safirul, piatra ce de mare preț, fiind asemenea cu cerul, prin floarea sa cea luminoasă, are într-însul părticele în felul aurului, după cum cerul are stelele. Safirul este asemenea cu Preasfânta Fecioară Maria, în care, ca într-o fire cerească, nu este nici o prihană și pântecele ei s-a arătat mai desfătat decât cerurile, încăpând într-însul pe Cel neîncăput și s-a împodobit cu acele daruri dumnezeiești ca și cu niște stele.
Cele patru jivine cu câte patru fețe, închipuiau pe cei patru Sfinți Evangheliști, care, scriind viața cea pământească a Domnului nostru Iisus Hristos, au scris omenirea lui cu față omenească, care se închipuia în jivinele acelea. Dumnezeirea lui Hristos se arăta prin chipul leului; pătimirea lui Hristos prin chipul vițelului, iar Învierea și Înălțarea lui Hristos se vedeau în chipul vulturului. Cele patru roți cu mulți ochi și în care se vedeau și alte roți, închipuiau cele patru părți ale lumii, care are într-însa diferite popoare, la care, ajungând propovăduirea Apostolilor, a deschis ochii minții la multe popoare, spre cunoștința și vederea lui Dumnezeu. Focul ce se vedea umblând în mijlocul descoperirii, strălucind mult împrejur, însemna mărirea cea neapropiată a slavei lui Dumnezeu. Deci și alte taine duhovnicești se închipuiau într-acea minunată și înfricoșată vedenie, pe care văzând-o Sfântul Iezechiel, de spaimă a căzut cu fața la pământ. El a auzit un glas de sus, de asemănare omenească, care ședea pe scaun, zicând către dânsul: „Fiul omului, șezi pe picioarele tale, ca să vorbesc cu tine!” Atunci a venit la dânsul o putere nevăzută care l-a ridicat de la pământ și l-a pus pe picioare.
Proorocul stând cu cutremur înaintea slavei Domnului, care i s-a arătat, Domnul a zis către dânsul: „Fiul omului, te trimit pe tine în casa lui Israil, la poporul cel care M-a amărât și încă Mă amărăște pe Mine. Ei singuri și părinții lor s-au lepădat de Mine până în ziua de astăzi și sunt mândri și împietriți la inimă; de aceea te trimit pe tine la dânșii ca să le spui cuvintele Mele și să nu te temi de ei, chiar de se vor răi asupra ta și te vor înconjura ca niște scorpii”.
Acestea grăindu-le Domnul, Iezechiel a văzut o mână întinsă către dânsul și într-însa o hârtie strânsă; apoi mâna aceea a desfăcut înaintea lui hârtia și într-însa era scris: Tânguire, jale și amar! Domnul a zis către dânsul: Fiul omului, mănâncă hârtia aceasta și mergi de spune fiilor lui Israil, cele ce-ți poruncesc Eu ție. După aceea, Iezechiel, deschizând gura, a mâncat hârtia aceea și din ceasul acela s-a umplut de proorocescul dar și duh. După ce a dispărut din ochii lui acea vedenie, a auzit un glas ca de la popor mult, grăind: Bine este cuvântată slava Domnului de la locul Lui! Zgomotul aripilor de la jivinele care zburau și al roților care mergeau, se asemăna cu un zgomot de cutremur mare; astfel acea înfricoșată căruță a slavei lui Dumnezeu s-a dus în înălțime dinaintea lui și așa s-a sfârșit vedenia aceea.
După aceasta, proorocul, tăcând șapte zile, se gândea întru el la cele văzute și auzite. Deci, a auzit iarăși cuvântul Domnului, zicându-i: Fiul omului! Iată, te-am pus străjer casei lui Israil; vei asculta cuvântul ce-Mi va ieși din gură și-l vei vesti ca din partea Mea. De voi zice celui rău: Vei muri! Și tu nu-l vei înștiința, nici nu-i vei grăi, pentru a abate pe cel rău de la calea lui cea rea, ca să trăiască, cel rău va pieri în nelegiuirea sa și Eu voi cere sângele lui din mâna ta. Iar dacă tu vei înștiința pe cel rău și el nu se va întoarce de la răutatea lui și de la calea sa cea rea, acela va pieri de păcatul său, iar tu îți vei mântui sufletul tău!
După aceasta Iezechil a fost scos de Duhul la un câmp și iarăși a văzut slava Domnului ca și întâi. Atunci i s-a poruncit să se închidă în casa sa și să petreacă în tăcere până la o vreme, când Domnul îi va porunci ca să-și deschidă gura și să propovăduiască cuvintele lui Dumnezeu. Apoi i s-a descoperit lui în tăcere, ceea ce avea să se întâmple după puțini ani; adică prădarea și dărâmarea Ierusalimului de către haldei, pe care nu numai cu cuvântul să le-o spună poporului, dar și cu fapta să le-o închipuiască.
Lui i s-a mai poruncit de Domnul să-și radă capul și barba și în trei părți, desprinzând perii, cu măsură să-i împartă; o parte să o ardă cu foc în mijlocul cetății, altă parte să-i taie cu sabia, iar cea de-a treia s-o risipească în văzduh, arătând prin aceea, că Dumnezeu voiește ca pe popoarele lui Israil din Ierusalim și din toată Palestina, care nu voiau să se întoarcă la adevărata pocăință și nu se leapădă de la urâciunile idolești, are să le pedepsească în trei părți cu judecata Sa cea dreaptă; de aceea le-a despărțit, ca fiecare să-și ia partea sa de pedeapsă.
Deci, o parte de popor la înconjurarea Ierusalimului va muri de foame și de ciumă; cealaltă parte va cădea sub sabia haldeilor și a treia, prin toată lumea se va risipi. Deci, toate acestea s-au împlinit, fiindcă poporul evreiesc a mâniat foarte mult pe Dumnezeu. Pentru că în acea vreme, deși ei slujeau Dumnezeului Celui ceresc, Care a scos pe strămoșii lor din Egipt cu mână tare și cu braț înalt, însă, deprinzându-se a se închina zeilor din zilele împăratului Solomon, nu se despărțeau de dânșii, fiind înșelați prin praznicele lor cele urâte. Deci, ei nu erau opriți de nimeni a face toate acele ospățuri necurate și toate cele de rușine fărădelegi, căci, împărații, domnii și judecătorii erau povățuitori spre păgânătate.
Evreii se închinau Dumnezeului ceresc, însă se țineau și de păgânătatea închinării de idoli și pe idoli îi puneau în dumnezeieștile biserici; și, unde mai înainte numai Unuia singur Dumnezeu i se aducea jertfă, după aceea aduceau și diavolilor jertfe necurate, lucru care era foarte neplăcut Domnului. El socotea poporul evreu ca pe o femeie desfrânată, care nu-și păzea credința bărbatului său cel adevărat, ci și cu alții păcătuia. Pentru aceasta, Domnul a zis mai pe urmă și în Evanghelie despre poporul iudaic: Neam viclean și desfrânat! Dumnezeu, și mai înainte, în proorocia lui Ieremia, a asemănat neamul acela cu o femeie preadesfrânată și pe acela îl îndemna spre pocăință multă vreme prin sfinții prooroci.
Dar, fiindcă nu se pocăiau, i-au dat haldeilor pentru a-i risipi desăvârșit; iar pământul lor l-a lăsat în pustiire ca la 70 de ani. Dar atunci, deși Zorobabel, după cei 70 de ani, a înnoit Ierusalimul și biserica, însă nu mai avea podoabele cele mai dinainte, bogățiile și slavele. Evreii cei eliberați din robia Babilonului, deși se mutaseră iar în pământul lor, însă nu se conduceau de împărații lor, ci erau sub jug străin și greu, slujind împăraților de altă limbă; întâi babilonienilor, apoi egiptenilor și după aceea romanilor, de la care au pierit desăvârșit. Despre această risipire a Ierusalimului, singur Domnul a proorocit, zicând: Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească. Iar despre pustiirea cea mai înainte de haldei, Sfântul Prooroc Iezechiel era înaintevestitor, ca și ceilalți prooroci.
Pe vremea Sfântului Prooroc Iezechiel, care petrecea în robia Babilonului în pământul haldeilor, viețuia în Ierusalim și Sfântul Ieremia. Amândoi acești prooroci, deși erau depărtați cu mult unul de altul, însă prooroceau la fel despre pustiirea Ierusalimului și despre alte lucruri, care se arată în cărțile lor; pentru că Duhul lui Dumnezeu lucra deopotrivă în amândoi proorocii. Astfel, se trimiteau în Babilon de către unii din Ierusalim cuvintele cele proorocești la frații cei robiți, iar de la Babilon se trimiteau la Ierusalim cuvintele lui Iezechiel.
Iezechiel mărturisea poporului său din Babilon că este adevărată proorocia lui Ieremia din Ierusalim, iar Ieremia dădea mărturisiri despre adevărata proorocie a lui Iezechiel. Însă acele proorocii nu se credeau de către iudeii cei răzvrătiți și puțini în credință, pentru că, abătându-se spre înșelăciunea închinării de idoli, puneau toată credința lor în proorocii cei mincinoși; iar pe sfinții prooroci, care cu Duhul lui Dumnezeu prooroceau adevărul, îi socotea mincinoși. Pentru aceea ierusalimitenii chinuiau pe Ieremia, iar pe Iezechiel, care era în robia Babilonului, îl munceau în legături, precum îi zisese Domnul înainte, grăindu-i: S-au dat legături asupra ta și te vor lega cu ele.
Sfântul Iezechiel era atât de mare înaintevăzător, încât pe cele ce se făceau departe, le vedea ca pe cele ce erau înaintea ochilor. Pe când era în Babilon, vedea cele ce se făceau în Ierusalim și le spunea popoarelor care erau în robie cu dânsul. Într-o vreme a fost răpit din Babilon de înger și dus în Ierusalim și a fost pus în biserica lui Solomon. Acolo a văzut pe idolii care stăteau înăuntru și afară, ca o urâciune a pustiirii la loc sfânt, și slujirile cele spurcate care li se făceau; pe oamenii cei mai mari ai lui Israil, aducând tămâie idolilor; preoții întorcându-și fața de la scaunul lui Dumnezeu și închinându-se soarelui, și femeile care ședeau plângând lângă Tamuza, ce se zice de elini Adonida sau necurata Afrodită, ucisă de un vier sălbatic și cinstită între zei de cei păgâni și de evreii cei răzvrătiți. Iar slava lui Dumnezeu o vedea după asemănarea celei văzute mai înainte la râul Hovar, care, fiind mâniată, se sfătuia să iasă din biserică, lăsând-o pustie. El a auzit pe Domnul grăind către dânsul: Fiul omului, au doară mică este fărădelegea aceasta pe care o fac popoarele acestea, precum vezi? Ei au umplut pământul de necurății și s-au sfătuit să Mă întărâte și să Mă lepede. Deci, le voi face și izbândire întru mânia Mea și nu-i va cruța ochiul Meu, nici îi va milui; și când vor striga cu glas mare spre urechile Mele nu-i voi auzi.
Atunci s-a auzit glasul lui Dumnezeu, strigând cu groază și cu frică către prooroc, zicând astfel: S-a apropiat izbândirea și pieirea cetății; deci, să aibă fiecare în mâini arme de ucidere! Domnul zicând aceasta, au ieșit șase bărbați înfricoșați, înarmați cu săbiile trase, iar în mijlocul lor era un bărbat îmbrăcat în veșminte de in, având călimări și trestie de scris, și a zis Domnul către dânsul: Treci prin mijlocul cetății Ierusalimului și fă semn în fruntea bărbaților și robilor Mei, care pătimesc durere în inimile lor, care suspină și plâng pentru fărădelegi în cetatea aceasta, și pe cei aleși ai mei îi vor feri de pedeapsă.
Deci, s-a dus bărbatul acela îmbrăcat cu haine de in și a făcut semn pe fruntea acelor popoare, care cu adevărat slujeau adevăratului Dumnezeu. Semnul acela era o slovă grecească, care se chema „Tau” și care se asemăna cu cinstita Cruce. În urma bărbatului aceluia care străbătea cetatea cu cuviință preoțească și însemna pe robii lui Dumnezeu, au fost trimiși cei șase bărbați înfricoșați. Aceia închipuiau pe cei șase voievozi ai puterilor haldeiești și care erau să vină cu Nabucodonosor, spre pierderea Ierusalimului. Domnul cel mâniat a grăit către cei șase bărbați: Mergeți după el prin cetate și loviți! Să nu aveți nici o milă și ochiul vostru să fie necruțător! Nu cruțați, nici nu miluiți, nici pe bătrâni, nici pe tineri, nici pe femei, nici pe fecioare și nici pe prunci; ci ucideți pe toți, începând de la preoții cei sfinți și de la bărbații cei mai mari; iar peste cei care este semnul Meu, de aceia să nu vă atingeți.
Sfântul prooroc a văzut uciși din amândouă părțile, în răpirea aceea, toată rânduiala și vârsta poporului Ierusalimului, precum era să se săvârșească în faptă. Atunci a căzut cu fața la pământ, înaintea Domnului, strigând: Amar, amar mie, Doamne, că voiești să pierzi rămășițele lui Israil, vărsând mânia Ta peste Ierusalim! După aceasta a văzut iar pe bărbatul acela cu haină de in, care, întorcându-se la Domnul, a zis: Doamne, am făcut precum mi-ai poruncit. Domnul i-a poruncit iar ca să ia cu pumnii cărbuni de foc din mijlocul roților heruvimilor și să-i verse peste tot Ierusalimul, ca acela nu numai de sabie, dar și de foc să se ardă de haldei. După răpirea și vedenia aceea, proorocul s-a aflat iar între haldei la locul său; iar cele văzute s-au împlinit îndată.
Sfântul Iezechiel a proorocit și asupra popoarelor dimprejur, care au râs de pedeapsa ce a venit asupra Ierusalimului de la Dumnezeu, adică asupra amonitenilor, a moabitenilor, a edomitenilor, a filistenilor, a idumeilor, a celor din Tir și Egipt, care era să vie asupra lor prin haldei, pentru că s-au bucurat de risipirea și pustiirea Ierusalimului. Împlinindu-se toate acestea, a proorocit mai pe urmă despre potolirea mâniei dumnezeiești, cea asupra evreilor, și de întoarcerea lor de la Babilon la moștenirea lor, de îngrădirea și înnoirea cetății și a bisericii; pentru că el a fost al doilea rând răpit de mâna Domnului în pământul Iudeei.
