Sinaxar 1 iulie

📑 Cuprins:

• Sfinții Mucenici Cosma și Damian, doctorii cei fără de arginți
• Cuviosul Petru, patriciu
• Sfântul Mucenic Potit Pruncul
• Sfântul Ierarh Leontie, Episcopul Rădăuților

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfinții Mucenici Cosma și Damian, doctorii cei fără de arginți

După răsărirea cea trupească a Domnului nostru Iisus Hristos, pretutindeni se auzea, ca un lucru oarecare de mirare, de viața tuturor sfinților mucenici ai lui Hristos, pentru că puterea Mântuitorului s-a făcut minunată întru ei. Asemenea este de mirare tuturor îndrăzneala cu care ei se împotriveau ighemonilor.

Dintre unii ca aceia au fost și aceștia, de care ne este acum cuvântul, Sfinții răbdători de chinuri: Cosma și Damian, amândoi frați după trup. Ei s-au născut în Roma cea veche, dintr-un tată și o maică, și au crescut în dreapta credință. Aceștia, învățând meșteșugul doctoricesc, tămăduiau toate bolile și toate neputințele; căci la toate aveau împreună ajutor darul lui Dumnezeu și, peste câți din oamenii cei ce pătimeau și din dobitoace își puneau mâinile lor, îndată aceia se făceau sănătoși desăvârșit. Ei, bunii tămăduitori, de la nimeni nu luau plată pentru tămăduiri; pentru care s-au și numit doctori fără de arginți. Numai de o plată ca aceasta prea scumpă aveau ei trebuință: cei ce se tămăduiau să creadă în Hristos. Ei, nu numai în Roma, ci și prin toate cetățile dimprejur și prin sate trecând și tămăduind pe cei bolnavi, pe mulți îi întorceau la Hristos.

Pe lângă darul cel tămăduitor și prin îndurata dăruire, ei mai făceau și bine popoarelor. Căci, având de la părinți și de la strămoși multe averi adunate și rămase lor, le vindeau și le împărțeau la săraci și la cei ce aveau trebuință. Astfel, hrăneau pe cei flămânzi, îmbrăcau pe cei goi și arătau spre cei săraci și lipsiți de tot felul, milă și îndurare. Când tămăduiau pe cei bolnavi, grăiau astfel către ei: „Noi numai mâinile punem pe voi, căci cu puterea noastră nimic nu putem face. Toate le lucrează prin noi tăria cea atotputernică a lui Hristos, Unul adevăratul Dumnezeu; în Care, de veți crede cu neîndoială, îndată veți fi sănătoși”. Aceia, crezând, îndată câștigau sănătatea. Și astfel, în toate zilele întorcându-se mulți de la păgânătatea închinării la idoli, se apropiau de Hristos.

Sfinții aceștia doctori aveau petrecere deosebită într-un sat oarecare din hotarele Romei, unde erau averile părinților lor. Acolo având adăpostirea lor, i-au luminat cu sfânta credință pe toți cei dimprejur. Diavolul însă, nevoind să vadă viața lor, care strălucea de faptele cele bune, a îndemnat pe niște slujitori ai lor, ca să meargă la împărat, să pârască pe acești nevinovați. Pe vremea aceea împărățea în Roma, Carin. Acesta, ascultând pe cei clevetitori, îndată a trimis ostași în satul acela, ca să prindă pe doctorii cei fără de plată, Cosma și Damian și să-i aducă înaintea lui la judecată. Mergând ostașii în satul acela și întrebând de Cosma și Damian, credincioșii s-au adunat la sfinți și-i rugau să se ascundă, până ce va trece mânia cea împărătească. Dar sfinții n-au voit să-i asculte pe ei, ci mai mult se sârguiau să iasă de voie la ostașii care îi căutau, dorind cu bucurie să pătimească pentru Hristos. Dar, după ce mai mulți credincioși s-au adunat la ei și după ce i-au rugat cu lacrimi și-i îndemnau ca să-și păzească viața lor, nu pentru sineși, ci pentru mântuirea multora, atunci s-au supus lor fără să vrea.

