Sinaxar 19 iulie
📑 Cuprins:
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Cuvioasa Macrina, sora Sfântului Vasile cel Mare
Chipul acestui cuvânt ne arată că este o epistolă, scrisă de Sfântul Grigorie de Nâssa, fratele ei, și trimisă către Olimpie monahul. Dar, mulțimea vorbelor covârșind hotarele epistolei, se întinde spre povestire și spre scriere de viață:
Frate Olimpie, îți aduci aminte de vorbirea care am făcut-o între noi, când te-am întâmpinat în Antiohia și când ai voit să te duci la Ierusalim pentru închinare la Sfintele Locuri? Atunci, pornindu-se între noi multe cuvinte – căci priceperea ta a dat pricina acestora -, a venit vorba și despre aducerea aminte a petrecerii celei îmbunătățite a fericitei Macrina, a cărei povestire nu-și avea deplină adeverire din auzire de la alții, ci din însăși iscusirea și cercetarea făcută. Cuvioasa Macrina a fost sora mea, născută cea dintâi din aceiași părinți. Deci, fiindcă și tu ai judecat a fi de folos sufletului această povestire, să nu se uite viața ei și să se ascundă cu tăcerea, ca nefolositoare, ea s-a suit la săvârșirea faptelor bune prin pustnicie și nevoință. Pentru aceasta socotesc că este bine a mă pleca îndemnării tale și a povesti viața ei cu puține și scurte cuvinte.
Această fecioară a fost numită de părinții noștri Macrina. Numele acesta era, care îl avea la arătare. Ea a avut și alt nume într-ascuns, cu care s-a numit mai înainte de a se naște, primit printr-o dumnezeiască vedenie. Maica noastră Emilia era foarte îmbunătățită și dorea să-și păzească fecioria și să-și petreacă viața fără prihană. Dar, pentru că a rămas orfană de tată și de mamă și fiind foarte frumoasă, mulți se îndemnau s-o ia de soție. Deci, dacă nu s-ar fi măritat de bunăvoie cu vreun bărbat, s-ar fi primejduit să pătimească cu sila și s-o răpească vreunul din cei ce erau răniți de frumusețea ei. Pentru aceasta a primit să-și ia bărbat pe cel mai cinstit cu viața, adică pe tatăl nostru, Vasile, ca să aibă păzitor al vieții și al întregii ei înțelepciuni. Drept aceea, când a venit vremea ca maica noastră să nască, a văzut în somn că purta în mâinile sale pe această pruncă, fiică a ei, și i s-a arătat un om preaîncuviințat, care a numit-o Tecla. Zic Tecla, aceea care are mare laudă între fecioare! Și după ce preaîncuviințatul acela a numit de trei ori pe pruncă Tecla, s-a făcut nevăzut, dând ușurință maicii noastre ca s-o nască. Mama, după ce s-a deșteptat, îndată a născut pe sora noastră.
Deci, numele acesta de Tecla, sora noastră îl avea în ascuns; însă eu socotesc, că preaîncuviințatul acela, care s-a arătat maicii noastre, nu avea de gând să povățuiască pe maica noastră să o numească Tecla; ci ca mai înainte să arate prin numele acestei fecioare, viața surorii noastre și asemănarea voinței pe care o avea împreună cu fecioara Tecla.
După ce Macrina a trecut de vârsta pruncească și s-a făcut îndemânatică a învăța sfaturile acelea -, pe care le primește firea copiilor -, adică obiceiurile cele bune pe care părinții săi i le-au dat, întru acelea bine a sporit. Maica noastră se sârguia s-o învețe cuvintele Sfintei Scripturi cele de Dumnezeu insuflate și cele ce sunt potrivite pentru vârsta copiilor, dar mai ales înțelepciunea lui Solomon, și altele câte ajută la obiceiurile cele bune ale vieții. Cuvintele Psaltirii erau învățătura Macrinei, pe care le zicea la timp potrivit, adică atunci când se scula din somn, când începea vreun lucru, când îl isprăvea, când sta și se scula de la masă și când se culca, totdeauna psalmii lui David îi avea în gură ca pe o bună însoțire. Cu aceste cuvinte și cu altele asemenea, Cuvioasa Macrina creștea cu învățătura.
Când a învățat să facă și lucru sfințit de mână, a împlinit vârsta de 12 ani, în care începe a străluci floarea tinereții. Pentru aceea ea era vrednică de minune; căci, deși frumusețea ei era ascunsă, cu toate acestea nu s-a tăinuit, ci mulți gândeau cum că Macrina avea acel fel de frumusețe, cum în toată patria ei nu se mai afla. Mulți tineri alergau la părinții noștri și o cereau lor de soție. Dar tatăl nostru, fiind înțelept și vrednic a judeca socoteala și așezarea cea bună a oamenilor, a alergat la un tânăr de neam bun, iscusit la învățătură și strălucit la întreaga înțelepciune și a hotărât ca acela să o însoțească pe tânăra noastră soră Macrina, dar numai după ce va veni în vârstă. Pentru aceasta, tânărul acela trăgea nădejde că avea să ia pe Macrina de soție și, ca arvună, a dat în cuvinte tatălui nostru, dovada pe care o avea, apărându-se și sprijinindu-se cu dânsele față de cei ce-l nedreptățeau. Cu toate acestea, moartea i-a luat aceste bune nădejdi, răpindu-l din viața aceasta în floarea tinereții.
Fecioara Macrina știa de făgăduința făcută de tatăl nostru, ca să o mărite după dânsul. Însă, deoarece acea hotărâre s-a împiedicat prin moartea tânărului, ea a socotit ca și cum nunta s-ar fi făcut; deci, a judecat în mintea ei să rămână de aici înainte supusă nunții aceleia și a doua oară să nu se mai mărite. Când părinții îi ziceau despre nuntă, fiindcă mulți o cereau pentru frumusețea ei, ea le răspundea că era lucru necuviincios și afară de lege, ca să nu primească nunta care s-a hotărât mai înainte de tatăl nostru. Ea zicea: „De ce să mai fac altă nuntă, deoarece oamenilor le este hotărâtă o nuntă, o naștere și o moarte; și bărbatul care s-a logodit cu mine, după hotărârea părinților mei, nu a murit, ci numai s-a dus. El este viu întru Dumnezeu pentru nădejdea învierii. Deci, ar fi necuviincios lucru a nu păzi credința și întreaga înțelepciune a mirelui meu, care s-a dus”.
Cu niște cuvinte ca acestea izgonea ea pe cei ce o cereau în căsătorie. Deci, a socotit ca și de aici înainte să păzească această bună hotărâre, adică să nu se despartă niciodată de lângă maica sa. Această unire a Macrinei era plină de câștig și maicii sale; deoarece, în loc să aibă multe slujnice, slujba pe care o făcea ei era destulă; ea era bună chiverniseală amândurora, că maica slujea întru toate cele trebuincioase sufletului fiicei sale, iar fiica, trupului maicii sale. Făcea aceasta, pentru că se cădea făgăduinței fecioriei ei să se îndeletnicească într-o sfântă lucrare ca aceasta. Ea de multe ori făcea cu osteneala mâinilor sale și pâinea pe care o mâncau amândouă; dar nu numai aceasta, ci și toată grija casei o chivernisea împreună cu maica sa, fiindcă maica noastră avea nouă copii, afară de Macrina, patru fii și cinci fete. Ea era supusă în trei deosebite stăpâniri, fiindcă avea avuții și moșii în stăpânirea a trei neamuri. De aceea, maica noastră, pentru îngrijirea casei, era împărțită în toate părțile, căci tatăl nostru murise mai înainte.
În toate grijile acelea, Macrina era părtașă împreună cu maica noastră, ușurând-o de greutățile muncii, iar în vremea sa își păzea și viața sa curată și fără de prihană, cu învățătura maicii sale. Lângă aceasta, pentru o petrecere ca aceea a ei, a luat pildă și maica sa, ca să urmeze și ea aceeași nevoință ca a ei, și puțin câte puțin a atras-o și pe dânsa spre întinderea și spre viața cea fără de materie și mai desăvârșită a monahilor. După ce maica noastră a rânduit pe surori bine și prin bună rânduială, s-a întors de la școală și fratele nostru mai mare, Vasile, după ce s-a ostenit mulți ani în învățătura filosofiei celei dinafară.
Minunata Macrina l-a luat pe Vasile cu dânsa și, în scurt timp, l-a adus la scopul adevăratei filosofii și pustnicii. El, cu toate că era înălțat din cugetul filosofiei celei dinafară și strălucit cu mărimea mai mult decât mulți stăpânitori, măcar că defăimase vredniciile și dregătoriile, cu toate acestea cuvioasa l-a făcut pe el să se despartă de strălucirea lumească, să defaime laudele înțelepciunii și ale învățăturii din afară și să vină în viața aceasta cea desăvârșită și să-și pregătească lui, drumul petrecerii celei îmbunătățite și neîmpiedicate, adică cele prin viața Marelui Vasile. Pe celelalte isprăvi ale lui, prin care s-a făcut cunoscut în toată lumea, le lăsăm acum, căci trebuie mult timp să le scrie cineva; de aceea să revenim acum la scopul nostru.