Acum Ierusalimul fiind dărâmat și pustiit, el a văzut într-o descoperire, ce i s-a făcut acolo, locul Ierusalimului măsurându-se prin porunca lui Dumnezeu și zidindu-se cetatea și biserica Domnului și slava lui Dumnezeu umplând biserica sa, precum se scrie mai pe larg despre aceasta în prooroceasca lui carte. Sub toată acea vedenie se închipuia cu taină eliberarea noastră din robia vrăjmașului și rânduiala Bisericii lui Hristos, care era să fie prin arătarea în trup a Dumnezeului Celui născut din Preacurata Fecioară, pe care proorocul acesta a numit-o ușă încuiată și de nimeni deschisă, decât numai de Dumnezeu.
Lui i s-a descoperit de la Dumnezeu și despre învierea morților. El se vedea că era răpit de mâna lui Dumnezeu și pus în mijlocul unui câmp, care era plin de multe oase de oameni. Acele oase toate, prin cuvântul lui Dumnezeu, au primit carne și, venind asupra lor duhul, au înviat, s-au sculat pe picioarele lor și s-a făcut o adunare foarte mare și a zis Domnul: Voi deschide mormintele voastre și vă voi scoate dintr-însele!
Încă și despre multe alte taine dumnezeiești, care erau să vină în anii cei mai de pe urmă în arătata săvârșire, s-au făcut descoperiri proorocului lui Dumnezeu. El le-a vestit pe toate mai înainte și le-a scris în cartea sa; iar cel ce voiește să le știe, să citească acolo. Iar noi, scurtând cuvântul, aceasta o vom pomeni despre dânsul, numai de la acei povestitori vrednici de credință, căci și dânsul a fost făcător de minuni ca și Moise și a fost despărțitor de ape. Căci, odată, adunându-se la dânsul lângă râul Hovar mult popor evreiesc, au năvălit asupra lor tâlharii haldeilor, iar el a făcut cu rugăciunea sa de s-a despărțit apa râului și a dat calea uscată popoarelor celor prigonite, ca să scape în partea cealaltă. Popoarele evreiești au trecut pe uscat, iar haldeii, care au îndrăznit a alerga după dânșii pe aceeași cale, au fost acoperiți de apă și au pierit. Judecând în Babilon seminția lui Dan și a lui Gad și văzându-i că nu cinsteau pe Domnul, ci prigoneau pe cei ce păzeau legea Lui, a trimis asupra locașurilor lor balauri și jivine, care mâncau pe copii și dobitoacele lor. Apoi, fiindu-i milă de rana cea aducătoare de moarte a acelora, a izgonit de la dânșii balaurii și jivinele cu rugăciunea.
Într-o vreme de foamete a înmulțit popoarelor hrană îndestulată, cu rugăciunile sale către Dumnezeu, și pe cei slăbiți de foame până la moarte, i-a întors la viață de la porțile morții. După aceea, el s-a sfârșit cu sfârșit mucenicesc; căci, văzând pe poporul său, care era cu dânsul în robie, că se împărtășea la slujirea idolilor cu haldeii și se obișnuise la toate lucrurile cele necurate ale acelora, îi mustra și-i îndemna să înceteze cu acele fărădelegi, îngrozindu-i cu mânia lui Dumnezeu. De aceea, mai-marele evreilor, care se dăduse la păgânătatea haldeiască, umplându-se de mânie, l-a ucis pe el, rupându-l cu caii.
Iar trupul lui cel rupt, adunându-l popoarele, l-au îngropat în satul Maur, în mormântul lui Sim și al lui Apfaxis, strămoșii lui Avraam. Acolo se adunau la mormântul lui mulțime de popoare evreiești, unde săvârșeau rugăciunile lor către Domnul Savaot, Căruia se cuvine slava, în vecii vecilor. Amin.
Cuviosul Simeon cel nebun pentru Hristos și Sfântul Ioan Pustnicul
Pe vremea dreptcredinciosului împărat Iustinian, popoarele iubitoare de Hristos venind în Sfânta Cetate a Ierusalimului, la praznicul înălțării cinstitei și de viață făcătoarei Cruci a Domnului, doi tineri, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au plecat din Siria la Ierusalim, să se închine cinstitului lemn al Sfintei Cruci. Numele unuia era Ioan, iar al celuilalt Simeon, fiind amândoi de neam bun și bogați. Ioan era în vârstă de 24 de ani și, având femeie tânără, petrecea lângă tatăl său cel îmbătrânit, deoarece maica lui murise. Simeon era neînsurat, avea o maică văduvă și bătrână, în vârstă de 80 de ani. Amândoi acești tineri se întovărășiseră între dânșii cu dragostea lui Hristos, ca unii ce erau din aceeași țară și au petrecut în Ierusalim multe zile, cercetând împreună sfintele locuri și închinându-se. Pe când se întorceau ei într-ale lor, s-au pogorât în valea Ierihonului și, mergând pe sub munte, au trecut pe lângă cetate.
Văzând ei mânăstirile dimprejurul sfântului Iordan, Ioan a zis către Simeon: „Știi oare cine viețuiește în acele locașuri?” Simeon a zis: „Cine viețuiește într-însele?” Ioan a răspuns: „Acolo viețuiesc îngerii lui Dumnezeu”. Simeon, minunându-se și suspinând, a zis: „Putem oare să-i vedem?” Ioan a zis: „De vom vrea să primim o viață ca a lor, apoi cu adevărat ne vom îndulci de vederea feței și de vorbele lor”. Deci, ei ședeau în cale amândoi călări. Apoi, descălecând de pe cai, i-au dat slugilor lor, zicând: „Mergeți încet înaintea noastră”. Slugile mergeau înainte cu caii, iar ei, urmând de departe, vorbeau cum ar putea să-și mântuiască sufletele lor. Mergând încetișor, au ajuns la o răspântie, de unde era o cale care ducea către locul unde li se cădea să meargă, iar altă cale mergea spre Iordan, de unde se vedeau acele mânăstiri. Ioan a zis către Simeon, arătând cu degetul calea ce duce spre Iordan: „Aceasta este calea care duce la viață!” Iar spre calea ce era spre Siria, a zis: „Aceasta este calea ce duce la moarte! Deci, să stăm, frate, la această răspântie și să ne rugăm lui Dumnezeu, ca să ne povățuiască pe care cale să mergem”.
Plecându-și ei genunchii, au început a se ruga Domnului cu căldură, zicând: „Doamne, Dumnezeule, Cel ce voiești să se mântuiască toată lumea, arată voia Ta robilor Tăi și ne îndreptează calea pe care vom merge”. Rugându-se din destul, au aruncat sorți și a căzut soarta ca să meargă pe calea ce ducea la Iordan. Atunci ei s-au umplut de mare bucurie duhovnicească și cu smerenie au mulțumit lui Dumnezeu. Deci și-au uitat părinții, unul pe tată și femeie, iar altul pe maica sa și, defăimându-și averile, au socotit întru nimic toate cele frumoase și dulci ale acestei lumi.
Cuprinzându-se în brațe unul cu altul și sărutându-se cu sărutare sfântă, au pornit pe calea ce duce spre Iordan și pe care cu adevărat au ajuns la viața veșnică. Ei alergau cu bucurie la Mormântul lui Hristos cel primitor de viață, ca Petru și Ioan, întărindu-se și îndemnându-se unul pe altul. Pentru că Ioan se temea ca Simeon, de dorința mamei lui cea bătrână, să nu se întoarcă de la scopul cel bun. Iar Simeon, de asemenea, se temea de Ioan ca nu cumva, dragostea femeii cu care se însoțise de curând, să-l distragă de la acelea ce le erau puse înainte, ca magnetul pe fier.
Drept aceea își întindeau unul către altul cuvinte duhovnicești, învățătoare și mântuitoare. Ioan zicea către Simeon: „Iubite frate, nu te lenevi, nici nu slăbi, căci nădăjduiesc spre Domnul că Acela în ziua de azi iarăși ne-a născut pe noi. Și ce folos poate să ne fie nouă din deșertăciunile lumești? Și ce ajutor vom afla din bogății în ziua judecății? Oare nu ne vom vătăma mai mult? Asemenea și tinerețile și frumusețile noastre cele trupești, oare pururea le vom petrece? Nu se vor schimba oare în bătrânețe? Oare nu ne va ajunge moartea? Noi nu suntem înștiințați că vom ajunge la bătrânețe, pentru că și cei tineri mor, neașteptând moartea”. Simeon a grăit iarăși către Ioan: „Eu, frate, n-am nici tată, nici frați, nici surori, decât numai pe o singură mamă, care m-a născut și care acum a îmbătrânit. Pe mine nu mă doare inima atât de dânsa, dar mă întrebam în inima mea pentru tine, ca să nu te abați din această cale bună, din pricina dorinței femeii tale cea frumoasă și iubită, cu care te-ai unit de curând prin nuntă”. Astfel vorbeau ei între dânșii pe când călătoreau.
Ei s-au rugat lui Dumnezeu și pentru aceasta, ca să le înștiințeze voia Sa, în care anume mânăstire să se tundă în călugărie. Și și-au pus un semn ca acesta: în care mânăstire vor afla porțile deschise, în aceea le poruncește Dumnezeu să intre. Deci s-a întâmplat de au mers la mânăstirea Cuviosului Gherasim, în care era egumen un bărbat insuflat de Dumnezeu, cu numele Nicon. Aceluia i s-a vestit mai întâi de la Dumnezeu de venirea acestor doi tineri aprinși de dumnezeiasca dragoste. Pentru că Nicon a văzut pe Domnul într-acea zi, în vedenia visului, zicând către el: „Scoală și deschide ușile ogrăzii, ca să intre aici oile Mele”.
Egumenul, deșteptându-se, a mers și a deschis porțile mânăstirii și ședea acolo, așteptând venirea oilor lui Hristos. Apropiindu-se Ioan și Simeon de mânăstirea lui și văzând porțile deschise și pe stareț șezând în poartă, s-au bucurat cu bucurie mare. Deci, Ioan a zis către Simeon: „Bun este acest semn, frate, că mânăstirea este deschisă și portarul șade ca și cum ea așteaptă venirea noastră. Venind ei la poartă, egumenul s-a sculat și le-a zis: „Bine ați venit, mielușeii lui Hristos”. Și, primindu-i cu dragoste, i-a dus în mânăstire și i-a ospătat cu trupească și duhovnicească hrană și i-a odihnit în noaptea aceea ca pe niște străini.
A doua zi le-a zis: „Frumoasă și plăcută este lui Dumnezeu dragostea voastră, pe care într-un suflet o aveți către Dânsul. Însă trebuie ca și voi să o păziți cu dinadinsul, ca nu cumva să o stingă în voi vrăjmașul mântuirii voastre. Bună este alergarea voastră, însă sunteți datori să nu slăbiți în alergare, până ce veți ajunge cununile. Bun este scopul vostru, însă nu fiți fără de grijă, ca să nu se răcească căldura cea duhovnicească, care este acum în inimile voastre. Bine este a cinsti mai mult pe cele veșnice, decât pe cele vremelnice. Bine este a sluji și părinților celor după trup, dar fără de asemănare este mai bine a plăcea Părintelui celui ceresc. Buni sunt frații cei după trup, dar cei duhovnicești sunt mai folositori. Buni sunt prietenii pe care îi aveți în lume, dar mai bine este a câștiga prieteni pe sfinții plăcuți lui Dumnezeu. Buni sunt apărătorii și mijlocitorii pe care îi aveți către boieri, dar nu sunt așa cum sunt îngerii cei ce mijlocesc pentru noi către Dumnezeu. Bine este a face milostenie săracilor pentru Dumnezeu, dar nici o jertfă nu este atât de bine primită lui Dumnezeu, precum este jertfirea sufletului și a voii pentru Domnul. Dulce este sațiul vieții acesteia, dar nu este întocmai cu sațiul Raiului. Frumoasă este bogăția și iubită de toți oamenii, dar nu este asemenea cu acele vistierii, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit. Bine este a ostăși cineva împăratului celui pământesc, dar de puțină vreme și cu multă primejdie se face acea ostășire; iar a se face cineva ostaș Împăratului ceresc, este a dănțui peste toată puterea cea potrivnică”.
Acestea și cele asemenea cu acestea grăind către ei cuviosul egumen și văzând lacrimile ce ieșeau din ochii lor, a zis către Simeon: „Nu dori, nici nu plânge pentru căruntețile stăpânei maicii tale, căci pentru ostenelile tale, Dumnezeu poate mai bine să o mângâie, decât dacă ai fi tu lângă ea. Și chiar dacă nu vei fi departe de dânsa n-ai putea ști dacă tu o vei îngropa pe ea sau ea, pe tine și ai fi murit fără de plăcerea lui Dumnezeu, neavând ceva ca să te poată izbăvi de răutățile cele ce vor să fie după moarte. Căci nici lacrimile cele de maică, nici dragostea cea de tată, nici bogăția, nici slava, nici însoțirea femeii și nici iubirea fiilor nu pot să roage pe Judecătorul cel înfricoșat, fără numai viața cea îmbunătățită, nevoințele și ostenelile suferite pentru Dumnezeu”.
Apoi, întorcându-se către Ioan, i-a zis: „O, fiule, să nu-ți aducă vrăjmașul niște gânduri ca acestea și să-ți zică în mintea ta: „Cine afară de mine va sprijini și va hrăni bătrânețile tatălui meu? Cine va potoli tânguirea soției mele? Pentru că de i-ați lăsat pe dânșii să slujească altui dumnezeu, iar voi v-ați fi dus la altul, cu dreptate v-ați fi îngrijit de dânșii; dar deoarece unul și același este Dumnezeu, Căruia ați încredințat pe părinții voștri și pentru a Cărui dragoste i-ați lăsat pe ei, fiți încredințați că El singur se va îngriji de dânșii. Încă și la aceasta să vă mai gândiți, că pe când erați în lume și slujeați Domnului cu cinste, bunătatea Domnului se îngrijea de voi și vă umplea casele voastre de toate bunătățile, cu atât mai vârtos acum se va îngriji de casele voastre, fiindcă ați venit ca să-i slujiți Lui cu toată inima, vrând să-I plăceți și mai bine. Fiilor, aduceți-vă aminte de cuvântul Domnului, când a zis către cel ce a vrut să meargă în urma Lui: Doamne, poruncește-mi ca mai întâi să merg să îngrop pe tatăl meu. Iar Domnul i-a grăit: Lasă pe cei morți să-și îngroape morții lor, iar tu vino după Mine.
Deci și voi, cu voie neschimbată și cu inimă neîndoită, să alergați în urma lui Hristos. Că de v-ar fi chemat pe voi un împărat pământesc și vremelnic, vrând să vă facă în palatele lor postelnici sau sfetnici, oare n-ați fi lăsat casele voastre și n-ați fi mers cu sârguință la împărat, să stați înaintea lui cu slavă și cinste și să vă îndulciți de vederea feței lui? Desigur, aceasta ați fi făcut-o pentru puțină vreme, în care el ar fi voit să vă cinstească pe voi înaintea boierilor săi”. Iar Ioan și Simeon i-au zis: „Adevărat, așa este, părinte!”