Deci credincioșii, luându-i, i-au ascuns într-o peșteră. Ostașii, căutându-i pretutindeni și neaflându-i, s-au umplut de mânie și, prinzând pe niște bărbați cinstiți din satul acela, i-au legat cu lanțuri și i-au dus la Roma. Înștiințându-se Sfinții Cosma și Damian de acest lucru, îndată au ieșit din peșteră și au alergat degrabă în urma ostașilor. Deci, ajungându-i pe ei pe drum, au zis către dânșii: „Lăsați în pace pe acești nevinovați și ne luați pe noi. Pentru că noi suntem aceia pentru care voi aveți poruncă să-i prindeți”. Deci ostașii, liberându-i pe acei bărbați, au pus lanțurile pe Sfinții Cosma și Damian și i-au dus la Roma, unde au fost păziți până a doua zi.

A doua zi, împăratul a șezut la obișnuita judecată înaintea poporului care venise la locul de priveliște. Și, punând înainte pe Sfinții Cosma și Damian, a început a vorbi către ei cu glas mare, zicându-le: „Voi sunteți cei ce vă împotriviți zeilor părinților noștri și tămăduiți bolile între oameni și între dobitoace fără de plată, cu oarecare meșteșug de vrăji, amăgind prin aceasta poporul cel prost, ca să se depărteze de zei și de legile părintești? Măcar acum, întorcându-vă de la a voastră rătăcire, ascultați sfatul meu cel bun și, apropiindu-vă, aduceți jertfă zeilor, care îndelung v-au răbdat pe voi până acum. Căci, făcându-li-se strâmbătate de către voi, nu v-au răsplătit rău pentru rău, cu toate că puteau să vă răsplătească; dar au răbdat, așteptând întoarcerea voastră către ei”.

Sfinții cei plăcuți ai lui Hristos, ca și cu o gură răspunzând către împăratul, au grăit: „Noi pe nici un om nu l-am înșelat, nici nu știm de vrăji, nici am făcut vreun rău cuiva, ci tămăduim bolile cu puterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, precum Acela ne-a poruncit, zicând: Pe cei bolnavi tămăduiți, pe cei leproși curățiți. Aceasta o facem fără plată, de vreme ce Mântuitorul a poruncit, zicând: În dar ați luat, în dar dați. Noi nu avem trebuință de averi, ci căutăm mântuirea sufletelor omenești și slujim neputincioșilor și săracilor ca Însuși lui Hristos. Acela socotește îngrijirile cele făcute pentru dânșii, ca Lui, zicând către bunii dătători: Flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; am însetat și M-ați adăpat; am fost gol și M-ați îmbrăcat. Aceste porunci ale Lui ne sârguim a le împlini, așteptând ca să luăm de la Dânsul plată în viața cea fără de sfârșit a împărăției cerului. Zeilor închipuiți de tine, nicidecum nu voim să le slujim; tu și ai tăi slujiți-le lor, pentru că noi știm cu adevărat că aceia nu sunt dumnezei. De voiești, împărate, noi îți punem înainte un sfat bun; adică să cunoști pe Unul și adevăratul Dumnezeu, Făcătorul tuturor, Care răsare soarele Său peste cei răi și peste cei buni și plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți. Pentru trebuința noastră și spre slava numelui Său cel mare, Aceluia să-i slujești, depărtându-te de idolii cei nesimțitori și fără suflet!”

Atunci împăratul Carin a zis către dânșii: „Nu v-am chemat să grăiți filosofii, ci să aduceți jertfă zeilor!” Sfinții au răspuns: „Noi aducem Dumnezeului nostru jertfă fără de sânge sufletele noastre, Celui ce ne-a izbăvit din cursele diavolului și a dat pe Fiul Său Unul Născut pentru mântuirea lumii. Acel Dumnezeu este nezidit, ziditor al tuturor; pe când zeii tăi sunt niște scorniri omenești și sunt făcuți de mâini omenești. De n-ar fi fost între oameni meșteșugul de a face pe zei, voi n-ați fi avut la ce să vă închinați”. Carin a zis: „Nu batjocoriți pe veșnicii zei, ci mai ales, apropiindu-vă, să vă închinați lor cu jertfe, mai înainte de a primi muncile ce vă așteaptă!”

Atunci robii lui Hristos, umplându-se de Duhul Sfânt, au zis: „O, împărate, să fii rușinat împreună cu zeii tăi, deoarece mintea ta se întoarce de la Dumnezeul Cel ce pururea este și viețuiește în veci! Deci, fața ta să se întoarcă de la locul său, spre a ta înfruntare, ca să te deprinzi prin încercare ce poate Dumnezeul nostru!”