Deoarece fericita Macrina a scăpat de grijile vieții celei lumești, a făcut și pe maica ei să lase viața cea obișnuită ei, petrecerea cea amăgitoare și serviciile pe care le avea de la slugile și roabele ei și să se facă cu cugetul asemenea cu cei mulți, să se unească și ea cu fecioarele și monahiile în petrecere; iar pe slujnicele de mai înainte să le facă ca pe niște surori întocmai cu cinstea. Aici doresc să vă spun o poveste, pe care nu voiesc să o las la o parte, fiindcă printr-însa se arată mai mult gândirea cea înaltă a Cuvioasei Macrina.
Unul din cei patru frați ai noștri, cel de al doilea după Marele Vasile, cu numele Navcratie, se deosebea de ceilalți cu darurile cele firești, cu frumusețea trupului, cu puterea, cu grăbnicia și cu îndemânarea pe care o avea la orice lucru. Ajungând vârsta de 22 de ani, a dat mare veste și nădejde, în auzul multora, pentru iubirea de osteneală a lui. Mai pe urmă, defăimând toate câte avea în mâinile lui, din dumnezeiasca purtare de grijă, s-a apucat cu mare pornire și sârguință de petrecerea cea pustnicească a monahilor, neavând la el nimic altceva decât pe sineși. Lui i-a urmat și unul din oamenii casei noastre, care se numea Hrisafie și care iubea mult pe Navcratie, având aceeași dragoste către petrecerea monahicească.
Navcratie s-a dus într-o pustie, aproape de râul ce se numea Irid și, aflând în vârful dealului un loc cu desiș de copaci sălbatici și cu o poiană ascunsă, s-a așezat acolo și își petrecea viața departe de tulburările cetăților și de grijile divanului. El slujea cu mâinile sale bătrânilor, săracilor, bolnavilor și celor ce erau aproape. Fiind îndemânatic la prinderea peștilor, scotea hrana vieții neputincioșilor și cu aceste osteneli își împila tinerețile sale. În vremea aceea se supunea și voilor mamei sale, când i-ar fi poruncit ceva. Cu aceste două fapte bune își împodobea viața și sporea în dumnezeieștile porunci.
După ce Navcratie a făcut cinci ani în nevoință și pustnicie, a urmat o primejdie grea și pricinuitoare de mâhnire, cred că din vrăjmășia diavolului, care a întristat mult toate rudeniile noastre. El, fără nici o veste, s-a răpit din viața aceasta, fără nici o boală, fără nici o altă patimă arătată; că, ducându-se la râu ca să prindă pește, a rămas să hrănească pe acei bătrâni și neputincioși, pe care îi îngrijea la bătrânețe; deci, s-a adus la chilia sa mort, împreună cu Hrisafie, tovarășul său.
Maica noastră, fiind departe de acel loc cale de trei zile, după ce s-a înștiințat de moartea lui, măcar că era desăvârșită în fapte bune, cu toate acestea a biruit-o mâhnirea și de întristarea ei s-a făcut ca fără de suflare și fără de glas. Atunci s-a arătat vitejia și fapta bună a marii Macrina; căci ea s-a împotrivit întristării, cu gândul și socoteala cea dreaptă, păzindu-se nebiruită. Astfel, prin socoteala ei cea tare și nebiruită, a întărit neputința maicii noastre și a scos-o din adâncul întristării, învățând și îndreptând spre bărbăție sufletul ei. Pentru aceasta maica noastră și-a revenit îndată din acea mâhnire și n-a pătimit nimic din slăbiciunile femeilor, adică să strige sau să-și rupă hainele de pe sine de durere sau cu versuri de bocet să-și pornească plângerile. Ea răbda întristarea cu liniște și cu netulburare, izgonind de la sine neputința firii femeiești, cu gândurile sale cele drepte și cu cuvintele pe care i le aducea Macrina, spre mângâierea suferinței.
După ce maica noastră s-a izbăvit de grijile pentru creșterea și pentru așezarea lor și după ce a împărțit averea ei fiilor, atunci, după cum am zis mai sus, viața fiicei sale, Macrina, i s-a făcut ei sfat și pildă bună către viața pustnicească. Pentru aceasta a lăsat toate obiceiurile cele vechi și a ajuns la aceleași măsuri ale cugetării Macrinei și s-a făcut de o cinste cu celelalte monahii. Ea mânca din aceeași mâncare, dormea pe același așternut și asemenea se împărtășea din toate celelalte. Precum sufletele acelea care se despart de trupurile lor, în aceeași măsură se despart și de toate grijile lumii, tot astfel și viața Macrinei și a maicii noastre era despărțită de toată deșertăciunea lumească. Ele urmau viața cea îngerească, căci în petrecerea lor nu se arăta mânie, pizmă, ură, mândrie sau vreo altă patimă de felul acesta și nici se afla în ele vreo poftă a lucrurilor celor deșarte, de cinste, slavă, trufie și celelalte asemenea, ci înfrânarea era desfătarea lor. Deci, slava lor era de a nu fi cunoscute de cineva.
Toate lucrurile cele iubite ale acestei vieți ele le aveau ca pe niște lucruri deșarte; iar lucrul singur adevărat era cugetarea dumnezeieștii Scripturi, rugăciunea necontenită și cântarea de psalmi neîncetată, care se făcea toată noaptea și toată ziua. Ce cuvânt poate să arate o petrecere ca aceasta, care era ca un hotar între viață omenească și între cea îngerească? Căci, ca să se elibereze de patimile cele omenești, Macrina și maica noastră erau mai presus decât starea oamenilor cea firească; iar a avea trup și a trăi împreună cu simțirile, era mai prejos decât firea îngerească.
Dar poate ar îndrăzni cineva să zică, că nici cu aceasta nu erau mai prejos; căci, deși erau împreună legate cu trupul, cu toate acestea, după asemănarea îngerilor celor fără de trupuri, nu se trăgeau în jos de greutatea trupului, ci viața lor era aleasă și înălțată către cer, ridicându-se cu puterile cele cerești. Astfel au petrecut ele mai mulți ani și împreună cu anii creșteau și cu faptele bune. Ea totdeauna sporea spre mai înaltă măsură, prin adăugirile faptelor bune cele noi.
La acest mare scop al vieții Macrinei, slujea alesul și bunul Petru, fratele nostru, cel mai de pe urmă, care, îndată după ce s-a născut, a rămas orfan de tată; dar, deși tatăl nostru a murit, Macrina, sora noastră cea mai mare, l-a crescut și l-a învățat cu înaltă filosofie și pedagogie. Ea l-a iscusit atât de mult, de mic copil, în sfintele învățături, încât n-a dat libertate sufletului său să-l plece sau să-l abată la vreun lucru deșert. Macrina i s-a făcut lui tată, dascăl, pedagog, maică și sfetnic la toate lucrurile și faptele bune. În acest fel l-a pregătit, încât mai înainte de a trece vârsta copilăriei, s-a înălțat la acest scop înalt al pustniciei și s-a făcut îndemânatec la tot meșteșugul; căci lucra cu mâinile, neavând nici un povățuitor sau meșter care să-l învețe. El a învățat cu de-amănuntul meșteșugul și știința, pe care alții cu multă vreme și cu osteneală le-au învățat. Deci, fratele nostru Petru, defăimând înțelepciunea cea dinafară și având firea sa ca dascăl la toată învățătura bună, căutând și la sora noastră Macrina, ca la o faptă a lucrului cel bun, atât de mult a sporit în fapta bună, încât nu era mai prejos de Marele Vasile.
În vreme aceea s-a întâmplat o foamete mare. Mulți, auzind de facerile lor de bine – căci Macrina, maica și fratele nostru, Petru, au plecat să petreacă în pustie -, alergau la locul unde se nevoiau ei, iar Petru, prin iconomia lui Dumnezeu, atât de mult a înmulțit hrana și bucatele celor flămânzi, încât mulțimea oamenilor care veneau la dânșii făcea pustia aceea ca pe o cetate.
Între timp, maica noastră, ajungând la adânci bătrâneți, s-a dus către Domnul, odihnindu-se pe mâinile celor doi fii ai săi. Însă vrednic lucru este să spunem aici și cuvintele rugăciunii pe care ea le-a zis fiilor săi când și-a dat sufletul. După ce s-a rugat mai întâi pentru fiii ei, care lipseau, și-a întins mâinile sale peste Macrina și Petru, care ședeau aproape de dânsa, unul la dreapta și altul la stânga sa, și a zis acestea către Dumnezeu: „Doamne, Ție Îți dăruiesc și această pârgă și pe al zecelea fiu al meu. Pârga mea este fiica cea întâi născută, iar al zecelea este fiul meu cel de pe urmă. Ție îți sunt dăruiți după lege și cei dintâi născuți și zeciuielile tuturor roadelor; căci toate sunt prinosuri și dăruiri ale Tale. Deci, să fie sfințenia și darul Tău asupra pârgii acesteia și asupra acestui al zecelea fiu al meu”, arătând cu mâinile ei spre Macrina și Petru. Acestea zicând, a încetat și din rugăciune și din viață, după ce a poruncit fiilor ei ca trupul să i-l îngroape în mormântul tatălui lor.