Atunci cuviosul egumen a grăit către dânșii: „Suntem datori ca și cu mai multă sârguință și osârdie să alergăm la chemarea Împăratului ceresc, Cel ce ne cheamă la cinstea aceea, căreia nici o altă înaltă cinste lumească nu poate să se împotrivească sau să se asemene. De aceea suntem datori a asculta pe Dumnezeu, Cel ce ne cheamă pe noi la Dânsul, aducându-ne aminte de dragostea Sa cea către noi, pentru care chiar pe Fiul Său Unul născut nu L-a cruțat, ci L-a dat pentru noi morții, ca să ne facă pe noi fii ai Săi. Și chiar de am vărsa tot sângele nostru pentru aceasta, nimic vrednic n-am răsplăti pentru bunătatea și dragostea Lui arătată spre noi; pentru că sângele robilor nu este asemenea cu sângele împărătesc”.
Cuviosul Nicon, bărbatul cel insuflat de Dumnezeu, grăind aceste cuvinte către tinerii mireni, cu toate că cunoștea osârdia lor cea curată către Domnul, îi sfătuia să nu primească îndată chipul monahicesc, ci să mai aștepte câtăva vreme, până ce singuri pe dânșii se vor ispiti, adică de vor putea suferi greutatea nevoinței monahicești, știindu-i crescuți cu hrană dulce și îmbrăcați în haine moi. Dar ei, căzând la picioarele lui, îl rugau cu lacrimi să-i tundă și să-i îmbrace în schima monahală.
După aceasta, starețul, vrând să-i ispitească pe ei, a luat la o parte pe Ioan și i-a zis lui: „Acum eu am sfătuit pe prietenul tău, ca până la anul să mai petreacă în chipul mirenesc”. Atunci Ioan a răspuns: „De voiește el, petreacă cum voiește; dar eu nu pot suferi atâta vreme până la tundere; de aceea, mă rog, părinte, ca îndată să săvârșești asupra mea, ceea ce dorește sufletul meu”. Simeon, văzându-i pe ei vorbind de o parte, a zis către stareț: „Nu pierde vremea, părinte, ascultând cuvintele lui Ioan. Pentru că se cutre-mură inima mea pentru dânsul, ca să nu tânjească pentru soția sa cea bogată și atât de frumoasă, cu care s-a însoțit anul acesta și nu cumva pentru aceasta să nu cadă din dragostea lui Dumnezeu”.
Atunci Ioan a grăit cu lacrimi către stareț, pentru că era foarte plecat spre lacrimi: „Rogu-mă ție, părinte, ca îndată să ne călugărești pe noi, pentru ca să nu pierdem pe iubitul meu frate, care are o maică ce îl iubește foarte mult și care nu poate trăi fără de vederea feței lui. Deci, mă tem pentru dânsul, ca nu cumva, aducându-și aminte de dragostea maicii sale, să se lipsească de dragostea lui Dumnezeu. De aceea, nu voi înceta de a mă îngriji, până ce nu îl voi vedea pe el călugărit”. Atunci starețul, văzând grija cea mare ce o aveau unul pentru altul și fiind încredințat că Dumnezeu nu rușinează, nici trece cu vederea pe cei ce aleargă la Dânsul din tot sufletul și cu credință neîndoită, i-a dus pe ei în biserică și, tunzându-i, i-a îmbrăcat în chipul celor noi începători. Pe când se săvârșea călugăria lor, Ioan plângea foarte tare, iar Simeon în taină îl îmboldea pe el, poruncindu-i să tacă, fiindcă i se părea că plânge după tată și după femeia sa, dar acela plângea și vărsa lacrimi din căldura și dragostea inimii sale ce o avea către Dumnezeu.
După tundere și după săvârșirea Sfintei Liturghii, egumenul iarăși a ținut multă vreme cuvânt de învățătură către dânșii, deoarece el, având duh văzător, a înțeles că nu vor petrece mult în mânăstirea lui, chemându-i Dumnezeu pe dânșii la cea mai desăvârșită viață. Deci, ziua aceea fiind sâmbătă, egumenul voia ca a doua zi, Duminică, să pună desăvârșit pe dânșii haina cea călugărească a chipului îngeresc. Însă unii din frați grăiau către Ioan și Simeon: „Fericiți sunteți voi, că mâine dimineață aveți să vă nașteți din nou și să fiți curați, născuți ca din pântecele maicii voastre și vă veți curăți de păcatele voastre, ca și cum într-acea zi ați fi primit botezul”.
Dar ei, neînțelegând cele ce li se grăiau, se minunau și se spăimântau; și, alergând la sfântul egumen în seara sâmbetei, îl rugau pe el, zicând: „Nu ne boteza pe noi, părinte, că suntem creștini și fii de părinți creștini, curățiți deja prin baia Sfântului Botez”. Dar egumenul, nepricepând nimic din cuvintele lor, a zis către dânșii: „Cine voiește să vă boteze pe voi, fiilor?” Ei au zis: „Am auzit de la părinți că mâine de dimineață avem să ne botezăm”. Egumenul, înțelegând ceea ce li s-a vorbit lor de frați despre sfântul și îngerescul chip, a zis către dânșii: „Bine v-au spus părinții pentru că mâine de dimineață voim să vă îmbrăcăm pe voi în rânduiala cea desăvârșită a chipului cel îngeresc, care, ca un al doilea botez, vă va curăți de toate păcatele făcute în lume”.
Dar Ioan și Simeon nu știau ce este rânduiala cea desăvârșită a chipului îngeresc. Deci, egumenul a poruncit să cheme un frate, pe care, cu o Duminică înainte, îl îmbrăcase în rânduiala cea desăvârșită; și fiindcă fratelui acela nu i se împlinise șapte zile, purta încă toată îmbrăcămintea rânduielii celei sfinte, după așezământul mânăstiresc. Venind fratele acela, l-a rugat pe el ca îndată și în același timp, fiind seară, să-i îmbrace și pe ei într-un chip ca acela. Pentru că ziceau ei: „Nu știm de vom mai trăi peste această noapte și de vom ajunge ziua de mâine; căci ne temem să nu ne ducem din viața aceasta, neavând o cunună ca aceasta, o slavă și o bucurie, precum vedem la fratele acesta”.
Egumenul, înțelegând că ei văd o vedenie, a trimis pe fratele cel chemat, la chilia sa. Atunci Ioan și Simeon au zis către egumen: „Părinte, îndată să ne faci și pe noi astfel, precum este fratele acela; căci cu adevărat pe nici unul n-am văzut în mânăstirea ta, să fie într-o cinste ca aceasta, în care este fratele acela”. Egumenul i-a întrebat: „Ce ați văzut, fiilor, la acel frate?” Ei i-au răspuns: „Am văzut împrejurul capului lui o cunună luminoasă și oarecare fețe cu podoabă sfântă înconjurându-l cu lumânări, care cântau cu plăcere”. Egumenul s-a minunat de atâta curățenie sufletească a lor și a zis către dânșii: „Mâine de dimineață, cu darul Duhului Sfânt, și voi veți primi aceeași cunună și slavă în rânduiala cea sfântă”.
Sosind ziua Duminicii, egumenul a săvârșit acel sfânt chip asupra lor și amândoi vedeau unul la altul strălucind cunună deasupra capului, iar noaptea își vedeau fața unul altuia ca ziua. Sufletele lor s-au umplut de atâta bucurie, încât nu doreau să guste nici hrană și nici băutură. După primirea rânduielii celei desăvârșite, trecând două zile, li s-a întâmplat de au văzut pe fratele cel de mai înainte, îmbrăcat în haină de păr și făcând slujba mânăstirii, dar n-au văzut deasupra lui slava și cununa dintâi; deci, se minunau pentru aceea.
Simeon a zis către Ioan: „Să mă crezi, frate, că după săvârșirea celor șapte zile și noi nu vom mai vedea unul deasupra altuia cununa și strălucirea cea frumoasă, precum vedem acum”. Ioan a zis: „Dar ce voiești, frate, ca să-ți fie?” Simeon a zis: „Voiesc să mă asculți pe mine, ca, precum am fugit din lume, tot așa să fugim și de aici și să ieșim în viața pustnicească și liniștită. Pentru că, de când cinstitul egumen ne-a îmbrăcat pe noi în acest chip, s-a aprins inima mea cu o minunată dorire; iar sufletul nu voiește să vadă, nici să vorbească, nici să audă ceva de la cineva, ci dorește să petreacă cu totul depărtat de toți”. Ioan a zis: „Dar ce vom mânca în pustie?” Simeon a zis: „Ce mănâncă și ceilalți viețuitori ai pustiei, despre care am auzit ieri din gura egumenului, care ne învăța pe noi. Cel ce îi hrănește pe aceia, tot Acela ne va hrăni și pe noi. Deci, mi se pare că egumenul, vrând ca și noi să ne alegem viața pustnicească, ne-a vorbit mult despre cei care petrec în pustie”.
Ioan a zis: „Dar încă nu am învățat cântarea de psalmi, după rânduiala mânăstirii”. Simeon a răspuns: „Cel ce a mântuit pe cei ce i-au plăcut mai înainte de David, Acela ne va mântui și pe noi! Și, precum pe David care păștea oile în pustie, l-a învățat a alcătui psalmi, tot așa ne va învăța și pe noi! Deci, ascultă-mă pe mine, frate, precum împreună ne-am dat lui Dumnezeu, tot așa împreună să-i slujim Lui”. Ioan a zis: „Vom face precum voiești; dar cum vom ieși din mânăstire, de vreme ce porțile se închid noaptea?” Simeon a zis: „Cel ce ne-a deschis nouă ziua, tot Acela ne va deschide și noaptea!”
Astfel, alcătuind și întărind sfatul între ei și apropiindu-se noaptea, egumenul a văzut în vis pe un bărbat cu sfântă podoabă, deschizând porțile mânăstirii și zicând: „Oile lui Hristos, ieșiți la pășunea voastră!” Deci, deșteptându-se îndată, a alergat la poartă și a găsit-o deschisă. Socotind el că Simeon și Ioan au ieșit acum, ședea îngrijorat suspinând și zicând: „N-am fost vrednic eu, păcătosul, ca să primesc rugăciunile părinților mei; căci ei mi-au fost mie părinți și învățători, iar nu eu lor. O, câte pietre scumpe – precum zice Scriptura – necunoscându-se, se tăvălesc pe pământ, văzute de mulți, dar necunoscute de mulți!”
Acestea zicând în sine egumenul și întorcându-se, iată, robii lui Hristos mergeau de la chilie spre poartă, ca să iasă din mânăstire. Egumenul a văzut că mergeau înaintea lor niște tineri preafrumoși, cu făclii luminoase. Dar Ioan și Simeon nu vedeau pe acei tineri. Ei, văzând porțile deschise, s-au bucurat foarte mult că nu s-au lipsit de nădejdea lor. Dar când au văzut lângă poartă pe stareț, s-au temut și voiau să se întoarcă, pentru că nu știau că este egumenul. Iar el i-a chemat, zicându-le: „Nu vă temeți, fiilor; veniți în numele Domnului!” Ei, cunoscând că este egumenul, mai mult s-au bucurat și au cunoscut că Dumnezeu, Care i-a descoperit venirea lor, i-a arătat și plecarea lor.
Deci, închinându-se starețului, au zis: „Îți mulțumim, părinte, și nu știm ce fel de mulțumire vom da lui Dumnezeu și cinstitului tău cap. Care din noi nădăjduia să se învrednicească de niște daruri ca acestea? Care împărat putea să ne cinstească pe noi cu o rânduială ca aceasta? Ce visterie putea să ne îmbogățească pe noi atât de mult? Ce baie putea să ne curețe sufletele noastre? Care părinți ar fi putut să ne iubească și să ne mântuiască pe noi ca tine, cinstite părinte? Tu ne ești nouă ca un tată și maică, după Hristos. Tu ne ești stăpân, păstor și povățuitor, care ne duce de mână. Prin tine am câștigat visteria cea nefurată și am aflat mărgăritarul mântuirii cel fără de preț. Știm cu adevărat puterea botezului celui de-al doilea, precum ne-au spus nouă părinții. Pentru aceea ne rugăm fericirii tale, părinte, să faci rugăciune pentru noi și să ne lași pe noi, robii tăi, să plecăm unde ne va povățui Dumnezeu. Căci Aceluia am dorit a-I sluji cu tot sufletul. Adu-ți aminte, părinte, de oile tale pe care le-ai adus lui Hristos spre jertfă”. Acestea le-au grăit ei cu multe lacrimi. Dar și egumenul plângea de bucurie duhovnicească, văzând atâta dorință către Dumnezeu din partea lor.
După aceasta, el, punând pe Simeon de-a dreapta, iar pe Ioan de-a stânga și ridicându-și mâinile spre cer, a început a se ruga astfel: „Dumnezeule cel drept și slăvit, Dumnezeule cel mare și tare, Dumnezeule cel mai înainte de veci și veșnic, ascultă-mă pe mine, păcătosul, în ceasul acesta. Ascultă-mă, Doamne, Cel ce Te-ai făgăduit să asculți pe toți cei ce îți slujesc Ție cu adevărat; îndreaptă pașii acestor robi ai Tăi și povățuiește picioarele lor în calea păcii. Fii ajutător acestor tineri fără de răutate și păzește-i ca pe niște porumbei. Ceartă duhurile cele necurate, ca să nu se apropie de acești prunci ai Tăi, ci să fugă departe de la fața lor. Apucă armă și pavăză și te scoală în ajutorul lor. Ridică sabie și îi apără pe ei împotriva celor ce-i gonesc. Zi fiecărui suflet: Mântuirea ta sunt Eu! Fă, ca să fugă din gândurile lor toată nerăbdarea și spaima, mândria și părerea de sine și toată răutatea să piară din mintea lor. Fă să se stingă toată aprinderea trupului, care se face din diavolească ispitire. Fă să se sfințească trupul și sufletul lor, iar duhul să se lumineze cu lumina darului Tău, ca să ajungă ei bărbați desăvârșiți prin creșterea cea duhovnicească. Fă să se învrednicească de partea plăcuților Tăi, să Te laude cu sfinții îngeri și totdeauna să se închine Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Unui Dumnezeu în Treime, în veci. Amin”.