Sfinții,zicând acestea, îndată fața lui Carin s-a schimbat și s-a întors la spate, iar grumajii lui i s-au sucit, încât nu putea să-i mai întoarcă; deci, nimeni nu putea să-i ajute cu ceva. Astfel el ședea pe scaun, având grumajii și fața întoarsă, iar poporul care privea la el, striga cu glas mare: „Mare este Dumnezeul creștinilor și nu este alt Dumnezeu afară de Dânsul!” Dintru acea vreme mulți au crezut în Hristos și au rugat pe sfinții doctori să-l tămăduiască pe împărat. Chiar și împăratul singur se ruga către dânșii, zicând: „Acum știu cu adevărat că sunteți robi ai adevăratului Dumnezeu. De aceea mă rog către voi ca, precum ați tămăduit pe mulți, așa să mă tămăduiți și pe mine, căci și eu cred că nu este alt Dumnezeu afară de Dumnezeul propovăduit de voi, Care a făcut cerul și pământul!”

Atunci sfinții au zis către dânsul: „De vei cunoaște pe Dumnezeul Cel ce ți-a dat viața și împărăția și de vei crede într-Însul cu toată inima, Acela poate să te tămăduiască pe tine”. Împăratul, auzind aceasta, a zis cu glas mare: „Cred în Tine, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul cel adevărat, miluiește-mă pe mine și nu pomeni neștiința mea cea dintâi!” Aceasta zicând împăratul, i s-au îndreptat grumajii, asemenea și fața i-a venit la loc precum a fost mai înainte. Apoi, sculându-se din locul său, și-a ridicat ochii spre cer și, înălțându-și mâinile, a dat mulțumire lui Dumnezeu împreună cu tot poporul, zicând: „Bine ești cuvântat Hristoase, Dumnezeul cel adevărat, Care m-ai adus din întuneric la lumină prin acești sfinți ai Tăi!” Astfel tămăduindu-se, împăratul a cinstit pe Sfinții doctori Cosma și Damian și i-a liberat pe ei cu pace; iar ei, plecând din Roma, s-au dus în satul lor.

Locuitorii satului acela și cei de primprejur, auzind toate cele ce se făcuseră în Roma, au ieșit în întâmpinarea plăcuților lui Dumnezeu și i-au primit cu bucurie, veselindu-se și slăvind pe Stăpânul Hristos. Dar sfinții, după obiceiul lor, iarăși umblau primprejurul cetăților și prin sate, tămăduind neputințele și luminând poporul cu sfânta credință, apoi iarăși se întorceau în satul lor.

Dar vrăjmașul diavol, neputând prin meșteșugirea sa cea dintâi să piardă dintre cei vii pe acești sfinți, a scornit un alt meșteșug. În părțile acelea era un doctor slăvit, de la care acești oameni preaminunați învățaseră meșteșugul doctoricesc. Pe acela vrăjmașul l-a îndemnat să-i ucidă pe sfinți, deoarece nu putea suferi slava lor cea bună. Deci acel doctor, chemând pe sfinți la dânsul prin înșelăciune, i-a luat la un munte ca să adune buruieni pentru doctorii, dar în inima lui avea gândul lui Cain. De aceea, ducându-i pe ei departe, a rânduit ca deosebit fiecare să adune buruieni. Astfel, pândind mai întâi asupra unuia, l-a ucis cu pietre; apoi și pe celălalt. După aceea, luând trupurile lor, le-a ascuns lângă un izvor de apă ce era în apropiere.

Astfel sfinții răbdători de chinuri ai lui Hristos, doctorii cei fără de plată, Cosma și Damian, și-au luat sfârșitul vieții și s-au învrednicit de cununile mucenicești de la Hristos Domnul și Mântuitorul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl și Sfântul Duh, I se cuvine cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Petru, patriciu

Cuviosul Petru s-a născut din părinți slăviți și bogați și a crescut în Constantinopol. Tatăl său, cu numele Constantin, a fost patriciu și povățuitor de oști. Acest Petru, silindu-se din tinerețe la învățătura cărții, s-a deprins foarte bine la filosofie și a străbătut toată înțelepciunea cea din afară. Ajungând la vârsta cea desăvârșită, s-a însoțit cu femeie, iar după sfârșitul tatălui său, i-a luat cinstita lui dregătorie, făcându-se patriciu în zilele dreptcredincioasei împărătese Irina și a fiului ei, Constantin.