După ce au săvârșit porunca maicii lor, s-au nevoit în pustnicie mai cu sârguință, întrecându-se întotdeauna cu viața lor, iar isprăvile lor cele dintâi le biruiau cu cele mai de pe urmă. În acest timp, Marele Vasile a fost ales arhiepiscop al Cezareei, apoi a hirotonit, preot și arhiereu al Sevastiei pe fratele nostru Petru. De atunci, Petru a petrecut viață și mai sfântă, mai curată și mai cinstită decât întâia oară; căci, cu adăugirea arhieriei, s-a mărit și nevoința lui (Notă – În viața Sfântului Vasile cel Mare, este scris în limba rusească, cum că Sfântul Petru, episcopul Sevastiei, a fost însurat, și zice că eparhioții cârteau pentru aceasta. Apoi scrie cum l-au pârât Sfântului Vasile, și multe altele după cum se scrie acolo. Însă toate sunt neadevărate; pentru că aici Sfântul Grigorie, fratele lor, nu spune nimic despre aceasta).
După ce au trecut opt ani, Marele Vasile, cel vestit în toată lumea, a plecat din viața aceasta și s-a dus către Domnul, făcându-se pricină de plâns patriei sale și la toți creștinii. Sora noastră, Macrina, auzind de departe înștiințarea plină de jale a morții lui, s-a mâhnit cu sufletul de acea pierdere. Și cum era cu putință să nu simtă durerea morții și aceea care îi era soră? – durere care, până și vrăjmașii adevărului, au simțit-o. Cu toate acestea nu a căzut în deznădejde, ci a suferit cu bărbăție acea durere; căci, precum argintul se lămurește în multe feluri de topitori, ca să se scoată toată întinăciunea și rugina și să rămână desăvârșit curat, tot așa și Macrina s-a lămurit prin multe feluri de încercări dureroase. De aceea s-a arătat totdeauna bărbăția cea adevărată și neclintită a sufletului ei: întâi prin moartea fratelui său Navgratie, al doilea prin despărțirea maicii sale și al treilea, când Marele Vasile s-a dus din această viață – cel care a fost păstorul de obște al neamului omenesc -, rămânând ca un luptător nebiruit și trecând peste toate primejdiile vieții.
După nouă ani de la moartea Marelui Vasile, s-a adunat sinod în Antiohia, la care am fost și eu. După ce sinodul s-a risipit, ne-am întors fiecare în eparhiile noastre și, mai înainte de a se împlini anul, mi-am pus în gând să mă duc la sora mea Macrina, pentru că trecuse mult timp de când nu m-am mai dus să o cercetez. La aceasta am fost împiedicat de îmbulzeala ispitelor, pe care le-am pătimit de la începătorii eresului arian. Numărând anii, am aflat că erau trecuți de opt, de când nu am întâlnit-o și nu am văzut-o; deci am plecat.
După ce am călătorit multă vreme pe drum, fiind departe de sora mea, am avut un vis care îmi arăta înfricoșate nădejdi despre vremea viitoare. Mi s-a arătat în vis că port pe mâinile mele niște moaște de mucenici, din care ieșea atâta strălucire, parcă ar fi ieșit din oglinda cea curată când se pune în dreptul soarelui, încât acea strălucire îmi întuneca ochii și nu puteam să mai privesc. Visul acesta l-am avut de trei ori în acea noapte; dar nu am putut să înțeleg ce mi s-a arătat. Numai în sufletul meu simțeam o mâhnire mare și căutam să văd din fapte împlinirea visului arătat. Când am ajuns aproape de sihăstrioara cuvioasei, am întrebat pe un prieten, mai întâi despre fratele nostru Petru. Acela mi-a răspuns că Petru are șase zile de când a plecat ca să vină la noi. Din aceasta am cunoscut că el s-a dus pe alt drum și de aceea nu ne-am întâlnit. Apoi am întrebat despre Cuvioasa Macrina cum se află și, aflând că este bolnavă, m-am grăbit la drum și am călătorit mai iute; căci întristarea și frica au tulburat sufletul meu de ceea ce are să fie.
După ce am ajuns la sihăstria cuvioasei, toți pustnicii au ieșit în întâmpinarea mea – că aveau acest obicei, ca să întâmpine pe prieteni -, iar ceata pustnicelor stătea cu bună podoabă în biserică și mă așteptau. Deci, după ce am intrat în biserică și după terminarea rugăciunii care se făcea de obicei, monahiile și-au plecat capetele cu bun chip și s-au dus. Văzând eu că Macrina, egumena lor, nu era cu dânsele, am luat un povățuitor și m-am dus la chilia ei. Ea zăcea de boală, culcată jos pe un așternut întins pe o scândură. Ca așternut avea sub dânsa un sac de păr, iar în loc de pernă avea altă scândură pusă de-a curmezișul. Pe aceea își rezema capul sau grumazul său.
Dacă m-a văzut că am venit aproape de ușa chiliei, s-a sculat și s-a rezemat în cot, dar n-a putut să vină la mine, fiindcă puterea ei era slăbită de fierbințeală. Deci, întărindu-și pe pământ mâinile ei pe cât putea, s-a tras pe brânci din zăcerea ei, și cu aceasta a împlinit primirea întâmpinării mele. Eu, văzând-o astfel, îndată am alergat și, sprijinind-o cu mâinile mele, am ridicat-o și am pus-o pe așternutul ei obișnuit pe care zăcea. Ea, întinzându-și mâinile spre Dumnezeu, a zis: „Îți mulțumesc, Doamne, Dumnezeul meu, că mi-ai îndeplinit cererea și nu m-ai lipsit de dorința mea, că ai pornit pe robul Tău spre cercetarea roabei Tale”. Dar, ca să nu-mi pricinuiască vreo mâhnire, și-a ținut suspinul ei și, silindu-se să-și ascundă față de mine necazul inimii sale, a început să-mi spună cuvinte de bucurie, și astfel mă bucura cu întrebările ei.
Când a început vorba despre Marele Vasile, îndată s-a zdrobit inima mea și fața mi s-a posomorât. Dar fericita Macrina era atât de departe de a se mâhni împreună cu mine, încât din aducerea aminte a sfântului, a luat pricină de mai multă mărime de suflet și a vorbit mult despre firea omenească, arătând lucrarea lui Dumnezeu care este ascunsă în întâmplările cele aducătoare de mâhnire. Ea a vorbit atât de mult despre viața ce va să fie, fiindcă era luminată de Sfântul Duh, încât mi se părea că mintea mea s-a înălțat prin cuvintele ei și a ieșit din trup, mergând la cele neapropiate ale cerurilor, povățuindu-mă de cuvintele ei.
Deci, precum auzim despre Iov că avea dureri în trup, dar mintea lui nu se împiedica din lucrarea sa, nici își curma gândul său a privi tainele cele mai înalte, un lucru ca acesta vedeam și la fericita Macrina. Deși fierbințeala uscase toată puterea ei și o împingea spre moarte, ea însă, răcorindu-și trupul cu răbdarea ca cu o rouă, își avea mintea neîmpiedicată de vederea celor înalte, nevătămându-se deloc de boală și slăbiciune. De nu s-ar fi întins cuvântul atât de mult, aș fi voit să povestesc toate cele următoare, adică cum s-a înălțat cu vorbirea pururea pomenita Macrina, cum a filosofat despre suflet și pentru care pricină s-a făcut omul, cum s-a făcut muritor și de unde i-a venit moartea și cum se întoarce iarăși din moarte la viață. Acelea le povestea ea cu multă ușurință, fiindcă era luminată de darul Sfântului Duh și cuvintele curgeau din gura ei, precum curge apa de izvor.
După ce s-a săvârșit vorbirea, a zis către mine: „Frate, este vremea să odihnești puțin trupul tău, care este ostenit de atâta călătorie”. Eu, deși aveam multă trebuință de odihnă, nu voiam să mă despart de dânsa și să n-o mai văd, vrând să-i ascult cuvintele ei cele mari și pline de dulceață duhovnicească. Dar, de vreme ce aceasta îi era ei plăcut, ca să mă arăt că în toate mă plec dascălului meu, am mers cu un povățuitor într-o grădină ce era în apropiere și găsind un sălaș pregătit, foarte bucuros m-am odihnit la umbra copacilor celor cu viță de vie. Cu toate acestea nu era cu putință să simt acea veselie care mi se pregătise, căci sufletul meu se necăjea din așteptarea celor de întristare; visul pe care îl văzusem, se părea că se arăta prin fapte. Vederea fericitei Macrina dinaintea mea, se arăta cu adevărat ca niște sfinte moaște de sfânt mucenic, care erau strălucite de darul Sfântului Duh ce locuia într-însele.
În vremea când eu mă aflam mâhnit pentru așteptarea celor ce aveau să fie, nu știu cum cuvioasa a cunoscut gândurile mele și a trimis la mine veste de bucurie, spunându-mi să fiu cu inimă bună și să am pentru dânsa nădejdi mai bune, căci simte că-i este mai bine. Ea nu zicea acestea ca să mă amăgească, ci erau adevărate, deși eu atunci nu le-am înțeles. Cu adevărat așa au fost, căci, precum un drumeț care aleargă și întrece pe cel împreună luptător cu el, când a ajuns aproape de sfârșitul drumului și când se apropie să ia darul și să vadă cununa biruinței, atunci el se bucură în sine ca și cum ar fi luat-o și vestește biruința cu bucurie prietenilor săi, astfel și fericita Macrina, pornind dintr-un așezământ ca acesta, mi-a vestit să nădăjduiesc pentru dânsa cele mai bune; fiindcă atunci privea către darul chemării celei de sus și numai nu zicea cuvântul acela al Apostolului: Mi s-a pregătit mie cunună a dreptății, pe care mi-o va da Dreptul Judecător. Cu nevoința cea bună m-am nevoit, drumul l-am săvârșit și credința am păzit.