Apoi, întorcându-se spre robii lui Hristos, le-a zis cu lacrimi: „O, bunii mei fii, Dumnezeu, pe Care L-ați ales și la Care ați alergat, să trimită îngerul Său înaintea feței voastre, ca să se facă fără frică calea înaintea picioarelor voastre și să meargă înaintea voastră, izbăvindu-vă de toate puterile cele potrivnice, precum a izbăvit pe Iacov de Lavan și de Isav și pe Daniil din gura leilor”. Apoi, cuprinzându-i în brațele sale, grăia către Dumnezeu: „Dumnezeule, mântuiește pe cei ce Te-au iubit cu toată inima, că drept ești, Doamne. Nu lăsa pe cei ce au lăsat toate cele deșarte pentru Tine”. Apoi a mai zis către dânșii: „Fiilor, păziți-vă, că mergeți la înfricoșat și nevăzut război, dar nu vă temeți, că Dumnezeu este puternic să nu dea asupra voastră ispite mai presus de măsura voastră. Nevoiți-vă, fiilor, ca să nu vă biruiască vrăjmașul. Stați cu vitejie, având ca pavăză sfânta rânduială monahicească a chipului îngeresc. Aduceți-vă aminte de Cel ce a zis: Oricine punând mâna pe plug și căutând înapoi, nu este îndreptat întru împărăția lui Dumnezeu. Să nu fiți leneși sau trândavi, începând această cale a Domnului, ca nu și vouă să vi se împlinească pilda despre cel ce a început a zidi turn și nu l-a putut săvârși. Deci, îmbărbătați-vă, o, fiilor, știind că mic este războiul, dar mare este cununa; de puțină vreme este osteneala, dar veșnică va fi odihna”.
Îndeletnicindu-se ei în niște vorbiri ca acestea, sosise ceasul ca să toace de Utrenie și era vremea să iasă din porțile mânăstirii. Simeon, ducând pe egumen deosebit, i-a zis: „Părinte, mă rog ție, fă rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu pentru fratele meu, Ioan, ca să i se șteargă din minte pomenirea soției lui; ca nu cumva să mă lase întru ispitele vrăjmașului, căci mă voi topi de jale pentru despărțirea lui. Roagă încă pe Dumnezeu și pentru tatăl lui, care l-a născut, ca să nu se mâhnească pentru fiul care l-a părăsit”. Asemenea și Ioan, luând deosebit pe stareț, i-a zis: „Părinte, să nu uiți în sfintele tale rugăciuni pe fratele meu, Simeon, ca să nu fugă de la mine la maica sa, atrăgându-se spre dânsa din dragoste, căci astfel ne vom afla în furtună, pătimind înecare”. Starețul s-a minunat de o dragoste ca aceea, ce era între dânșii și, făgăduind că se va ruga pentru dânșii, i-a binecuvântat, îngrădindu-i cu semnul Sfintei Cruci și i-a liberat cu pace.
Ioan și Simeon, robii lui Hristos, ducându-se de la cuviosul egumen, grăiau: „Dumnezeule, pentru rugăciunile robului Tău și a părintelui nostru Nicon, du-ne singur unde este voia Ta, că suntem străini și nu știm nici locul, nici țara unde ne vom duce; ci, venind la Tine, ne-am dat în această pustie adâncă spre moarte”. Apoi Ioan a zis către Simeon: „Frate, ce vom face acum? În ce parte ne vom duce?” Simeon a răspuns: „Să mergem spre dreapta, că toate cele ce sunt spre dreapta sunt bune”. Deci, au mers spre partea dreaptă. Aceea a fost cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care nu lasă pe robii Săi.
Mergând ei din destul, s-au apropiat de Marea Moartă și au aflat aproape de mare și de râul Iordan, unde intra în mare, un loc frumos și o chilie, în care petrecuse un stareț oarecare, viețuitor în pustie, și care se mutase către Domnul cu câteva zile mai înainte de sosirea lor. Acolo erau și puține vase și grădină care avea verdețuri sădite, cu care se hrănea răposatul stareț. Robii lui Hristos, văzând aceea, s-au veselit foarte mult, ca și cum ar fi aflat cineva o vistierie bogată. Ei au mulțumit lui Dumnezeu și, sălășluindu-se acolo, au început a viețui. Dar nu după multă vreme diavolul, vrăjmașul sufletelor noastre, nesuferind viața cea plăcută lui Dumnezeu a robilor lui Hristos, a început a se lupta împotriva lor. Căci acela a adus aminte lui Ioan de femeie și de tată, iar lui Simeon de dragostea maicii sale. Ei, dacă s-au văzut unul pe altul mâhniți, îndată au grăit unul către altul: „Stai, frate, să ne rugăm împreună Stăpânului nostru Iisus Hristos, ca să ne păzească de meșteșugirile vrăjmașului, cu rugăciunile Sfântului Nicon, starețul nostru”.
Rugându-se ei, ajutorul lui Dumnezeu a venit degrabă, căci s-a gonit de la dânșii asuprelile potrivnicului. Uneori, ispititorul le aducea pofta de mâncare de carne și de băutură de vin. Alteori le arăta în vis pe părinți și pe rudenii, unii plângând pentru dânșii, iar alții ospătându-se. Uneori îi arunca la trândăvie și în lenevire, iar alteori voia să-i înspăimânte prin năluciri înfiorate. Deci le venea în gând să se întoarcă în mânăstire, ca și cum le era nesuferită viața pustnicească. Acel vrăjmaș se sârguia în multe feluri să împiedice alergarea cea bună a nevoitorilor aleși. Dar ei, aducându-și aminte de făgăduințele lor și de cununile cele luminate, pe care le văzuseră la început unul asupra altuia, de învățătura starețului lor și de lacrimile vărsate, se întăreau întru Domnul și, simțind adeseori în inimile lor o oarecare dulceață duhovnicească, se mângâiau.
După o împotrivire bărbătească contra ispitelor vrăjmașului, li se arăta în vis Cuviosul Nicon, uneori sfătuindu-i, alteori făcând rugăciuni lui Dumnezeu pentru dânșii, iar alteori învățându-i psalmi și rugăciuni. Ei, deșteptându-se, își aduceau aminte de cele ce îi învăța sfântul în vis și aveau bucurie mare. Chiar și mâhnirea care li se făcea din aducerea aminte a celor de acasă, le-a ușurat-o Domnul după doi ani, prin niște descoperiri ca acestea: Simeon vedea noaptea în vedenia visului, că cercetează în casa ei pe maica sa și grăia către dânsa în limba siriană: „Maică nu te îngriji, că nouă ne este bine. Eu și domnul Ioan suntem sănătoși, suntem rânduiți în palatele împărătești, purtăm cununi cu care ne-a încununat Împăratul și ne-a împodobit cu haine luminoase. Spune și tatălui lui Ioan să nu se întristeze pentru fiul său și să nu vă îngrijiți de noi”.
O vedenie ca aceasta de multe ori i se făcea lui Simeon. Deci, din aceea a cunoscut că atunci maica lui nu se mai îngrijește de dânsul, fiind mângâiată de Dumnezeu. Asemenea, arătându-i-se și lui Ioan în vedenia visului o oarecare față prealuminoasă, îi zicea: „Iată, pe tatăl tău l-am făcut fără mâhnire, mutându-l la odihnă și la bucurie. Asemenea și pe femeia ta o voi lua întru împărăția Mea în aceste zile”. Ioan și Simeon, spunând unul altuia niște vedenii ca acestea, se bucurau în sufletele lor și se veseleau întru Dumnezeu, Mântuitorul lor. De atunci nici un fel de grijă nu mai aveau, adică unul de tatăl și de femeia sa, iar altul de maica sa, ci grija lor era ca ziua și noaptea să laude pe Dumnezeu. Aceasta era osteneala lor cea fără de pregetare și grija cea fără de grijă, ca să facă neîncetat rugăciuni. Deci, nu după multă vreme, s-au făcut vase vrednice ale Sfântului Duh, învrednicindu-se de vederea dumnezeieștilor descoperiri. Ei uneori viețuiau deosebit unul de altul, dar nu departe; ci numai ca la o azvârlitură de piatră. Când unuia îi venea un gând potrivnic, îndată alerga la celălalt, pentru că unul altuia își descopereau gândurile și astfel goneau asupririle celui potrivnic.
Trecând câtăva vreme, fericitul Simeon, șezând la locul său deosebit, s-a pomenit în răpire și s-a văzut pe sine că se întorsese în patria sa, cetatea Emesa și cerceta pe maica sa cea bolnavă, către care a zis: „O, maică, cum petreci?” Iar ea a răspuns: „Bine petrec, fiule”. El a zis către dânsa: „Mergi la Împărat fără să te temi de nimic, căci eu L-am rugat pentru tine și ți-am pregătit un locaș și, de va voi El, apoi și eu voi veni la tine!” După această vedenie, Simeon, venindu-și în sine, a cunoscut că într-acel ceas a murit maică-sa și, alergând degrabă la fratele Ioan, l-a rugat pe el ca să se roage pentru sufletul maicii sale.
Deci și el însuși plecându-și genunchii, se ruga cu lacrimi, zicând: „Dumnezeule, Cel ce ai binevoit a primi jertfa lui Avraam și nu ai lepădat jertfele lui Ieftae, nici ai trecut cu vederea darurile lui Abel, și pentru Samuil, pruncul Tău, ai arătat-o pe maica lui, proorocița Ana; Tu, Doamne, Doamne al meu, pentru mine robul Tău, primește sufletul maicii mele celei bune. Adu-ți aminte de durerile și ostenelile ei cele pentru mine. Adu-ți aminte de suspinele și lacrimile ei, pe care le-a vărsat când am venit la Tine. Adu-ți aminte de laptele ei, cu care m-a hrănit, nădăjduind să aibă mângâiere și ajutor de la mine, dar n-a câștigat cele dorite. Nu uita, Stăpâne, tânguirile inimii ei pentru mine, când am lăsat-o pe ea pentru Tine. Adu-ți aminte câte nopți nu a fugit somnul de la ochii ei, aducându-și aminte neîncetat de tinerețile mele și de sărăcia sa.
O, cât o durea inima, privind la hainele mele, în care acum nu se mai îmbrăca mărgăritarul ei cel de mult preț. Adu-ți aminte de câtă bucurie și veselie am lipsit-o pe ea prin plecarea de la dânsa, ca să-Ți slujesc Ție, Dumnezeul și Stăpânul meu. Dă-i ei păzitor tare pe îngerul Tău, ca să-i păzească sufletul ei de duhurile cele viclene și nemilostive din văzduh, care voiesc să înghită pe toți. Poruncește Dumnezeul meu, ca sufletul ei să se despartă de trup fără de durere și fără de frică și iartă-i ei toate greșelile ce le-a făcut în această viață. Astfel, Dumnezeule și Dreptule Judecător, să nu o duci pe ea din mâhnire în mâhnire, din primejdie în primejdie și din suspin în suspin. Ci, în loc de mâhnirea ce a suferit-o pentru mine, unul născut fiul său, dă-i ei bucurie și în loc de lacrimi, veselia cea pregătită sfinților Tăi”.
Deci, rugându-se și Ioan împreună cu dânsul pentru sufletul celei moarte și sculându-se de la rugăciune, Ioan mângâia pe Simeon, zicând: „Iată, frate, Dumnezeu a auzit rugăciunile tale și a primit pe maica ta. Deci, ostenește-te încă cu mine, să rugăm amândoi pe Dumnezeu, ca să facă mila Sa și cu femeia care a fost soția mea, ca să o ducă pe dânsa din lumea aceasta la viața monahicească sau s-o ia la El”. Și s-au rugat amândoi pentru aceasta. Trecând puțină vreme, Sfântul Ioan s-a aflat în răpire și a văzut pe femeia lui șezând în casa sa. Deci, venind maica lui Simeon, a luat-o de mână și i-a zis:
„Scoală-te, sora mea, și vino la mine, căci frumoasă casă mi-a dat Împăratul, Cel ce a făcut ostaș pe fiul meu și pe bărbatul tău; schimbă hainele tale și îmbracă altele curate”. Ea, îndată sculându-se, și-a schimbat hainele și a mers în urma ei. Din această vedenie, Ioan a cunoscut că a murit femeia lui și în loc bun s-a rânduit cu maica lui Simeon; pentru aceea s-a bucurat cu bucurie mare. De atunci, ei erau amândoi fără de grijă, și au petrecut în pustie, viețuind împreună douăzeci și nouă de ani, luptându-se cu vrăjmașii cei nevăzuți, în toată pătimirea cea rea, biruindu-i și gonindu-i cu darul lui Dumnezeu. Dar mai ales Simeon venise într-atâta nepătimire, încât trupul lui era ca un lemn nesimțitor. El n-avea în sine nici un fel de poftă, având toate mădularele lui omorâte cu totul.
Într-o zi, Simeon a zis către Ioan: „Frate, ascultă-mă pe mine! De acum nu mai este nevoie să petrecem în pustiul acesta, ci să mergem să slujim mântuirii altora. Pentru că aici ne folosim numai pe noi, dar de folosul altora nu avem plată. Oare nu zice Apostolul Pavel: Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe cele ce sunt ale aproapelui. Și iarăși: Tuturor le fac spre plăcere, necăutând folosul meu, ci al multora, ca să se mântuiască. Și iarăși același apostol zice: Tuturor m-am făcut toate, ca pe toți să-i mântuiesc. Ioan a răspuns: „Frate, socotesc că satana a urât liniștea noastră și ți-a dat un gând ca acesta; deci, împotrivește-te lui și șezi aici. Această alergare a noastră pe care am început-o și la care suntem chemați de Dumnezeu, s-o sfârșim în această pustie!” Simeon i-a zis: „Frate, crede-mă că eu de acum nu voi mai fi aici, ci mă duc cu puterea lui Hristos, să râd de lume!”
Dar Ioan i-a zis: „Eu încă n-am venit într-o săvârșire ca aceasta, ca să pot a-mi bate joc de lume; căci mă tem ca nu cumva aceea să mă batjocorească pe mine, lipsindu-mă astfel de darul lui Dumnezeu. Deci, mă rog ție, bunul meu frate, căci Domnul ne-a însoțit pe noi, să nu mă lași pe mine, smeritul, nici să te depărtezi de fratele tău. Tu știi că după Dumnezeu nu am pe nimeni, decât numai pe tine. De toți m-am lepădat și cu tine m-am legat; iar tu voiești acum să mă lași pe mine singur în această pustie ca în mare? Adu-ți aminte de ziua în care am aruncat sorți și am pornit împreună, ca să slujim Domnului și ne-am făgăduit să nu ne despărțim unul de altul. Adu-ți aminte de ceasul acela, în care Cuviosul Părintele nostru Nicon ne-a îmbrăcat pe noi în sfântul și îngerescul chip al monahilor și ne-am făcut amândoi ca un suflet, încât toți se minunau de dragostea noastră. Nu uita cuvintele marelui stareț, cu care ne mângâia și ne sfătuia în noaptea când am ieșit din mânăstire. Frate, mă rog ție, nu mă lăsa, ca nu cumva să pier, fiind singur în această pustie. Căci Dumnezeu va cere sufletul meu de la tine”. Simeon i-a zis: „Închipuiește-ți că eu am murit; și, fiind mort, atunci nu ai petrece singur? Deci, crede-mă că dacă vei merge cu mine, vei face bine; iar de nu vei merge, fie voia ta. Eu nu voi mai petrece aici, ci mă duc unde îmi poruncește Dumnezeu”.