După ce a luat împărăția Nichifor, având bulgarii război cu grecii, Petru a fost făcut voievod de către împărat și pus mai mare peste cete. El s-a dus cu împăratul împotriva bulgarilor și, făcându-se mare război, grecii au biruit întâi pe bulgari. Apoi, cu dumnezeiasca voie, bulgarii, întărindu-se, au lovit pe greci cumplit și au ucis pe împăratul lor. Atunci și fericitul Petru, cu cincizeci de boieri greci, a fost prins de bulgari și a fost ținut în legături spre muncire și spre moarte. Rugându-se lui Dumnezeu, pentru a sa izbăvire, noaptea i s-a arătat Sfântul Ioan Evanghelistul, cel care s-a rezemat pe pieptul lui Hristos, și l-a izbăvit din legături, ducându-l până la Roma. Dintr-acea vreme Petru s-a dat cu totul în slujba lui Dumnezeu și, pe toate socotindu-le ca niște gunoaie, s-a dus la muntele Olimpului, unde, luând viața îngerească, se nevoia împreună cu marele Ioanichie și s-a deprins la toată bunătatea.

Petrecând acolo treizeci și patru de ani, a mers la Constantinopol, după ce murise soția și fiul lui, și a petrecut mai întâi câtăva vreme lângă biserica zidită de dânsul, care se numea Evandria. Apoi, ducându-se la un loc osebit de liniștit, și-a zidit o chilie mică. El a petrecut într-însa opt ani, purtând pe trup o haină aspră de păr, iar picioarele le-a avut neîncălțate în toată vremea vieții sale pustnicești. Obosindu-se foarte mult cu postul, cu privegherea și cu celelalte nevoitoare osteneli, a petrecut cu bine și cu iubire de Dumnezeu. Apoi s-a odihnit în Domnul și s-a numărat în ceata drepților, care slăvesc pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, în veci. Amin.

Sfântul Mucenic Potit Pruncul

Pe vremea împărăției lui Antonin, fiind pretutindeni mare prigonire împotriva creștinilor, era în Sardica un bărbat cu numele Ghilas, care ținea la păgânătatea închinării idolești. Acesta avea un fiu, unul născut, copil de treisprezece ani, anume Potit, înțelepțit cu înțelepciunea lui Dumnezeu, prin care își săvârșește El laudă. Copilul era luminat cu darul Sfântului Duh ca să cunoască pe Făcătorul său și Aceluia Unuia să-I aducă rugăciunile și închinăciunile sale, iar de idolii cei fără de suflet să se îngrețoșeze. El, știind să citească cărțile, a găsit niște dumnezeiești Scripturi creștinești și, citindu-le pe acelea, s-a umplut de duhovniceasca înțelepciune și de înțelegere. Astfel, ducându-se la creștini, în ascuns de tatăl său, a primit Sfântul Botez, întorcându-se de la spurcatele slujbe idolești.

Ghilas, tatăl lui, văzând pe fiul său întorcându-se de la idoli, s-a mâhnit și-l îndemna cu multe îmbunări, ca, împreună cu el, să aducă jertfă zeilor lor elinești. Iar tânărul sfânt i-a zis: „O, tată, îmi grăiești cuvânt nefolositor, poruncindu-mi să jertfesc diavolilor. De mă iubești părintește pe mine, fiul tău, apoi să mă sfătuiești spre ceea ce mântuiește sufletul, iar nu spre ceea ce-l pierde. Eu doresc ca și tu, cunoscând adevărul, să te întorci de la necurata închinăciune, să începi a sluji Unuia Dumnezeu, Care viețuiește în ceruri și pe toate le cuprinde, Făcătorul a toată făptura”. Tatăl său, mâniindu-se, l-a dus într-o cameră osebită și a poruncit să nu îndrăznească nimeni a da copilului pâine și apă, zicând către dânsul: „Vom vedea de-ți va da hrană și băutură Dumnezeul tău pe Care îl cinstești!”.

Tânărul Sfânt Potit, plecându-și genunchii, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Judecă, Doamne, pe cei ce-mi fac nedreptate și răsplătește celor ce se luptă cu mine, căci doresc să-Ți slujesc Ție, Domnului meu Iisus Hristos, Care ai voit a veni din cer pe pământ pentru mântuirea omenească. Privește spre rugăciunea smeritului Tău rob și întărește-mă pe mine întru această foame, precum ai întărit pe Daniil proorocul Tău, cel aruncat în groapa leilor. Tu ai zis în Sfânta Ta Evanghelie: Fericiți cei ce flămânzesc și însetoșează pentru dreptate, căci aceia se vor sătura; Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a acelora este Împărăția cerurilor. Deci, și pe mine cel închis aici pentru dreptatea Ta, nu mă lăsa să fiu chinuit de foame și de sete”.