Bucurându-mă eu de vestea auzită, m-am împărtășit din multe feluri de bucate pe care le gătise și care erau pline de toată veselia inimii; căci sârguința cuvioasei în acest chip se pogorâse, până și la gătirea bucatelor mele. După ce m-am odihnit, iarăși m-a chemat și a început să pomenească faptele pe care le-a făcut din tinerețile ei; asemenea îmi povestea și de lucrurile părinților noștri, câte le ținea minte și câte au urmat mai înainte de nașterea mea; apoi spunea și de viața mea care a urmat. Scopul ei era ca, prin această povestire, să aducă mulțumire lui Dumnezeu pentru toate.
Povestea despre viața părinților noștri, nu că era atât de strălucită în acele vremi, ci a crescut și s-a mărit din iubirea de oameni a lui Dumnezeu, fiindcă strămoșii tatălui nostru au mărturisit pe Hristos și s-au lipsit de averile lor. Strămoșul maicii noastre a fost omorât de urgia împărătească și părinții noștri au rămas străini de averile părinților lor. Cu toate acestea, viața și bogăția părinților noștri atât au crescut – prin credința care au avut-o către Dumnezeu -, încât în vremea lor nu era altul mai renumit și mai vestit decât dânșii. Averea lor s-a împărțit la fiecare din frații noștri; dar Dumnezeu, cu binecuvântarea Sa, atât de mult a înmulțit averile fiecărui fiu, încât averea fiecăruia covârșea întreaga avere a părinților noștri.
Cuvioasa zicea încă și aceasta, că din câte averi i-a revenit, nu a ținut pentru sine nimic, ci pe toate le-a dat fratelui său, Petru, ca să le iconomisească după porunca lui Dumnezeu. Viața ei a fost astfel – din binecuvântarea lui Dumnezeu -, încât mâinile ei nu încetau, lucrând după poruncă. Ea nici către oameni n-a privit cândva, nici cu facerile de bine și cu milostenia oamenilor nu și-a iconomisit trebuințele vieții sale. Ea niciodată n-a izgonit pe frații care i-au cerut milostenie, fără să le dea ceva, nici n-a cerut de la iubitorii de Hristos, care împărțeau milostenie; căci și Dumnezeu îi creștea ale ei pe ascuns. Acel puțin lucru de mâini care îl lucra, îl înmulțea ca pe niște semințe, cu binecuvântarea Sa.
Dar fiindcă și eu am început a povesti ostenelile care am pătimit mai înainte, adică despre prigonirea pe care a făcut-o răucredinciosul împărat Valent împotriva dreptei credințe și mai pe urmă despre gâlceava și tulburarea Bisericilor lui Hristos, care ne-a chemat pe noi spre nevoințe și osteneli, Cuvioasa Macrina a zis către mine: „Nu încetezi de a te arăta nemulțumitor către bunătățile care ți le-a dăruit Dumnezeu? Nu-ți îndreptezi nemulțumirea ta? Nu alături bunătățile părinților tăi cu ale tale? Așa era tatăl nostru de cunoscut, încât era cel dintâi dintre ritori; dar, cu toate acestea, vestea despre el nu a trecut peste hotarele patriei noastre. Dar tu te-ai făcut renumit între cetăți, popoare și neamuri. Biserica lui Dumnezeu trimite de te cheamă ca să le ajuți și să le îndreptezi, iar tu nu socotești darul acesta, nici nu știi de unde este pricina atâtor bunătăți! Deci, se cade să mulțumești lui Dumnezeu, Care te-a ridicat pe tine la înălțimea aceasta, prin rugăciunile părinților noștri; căci tu, de la sineți, nu aveai nici o putere la aceasta”.
Acestea le zicea ea, iar eu doream ca ziua să se lungească mai mult, ca să nu înceteze această fericită ocazie de a-mi îndulci auzul cu cuvintele ei. Dar, de vreme ce glasul celor ce cântau, ne-a chemat la Vecernie, m-am dus în biserică; iar ea s-a îndreptat iarăși către Dumnezeu prin rugăciune. Trecând astfel noaptea și sosind ziua, am socotit mai înainte, din semnele care le vedeam, că în ziua aceea avea să fie sfârșitul vieții sale, fiindcă fierbințeala a stricat toată puterea trupului ei.
Cunoscând ea neputința gândurilor mele, socotea să mă scoată din așteptările cele mâhnite și îmi risipea întristarea sufletului meu cu cuvintele ei cele bune. Cu toate acestea, sufletul meu primea multe feluri de pătimiri și, după obiceiul firesc, se pleca spre întristare, după cum era de cuviință; pentru că nu mai era nădejde să-i mai aud altădată glasul, că după puțin avea să iasă din viața aceasta – lauda cea de obște a neamului nostru. În alt chip se mai umplea sufletul meu de bucurie, socotind acelea pe care vedeam, precum că sora mea a covârșit cu adevărat firea obișnuită și s-a făcut mai presus de obște.
Eu vedeam pe fericita Macrina, când a ajuns la răsuflarea cea de pe urmă, că nu se temea de despărțirea de viață, nici nu a pătimit vreo schimbare pentru așteptarea morții ei. Ea a vorbit cu minte înaltă despre petrecerea monahicească, până la cea mai de pe urmă suflare. Pentru aceasta mi se pare că atunci a arătat celor ce erau de față dumnezeiescul dor, pe care îl ascundea în adâncurile sufletului ei, către Mirele cel nevăzut, Hristos, și câtă dorință avea să se lase de legăturile trupului, ca să ajungă mai iute la doritul Hristos și să se unească cu El.
Partea cea mai mare a zilei trecuse și soarele a ajuns la apus, iar sârguința fericitei nicidecum n-a obosit. Deci, cu cât se apropia de sfârșitul vieții, cu atât mai mult alerga cu dorința fierbinte către Cel dorit, văzând mai curat frumusețea Mirelui ei. Pentru aceea nu mai căuta la mine, ci privea la Dânsul; pentru că patul ei căuta spre răsărit, de aceea a lăsat vorbirea care o făcea cu mine și vorbea cu Dumnezeu prin rugăciuni și Îl ruga șoptind, cu așa glas, încât de-abia auzeam cuvintele ei, care erau acestea:
„Doamne, Tu în dar ne-ai dezlegat pe noi de frica morții. Tu ai pus începutul vieții celei adevărate și sfârșitul vieții de acum. Tu pentru o vreme odihnești trupurile noastre cu somnul morții și iarăși ne deștepți pe noi cu trâmbița cea mai de pe urmă. Tu dai pământului ca pe un amanet trupul nostru, pe care cu mâinile Tale l-ai închipuit și iarăși îl iei din pământ, pe acel care l-ai dat lui, și în dar schimbi în nestricăciune trupul nostru cel muritor și grozav. Tu ne-ai izbăvit pe noi din blestem și din păcat, făcându-Te pentru dragostea noastră blestem și păcat. Tu ai zdrobit capul balaurului, care, prin neascultare, a înghițit pe om. Tu ne-ai deschis nouă calea către înviere și, zdrobind porțile iadului, ai surpat stăpânirea morții, adică pe diavol. Tu ai dat semn celor ce se tem de Tine, chipul cinstitei Tale Cruci, spre pierderea vrăjmașului și spre apărarea vieții noastre. Spre Tine, Dumnezeul meu, m-am aruncat din pântecele maicii mele și spre Tine a nădăjduit sufletul meu, din toată puterea mea. Ție mi-am dăruit trupul și sufletul meu din tinerețe și până acum.
Pune-mi înainte înger luminat, ca să mă povățuiască la locul odihnei și în sânurile sfinților părinților noștri. Tu, Cel ce ai oprit sabia cea de văpaie și ai așezat în Rai pe vestitul tâlhar, care s-a răstignit împreună cu Tine și a căzut sub îndurările Tale; pomenește-mă și pe mine întru împărăția Ta, că și eu m-am răstignit împreună cu Tine, pironindu-mi cu frica Ta cărnurile mele și înfricoșându-mă de judecățile Tale. Să nu mă desparți pe mine de aleșii Tăi în înfricoșata prăpastie, nici să se pună împotrivă în drumul meu pizmașul diavol; nici să se afle înaintea ochilor Tăi păcatele mele, orice am greșit prin neputința firii mele, cu cuvântul, cu lucrul sau cu gândul. Tu, Cel ce ai putere a ierta păcatele, iartă-mi și mie, ca să mă aflu înaintea Ta, când mă voi dezbrăca de trupul acesta, neavând nici o întinăciune în chipul sufletului meu; ci sufletul meu să se primească în mâinile Tale curat și fără de prihană, ca tămâia înaintea Ta”.