Ioan, cunoscând că de la Dumnezeu este înștiințarea fratelui lui ca să se ducă din pustie la lume, a încetat de a-i mai zice ceva. Deci, plângând pentru despărțirea sa, a grăit astfel către dânsul: „Iubite Simeoane, păzește-te ca cele ce ai adunat în pustie, să nu le risipească lumea și pe câte tăcerea le-a sporit, să nu le vatăme gâlceava lumească. Nedormirile tale cele de toată noaptea să nu le piardă somnul, și filosofia monahicească să n-o risipească înșelăciunea lumească. Păzește-te ca vederea femeilor, de care te-a păzit Dumnezeu până în ziua de astăzi, să nu vatăme întreaga ta înțelepciune și sărăcia ta cea pustnicească să n-o fure iubirea de avuții. Să nu se risipească postirile tale prin gustările de multe feluri; plângerea, cu râsul și rugăciunea să nu se piardă cu lenevirea.
Iubitule, chiar dacă ai luat de la Dumnezeu o putere ca aceasta, ca să poți, fără de vătămarea mântuirii tale, să petreci în lume cu oamenii, păzește-ți însă inima cu dinadinsul de cele ce vei vedea în lume și de cele ce vei face înaintea oamenilor cu trupul, ca să nu lucreze împreună și voința sufletească. Când mâna ta se va atinge de ceva, să nu se atingă și sufletul; mâncând cu gura, să nu se îndulcească inima; pășind cu picioarele, să nu se risipească odihna cea dinăuntru. Toate cele făcute din afară, să nu se simtă înăuntru și mintea ta să petreacă fără de tulburare. Eu mă bucur de mântuirea ta, decât numai roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, ca în veacul ce va să vie să nu ne despartă pe noi unul de altul”.
Simeon i-a grăit: „Nu te teme, iubitul meu frate, pentru că ceea ce voiesc să fac, nu voiesc de voia mea, ci din dumnezeiasca poruncă. După aceasta vei cunoaște tu că lucrul meu este plăcut lui Dumnezeu, că mai înainte de moartea mea voi veni la tine, mă voi închina ție și te voi chema după mine și după puține zile mă vei ajunge”. Vorbind ei astfel, au stat la rugăciune și s-au rugat cu multe lacrimi; apoi, îmbrățișându-se și sărutându-se unul cu altul, Ioan a lăsat pe Simeon, petrecându-l până departe, pentru că nu-i venea să se despartă de dânsul și de câte ori îi zicea Simeon lui: „Frate Ioane, întoarce-te acum”, acele cuvinte i se păreau că sunt ca o sabie ascuțită, care îi desparte sufletul de trup. La sfârșit, sărutându-se unul cu altul, s-au despărțit. Deci, Simeon s-a dus în lume, iar Ioan s-a întors în pustie, vărsând lacrimi din destul.
Fericitul Simeon, ieșind din pustie, s-a dus în cetatea Ierusalimului, pentru că dorea foarte mult să vadă Sfintele Locuri, pe care nu le văzuse de atâția ani. Ajungând la Sfânta Golgota, a petrecut trei zile, intrând și închinându-se cinstitei și de viață făcătoarei Cruci și Sfântului Mormânt al Domnului. El se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să-i acopere faptele lui înaintea oamenilor, până ce se va muta din viața aceasta. El se ruga să fugă de slava deșartă și de înălțare, care și pe îngerii din cer i-a surpat și i-a pierdut și toți să-l aibă ca pe un nebun și fără minte. Această cerere a lui a fost auzită, pentru că Domnul ascultă rugăciunile robilor Săi adevărați și ia aminte la rugăciunile lor.
Multe minuni a făcut după aceea acest plăcut al lui Dumnezeu. Gonea diavolii, cele ce aveau să fie le spunea mai înainte, tămăduia toate felurile de boli, izbăvea de năpraznice morți, pe cei necredincioși îi aducea la credință, iar pe cei păcătoși îi povățuia la pocăință. Dar oamenii nu puteau să cunoască sfințenia lui, Dumnezeu acoperindu-l, și, până la sfârșitul său, au socotit că este nebun și îndrăcit. El știa singur că lucrurile cele minunate ale sale, care se făceau cu darul lui Dumnezeu, trebuia să le acopere cu nebunia, care se arăta pe dinafară, precum va arăta cuvântul ce urmează. Dar să nu se smintească cineva auzind oarecare fapte necuviincioase și vrednice de râs, pe care le făcea acest sfânt în nebunia lui cea prefăcută, batjocorind lumea cea deșartă și trufașă. Să se gândească fiecare la cuvintele Apostolului: Cel ce voiește să fie înțelept în veacul acesta, să se facă nebun. Și iarăși: Noi suntem nebuni pentru Hristos; pentru că cel nebun al lui Dumnezeu, este mai înțelept decât oamenii.
Cuviosul Simeon de la Ierusalim s-a dus la cetatea Emesei. Acolo a început nebunia sa pentru Hristos, în felul acesta: Apropiindu-se de cetate a văzut un câine mort, zăcând în gunoi. Atunci el și-a descins brâul, a legat câinele de picioare și l-a tras în cetate, alergând pe uliți și pe la porți. Copiii, adunându-se după dânsul, strigau: „Iată un călugăr nebun! Iată un călugăr nebun!” Și aruncau cu pietre în el și îl băteau cu bețe. A doua zi, fiind Duminică, a intrat în biserică, pe când se începuse Sfânta Liturghie, având nuci în sân, după aceea a început a stinge lumânările. Când a voit să-l izgonească, el s-a urcat în amvon și arunca nucile spre femei; deci abia cu multă osteneală au putut să-l dea afară din biserică. Fugind el pe uliță a răsturnat pâinile care se vindeau și din această pricină vânzătorii de pâine l-au bătut foarte tare, încât abia a rămas viu.
Un om oarecare cu numele Fuscarie, vânzător de linte și de alte lucruri de mâncare, fiind necredincios în dreapta credință și ținându-se de eresul lui Sevir, văzând pe acest fericit stareț și neștiind nebunia lui, a zis către el: „Bătrânule, de ce umbli de colo până colo, vino la mine să vinzi linte, bob, crupe și altele de mâncare”. El s-a învoit îndată și, șezând la prăvălia omului acela, a început a împărți marfa la săracii care veneau la dânsul, fără parale, mâncând și singur din ele, că nu mâncase de o săptămână întreagă. Iar după ce le-a risipit pe toate, neadunând bani deloc, bărbatul acela, văzând acel lucru, l-a bătut foarte tare, i-a smuls barba și l-a gonit din casa lui. Starețul însă a stat lângă porțile lui. După un ceas, auzind pe femeia lui Fuscarie că are trebuință de cărbuni aprinși ca să-și tămâieze casa, a alergat la cuptor și negăsind hârb, a luat cărbunii aprinși în pumni și i-a dus la stăpâna sa ca să pună tămâie și să tămâieze.
Femeia, văzând acest lucru, s-a înspăimântat și a strigat către el, zicând: „Ce faci? Pentru ce îți arzi mâinile? El, punând focul în haina sa, a zis: „De nu-ți place ție ca să tămâiezi cu mâinile mele, apoi voi face aceasta cu haina”. Deci, punând tămâie în haină, a tămâiat casa, până ce s-au stins cărbunii. Iar femeia și bărbatul ei, văzând mâinile și haina lui nevătămate de foc, s-au minunat foarte mult și s-au lipit după aceea de Sfânta și Soborniceasca Biserică; iar pe stareț au început a-l cinsti ca pe un sfânt. Apoi, el a fugit din casa aceea și nu s-a mai întors în cetate, decât numai după ce s-a uitat acea minune.
Făcând el prin cetate nebunii, un oarecare cârciumar l-a luat la el în cârciuma sa ca pe un servitor. Cârciumarul acela era un om foarte aspru și nemilostiv. El dădea starețului puțină hrană, cu toate că de pe urma lui câștiga foarte mult, pentru că cetățenii ziceau: „Să mergem să bem în cârciuma unde se află nebunul!”, pentru că starețul veselea pe cei ce beau, făcând nebunii. Altă dată, un șarpe, târându-se, a băut vin dintr-un vas și, vărsându-și veninul într-însul, s-a dus, negăsind pe nimeni în vremea aceea în casă, pentru că nebunul era dus afară, glumind cu poporul și sărind înaintea celor ce cântau. După o vreme oarecare intrând în casă, a văzut deasupra vasului o scrisoare nevăzută de nimeni și pe care era scris singur cuvântul acesta: „Moarte!”
Atunci, starețul, cunoscând ceea ce se făcuse, a luat un lemn și a sfărâmat vasul acela plin cu vin, astfel că a pricinuit pagubă cârciumarului. În acel ceas venind cârciumarul și văzând că starețul a sfărâmat vasul, a apucat același lemn și l-a bătut pe el fără de milă până ce singur a ostenit; apoi l-a gonit din casă. Însă a doua zi, starețul a venit iarăși la cârciumă și stătea ascuns dinaintea stăpânului său. Șarpele, târându-se iarăși, a început a bea vin din alt vas. Acest lucru văzându-l cârciumarul, a apucat un lemn și vrând să ucidă șarpele a lovit vasul acela și l-a spart, iar vinul s-a vărsat; dar n-a spart numai vasul, ci și sticlele care erau aproape de acel vas. Atunci starețul, care stătea la o parte, a strigat, zicând: „Vezi, că nu sunt numai eu nebun, spărgând vasele, ci și tu faci același lucru”. Atunci cârciumarul, cunoscând că Simeon a vărsat ieri vasul cu vin, pentru veninul șarpelui, se căia că-l bătuse fără de vină și a început a-l cinsti pe el ca pe un sfânt. Dar starețul nu dorea cinste, ci necinste și batjocură.
Deci el, sub chipul nebuniei ascunzându-și cu înțelepciune viața sa cea sfântă și îngerească în trup, a făcut un lucru ca acesta. Într-una din zile, femeia cârciumarului odihnindu-se singură în casa sa, iar cârciumarul vânzând vin, starețul s-a dus la ea și a început a-și trage hainele de pe dânsul, ca și cum ar fi voit să se culce cu femeia. Dar ea, văzând aceasta, a țipat deodată. Bărbatul ei, alergând, ea a zis către el: „Gonește pe acest nebun blestemat, că voiește să se culce cu mine”. Atunci omul acela, bătând pe stareț cu palmele, l-a izgonit afară în ger; pentru că era frig mare și ploaie; iar starețul ședea afară și răbda frigul, având numai o haină veche și ruptă. De atunci încolo, nu numai cârciumarul nu-l socotea pe el sfânt, dar nici alții. Pentru că de zicea cineva că Simeon se face nebun pentru Hristos, cârciumarul le răspundea cu jurământ, zicându-le: „Cu adevărat că este îndrăcit și nu are minte, ba încă este și curvar, pentru că a voit să necinstească pe femeia mea. El mănâncă carne și face alte lucruri necuviincioase, ca unul ce nu are Dumnezeu”.
Cuviosul, voind de multe ori să acopere postirea sa, după nemâncarea cea de șapte zile, mânca carne înaintea tuturor, numai înadins. Pentru ca toți să-l socotească pe el nu numai nebun, dar și ca pe un păcătos. El, spre mai mare arătare a părutei sale nebunii, își lepăda rușinea omenească și de multe ori umbla gol prin târg, ca un om fără de trup, adevăratul următor al celor fără de trupuri.
Un diacon mirean din cetatea aceea, cu numele Ioan, bărbat îmbunătățit și plăcut lui Dumnezeu, știind de nebunia cea prefăcută a lui Simeon pentru Hristos, l-a văzut în una din zile foarte slab cu trupul; pe de o parte pentru nemâncarea lui, iar pe de alta, pentru osteneala cea sufletească întru nebunie. Deci, vrând să-l spele, a zis în glumă către dânsul: „Nebunule, mergi la baie să te speli?” Iar el a zis, râzând: „Voi merge, voi merge”. Și îndată cuviosul a dezbrăcat de pe dânsul haina sa cea ruptă și, învârtind-o pe ea, a pus-o pe capul său. Atunci diaconul a zis către dânsul: „Îmbracă-te, frate, că de vei merge așa gol, eu nu voi putea merge cu tine”. Iar starețul a grăit: „Eu lucrul acesta l-am făcut și mai înainte și de nu vei voi ca să mergi cu mine, eu mă voi duce înaintea ta”. Aceasta zicând, a alergat înainte.
Deci, erau acolo două băi, una pentru bărbați și alta pentru femei. Lăsând el pe cea pentru bărbați, s-a dus la cea de femei. Dar diaconul, ajungându-l pe el, a zis: „Așteaptă, nebunule, nu merge acolo, pentru că baia aceea este pentru femei”. Simeon, întorcându-se către dânsul, a zis: „Tot una este, căci și acolo este apă caldă și apă rece; iar mai mult nu este acolo ca și aici”. Aceasta zicând-o, a alergat gol în baie în mijlocul femeilor, iar ele, repezindu-se îndată cu toate la dânsul, l-au bătut și l-au izgonit din baie.
Diaconul acela, luându-l de-o parte, l-a întrebat, zicând: „Părinte, cum te-ai simțit la trup, când ai intrat dezbrăcat în mijlocul acelor femei?” Starețul a răspuns: „Crede-mă, frate, că precum stă un lemn în mijlocul lemnelor, așa am fost și eu în mijlocul lor. Eu n-am simțit că am trup, nici m-am gândit că am intrat la trupuri, ci mintea mea era îndreptată către Dumnezeu!” O nepătimire ca aceasta a trupului său cel osândit, fericitul a spus-o cu adevărat diaconului acela, către care toată viața sa nu o tăinuia, văzându-l pe dânsul că este adevărat rob al lui Dumnezeu. Între ei amândoi era o dragoste prietenească întru Hristos și unul altuia știau faptele cele plăcute lui Dumnezeu.
Cuviosul Simeon făcea nebunia aceea nu pentru sine singur, ci și pe alții, pentru că pe mulți păcătoși, învățându-i cu cuvântul și cu lucrul, îi aducea la pocăință. Un tânăr oarecare a căzut în păcatul desfrânării și îndată, ca pedeapsă din partea lui Dumnezeu, a fost dat satanei spre chinuirea trupului și astfel se muncea de duhul cel necurat. Văzându-l pe el, starețul l-a lovit peste obraz, zicându-i la ureche: „Să nu fii desfrânat”. Îndată cu cuvântul a ieșit diavolul dintr-însul și tânărul acela a rămas sănătos. Deci, mulți întrebându-l cum s-a tămăduit, el spunea: „Am văzut pe un stareț ținând în mâini o cruce de lemn. Cu aceea a izgonit de la mine pe un câine negru înfricoșat, pe care bătându-l, m-am făcut sănătos!” Acela nu putea să spună că Simeon Nebunul l-a tămăduit pe el, ținând Dumnezeu limba aceluia, până la ziua morții lui Simeon.