Sfântul a petrecut multe zile în închisoarea aceea, pedepsit de tatăl său cu foamea și cu setea, dar întărit de Dumnezeu prin hrana duhovnicească și adăpat prin darul Sfântului Duh. Fața lui strălucea ca soarele, veselindu-se întru Domnul său, și zicea: „Îți mulțumesc, Stăpâne, că ai binevoit a mă sătura de duhovniceștile Tale bunătăți, care pe cât le primesc, pe atât mai mult le doresc. Încă mă rog, Ție, Dumnezeul îngerilor și al arhanghelilor, Care nu voiești moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu, ascul-tă-mă pe mine, care strig către Tine cu toată inima, și dă tatălui meu cunoștința adevărului Tău și înțelegerea credinței. Deschide-i lui mintea, ca să poată a Te cunoaște pe Tine, Făcătorul său și Ție Unuia să-Ți slujească, iar nu zeilor celor elinești, ca să nu se bucure de el diavolul, vrăjmașul numelui creștinesc, ci să se preamărească tăria Ta cea atotputernică, care povățuiește spre mântuire pe cei rătăciți!”

Astfel rugându-se el, i s-a arătat îngerul Domnului, întărindu-l și zicându-i: „Va fi ție ceea ce dorești, pentru că Dumnezeu, Căruia te-ai încredințat cu toată inima, totdeauna este cu tine și orice vei cere de la Dânsul, vei câștiga. Însă să știi și aceasta, că diavolul, pierzătorul sufletelor omenești, s-a pregătit împotriva ta. Deci, ți se cade să primești toate armele lui Dumnezeu, ca să poți sta împotriva meșteșugirilor lui!”

Aceasta zicându-i, îngerul luminii s-a dus; iar sfântul se ruga lui Dumnezeu, zicând: Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă! Că spre Tine a nădăjduit sufletul meu și în umbra aripilor Tale voi nădăjdui, până ce va trece fărădelegea. Deci, trecând puțin, deodată i s-a arătat îngerul întunericului, prefăcut în strălucire de lumină și i-a zis: „O, tânăr fără de răutate, iată am venit la tine ca să nu slăbești de foame și de sete cu sufletul și cu trupul. Să asculți pe tatăl tău și să te saturi cu el de mâncări, căci eu sunt Hristos. Deci, fiindu-mi milă de tine și văzând lacrimile tale, am venit să te cercetez”. Tânărul Sfânt Potit i-a răspuns: „Pleacă de la mine, satano, vrăjmaș al dreptății! Nu vei amăgi pe robul lui Dumnezeu, căci tu nu ești Hristos, ci potrivnic lui Hristos!” Sfântul, zicând aceasta, a început a se ruga astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, alungă de la mine pe acest vrăjmaș necurat și-l aruncă în adâncul în care este osândit cu slujitorii săi!”

Diavolul, schimbându-și asemănarea îngerească s-a prefăcut într-un uriaș mare, cu statura ca de cincisprezece coți, apoi s-a prefăcut într-un bou, care a mugit cu glas mare. Sfântul, îngră-dindu-se cu semnul Sfintei Cruci, a zis către dânsul: „O, duh rău, încetează a ispiti pe ostașul lui Hristos, pentru că nu vei putea înfricoșa pe cel răscumpărat cu sângele lui Hristos și îngrădit cu puterea Sfintei Cruci!”

Atunci diavolul îndată a pierit. Glasul lui se auzea de departe, zicând: „O, ce fel de copil tânăr mă biruiește! Vai mie, de acum unde mă voi odihni? Spre cine voi îndrepta săgețile mele? De mă apropii de cel bătrân, nu mă biruiesc atât de lesne, precum mă biruiesc de acest copil. Deci, mă voi duce și voi intra în fiica cea una născută a împăratului Antonin, și voi arăta într-însa puterea mea. Voi îndemna pe împărat asupra ta o, Potite, ca să te piardă cu multe munci!” Sfântul i-a răspuns: „O, vrăjmaș netrebnic, în orice fel de munci voi intra, pretutindeni te voi birui; nu eu, ci Domnul meu Iisus Hristos!” Atunci diavolul a fugit, strigând: „Amar mie, că sunt biruit de un copil!”