Zicând acestea, a făcut semnul Sfintei Cruci pe ochi, pe gură și pe inima sa. Apoi, pentru că i se arsese limba de fierbințeală, nu a mai putut să pronunțe un cuvânt. Asemenea și glasul i se stinsese și numai prin semnul buzelor și prin mișcarea mâinilor înțelegeam că se roagă.
Asupra acestora a sosit și seara; și când a adus lumânare, fericita a deschis ochii și a văzut lumina. Ea se arăta că avea sârguință să zică obișnuita mulțumire de seară, dar, fiindcă i se curmase glasul de tot, a mulțumit cu inima și cu mișcarea mâinilor; și împreună cu inima i se mișcau și buzele. Îndată ce a sfârșit mulțumirea, a făcut semnul Sfintei Cruci pe fața sa. După aceea a răsuflat odată tare și greu și apoi și-a dat sufletul. Atunci mi-am adus aminte de porunca ei, care mi-a dat-o când am întâlnit-o întâia dată, ca să pun mâinile peste ochii ei după ce va muri și să-i închid, precum se obișnuiește la morți, iar trupul ei să îl îngrop după cum se cuvine. Deci, am pus mâna pe sfânta ei față, atât numai ca să-i împlinesc porunca, pentru că ochii fericitei nu aveau trebuință de a-i închide cineva, că i-a închis singură cu mare bunăcuviință, precum se închid în somnul cel firesc. Asemenea s-au închis și buzele cu potrivire și mâinile ei s-au întins pe piept. Toată așezarea trupului s-a făcut cu bun chip de la sine și nu avea trebuință de vreo mână să-l împodobească.
Deci, eu din două părți am slăbit de pătimirea întristării: atât de moaștele pe care le vedeam, cât de plângerea fecioarelor. Dar ele au suferit întristarea lor cu liniște și au încetat cu pornirea bocetelor din afară, de frica care o aveau de dânsa; căci fața egumenei deși tăcuse din certare, cu toate acestea ele se temeau să nu audă zgomot de plângere mare, afară de rânduiala și porunca ei, și să mâhnească pe învățătoarea lor cea moartă. Dar n-au mai putut să țină cu liniște mâhnirea, că durerea ardea în sufletele lor ca un foc ascuns. Atunci numaidecât s-a auzit de la dânsele un glas amar și neținut, așa încât nici eu n-am mai putut să-mi țin gândul. Atunci patima întristării m-a înecat cu totul, ca un râu de primăvară, și n-am socotit cele ce aveam în mâini, ci m-am dat cu totul plânsului, socotind că era pricină binecuvântată, pentru care plângeau monahiile.
Ele nu plângeau pentru că au fost lipsite de trupeasca purtare de grijă a cuvioasei, nici pentru vreun alt lucru lumesc de care se mâhnesc mirenii la moartea rudelor lor; ci plângeau și se tânguiau, pentru că s-au lipsit de nădejdea și mântuirea sufletelor lor cea după Dumnezeu, și cu lacrimi strigau acestea: „S-a stins făclia ochilor noștri; s-a luat de la noi lumina povățuirii sufletelor noastre; s-a ridicat de la noi pecetea nestricăciunii noastre, s-a curmat legătura întregii noastre înțelepciuni, s-a zdrobit întărirea celor neputincioase și s-a pierdut vindecarea celor bolnavi! O, buna noastră învățătoare, în zilele tale, noaptea ni se arăta ca ziua, fiindcă se lumina cu viața ta cea curată; iar acum și ziua ni se pare noapte și întuneric!” Mai mult decât toate monahiile, plângeau acelea pe care le găsise cuvioasa lepădate în cale pe vremea foametei și le luase, le crescuse și le povățuise în viața cea nestricăcioasă a fecioriei, căci o numeau maica și hrănitoarea lor.
După puțină vreme, privind eu la sfântul cap al moaștelor celei moarte, ca și cum am fost certat de dânsa pentru neorânduiala și tulburarea plânsetelor, îndată mi-am ridicat gândul, ca dintr-un adânc al mării, și am strigat către fecioare: „Uitați-vă la dascălul vostru și aduceți-vă aminte de poruncile ei, cu care vă învăța ca să păziți toată buna rânduială la toate lucrurile. Acel suflet dumnezeiesc ne-a învățat să plângem numai în vremea când ne rugăm lui Dumnezeu. Acest lucru trebuie să-l facem și acum. Deci, să schimbăm glasurile de plângere în cântare umilitoare de psalmi”. Am zis aceasta cu glas mare, ca glasul meu să biruiască plânsetelor lor. După aceea, am îndemnat pe fecioare să meargă la chilii și să rămână puține din ele ca să-i slujească, adică acelea pe care le primea fericita pe când trăia.
Între ele era și o femeie renumită în bogăție, din neamul cel bun, care se numea Uetiani; și, fiind frumoasă, se măritase după un bărbat bogat. După puțină vreme a rămas văduvă și a luat ca păzitoare și povățuitoare a văduviei ei pe fericita Macrina. Uetiani, cea mai multă vreme o petrecea împreună cu fecioarele și învăța de la dânsele petrecerea cea îmbunătățită. Deci, acesteia i-am zis că acum nu este lucru oprit a pune peste sfintele moaște oarecare podoabă luminată de giulgiuri strălucitoare, pentru a împodobi acel trup curat. Uetiani a zis: „Se cuvine să ne înștiințăm dacă și cuvioasa a judecat cu cale să i se facă acest lucru, adică, dacă este cu cuviință să facem ceea ce și ei îi va plăcea; căci ce este bineplăcut lui Dumnezeu și ei îi va fi bineplăcut!”
Era o fecioară mai întâi decât toată ceata celorlalte, cu numele Lampadia și cu treapta, diaconiță. Aceasta știa cu de-amănuntul cele ce poruncise cuvioasa despre îngroparea ei. Deci, întrebând-o eu, mi-a răspuns cu lacrimi: „Împodobirea sfintei este viața cea curată! Aceasta era podoaba ei pe când trăia și aceasta să fie și acum la îngroparea ei. Cele ce sunt spre împodobirea trupului, nu le-a primit, nici nu le-a păzit în viața ei, ca să le aibă acum la îngropare. Drept aceea și de vom voi să facem ceva mai mult moaștelor ei, nu avem nici gătirea, nici chipul”. Eu am întrebat-o: „N-aveți nimic păstrat din cele ce pot să împodobească moaștele ei?” Ea a răspuns: „Ce să avem păstrat? Aici sunt toate lucrurile ei ce le avea: îmbrăcămintea, acoperământul și încălțămintea cea ruptă a picioarelor ei. Acestea sunt bogăția și hainele ei și afară de acestea pe care le vedeți nu are ascuns nimic altceva în lăzi, nici în chilia ei. Ea știa o vistierie a bogăției ei, cerul. Pentru aceea le-a strâns acolo pe toate și n-a lăsat nimic pe pământ!”
La acestea eu i-am zis: „Dar dacă voi aduce vreuna din acelea care le-am păstrat pentru îngroparea ei, oare îi va fi ei plăcută?” Ea mi-a răspuns: „Sfânta, dacă ar fi fost vie, cu adevărat ar fi primit prinosul acesta, atât pentru arhieria pe care o ai, cât și pentru rudenia cea frățească a firii. Ea n-ar fi socotit ca străin darul fratelui ei; fiindcă pentru aceasta a poruncit să se îngroape trupul ei cu mâinile tale”. Fiindcă ne-a dat voie să înfășurăm sfintele ei moaște în hainele mele, am poruncit unui om al meu, să aducă o haină ca să îmbrăcăm moaștele ei.
Uetiani, înfășurând cu mâinile ei sfințitul cap al Cuvioasei Macrina, a pus mâna pe grumajii ei și a zis către mine: „Iată podoaba care este atârnată de grumaz!” Și, dezlegând legătura de pe cap, mi-a arătat o cruce și un inel de fier, care erau legate de gât cu ațe subțiri și atârnau deasupra inimii sale. Eu am zis: „Câștigul acesta să fie de obște! Tu să ai crucea spre păzirea ta, iar mie îmi este destul moștenirea inelului!” Deasupra peceții inelului era închipuită o cruce, care arăta cinstitul lemn al Sfintei Cruci. Acela era ascuns în pecetea inelului, precum mi-a spus Uetiani, care știa.
Dar, deoarece era vremea să se îmbrace trupul cel curat cu haina și fericita îmi dăduse poruncă să-i slujesc la aceasta, iată că vine și Uetiani, cea mai sus pomenită, și îmi ajută. Pe când îmbrăcam sfintele moaște cu haina, ea mi-a zis: „Să nu lași nevăzută minunea cea mare care a făcut-o sfânta!” Atunci îndată a dezgolit o parte oarecare din pieptul ei și, aducând lumânarea mai aproape de partea aceea, mi-a arătat un semn mic în piele, care se asemăna cu un ac subțire. Eu i-am zis ei: „Ce minune este, dacă această parte a trupului are semnul acesta?”