Într-un târg era un vrăjitor cu numele Psifas, care făcea fel de fel de comedii de râs. Acela făcând înaintea poporului lucrul său cel obișnuit, Simeon s-a dus acolo și, văzând pe vrăjitor, l-a cunoscut că în viața sa avea o faptă bună. Deci, vrând să-l tragă de la acel lucru neplăcut, care îl făcea la arătare, a luat o piatră foarte mică, făcând pe ea semnul sfintei cruci, a aruncat-o spre vrăjitorul acela, lovindu-l în mâna dreaptă. Atunci îndată s-a uscat mâna vrăjitorului și nimeni nu putea să știe cine a aruncat piatra aceea. Deci, vrăjitorul s-a dus din priveliște, bolnav și mâhnit. Cuviosul i s-a arătat lui în vis, zicându-i: „Eu te-am lovit cu piatra și de nu te vei pocăi și îmi vei jura că nu vei mai face acel meșteșug pricinuitor de râs, nu te vei tămădui”. Vrăjitorul i-a jurat pe Preacurata Fecioară Născătoarea de Dumnezeu că nu va mai face acele scamatorii. Deșteptându-se din somn, s-a văzut sănătos și mâna îi era tămăduită. Dar nu putea să arate pe tămăduitorul său, decât numai zicea: „Un monah, care purta pe capul său o cunună de ramuri de finic, m-a tămăduit”.
Cuviosul vedea de asemenea mai înainte, cele ce erau să fie și pe toate le spunea la alții. Când s-a întâmplat marele cutremur de pământ din care pricină a căzut și Antiohia, pe vremea împărăției lui Mavrichie, atunci multe zidiri s-au sfărâmat în cetatea Emesei. Cu multe zile înainte de aceea, starețul, în nebunia sa, a luat din școală un bici de piele împletit și, alergând prin cetate, bătea stâlpii de piatră prin care se sprijineau zidirile și la fiecare stâlp zicea: „Domnul îți poruncește să stai tare!” Mergând la un alt stâlp, i-a zis: „Tu nici să stai, nici să cazi”. Deci, când s-a întâmplat cutremurul de pământ, toți acei stâlpi, pe care sfântul îi bătuse, poruncindu-le să stea, au rămas întregi și nemișcați, iar unii au căzut cu casele care erau pe ei și s-au sfărâmat în bucăți. Iar stâlpul acela către care sfântul a zis: „Tu nici să stai, nici să cazi…!” acela a crăpat în jumătate de sus până jos și, plecându-se puțin, stătea. De aceea, când sfântul bătea acei stâlpi, poruncindu-le să stea, poporul socotea că aceea o făcea din nebunie. Însă după ce a văzut că acei stâlpi au rămas nemișcați și nevătămați de cutremur, mulți au cunoscut că și cutremurul, era vestirea proorocească a nebunului.
De asemenea, având să fie și câțiva morți, sfântul, ducându-se în școală, săruta copiii în glumă, spunând fiecăruia: „Mergi, o, bunul meu! O, frumosul meu, mergi!” Însă nu îi săruta pe toți copiii, ci pe care îi arătase dumnezeiescul dar. Către dascăl, zicea: „Frate, să nu bați pe acești copii pe care îi sărut eu. Căci ei vor merge în cale depărtată. Dar dascălul îl batjocorea pe el și uneori chiar îl bătea, iar alteori și copiilor le poruncea să-l bată. Cu voia lui Dumnezeu, venind asupra cetății aceleia o moarte grabnică, n-a rămas între cei vii nici unul din acei copii pe care sfântul îi sărutase, ci toți au murit. Atunci s-a cunoscut proorocia lui.
Starețul avea obicei de a intra în casele celor bogați și făcea nebuniile lui. El de multe ori săruta înaintea tuturor slujnicile lor. Odată, s-a întâmplat că o slujnică a unui cetățean însemnat a păcătuit cu un tânăr și a zămislit de la el. Când ea s-a cunoscut că este îngreunată, stăpâna ei o întreba cu cine a greșit. Dar ea nu voia să arate pe cel adevărat, ci zicea că monahul cel nebun a silit-o. Starețul mergând după obicei la acea casă, jupâneasa a zis către dânsul: „Simeoane, bine ai făcut tu oare că ai batjocorit slujnica mea și ai îngreunat-o?” Starețul, râzând, i-a zis: „Îngrijește acum, îngrijește de ea, până ce va naște pruncul; atunci vei avea un Simeon mic!” Din acea zi, starețul a început a numi pe slujnica aceea femeia sa, și venea în toate zilele la dânsa, aducându-i pâine curată, carne și pește, zicându-i: „Mănâncă, femeia mea, mănâncă…!”
Când a sosit vremea nașterii, acea femeie n-a putut să nască până la trei zile, astfel că era să moară. Stăpâna ei a zis către sfântul: „Bătrânule, roagă-te lui Dumnezeu, căci femeia ta nu poate să nască”. El jucând și sărind, zicea: „Mă jur pe Iisus…, mă jur pe Iisus…, că nu va ieși pruncul dintr-însa, până ce nu va mărturisi, cine este tatăl lui!” Auzind aceasta femeia care se lupta cu nașterea, a mărturisit adevărul, spunând că a năpăstuit pe monahul cel nevinovat. Deci a spus pe cel cu care a căzut în păcat. Atunci a născut pruncul. Deci, a început a-l avea pe stareț ca pe un sfânt. Alții ziceau de Simeon că vrăjește cu ajutorul cel diavolesc, fiind nebun și îndrăcit.
Sfântul vedea încă și tainele gândurilor inimilor omenești. Acest lucru s-a arătat astfel: aproape de cetate era o mânăstire, în care, vorbind doi părinți, făceau cercetare despre Origen și ziceau: „Pentru ce un înțelept ca acela a căzut în eres și a pierit?” Deci, unul zicea că înțelepciunea lui Origen nu era de la Dumnezeu, ci din învățătură și din multa citire a cărților. Celălalt zicea că este cu neputință omului ca să vorbească și să scrie unele ca acelea, fără darul lui Dumnezeu, învățături care și până astăzi se primesc bune de cei dreptcredincioși. Astfel ei, pricindu-se și neînțelegându-se, au zis unul altuia: „Se aude că pustia Iordanului are mari sfinți părinți înțelepțiți de Dumnezeu. Deci, să mergem acolo, doar vom găsi pe acela ca să ne dezlege îndoiala noastră”. Astfel, sfătuindu-se ei, au mers mai întâi în Sfânta Cetate a Ierusalimului și, după ce s-au închinat la Sfintele Locuri, s-au dus în pustiul Mării Moarte.
Acolo, după rânduiala lui Dumnezeu care n-a defăimat ostenelile lor, au găsit pe Cuviosul Ioan, ce era prieten și împreună pustnic cu Simeon; însă acum ajunsese și Ioan în măsura cea desăvârșită a sfințeniei și avea și el darul proorociei. El, văzând pe părinții care veniseră la dânsul, a zis către dânșii: „Bine ați venit, voi cei ce ați lăsat marea și voiți să scoateți apă din iezerul cel uscat”. Deci, făcându-se între dânșii altă vorbire duhovnicească și pomenindu-se pricina cea despre Origen, Cuviosul Ioan a zis către cei ce veniseră: „O, părinților, eu încă n-am luat de la Dumnezeu un dar ca acesta, ca să pot socoti pe cele neștiute, dar să mergeți la nebunul Simeon, cel din cetatea voastră. Acela vă va spune toate ce-l veți întreba”.
Ei, întorcându-se la locul lor, s-au dus în cetatea Emesei și întrebau: „Unde este Simeon, starețul cel nebun?” Unii le-au răspuns, râzând: „Ce voiți să auziți de la un nebun, care pe toți îi smintește și îi ocărăște, dar mai ales pe monahi îi dosădește?” Ei nebăgând de seamă acele cuvinte, căutau pe bătrân și l-au găsit în casa unui vânzător de legume, zăcând pe bob și mâncând din acelea ca un urs. Atunci unul dintr-înșii, smintindu-se, a zis singur în sine, râzând: „Cu adevărat la mare înțelept am venit să învățăm! Mult ne va învăța acesta?” Apoi, apropiindu-se de dânsul, a zis: „Binecuvântează, părinte!” El, uitându-se la dânșii, cu mânie le-a zis: „Rău ați venit și cel ce v-a trimis la mine este un nebun!” Apoi, sculându-se, a lovit tare peste obraz pe cel ce se smintise și i-a zis: „Pentru ce hulești bobul și spui că este înmuiat de 40 de zile? Origen n-a mâncat de acesta; ci, intrând în mare, n-a putut să iasă dintr-însa; și astfel s-a înecat în adânc! Duceți-vă de aici! Duceți-vă, că veți fi bătuți!” Ei s-au dus, minunându-se de mai înainte-vederea starețului. Căci mai înainte de a-l întreba ei despre Origen, el le-a spus totul despre înecarea lui în marea Scripturii.
El a pomenit și despre cel ce i-a trimis la dânsul. Le-a înțeles și gândul inimii lor, dar nu putea să spună la nimeni nimic de dânsul. Că a zis despre bob, că este muiat de patruzeci de zile, să se înțeleagă că el a petrecut atâtea zile fără de hrană, precum a spus singur de aceasta mai pe urmă prietenului său, diaconul Ioan.
Într-una din zile, luând un fluier, a ieșit în uliță la un loc oarecare, unde locuia un duh necurat într-o casă pustie. Duhul acela înfricoșa pe cei care treceau târziu pe acolo și pe unii chiar îi vătăma. Sfântul, șezând acolo, cânta din fluier rugăciunea Cuviosului Nicon, părintele său pe care o învățase de la dânsul. Și astfel a izgonit pe diavol de acolo. Diavolul, prefăcându-se într-un arap mic, s-a dus în casa celui cu legumele, a îngrozit pe toți și a sfărâmat toate vasele. Întorcându-se Simeon, a văzut pe femeia aceluia îngrozită și mâhnită, și femeia i-a spus, zicând: „A venit repede un arap înfricoșat și mânios, mic de stat, care ne-a spăimântat pe toți și a sfărâmat toate vasele noastre”. Sfântul a zis către dânsa: „Eu l-am trimis la voi, deoarece nu vă duceți la Sfânta Biserică! Fiindcă se ținea și aceea de eresul lui Sevir cel fără cap. Femeia voia să prindă pe nebun și să-l bată. Dar el, plecându-se, a luat țărână de jos și aruncând în fața ei, i-a umplut ochii de țărână și a zis către dânsa: „Nu mă vei prinde, până ce nu te vei împărtăși cu Biserica mea; iar de nu vei voi să te împărtășești, apoi arapul va veni iar la voi”. Zicând aceasta, a fugit din casa aceea. A doua zi, tot la acel ceas, diavolul în asemănare de arap, a intrat ca și mai înainte, în casa celui cu legume și a făcut același lucru ca și mai înainte. Atunci a alergat toată casa aceea și a trecut la Biserica dreptcredincioșilor.
Asemenea a fost întors la Hristos, prin Cuviosul Simeon, și un oarecare iudeu, hulitor al numelui lui Iisus Hristos; pentru că acel iudeu, Dumnezeu rânduindu-i calea spre mântuire, a văzut odată pe stareț spălându-se și doi îngeri vorbind cu dânsul. Cunoscând el că este plăcut lui Dumnezeu, voia să arate poporului ceea ce văzuse despre dânsul. Sfântul însă, arătându-i-se în vis, i-a poruncit să nu spună la nimeni ceea ce văzuse. Iudeul, ieșind a doua zi în târg și nerăbdând să ascundă acea taină, pe când voia să-și deschidă gura, ca să grăiască poporului despre Simeon, îndată sfântul i-a stat în față și s-a atins de buzele lui, însemnându-l cu semnul Sfintei Cruci. Iudeul a rămas mut cu desăvârșire, iar sfântul a fugit de lângă dânsul, sărind și jucând prin popor. Iudeul, ducându-se la sfântul, i s-a închinat și, făcându-i semn cu mâna, i-a spus că se va boteza. După aceasta, sfântul, arătându-i-se în vis, i-a zis: „Sau te botezi, sau rămâi mut! Iudeul s-a botezat și, când a ieșit din sfânta scăldătoare, îndată i s-a dezlegat limba și a început a grăi, slăvind pe Dumnezeu. Deci, el a adus la Sfântul Botez toată casa lui.
Sfântul ajunsese într-atâta curățenie și nepătimire, încât, jucând între femei, petrecea ca un aur curat în mijlocul focului. El, de multe ori fiind gâdilat de mâini nerușinoase ce i se băgau în sân, petrecea ca un mort cu trupul și nesimțitor ca un lemn. Astfel era luată de la dânsul pofta cea firească cu darul lui Dumnezeu. El a povestit despre sine diaconului Ioan, cel mai sus pomenit, zicând: „Când eram în pustie și aveam multă supărare de patimile trupești și când mă rugam lui Dumnezeu cu lacrimi pentru ușurarea acelui război, mi s-a arătat Sfântul Nicon, zicându-mi: „Frate, cum petreci?” Eu i-am răspuns: „Pătimesc rău, părinte, și de nu-mi vei ajuta, nu știu ce voi face, pentru că trupul mă muncește foarte mult”. Starețul, zâmbind, a luat apă din Sfântul Iordan și mi-a turnat pe pântece; apoi, făcând semnul Sfintei Cruci, mi-a grăit: „Acum ești sănătos!” De atunci n-am mai simțit în mine poftă trupească, nici în somn și nici la arătare. Aceasta a mărturisit-o el acelui fericit diacon.
El, fiind fără patimă, se apropia cu netemere de partea femeiască și precum de demult în Sinai, rugul de foc stătea nears, tot așa și el petrecea nears de atingerea femeiască. El mergea printre dânsele, căutând mântuirea lor, pentru că uneori zicea către orice desfrânată: „Dacă vei voi să-mi fii prietenă, îți dau o sută de galbeni, numai să nu mai păcătuiești. Zicând aceasta, arăta desfrânatei aurul, pe care Dumnezeu i-l dădea nevăzut. Dar femeile cele desfrânate, batjocorindu-l i se făgăduiau că nu vor greși cu nimeni. Dar lui îi trebuia jurământ de la dânsele și de se jura vreuna că va petrece în curățenie, îi dădea galbenii. După aceea, dacă nu păzea jurământul și greșea cu cineva, sfântul o cunoștea îndată și o mustra. Atunci venea asupra ei o boală cumplită sau vreun diavol s-o muncească, până ce făcea făgăduință nemincinoasă de pocăință adevărată. Astfel a mântuit sfântul pe multe femei desfrânate.