După aceasta, Ghilas, tatăl lui, scoțându-l de la închisoare, a zis către el: „Fiule, jertfește zeilor, pentru că este poruncă de la împărat ca cel ce nu aduce jertfă zeilor să fie ucis cu multe munci, sau să fie dat la fiare spre mâncare. Deci, mă doare inima pentru tine, fiind unul născut, ca să nu te pierd, moștenitorul meu”. Sfântul a grăit: „Căror zei să le aduc jertfă, ca să-i știu anume?” Tatăl i-a răspuns: „Fiule, nu știi pe zeul Die, pe Arpa și pe Atena?” Copilul a zis: „De când m-am născut, n-am auzit niciodată de unii ca aceștia, să fie zei, decât numai idoli! O, tată, dacă ai fi știut cât de puternic este Dumnezeul creștinilor, Care S-a smerit pe Sine ca să mântuiască pe oameni, ai fi crezut într-Însul. El este Unul adevăratul Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul. Iar toți ceilalți zei ai păgânilor sunt diavoli”. Ghilas a zis: „De unde ai tu aceste cuvinte pe care le grăiești?” Sfântul a răspuns: „Acela, Căruia Îi slujesc, grăiește prin buzele mele. Pentru că a zis în Evanghelia Sa: Nu vă îngrijiți cum sau ce veți grăi, că în acel ceas vi se va da vouă ce trebuie să grăiți„.

Ghilas a zis: „Fiul meu, oare nu te temi de munci? Când vei fi dus la ighemon și te va pune la muncile cele cumplite, atunci ce vei face?” Sfântul copil, zâmbind, a zis: „O, tată, ai zis cuvânt fără de judecată, deoarece Domnul meu Iisus Hristos, fiind răscumpă-rătorul sufletelor noastre, mă va întări pe mine robul Său. Nu știi oare că David, un copil neînarmat, în numele lui Dumnezeu, a ucis cu o piatră pe Goliat cel tare și, smulgându-i sabia, i-a tăiat capul?” Ghilas a zis: „Nădăjduind tu spre Dumnezeul tău, ești gata să pătimești toate pentru numele Lui?”

Sfântul a răspuns: „Cred Tatălui, Făcătorul meu, Fiului și Sfântului Duh, Unuia Dumnezeu în Treime, că mă va întări a suferi cu bărbăție, nu numai toate muncile, dar și a muri pentru Dânsul fără temere. Deci, să crezi și tu, tată, în Dumnezeu, despre Care îți grăiesc, și te vei mântui. Acei zei cărora te închini acum, nu sunt nimic, nici n-au mântuit vreodată pe cineva, nici n-au putut să facă ceva. Deci ce folos ai dacă te închini la arama cea neînsuflețită, la piatră și la lemn, care, când cad pe pământ, nu pot să se scoale, ci se sfărâmă în bucăți, iar sfărâmându-se nu scot glas, fiind mute și nesimțitoare. Numele cu care numiți pe idolii voștri, cu acelea se numeau de demult oamenii cei întinați și fărădelege, care erau plini de vrăji diavolești și de toate faptele cele rele. Aceia erau vrednici de multe pedepse, precum și acum pe unii ca aceia îi judecă legile cetății și îi dă la pedeapsa cu moartea.

Sufletele cele ticăloase ale zeilor voștri neîncetat se ard în iad în focul cel veșnic, care nu se stinge niciodată; iar cei ce slujesc acum idolilor lor, se vor arde împreună cu dânșii, în același foc fără de sfârșit. Dumnezeul nostru, Cel ce petrece în veci, le lucrează pe toate, îndreptează toată făptura cea văzută și nevăzută, stăpânește cele de sus și cele de jos, și pe cei ce cred într-Însul și Îi slujesc cu adevărat, îi preamărește la cer întru împărăția Sa, și chiar pe pământ le face slăvit numele lor, îmbogățindu-i cu darul cel făcător de minuni, adică să facă și ei semne și minuni, pentru că zice: Semnele celor ce vor crede, acestea vor urma: în numele Meu vor izgoni diavolii, vor grăi în limbi noi, șerpi vor lua în mâini și de vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma. Pe bolnavi își vor pune mâinile și bine le va fi.