Ea a răspuns: „Acesta a rămas pe trupul ei, ca o aducere aminte a ajutorului cel mare pe care fericita l-a primit de la Dumnezeu. Pentru că într-o vreme, s-a ivit în partea aceasta a trupului ei o boală cumplită, încât era în primejdie mare, căci dacă nu se tăia cu briciul, se făcea mare și nu se mai putea vindeca; pentru aceasta maica ei o ruga să aducă un doctor să o vadă. Fericita, socotind că a se dezgoli la trup și a se vedea de ochi străini, era mult mai rău decât boala aceea pe care o suferea, după ce a venit seara și a săvârșit către maica sa obișnuita ei slujbă, a intrat în sfântul altar; și acolo, căzând în genunchi, a rămas toată noaptea, rugându-se lui Dumnezeu, Doctorul tuturor, să o tămăduiască. Ea a vărsat atâtea lacrimi, încât cu ele a făcut tină, și din tina aceea a făcut o doctorie pentru boala ei. Dar, fiindcă maica sa se mâhnea și o îndemna să aducă un doctor, sfânta a zis către dânsa că, dacă va face cu mâna ei semnul sfintei și de viață făcătoarei cruci pe partea trupului unde o durea, se va tămădui. Atunci îndată a pus mâna sa pe sânul ei și a făcut Semnul Cruci. Și, o, minune! Rana s-a tămăduit și a rămas numai acest mic semn, ca să fie spre aducere aminte a dumnezeieștii tămăduiri și spre necontenita mulțumire către Dumnezeu”.
După ce trupul sfintei s-a împodobit în acest chip, Uetiani mi-a zis: „Nu se cuvine ca sfânta să se arate împodobită ca o mireasă în ochii fecioarelor; deci, eu am o haină neagră, care a fost a fericitei maicii tale; pe aceea se cuvine să o punem peste sfintele moaște, ca să nu se arate sfințita frumusețe, care strălucește cu această străină împodobire a hainei”. Astfel a pus deasupra haina cea neagră, dar și prin ea strălucea fața sfintei. Gândesc că puterea cea dumnezeiască a dat sfintelor moaște darul acesta, încât după visul acela pe care l-am avut mai înainte, se vedea că ieșeau fulgere din frumusețea aceea.
După ce noi am săvârșit acestea și se auzeau cântările și plângerile fecioarelor, nu știu cum s-a auzit glasul acela de cei ce locuiau împrejur, încât toți au alergat împreună din toate părțile. Ei au venit atât de mulți, încât nici curtea nu-i încăpea. Deci, în noaptea aceea s-a făcut priveghere cu cântări de laudă, precum se face la praznicile mucenicilor; iar când s-a ajuns la slujba Duminicii, mulțimea bărbaților și femeilor care se adunaseră au tulburat cântarea de psalmi cu plângerile lor. Eu, cu toate că sufeream rău de întristare, însă mă gândeam că ar fi cu putință ca să nu se lipsească nimic din acelea, care se cădea să se facă la îngropare. De aceea am despărțit mulțimea adunată, pe femei le-am pus împreună cu fecioarele, iar pe bărbați, împreună cu ceata monahilor. Astfel am făcut să fie de amândouă părțile câte o cântare de psalmi bine întocmită.
După ce s-a făcut ziuă și tot locul sihăstriei se strâmtorase, din cauza mulțimii, Araxie, episcopul acelei cetăți, care venise la îngropare cu toți preoții, m-a îndemnat să ridicăm moaștele și să le ducem la locul unde aveau să se îngroape. Atunci, eu mai întâi am rânduit racla cu moaștele de o parte, iar episcopul de altă parte și doi citeți de celelalte două părți. Astfel am mers cu liniște, iar înainte de amândouă părțile moaștelor, mergeau o mulțime de diaconi și citeți, petrecând sfintele moaște și având toți lumânări aprinse. Îngroparea fericitei era ca un praznic, fiindcă și cântarea de psalmi se cânta cu un glas de către toți.
Dar fiindcă drumul până la biserica mucenicilor, unde erau îngropate trupurile părinților noștri, era ca la șapte sau opt stadii de-abia am trecut cu mare greutate acea depărtare; căci mulțimea aceea ne împiedica pe noi pe drum. După ce am ajuns la biserica aceea, am pus jos racla cu sfintele moaște și am început să facem rugăciune fără cântare de psalmi. Rugăciunea aceea s-a făcut pricină de plângere a poporului; căci, după ce a început cântarea de psalmi, s-a descoperit mormântul părinților noștri, în care sfânta avea poruncă să se îngroape. Atunci una din fecioare, văzând acea sfințită față, a strigat: „Vai mie! De acum înainte nu voi mai vedea această față cu chip dumnezeiesc”.
Cum au auzit aceasta celelalte monahii, au strigat și ele împreună cu dânsa; și îndată s-a făcut un zgomot fără de rânduială, încât s-a tulburat rugăciunea aceea ce se făcea cu cuviință. Din pricina aceasta, inimile tuturor celor adunați s-au zdrobit cu cuvintele acelea și s-au pornit spre lacrimi; dar eu făcând un semn ca să tacă, iar diaconul cântând în biserică obișnuitele ectenii, le-a poruncit să se roage. Astfel, poporul cu sila s-a așezat în locul cel cu bună rânduială al rugăciunii.
După ce s-a săvârșit rugăciunea, a intrat în sufletul meu o frică a acelei porunci dumnezeiești, care zice: „Goliciunea părintelui tău și a maicii tale nu o vei descoperi”. Dar eu am zis în gândul meu: „Cum voi putea să scap de osânda aceasta, eu, care am să văd la trupurile părinților mei goliciunea cea de obște a firii omenești, fiindcă trupurile lor s-au risipit, rămânând niște oase goale?”
Acestea socotindu-le eu și, mai ales, temându-mă de mâhnirea pe care a arătat-o Noe către fiul său, Ham, căci i-a văzut goliciunea lui, mai pe urmă de toată meșteșugirea pe care au uneltit-o cei doi fii ai lui Noe, Sim și Iafet, mi-a arătat ce să fac. Pentru aceea, îndată ce s-au luat lespezile de pe mormântul părinților mei, moaștele lor, mai înainte de a se vedea au fost acoperite cu un giulgiu curat. După aceasta, eu și episcopul am luat sfintele moaște și le-am pus lângă moaștele maicii noastre. Astfel s-a îndeplinit rugăciunea și făgăduința care au avut-o amândouă, maica și fiica; pentru că amândouă au cerut de la Dumnezeu, ca și după moarte trupurile lor să se unească, după cum erau unite și în viața aceasta.
După ce s-au săvârșit toate cele spre îngropare, am căzut pe mormânt și am sărutat țărâna; apoi am pornit la drum mâhnit și plin de lacrimi, gândindu-mă de ce fel de bine s-a lipsit viața oamenilor. Pe drum s-a întâmplat că am întâlnit un om vestit, care avea stăpânire ostășească într-o cetate a Pontului. Acela se numea Sevastopolis. El, aflându-se împreună cu ostașii lui, m-a întâmpinat cu multă dragoste și, auzind de moartea fericitei mele surori, s-a întristat, că era rudenie a noastră.
După ce am încetat din lacrimi, am început să vorbim și mi-a zis: „Ascultă-mă, cât de mare bine a ieșit din viața aceasta!” Și a început povestirea astfel:
Odată, am dorit împreună cu soția mea să mergem la școala faptelor bune, că așa se cade a se numi sihăstria aceea, în care locuia fericita. Cu noi a mers și fiica noastră, care avea la un ochi o patimă vătămătoare, încât era grozavă și jalnică la vedere; fiindcă îmbrăcămintea luminii ochiului se îngroșase și se albise. După ce am ajuns la mânăstire, am împărțit locurile. Eu m-am dus la mânăstirea de călugări, peste care era egumen Petru, fratele tău, iar soția mea s-a dus în mânăstirea fecioarelor, unde era Sfânta Macrina.
După ce am zăbovit câtăva vreme, am voit să ne întoarcem la casa noastră. Pe când ne pregăteam noi, deodată, cu o împreună glăsuire, ne-au oprit; adică fratele tău m-a rugat pe mine să mai îngăduiesc până mă voi împărtăși din masa lui cea pustnicească; iar fericita Macrina, sora ta, asemenea n-a lăsat pe soția mea să se ducă, ci, ținând pe copila noastră în brațe, zicea că nu voiește s-o dea maicii sale, până ce nu se va împărtăși din masa ei. Apoi, sărutând copila după obicei, și-a apropiat gura de ochiul bolnav al copilei, și, văzând patima ce o avea la ochi, a zis: „Dacă îmi veți face mie darul acesta și veți îngădui să vă împărtășiți din masa noastră, vă voi da și eu o plată vrednică de o cinste și de un dar ca acesta”. Mama copilei a zis: „Ce plată ai să ne dai?” Fericita a răspuns: „Am să vă dau o doctorie care să tămăduiască ochiul copilei voastre!” Această făgăduință a sfintei mi s-a vestit și mie, și, bucurându-ne pentru aceasta, am rămas la ei.