Când poporul începea a-l vedea ca pe un sfânt, îndată făcea un semn, care nu era arătat de sfințenie, ci de nebunie. Pentru că uneori umbla șchiopătând, alteori sărind, alteori se târa pe pământ și împiedica picioarele celor ce mergeau în cale și, zăcând la pământ, bătea cu picioarele; iar la lună nouă se făcea îndrăcit și cădea ca un îndrăcit. El făcea multe fapte neplăcute și necuviincioase ochilor omenești, arătându-se la toți pe sine că este nebun. Acestea le făcea ca să nu-l socotească nimeni că este sfânt.
Altădată, în Sfântul și Marele Post, cel de 40 de zile, a postit cu toată asprimea, dar în Sfânta și Marea Joi de dimineață, ședea în târg și mânca. Acest lucru văzându-l cei ce treceau pe acolo, grăiau: „Vezi pe nebunul acesta, că nici această Sfântă Joi nu o cinstește, ci mănâncă de dimineață”. Diaconul Ioan, văzându-l, a zis către dânsul: „Cu câți bani ai cumpărat acea hrană pe care o mănânci?” Iar el a răspuns: „Cu patruzeci de bani”; ceea ce s-a adeverit, că în 40 de zile n-a mâncat nimic.
Un protocomit oarecare, care petrecea aproape de Emesa, auzind de o viață ca a lui, a zis în sine: „Mă duc să-l văd pe Simeon și să-l cunosc. Oare pentru Hristos se nevoiește sau cu adevărat este fără de minte?” Deci, intrând în cetate și fiind aproape de casa femeilor desfrânate, a văzut pe o oarecare femeie de acolo, ducând pe stareț în casa lor, iar pe alta, bătându-l dinapoi cu curele. Protocomitul, smintindu-se, a zis în gândul său: „Cine va crede, că acest mincinos monah nu păcătuiește cu aceste femei desfrânate?” Aceasta zicând-o el în sine și fiind departe de el ca la o aruncătură de piatră, deodată starețul acela, alergând la protocomit și lovindu-l pe el peste obraz, și-a descoperit haina sa și, nerușinându-se, i-a arătat trupul său cel mort, sărind înaintea lui și zicând: „Ticălosule, aici este zburdare?” Procomitul s-a mirat că de departe starețul i-a cunoscut gândul lui și l-a cunoscut pe el că este robul lui Dumnezeu, înnebunindu-se de bună voie pentru Hristos. El nu putea să spună aceasta cuiva, cu toate că voia. Căci cu oarecare putere, limba lui, ca și a celorlalți, se ținea până la sfârșitul sfântului.
Într-o uliță din acea cetate s-a sălășluit într-o oarecare casă pustie un diavol. Cuviosul Simeon, apropiindu-se, l-a văzut pregătindu-se să lovească, de va trece cineva prin locul acela. Atunci starețul luând, pietre mici în sânul său și stând acolo, arunca câte o piatră mică către cei ce voiau să meargă într-acolo. Un câine, trecând pe acolo și fiind lovit de diavol, îndată a început să facă spume. Atunci sfântul a zis către popor: „De acum puteți trece, pentru că în loc de om a fost lovit un câine”. După aceasta, s-a întâmplat starețului că mergea pe lângă un loc, unde dănțuiau o mulțime de fecioare. Fetele acelea, văzându-l pe el, au început a-l batjocori și a-l chema la dansul lor, strigând: „Monahule, monahu-le…!” Dar el, vrând să pedepsească și să înțelepțească nerânduiala lor, s-a rugat în taina inimii sale către Dumnezeu. Deci le-a făcut ochii strâmbi, căutând fiecare cruciș, iar starețul s-a dus în drumul său.
Fetele, cunoscându-și strâmbarea ochilor, au înțeles că nebunul le-a făcut lor aceea și alergau în urma lui plângând și strigând: ” Nebunule, îndreaptă-ne ochii noștri”, pentru că lor li se părea că din vrajbă le-a făcut lor aceea. Deci, ajungându-l, l-au prins și îl rugau cu sila, zicându-i: „Dezleagă ceea ce ai legat!” Iar el, jucând, a zis către dânsele: „De voiește cineva din voi să se tămăduiască, atunci să-i sărut ochii cei strâmbi și se va tămădui”. Unele din ele, câte a voit Domnul să le tămăduiască, s-au învoit cu starețul să le sărute ochii lor; deci, prin sărutarea lui, îndată au luat tămăduire. Celelalte, care le-au fost scârbă și n-au voit să le sărute starețul ochii, acelea au rămas netămăduite.
Plecând starețul puțin de la ele, au început și acelea a alerga în urma lui și a striga: „Așteaptă, nebunule, așteaptă pentru Dumnezeu și sărută-ne și pe noi!” Dar starețul nu le-a ascultat pe ele, ci alerga înainte, iar fetele veneau în urma lui. Unii din popor care priveau la aceasta, ziceau: „Se joacă fetele cu dânsul, iar alții le socoteau și pe acelea că sunt nebune. Dar cuviosul zicea către dânșii: „De n-ar fi strâmbat Dumnezeu ochii lor, apoi ar fi întrecut cu desfrânarea lor toate femeile din Siria; dar pentru schimbarea ochilor lor, nu vor mai fi astfel”.
Altădată, unii dintre cetățenii Emesei s-au dus la Ierusalim, ca să prăznuiască acolo Sfintele Paști. După săvârșirea praznicului, întorcându-se ei pe la locurile lor, un om dintre ei s-a despărțit de ei și s-a dus în pustie, ca să cerceteze pe sfinții părinți și să se învrednicească de binecuvântarea și de rugăciunile lor. Acela cerceta chiliile părinților cu aduceri de daruri și milostenii din averile sale. Dar, după rânduiala lui Dumnezeu, i s-a întâmplat de a întâlnit în pustie pe Cuviosul Ioan, care a fost pustnic împreună cu Sfântul Simeon. Sfântul Ioan petrecea aproape de Marea Moartă și de râul Iordan. Deci el, închinându-se lui, cerea binecuvântare și rugăciuni. Cuviosul Ioan a zis către dânsul: „Având în cetatea ta pe Simeon, plăcutul lui Dumnezeu, ce mai ceri de la mine săracul? De rugăciunile lui nu numai eu, ci toată lumea are trebuință”.
Apoi, luând pe omul acela, l-a dus la chilia sa. Acolo au aflat în chilie o masă neobișnuită pustiului, pusă de o mână nevăzută și trimisă de Dumnezeu. Pe masă erau pâini curate și calde, pești aleși, vin bun și vase. Deci, șezând ei, au mâncat și s-au săturat, mulțumind lui Dumnezeu. După masă, Cuviosul Ioan, luând trei prescuri asemenea trimise de Dumnezeu, le-a dat omului aceluia, zicându-i: „Dă aceste prescuri fratelui meu, Simeon cel Nebun, și zi-i lui: „Roagă-te pentru fratele tău, Ioan!” Întorcându-se omul acela în cetatea Emesei, Cuviosul Simeon l-a întâmpinat pe el la porțile cetății și i-a zis: „Sănătos este fratele meu Ioan? Nu mi-ai mâncat oare vreo prescură din cele trei pe care mi le-a trimis mie pentru binecuvântare?”
Atunci omul acela s-a mirat, de o mai înainte-vedere ca aceea; iar starețul, luându-l pe el în coliba lui cea săracă, iarăși i-a pus înainte o masă ca aceea trimisă de Dumnezeu Cuviosului Ioan, ce îi fusese pusă înainte în pustie. Simeon a spus omului acela toate cele ce a vorbit în pustie cu Ioan, ce a mâncat și ce a băut. Deci, plecând de la stareț, se minuna cu spaimă de toate cuvintele lui cele grăite cu proorocie; însă nu îndrăznea să spună de aceasta cuiva; pe de o parte că era oprit de Dumnezeu și pe de alta, că se rușina de oameni; pentru că știa că nu-l vor crede pe el, deoarece toți îl aveau pe Simeon ca pe un nebun; însă el era mai înțelept decât toți oamenii.
Asupra diaconului Ioan, cel pomenit mai sus, într-o vreme oarecare, a năpădit, prin voia lui Dumnezeu, o ispită în acest fel: „Niște tâlhari au făcut o ucidere în cetate și, luând trupul omului ucis, l-au aruncat în curtea diaconului. Făcându-se ziuă și găsindu-se mortul în curtea diaconului s-a făcut gâlceavă mare. Deci, prinzând boierul pe diacon, făcea asupra lui judecată ca asupra unui ucigaș și nu se găsea nimeni care să fie martor al nevinovăției lui. Deci, nevinovatul diacon a fost osândit la moarte, adică să fie spânzurat pe lemn.
Ducându-l pe el la locul cel de moarte, nu zicea nimic altceva, decât numai atât: „Dumnezeul nebunului, ajută-mi! Dumnezeul lui Simeon, stă-mi de față în ceasul acesta!” Dar Simeon, în acea vreme își făcea nebunia sa în alt loc. Dumnezeu, voind să izbăvească pe nevinovatul diacon de o năpastă și moarte ca aceea fără de cinste, a trimis un om oarecare la stareț și i-a zis lui: „Nebunule, prietenul și făcătorul tău de bine, diaconul Ioan, este osândit la moarte și de va muri el, apoi tu vei pieri de foame; pentru că nimeni nu se va mai îngriji de tine, precum s-a îngrijit el”.
Aceasta grăind, i-a spus și pricina pentru care a fost osândit la moarte. Sfântul Simeon, auzind aceasta, îndată a mers în ascuns la locul acela, unde se obișnuise a se ruga în taină și nimeni nu-i știa locul acela, decât numai singur diaconul. Acolo, plecându-și genunchii, a început cu dinadinsul a se ruga lui Dumnezeu pentru mântuirea diaconului din acea primejdie de moarte și îndată s-au găsit ucigașii. Judecătorul a trimis repede călăreți în urma cetelor ce duseseră pe diacon la moarte, ca să libereze pe nevinovat. Deci i-au aflat pe ei acum la locul acela, la care era să spânzure pe diacon. Diaconul, fiind liberat, nu s-a dus la casa sa, ci s-a dus drept la locul acela unde se ruga Sfântul Simeon. Dar, găsindu-l pe el încă cu rugăciunea neisprăvită și având mâinile ridicate în sus, a stat puțin înapoia lui înspăimântat. Pentru că vedea, precum spunea mai pe urmă cu jurământ, ieșind din gura sfântului, niște văpăi ca săbiile și o roată de foc împrejurul lui.
Diaconul, văzând aceasta, nu îndrăznea să se apropie de dânsul, până ce nu și-a sfârșit rugăciunea; iar roata aceea de foc s-a ridicat spre cer. Sfântul, uitându-se, a zis către diacon: „Ce este, frate Ioane? Puțin a lipsit de n-ai băut paharul morții; deci, mergi de te roagă și mulțumește izbăvitorului Dumnezeu. Căci această ispitire ți s-a întâmplat pentru că doi săraci au venit la tine și aveai ce să le dai, dar nu le-ai dat; ci te-ai întors spre dânșii și le-ai dat drumul fără nimic. Au doar ale tale sunt cele ce dai? Nu crezi Aceluia, care a zis: Că cel ce dă săracilor pentru Dumnezeu, însutit va primi în veacul cel de acum? Iar de nu vei da, este arătat că nu crezi în Dumnezeu. Acestea erau cuvintele nebunului, dar mai ales ale sfântului și cuviosului bărbat, căci când era cu diaconul Ioan în singurătate, nimic nu făcea cu nebunie, ci cu blândețe și cu inimă umilită vorbea cele de folos. De multe ori, când diaconul acela asculta cuvintele sfântului cele folositoare de suflet, simțea ieșind din gura lui un miros plăcut.
Într-o Duminică de dimineață, după a șaptea zi de nemâncare, acest sfânt, luând un cârnaț făcut cu carne, l-a pus pe umărul său, ca pe un orar diaconesc, iar în dreapta avea muștar. Deci, dând cârnațul prin muștar, mânca, iar celor ce veneau la dânsul să se roage le ungea gura cu muștar. Într-o zi, a venit la dânsul un sătean prost, având durere de ochi, din pricina unei albețe. Atunci el, fără de veste l-a frecat la ochi cu muștar. Când acela a strigat de durere, nebunul a zis către dânsul: „Du-te de te spală la ochi cu oțet și usturoi și îndată te vei tămădui!” Dar acela, neascultând pe sfânt, s-a dus la doctori și a orbit și mai rău. După aceea, căindu-se, a zis: „Chiar de-mi vor sări ochii, voi face ceea ce mi-a poruncit nebunul stareț!” Iar când el și-a spălat ochii săi cu oțet și usturoi, îndată s-a însănătoșit desăvârșit la ochi. După aceasta, întâlnindu-l pe el odată sfântul pe drum, i-a zis: „Iată, ești sănătos, de acum să nu mai furi capre de la vecinul tău!” Așa a învățat sfântul pe cel ce fura, pentru că știa toate lucrurile omenești cele tăinuite.
Odată s-au furat de la niște cetățeni cinci sute de galbeni. Omul acela se mâhnise pentru aurul său risipit și cu dinadinsul făcea cercetare pentru aceea. El era foarte aspru cu slugile sale și le bătea fără milă. Deci, mergând el odată pe uliță, l-a întâmpinat Simeon și i-a zis: „Vrei să afli galbenii tăi?” Iar el a zis: „Cu adevărat voiesc”. Nebunul Simeon a grăit: „Ce-mi dai mie, ca în acest ceas să-ți găsesc aurul tău?” Omul a răspuns: „Îți voi da zece galbeni”. Nebunul a zis: „Nu voiesc aur, ci voiesc să-mi juri că nu vei bate pe cel ce a furat și nici pe altcineva”. Atunci cetățeanul s-a jurat, iar sfântul i-a zis: „Galbenii tăi ți i-a furat pitarul, dar păzește-te ca să nu-l bați pe el și nici pe altul”. Deci, ducându-se omul acela în casa lui, a găsit tot aurul la pitar, sluga sa, după cum i-a zis sfântul, dar nu l-a bătut. După aceasta, când se întâmpla să bată pe vreo slugă a lui pentru vreo pricină oarecare, atunci îi amorțea mâna de durere și nu putea să mai bată. Deci, aducându-și aminte de jurământ, s-a dus la stareț și a zis: „Nebunule, dezleagă-mă de jurământ, ca să-mi fie mâna liberă”. Dar el, ca și cum nu înțelegea cele ce i se spune, își făcea nebunia sa. Omul acela venea de multe ori la dânsul, supărându-l, ca să-l dezlege de jurământ. Odată sfântul i s-a arătat lui în vedenia visului, zicându-i: „Te voi dezlega de jurământ, dar voi dezlega de la tine și aurul tău și toată averea ta o voi risipi, pentru că voiești să bați pe robii tăi, care vor să meargă înaintea ta în veacul ce va să fie”. După acea vedenie, venind el în frica de Dumnezeu, se arăta blând către toți.