Pruncul grăind acestea și altele asemenea, Ghilas, tatăl lui, s-a minunat și a zis: „Acum cunosc că Dumnezeul creștinilor este adevărat. Căci grăiește niște lucruri atât de mari prin gura copilului acesta, pe care niciodată nu le-am auzit mai înainte. Deci, dacă n-ar fi fost în copil oarecare putere dumnezeiască, nu ar fi putut să grăiască cuvintele acestea din inima sa, ci precum văd, acel Dumnezeu singur grăiește prin gura fiului meu!” Atunci Ghilas, suspinând și plângând, a zis: „Amar mie, păcătosul, că fiul meu, fiind copil tânăr, este mai înțelept decât mine, om bătrân; pentru că el din copilărie a cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, iar eu, îmbătrânind cu anii, nu L-am cunoscut până acum. Deci, cred cu inima și mărturisesc cu gura, că nu este alt Dumnezeu afară de Dumnezeul creștinilor!” Ghilas, crezând astfel în Hristos, a luat Sfântul Botez prin povățuirea Sfântului Potit, fiul său.

Sfântul Potit, după botezul tatălui său, urmând ostenelilor apostolești, a plecat din Sardica, patria sa, și s-a dus în partea ce se numea Efir, propovăduind acolo pe Hristos. De acolo s-a dus în cetatea ce se chema Valeria. Aici era o femeie, anume Chiriachi, soția senatorului Agatonie, foarte leproasă, care nu putea să se tămăduiască de nici un fel de doctori. Sfântul Potit, ducându-se la ușa casei ei, ședea acolo ca un sărac. Din întâmplare a ieșit din acea casă un famen oarecare; iar Sfântul Potit a zis către el să-i dea apă să bea. Famenul a zis către dânsul: „Aici ai venit să ceri apă?” Sfântul a răspuns: „Nu însetez atât de apa din casa aceasta, pe cât de mântuirea sufletelor, și ca în casa aceasta să fie darul Domnului meu Iisus Hristos”.

Minunându-se famenul de cuvintele sfântului, l-a întrebat: „Copile, de unde ești tu și cum te numești?” Sfântul Potit a răspuns: „Sunt născut din pământ ca și tine, numele meu este Potit și sunt rob al Stăpânului meu Iisus Hristos, Care este Mântuitorul sufletelor, celor ce cred într-Însul. El este tămăduitorul neputințelor trupești, Care pe cei leproși i-a curățit, pe cei slăbănogi i-a ridicat de pe pat, pe cei orbi i-a luminat și pe cei morți a înviat cu cuvântul”.

Famenul a zis: „Dacă ești rob al Aceluia, apoi oare vei putea ca să cureți pe cei leproși?” Sfântul a răspuns: „Unde va fi credință, acolo va fi și tămăduire; pentru că Stăpânul meu Iisus Hristos, dă după credință celor ce cer de la Dânsul”. Atunci famenul a zis: „Oare vei putea tu să tămăduiești de lepră pe stăpâna noastră?” Sfântul a răspuns: „De va crede în Hristos, Dumnezeul meu, se va tămădui”. Famenul a zis: „Dacă o vei tămădui, vei fi stăpân al tuturor averilor ei”. Sfântul a răspuns: „Eu nu doresc aur, argint sau averile ei, ci caut să-i unesc sufletul ei cu Hristos, Dumnezeul meu!”

Famenul a înștiințat despre aceasta pe stăpâna lui și a adus la dânsa pe Sfântul Potit. El, intrând în camera ei, a zis: „Pacea Domnului meu Iisus Hristos să fie în casa aceasta”. Atunci Chiriachi a zis către dânsul: „Tămăduiește-mă pe mine, rogu-mă ție; de poți, să mă tămăduiești!” Sfântul a răspuns: „Crede în Dumnezeu Cel propovăduit de mine și primește Sfântul Botez, că vei fi sănătoasă”. Femeia a zis: „Învață-mă cum să cred”. Sfântul a învățat-o pe dânsa cum să creadă în Hristos Dumnezeu, arătându-i calea cea dreaptă a mântuirii. Atunci femeia a zis: „Cred că nu este alt Dumnezeu, afară de Acela pe care tu mi l-ai spus. Toată nădejdea tămăduirii mele o pun într-Însul, iar tu fă ceea ce poți să faci”.