După ce ne-am sculat de la masă, am pornit cu bucurie la drum, povestindu-ne unul altuia cele ce am văzut și am auzit. Eu îi povesteam faptele monahilor, iar soția mea îmi povestea cu de-amănuntul cele ce a văzut și a auzit de la fericita, și nu voia să lase nepovestite nici pe cele mai mici. Deci, povestind acestea, a venit și la cuvintele prin care se făgăduise sfânta că ne va da o doctorie, care va tămădui copila noastră. Atunci ea a întrerupt povestirea și a zis: „Vai, ce-am făcut! Cum am uitat să luăm doctoria care ne-a făgăduit-o?” Dar fiindcă mă mâhneam și eu pentru nepurtarea aceea de grijă, i-am poruncit să se întoarcă degrabă înapoi s-o ia. Atunci, din întâmplare, copila, pe care o ținea doica în brațe, s-a întors către mama sa, care, uitându-se la ochiul ei, de bucurie a zis cu glas mare către mine: „Nu te mâhni pentru doctorie, că nu ne-am lipsit de ceea ce ne-a făgăduit sfânta, căci doctoria ei a fost tămăduirea ce a făcut-o prin rugăciune copilei noastre”. Deci nu rămăsese la ochiul copilei nici un semn de patimă, ca să fie nevoie să se vindece din doctoria ei. Zicând aceasta, a luat copila în brațe și a dat-o în mâinile mele. Văzând și eu o minune ca aceasta, mi-am adus aminte de minunile Domnului nostru Iisus Hristos, pe care unii nu le cred, și am zis: „Ce mare lucru este a se tămădui orbii prin mâna Domnului! Căci și Macrina, roaba Lui, cu credința ei în Dumnezeu, a făcut o minune ca aceasta, care nu este mai prejos decât acelea!”
Povestindu-mi acestea, acel vestit bărbat, ruda noastră, a tăcut și a început să-i curgă lacrimile din ochi. Acestea și alte minuni asemenea ale Fericitei Macrina, am auzit de la cei ce viețuiau împreună cu dânsa și știau cu de-amănuntul viața ei. Pe acelea nu le mai povestesc, că se vor părea necrezute de mulți; fiindcă cei mai mulți dintre oameni, după măsura cunoștinței lor, judecă și pe acelea care le aud; iar lucrul care covârșește măsurile cunoștinței lor, îl presupun că este minciună și nu-l cred. Pentru aceea nu mai spun aducerea de roadă ce a făcut fericita în vremea foametei, înmulțind grâul pe care-l scotea din hambar și îl împărțea la săraci.
Ea a făcut și alte minuni încă mai slăvite decât aceasta, precum erau: vindecare celor bolnavi, tămăduirile celor îndrăciți și proorocirile care le spunea, despre cele ce au să fie. Iar cei ce au cunoștință adevărată și întreagă, le cred pe toate că sunt adevărate, deși se par necrezute, căci sunt mai presus de fire. Aceia însă care sunt proști la minte, socotesc că sunt cu neputință. Eu una știu: că după măsura credinței, așa se dau și dumnezeieștile daruri; adică, mici la cei puțin credincioși, și mari la cei ce au credință mare și desfătată.
Pentru aceea le-am lăsat și eu și n-am scris minunile cele preaslăvite, care le-a făcut Dumnezeu prin Cuvioasa Macrina, ca să nu se vatăme cei puțin credincioși, care nu cred în darurile lui Dumnezeu; socotind că acelea, pe care le-am scris, sunt destule spre scrierea împrejur a petrecerii ei, pentru ale cărei rugăciuni să ne învrednicim și noi împărăției cerului. Amin.
Cuviosul Dia
Patria Cuviosului Dia a fost Antiohia Siriei. El s-a născut din părinți creștini și, crescând în dreapta credință, a intrat din tinerețe în nevoința pustnicească, povățuindu-se la îmbunătățita viață monahicească, de bărbații cei de Dumnezeu insuflați. El avea multă luptă cu diavolul, nevăzutul vrăjmaș, și cu potrivnicul de casă, cu trupul său, care poftește asupra duhului. Drept aceea, pe diavol îl biruia cu neîncetata rugăciune, iar trupul îl supunea cu postirea, cu nedormirea și cu multe alte osteneli.
Cuviosul Dia se lupta în tot chipul și cu tot dinadinsul ca să-și omoare mădularele și să-și robească trupul duhului. Hrană primea foarte puțină și nu în toate zilele, ci a doua sau a treia zi. Ba de multe ori petrecea întreaga săptămână fără hrană și fără somn. Cu o înfrânare ca aceasta, omorându-se pe sine și biruind pe potrivnic, s-a ridicat la înălțimea vieții cea fără de patimă și s-a făcut locaș curat al Sfântului Duh, pentru că s-a sălășluit într-însul darul lui Dumnezeu. El s-a făcut bărbat puternic cu lucrul și cu cuvântul, făcând minuni și povățuind pe mulți spre mântuire, slăvindu-se printr-însul Tatăl ceresc.
Viețuind el mulți ani în Antiohia, i s-a făcut în vedenie o poruncă de la Dumnezeu, ca să se ducă la Constantinopol pentru folosul multora. Deci, de la început n-a voit să creadă acea vedenie, temându-se să nu fie vreo meșteșugire a potrivnicului, pentru că diavolul știe uneori a se închipui pe sine în îngerul luminii. Dar, după ce și a doua oară i s-a arătat lui aceeași vedenie și poruncă a Domnului, ba încă și acea cetate în care nu fusese niciodată i s-a dezvăluit în ce fel este, s-a supus voii lui Dumnezeu, Care le rânduiește pe toate spre folos. Deci, lăsând Antiohia, a mers la cetatea împărătească.
Intrând el în cetate și văzând sfintele biserici ale lui Dumnezeu, palatele și toate zidirile cele frumoase ale cetății, se minuna în sine despre toate acelea, pentru că le văzuse în descoperirea lui Dumnezeu și a cunoscut că a fost adevărată acea vedenie, pe care a văzut-o când era în Antiohia. Înconjurând el, nu numai cetatea, ci și pe cele dinaintea cetății, a aflat în afară loc pustiu, în care erau morminte vechi păgânești, unde locuiau mulți diavoli; deci, locul acela era înfricoșat celor ce treceau pe alături, pentru diavoleștile năluciri și înfricoșări. Dar el, iubindu-l și înarmându-se cu puterea Crucii și cu rugăciunea, ca cu o armă și platoșă împotriva diavolilor, s-a sălășluit acolo, făcându-și o mică bolniță.
Cine poate să spună supărările ce le avea de la diavoli, ziua și noaptea? Pentru că neîncetat năvăleau asupra lui cu diferite năluciri înfricoșate, vrând să-l îngrozească și să-l izgonească din locul acela. Dar el, ca un ostaș viteaz al Împăratului ceresc, chemând numele lui Iisus Hristos cel înfricoșat diavolilor, fără de teamă se împotrivea lor și îi biruia cu mare răbdare bărbătească.
Vrând el să se înștiințeze de este bună voirea Domnului să petreacă în acel loc, s-a rugat pentru aceasta de trei ori, Unuia în Treime Dumnezeu și, luându-și toiagul său cel uscat, l-a înfipt în pământ, zicând: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, de va odrăsli toiagul acesta și de se va înrădăcina, apoi și eu voi petrece aici”. Dumnezeu, Care face voia celor ce se tem de El și ascultă rugăciunea lor, a auzit rugăciunea plăcutului Său și a împlinit cererea lui; pentru că toiagul cel uscat a odrăslit și s-a înrădăcinat și a început a crește încet, încet, încât după câțiva ani a crescut și a ajuns un stejar mare. Acel stejar și după moartea cuviosului a stat mai mult de o sută de ani, până când a înflorit și dreapta credință creștinească.
Cuviosul Dia, văzând odrăslirea toiagului său cel uscat, a cunoscut voia Domnului său, ca el să viețuiască acolo. Deci, mai mult s-a înarmat împotriva diavolilor, curățind locul acela de nălucirile și înfricoșările lor. Diavolii, luptându-se multă vreme cu dânsul și neputând a-l birui și a-l izgoni de acolo, singuri au fugit din locul acela, ca niște biruiți și neputincioși. Așa Sfântul Dia, curățind locul acela de diavoli cu rugăciunile sale, trăia într-însul îngerește. El lăuda pe Dumnezeu ziua și noaptea, iar hrană avea din purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Apoi a început a se face cunoscut oamenilor, pentru că cei dimprejur, văzând pe stareț că s-a sălășluit în acel loc înfricoșat și periculos, întâi se mirau, apoi au început a veni la el și, văzând că nu avea nimic în chilie, au început a-i aduce cele de trebuință; iar el, pe cei ce veneau la dânsul, îi învăța pe calea cea mântuitoare și îi folosea cu cuvinte de Dumnezeu insuflate.
El, cu cele aduse lui, ospăta pe cei ce le aduceau. Asemenea hrănea pe săracii și străinii care treceau pe acolo. Dar mai ales de toți a fost știut, când, cu darul lui Dumnezeu care viețuia într-însul, a început a tămădui bolile omenești. Atunci alergau la dânsul mulți bolnavi, cărora el le dădea sănătate, nu numai trupească, ci și sufletească. La bolile cele trupești el alătura și lipea rugăciunea, ca un plasture doctoricesc, iar rănile cele sufletești le lega cu învățăturile cele folositoare, aducându-i la umilință și îndemnându-i la pocăință.