Pentru niște minuni ca acestea ale sale, ca să nu fie cunoscute de oameni, se făcea îndrăcit, ca și cum știa din lucrarea diavolească cele ce se făceau în taină între oameni. De aceea umbla cu cei îndrăciți, ca fiind dintre dânșii și, milostivindu-se spre ei, cu rugăciunea a izgonit mulți diavoli din ei; iar ceilalți îndrăciți, mai ales diavolii, care locuiau în oameni, rânjeau la el, zicându-i: „O, nebunule, care batjocorești pe toată lumea, pentru ce ai venit să ne faci nouă strâmbătate? Du-te de aici! Nu ești dintre noi, pentru că toată noaptea ne muncești și ne arzi pe noi”.
Sfântul în îndrăcirea sa prefăcută mustra pe mulți oameni, ca unul ce toate le știa din Duhul Sfânt, pentru păcatele lor cele tăinuite. Pe unii, pentru necurăție; pe alții, pentru furt; iar pe alții, pentru călcare de jurământ. Pe unii îi mustra de-o parte, iar pe alții, înaintea tuturor. Altora le spunea prin pildă lucrurile cele rele, ca să-și cunoască greșeala lor, iar pe alții îi ocăra pentru fărădelegile făcute. Astfel oprea toată cetatea de la păcatele cele de moarte, aducând popoarele întru simțire și la pocăință. Mulți îl credeau că nu știe tainele de la Dumnezeu, ci de la diavol, crezându-l că este îndrăcit. Pentru aceea, unii din păcătoșii cei nepocăiți se temeau să vină înaintea feței lui sau să se întâlnească cu dânsul. Ci fugeau de el ca să nu fie mustrați.
În vremea aceea era în cetate o femeie fermecătoare, care făcea vrăji și era pricinuitoare de multe răutăți. Vrând cuviosul să strice vrăjile acelea, a început a veni la ea adeseori și, împrietenindu-se cu ea, îi aducea bucatele ce i se dădea lui, bani și haine. Iar el i-a zis odată: „Voiești să-ți fac un lucru pe care, când îl vei purta cu tine, nimeni să nu te mai deoache și nici un rău să nu se apropie de tine?” Ea, crezând că nebunul știe ceva din lucrurile drăcești, i-a zis lui: „Da, voiesc!” Deci, luând el o scândurică mică, a scris sirienește pe dânsa: „Să te certe pe tine Dumnezeu, ca să nu mai poți întoarce pe oameni de la Dânsul”. Deci, a dat scândurica femeii ca s-o lege la gât. Făcând femeia aceasta, îndată a slăbit puterea farmecelor ei cu totul și nu mai putea să mai vatăme pe nimeni, nici să ajute cuiva.
Mergând starețul cu frații lui cei săraci și apropiindu-se de cuptorul unde se lucrau sticle, lucrătorul acela era evreu și, șezând sfântul aproape de cuptor, se încălzea, iar lucrătorul făcea sticle. Nebunul a zis către ceilalți săraci ai săi: „Voiți să vă fac să râdeți”. Iar ei și-au întors ochii spre el, ca să vadă ce va face. Când jidovul a făcut o sticlă, el a făcut semnul Sfintei Cruci cu mâna dreaptă și îndată sticla s-a spart. Făcând el altă sticlă, s-a spart și aceea prin însemnarea crucii făcute de Simeon. Asemenea s-a spart a treia, a patra până la a șaptea. Deci, săracii au început a râde cu hohot și au spus jidovului ceea ce se făcea. Umplându-se el de mânie, a apucat un tăciune și a gonit pe nebun, bătându-l și arzându-l. Nebunul, ducându-se, striga către el, zicând: „O, sticlarule, până ce nu vei face cruce pe fruntea ta, să știi că toate sticlele ți se vor sfărâma”. Necrezând, jidovul a început lucra sticle și i s-au spart, una după alta, vreo treisprezece. Văzându-și paguba, a făcut fără de voie semnul Sfintei Cruci pe fruntea sa și a încetat a se mai sfărâma sticlele ce le lucra. Cunoscând el puterea Sfintei Cruci, a mers la sfânta biserică și s-a făcut creștin, primind Sfântul Botez.
În vremea aceea, a căzut în boală unul din cei mai de frunte ai cetății, în a cărui casă se obișnuise cuviosul nebun a merge și a juca. Îngreunându-se boala aceluia, i s-a arătat în vis o vedenie ca aceasta: se vedea că aruncă un arșic de joc cu un oarecare arap înfricoșat și s-a făcut între ei un rămășag. Dacă arșicul nu va cădea celui bolnav de trei ori numărul șase, apoi el va fi biruit de arap; astfel bolnavul a rămas în îndoire și în frică mare. Bolnavului i s-a mai arătat nebunul Simeon, zicându-i: „Cu adevărat acum te va birui pe tine acest arap; deci, dă-mi cuvânt că nu vei mai întina patul femeii tale și eu voi arunca numărul pentru tine și tu vei birui. Bolnavul s-a jurat sfântului, în acea vedenie, că nu va mai păcătui. Apoi sfântul, luând un os, l-a aruncat și a căzut de trei ori șase și arapul a plecat de la bolnav. Deșteptându-se din somn, a simțit că i s-a ușurat boala. Venind nebunul ca de obicei în casa lui, a zis către el: „Bine ai făcut cele trei aruncături de arșic. Însă, crede-mă pe mine, că de-ți vei călca jurământul, atunci arapul te va sugruma”. După aceea, ocărând pe toți cu obiceiul nebuniei sale, s-a dus de acolo.
Cuviosul avea o colibă pentru odihnă și mai ales pentru rugăciunile cele de noapte; dar în ea nu era nimic decât o sarcină de viță. În acea colibă petrecea la rugăciune toate nopțile până dimineața, udând pământul cu lacrimi. Sosind ziua, își împletea o cunună de măslin sau de buruieni, pe care o punea pe cap și ținând în mâini o stâlpare, umbla prin cetate, strigând: „Este prăznuirea împăratului celui biruitor și a cetății lui”. Prin aceste cuvinte sfântul numea sufletul drept cetate, iar mintea, împărat care stăpânea peste patimi, și le tâlcuia diaconului Ioan, prietenul său, la care mergea adeseori în taină și vorbea pe larg, de toate cuvintele și lucrurile sale, zicându-i cu jurăminte îngrozitoare, ca nimănui să nu spună ceva de el, până la sfârșitul vieții lui.
Mai înainte cu două zile de moartea lui, a mers la diaconul Ioan și a zis: „Eu astăzi am fost la iubitul meu frate, Ioan, viețuitorul în pustie, cu care din început m-am lepădat de lume și am intrat în călugărie. Pe el l-am găsit sporit în bunătăți și desăvârșit plăcut lui Dumnezeu. Deci, m-am bucurat că l-am văzut purtând pe cap o cunună luminoasă, pe care era scris: „Cununa răbdării pustiului!” După aceea, Cuviosul Simeon iarăși a grăit către diacon: „Am văzut pe un slăvit oarecare, zicând către mine: „Vino, nebunule, vino să primești pentru mântuirea atâtor suflete omenești, nu o cunună, ci mai multe””.
Sfântul Simeon, zicând acestea, a suspinat și iarăși a zis: „Frate diacon, nimic nu știu să fi făcut de acest fel, care să fie vrednic de răsplătirea cerească, pentru că nebunul și lipsitul de înțelegere, ce plată va primi, fără numai un dar, de mă va milui Stăpânul meu cu darul Său. Te rog însă pe tine, frate, ca pe nimeni din cei săraci, mai ales din monahi, să nu-i defăimezi, nici să-i ocărăști. Deci, să știe dragostea ta, că mulți dintre dânșii, prin pătimirea cea rea, sunt curățiți și strălucesc ca soarele înaintea lui Dumnezeu. Asemenea și între oamenii cei proști, care viețuiesc prin sate și lucrează pământul și care petrec în nerăutate și în dreptatea inimii lor și pe nimeni nu hulesc și nici nu năpăstuiesc, ci din osteneala mâinilor lor își mănâncă pâinea întru sudoarea feței. Între unii ca aceștia mulți sunt sfinți mari, pentru că i-am văzut venind în cetate și împărtășindu-se cu Trupul și cu Sângele lui Hristos și făcându-se ca aurul cel curat”.
Acestea pe care ți le grăiesc ție, domnul meu, să nu crezi că le zic pentru vreo slavă deșartă, ci dragostea ta m-a silit ca să nu tăinuiesc înaintea ta lenevirea vieții mele celei ticăloase. Deci, să știi că și pe tine îndată te va lua Domnul de aici. Dar se cade a te îngriji pentru sufletul tău pe cât îți este puterea, ca să poți fără de supărare a trece duhurile cele din văzduh și a scăpa de cumplitele mâini ale stăpânului întunericului.
Știe Dumnezeu că și eu am a pătimi mult necaz și mare frică, până ce voi trece acele înfricoșătoare locuri, în care se cercetează cu de-amănuntul toate cuvintele, lucrurile și faptele omenești. De aceea, te rog, fiule și fratele meu Ioan, ca în tot chipul să te sârguiești să fii milostiv, că în acel ceas înfricoșat, milostivirea poate să ne ajute mai mult decât alte bunătăți. Căci este scris: Fericit este cel ce înțelege pe cel sărac și scăpătat; căci în ziua cea rea îl va izbăvi pe el Domnul. Păzește și aceasta: „Să nu te apropii la dumnezeiasca slujire, având mânie asupra cuiva, ca nu cumva păcatele tale să oprească venirea Sfântului Duh!”
Acestea și mai multe altele vorbind Cuviosul Simeon cu acel cinstit diacon, l-a rugat ca, după două zile, să vină în coliba lui. Plecând de la dânsul, nu s-a mai arătat umblând prin cetate, ci a petrecut în colibă până la ceasul cel mai de pe urmă al sfârșitului său. Însă nimeni nu știe în ce fel a fost sfârșitul lui, decât numai Unul Dumnezeu și îngerii Lui; pentru că aceia s-au obișnuit a fi de față la sfârșitul oamenilor săraci, cei cu totul părăsiți, precum a fost de față la Lazăr, cel ce a murit în gunoi și despre care se pomenește în Evanghelie că a murit și a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Deci, nu este îndoială că aceiași sfinți îngeri ai lui Dumnezeu au stat de față și la acest sfânt, care a fost sărac cu duhul și cu lucrul, adică la Cuviosul Simeon, în ceasul fericitului său sfârșit. Și, dezlegând cu blândețe sufletul cel drept din trupul cel curat, l-au dus cu glas de bucurie în locașurile cerești.
Trecând aceste două zile, unii din săracii care au avut cu dânsul tovărășie, nevăzându-l, și-au zis: „Oare nu cumva s-a îmbolnăvit nebunul?” Deci s-au dus la coliba lui și l-au găsit zăcând mort și ziceau: „Iată, cel ce s-a înnebunit în viața sa, s-a aflat nebun și după moarte, căci nu s-a sfârșit culcat pe vițe, ci sub ele”. Deci l-au luat doi oameni ca să îngroape fără de spălare acel cinstit trup, la locul unde îngropau pe cei străini fără de obișnuita cântare, fără lumânări și fără tămâie.
Deci, sfântul a fost dus la îngropare pe lângă casa acelui creștin botezat de curând, care a fost mai înainte jidov, lucrător de sticle, și acela a auzit mulțime de cântăreți, cântând cântări cu glasuri prea dulci și negrăite și s-a mirat de acea neobișnuită cântare. El a privit pe o fereastră, dar n-a văzut pe nimeni altul, decât numai pe acei doi oameni care duceau la îngropare trupul nebunului. Iar glasurile nu încetau, cântând nevăzut, căci îngerii lui Dumnezeu cântau, iar mirosirea cea plăcută umplea văzduhul. Creștinul acela a mirosit și a zis: „Fericit ești, nebunule, că neavând oameni să-ți cânte pentru îngropare, ai pe cereștile puteri care te cinstesc cu cântări și te umplu de mireasma cădirii cea din Rai”. Deci, el îndată a mers cu acei doi oameni și au dus cu ei acel sfânt trup și l-au îngropat cu mâinile lor între mormintele străinilor și ale săracilor. El spunea tuturor că a auzit cântări îngerești deasupra acelui mormânt și negrăită bună mireasmă.
Diaconul Ioan, mergând la coliba aceea și negăsind pe sfânt, îl căuta pretutindeni. După aceea, înștiințându-se că a murit și este îngropat, a plâns foarte mult și s-a dus la mormântul lui, vrând să ia trupul de acolo și să-l îngroape cu cuviință la loc de cinste. Când a descoperit însă mormântul, n-a găsit trupul sfântului, pentru că Domnul l-a mutat pe El, prin sfinții Săi îngeri, în loc nevăzut de oameni. Atunci toți oamenii din cetatea Emesei, deșteptându-se ca din somn, au început a-și aduce aminte și a-și spune unul altuia lucrurile cele minunate ale plăcutului lui Dumnezeu, proorociile și viața lui cea mult chinuită.
Astfel au cunoscut că nebunul nu era nebun, ci era mai înțelept decât toți înțelepții acestui veac și cel ce se părea că este nesănătos era drept și cuvios. Sub chipul cel de nebunie și de păcătos, își ascundea înaintea oamenilor viața sa cea înțelepțită de Dumnezeu și plăcută Lui. Astfel au fost viața și nevoințele acestui minunat Simeon, care a fost nebun pentru Hristos. El a petrecut ca Lot cel de demult în mijlocul sodomitenilor, care nu s-a întinat de păcatele acelora. Așa și el acum, viețuind în mijlocul lumii, nu s-a vătămat cu patimile cele lumești.
Cuviosul Simeon s-a sfârșit în 21 zile ale lunii iulie, iar după dânsul și Cuviosul Ioan, tovarășul lui de pustnicie, a adormit cu fericit sfârșit în pustiul Iordanului. Deci, precum au început amândoi împreună a sluji Domnului pe pământ, tot așa și în cer au stat împreună înaintea scaunului lui Dumnezeu. Viața amândurora, precum s-a spus diaconului Ioan prin sfânta și nemincinoasa gură a lui Simeon, așa de la același diacon Ioan al Bisericii cea din Emesa, s-a povestit cu credință și cu adevărat marelui între părinți, Sfântului Leontie, episcopul Neapolei Ciprului. Acela a dat-o în scris, spre folosul celor ce o vor citi și o vor asculta și spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Celui împreună slăvit cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.