În vreme aceea împărățea Teodosie cel Tânăr, care era nepotul lui Teodosie cel Mare. Acela, auzind de Cuviosul Dia, singur a mers la dânsul spre cercetare și s-a umilit, minunându-se de viața și de darul învățăturii lui celei folositoare de suflet, care ieșea din gura aceluia. Împăratul s-a mai mirat foarte mult și de toiagul ce odrăslise și care crescuse copac mare. Deci, a poruncit să se zidească acolo, din vistieriile sale împărătești, o biserică și s-o îngrădească cu zid împrejur ca pe o mânăstire, iar cuviosul părinte să fie începător și povățuitor spre mântuirea multora. Preasfințitul Patriarh Atic, văzând acestea, a silit pe Cuviosul Dia să primească rânduiala preoțească; și astfel, plăcutul lui Dumnezeu s-a făcut egumenul fraților adunați la dânsul și al tuturor celor ce veneau pentru folos la slăvitul învățător – doctor ales al sufletelor și al trupurilor -, care era povățuitor în toată cetatea împărătească. Locașul lui s-a făcut liman și odihnă celor ce nu aveau unde să-și plece capul.
În mânăstire era lipsă de apă, de vreme ce locul era uscat și apa se aducea de departe. Deci, frații au rugat pe Cuviosul Dia să le poruncească să sape un puț în mânăstire, nu numai pentru nevoile mânăstirești, dar și pentru cei ce veneau. Sfântul s-a împăcat cu cererea lor. Puțul s-a săpat în multă vreme și n-au dat de apă, căci locul era înalt și pietros. Frații fiind în nepricepere și lucrătorii vrând să înceteze cu osteneala lucrului, pentru că nu dădeau de apă, a venit acolo cuviosul și, luând o sapă, a poruncit să-l coboare în puț. Deci, fiind coborât, când a ajuns la jumătatea puțului, a poruncit să fie oprit vasul în care era coborât și a lovit cu sapa în peretele de pământ, chemând numele Preasfintei Treimi, și îndată a curs de acolo izvor îndestulat de apă, încât abia au grăbit de au scos afară pe lucrătorii care erau în fundul puțului.
Apa înmulțindu-se foarte repede și umplând puțul, toți s-au mirat de acea minune și au preamărit pe Dumnezeu. Unul din lucrători, stând deasupra și văzând că apa curgea din coastele pământului, era cuprins de necredință și a zis în taină către ceilalți că starețul a făcut oarecare farmece ca să curgă apa; căci, negăsind apă la fund, cum a putut să curgă deodată atâta îndestulare de apă din peretele pământului. Astfel zicând el, îndată l-a ajuns judecata lui Dumnezeu, că omul acela, alunecând, a căzut în apă și s-a înecat.
De acest lucru înștiințându-se femeia lui, a alergat îndată cu mare tânguire și a început a zice cuvinte de ocară Cuviosului Dia: „O, de n-ai fi venit aici, bătrân fermecător, înșelător și pierzător de oameni, care ai pierdut pe bărbatul meu! Iată și eu singură mă voi pierde, ca păcatele noastre de la amândoi să fie asupra sufletului tău!” Ea mai zicea și alte ocări; dar cuviosul, mângâind-o cu glas blând, i-a grăit: „O, femeie, cu bună nădejde, așteaptă că vei lua de aici pe bărbatul tău!” Femeia, mâniindu-se și mai mult, a răcnit: „O, monah înșelător, de unde îmi vei da bărbatul? Oare vei putea învia pe cel mort?” Deci, repezindu-se la cuvios, l-a apucat de haină, voind să o rupă.
Frații, nesuferind cele ce făcea ea, au apucat-o, vrând s-o izgonească de la porțile mânăstirii; dar sfântul a zis către ei: „Lăsați-o, că nu ne ocărăște ea, ci diavolul care o îndeamnă și care se va rușina îndată de darul lui Dumnezeu, care ne ajută”. Zicând acestea a poruncit să caute în apă pe omul cel înecat. Ei, căutându-l și găsindu-l, l-au scos afară. Acela zăcând mort, Cuviosul Dia, cel minunat și plăcut lui Dumnezeu, s-a apropiat de el și, făcând rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu, a apucat de mână pe cel mort și l-a ridicat viu de la pământ. Apoi, chemând pe femeie, i-a dat bărbatul. Femeia, văzând viu pe bărbatul său, s-a înspăimântat, asemenea și pe toți i-a cuprins frica de minunea aceea. Deci femeia, luându-și bărbatul, s-a dus cu dânsul la casa lor.
Mergând ei și neajungând încă acasă, deodată acelui bărbat înviat, slăbindu-i genunchii, a căzut cu fața în jos și a murit iarăși. Femeia, văzând aceea, s-a înspăimântat foarte și tremura, pentru că se temea să nu fie și ea asemenea pedepsită de mânia lui Dumnezeu și să cadă la pământ, să moară. Atunci s-a întors la mânăstire plângând și tânguindu-se și, căzând înaintea cuviosului, îi cerea iertare și zicea: „Părinte, pentru rugăciunile tale, Dumnezeu a înviat pe bărbatul meu, dar pentru păcatele mele, iarăși a murit!” Atunci pe toți i-a cuprins mai multă frică pentru minunatele și neștiutele judecăți ale lui Dumnezeu. Drept aceea, cuviosul a sfătuit pe acea femeie, ca de atunci să petreacă în pocăință, plângându-și păcatele; iar fraților le-a poruncit ca pe bărbatul ei să-l dea obișnuitei îngropări.
Cuviosul a mai făcut încă și multe alte minuni cu puterea și ajutorul Atotputernicului Dumnezeu; însă acelea n-au venit la știrea noastră, pentru că învechirea vremii, prigonirile cele de multe feluri care au fost asupra Bisericii și stricările cetății împărătești, pierzând multe cărți, abia aceste câteva pe care le povestim, ne-au rămas despre Cuviosul Dia.
El, trăind mulți ani și ajungând la adânci bătrâneți, s-a îmbolnăvit ca de moarte și, chemând pe frați, i-a învățat. După aceea, împărtășindu-se cu dumnezeieștile Taine, a rămas nemișcat și fără de suflare, ca mort. Toți, socotind că într-adevăr este mort, îl plângeau și îi pregăteau cele spre îngropare. Acolo venise și Preasfințitul Patriarh Atic al Constantinopolului și Alexandru, Patriarhul Antiohiei, care se întâmplase a fi atunci în cetate, și se adunaseră și alți mulți bărbați cinstiți din rânduiala duhovnicească și mirenească, voind să-i facă îngropare deosebită.
Atunci el, deșteptându-se ca din somn și ridicându-se din pat, a zis: „Dumnezeu mi-a dăruit să mai petrec în viața aceasta încă 15 ani! El s-a sculat sănătos și tuturor le-a fost bucurie pentru întoarcerea lui de la porțile morții, pentru că tuturor le era de mare trebuință: arhiereilor, în vorbirea cea duhovnicească și înțelepțită de Dumnezeu; împăraților, pentru mijlocirea cea în rugăciune către Dumnezeu; celor ce căutau mântuire, spre chipul vieții îmbunătățite; păcătoșilor, spre îndemnarea la pocăință; bolnavilor, spre tămăduire; străinilor, pentru odihnă, săracilor, pentru hrănire și fiecăruia, spre toate trebuințele; pentru că tuturor le era de folos cuviosul acesta, ajutând pe fiecare cu cuvântul și cu lucrul și arătându-se că este fiecăruia adevărat părinte.
Cuviosul Dia, petrecând vremea de 15 ani care i se adăugase de Dumnezeu, în obișnuitele osteneli pustnicești și în folosința multor suflete – fiind lumina lumii -, s-a apropiat către trecerea cea desăvârșită de la cele pământești. Intrând el în biserică și în Sfântul Altar ca să se roage, a văzut arătându-i-se un bărbat prealuminos, îmbrăcat în veșminte preoțești și zicând către dânsul: „S-au sfârșit anii vieții tale și a sosit vremea mutării tale la viața cea neîmbătrânită; deci, pregătește-te să te dezlegi din trup și să treci către Domnul”.
Cuviosul s-a închinat bărbatului aceluia ce i se arătase și, mulțumind lui Dumnezeu pentru o înștiințare ca aceea a ceasului morții, a chemat pe frați și, spunându-le cel mai de pe urmă cuvânt de învățătură, a poruncit și despre îngroparea sa, ca să nu i se ia trupul lui de cei din cetate, ci să-l îngroape în mânăstirea sa. El, rânduind toate cele cuviincioase bunului sfârșit creștinesc, rugându-se din destul pentru toți și pentru sine și dând la toți cea mai de pe urmă sărutare, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu stând înaintea lui și aceluia și-a dat cu bucurie cinstitul său suflet.
Astfel s-a mutat către Domnul Cuviosul părintele nostru Dia. Împăratul și patriarhul voiau ca cinstitul lui trup să-l aducă în cetate, pentru apărarea cetății. Dar monahii le-au spus așezământul lui, ca trupul lui să nu se îngroape în altă parte, ci în gropnița mânăstirii. Neîndrăznind ei să calce așezământul starețului, au făcut după porunca lui și l-au îngropat în locașul său cu cinstită îngropare, slăvind pe Dumnezeu Cel minunat întru sfinți, pe Unul în Treime, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Căruia și de la noi să-I fie cinste și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.