După aceasta Sfântul Potit, plecându-și genunchii la rugăciune, a început a grăi cu lacrimi: „Doamne Iisuse Hristoase, Împăratul împăraților, Mântuitorul sufletelor noastre, Tu ai zis ucenicilor Tăi: „Întru numele Meu pe cei leproși să-i curățiți și pe cei morți să-i înviați. Auzi-mă și pe mine robul Tău, Stăpâne, și tămăduiește pe femeia aceasta. Darul Tău să fie peste dânsa, ca neamurile să cunoască, că Tu ești Dumnezeu și nu este altul afară de Tine!” Astfel rugându-se, a rânduit să se facă botezul. Iar când femeia aceea a intrat în scăldătoare și s-a botezat, îndată s-a curățit de lepră și a ieșit sănătoasă, având trupul curat ca o copilă tânără. Aceasta văzând-o Agaton, bărbatul ei și ceilalți cetățeni, cu toții au primit sfânta credință și, binecuvântând pe Dumnezeu, ziceau: „Cu adevărat am văzut mare lumină prin copilul acesta, care ne-a scos pe noi din întunericul idolesc”. Sfântul Potit le grăia lor: „Iată, vedeți măririle lui Dumnezeu! Deci, să păziți poruncile Lui și vă veți mântui în veci”. El, ieșind de acolo, s-a dus la un munte în pustie, care se numea Gargara și acolo locuia împreună cu fiarele, ca și cu oile; pentru că, prin dumnezeiasca poruncă, fiarele i se supuneau lui și îl urmau.

În acel timp, diavolul a intrat în Agnia, fiica împăratului Antonin, și o muncea foarte mult. Pentru aceea împăratul era în mare mâhnire și se ruga zeilor săi pentru dânsa în deșert, făgăduind și zicând: „Zeule Apolon, zeule Die, zeule Arfan, tămăduiți pe fiica mea, că vă voi aduce ca jertfă boi cu coarne aurite”. Iar diavolul striga prin gura fecioarei: „De nu va veni aici Potit, care locuiește în muntele Gargara, eu nu voi ieși”. Atunci împăratul îndată a trimis la muntele acela pe un boier al său, anume Gelasie, cu patruzeci de ostași, ca să caute pe Potit. Deci, acela ducându-se și străbătând pustia Gargarei, a găsit pe robul lui Hristos șezând în munte, iar împrejurul său erau o mulțime de fiare. Pe acele fiare văzându-le ostașii, s-au temut și voiau să fugă; pentru că fiarele se întorseseră și voiau să se repeadă spre ei. Dar sfântul le-a certat, zicând: „Duceți-vă la locurile voastre și nu vătămați pe nimeni!”

Atunci fiarele s-au supus, iar sfântul a zis către Gelasie: „Pentru ce ai venit la mine cu atât de mulți ostași?” Iar Gelasie l-a întrebat pe el: „Tu ești Potit?” El a răspuns: „Eu sunt păcătosul, robul Dumnezeului meu Iisus Hristos”. Atunci Gelasie a zis: „Împăratul Antonin are nevoie de tine; deci, să mergi cu noi la dânsul”. Sfântul a zis: „Ce nevoie are împăratul cel necurat de un om creștin?” Apoi ostașii, luându-l pe Sfântul Potit, l-au dus la Roma.

După ce Sfântul Potit a fost dus înaintea împăratului, acesta l-a întrebat: „De ce neam ești?” El a răspuns: „Sunt creștin și născut din părinți creștini”. Atunci Antonin a zis: „Oare nu știi poruncile noastre împărătești, că acela care nu se închină zeilor noștri, cu moarte va muri?” Sfântul a răspuns: „Și eu doresc aceasta, ca să mor pentru Hristos, Dumnezeul meu!” Atunci împăratul i-a zis lui: „Am auzit despre tine cum că poți să tămăduiești pe fiica mea. De vei face aceasta, apoi te voi cinsti pe tine cu multe daruri și cu multe bogății”. Sfântul a zis către dânsul: „Zeii tăi, pentru ce n-o tămăduiesc?” Împăratul a zis: „Pentru ce îmi răspunzi mie cu așa mândrie?” Sfântul Potit a zis: „De voi tămădui pe fiica ta, vei crede în Dumnezeul cel adevărat în Care cred eu?” Împăratul a făgăduit că va crede, iar sfântul a grăit către el: „Știu că nu vei crede, fiindcă inima ta este împietrită; dar pentru poporul care stă de față, voi face aceasta cu puterea Dumnezeului meu, ca să vadă, să creadă și să preamărească numele lui Iisus Hristos”.

După aceea, fiica împăratului fiind adusă și pusă înaintea lui, diavolul a zis prin gura ei către sfânt: „Ce, Potit, oare nu ți-am spus că, fără voia ta, te voi face să vii la împărat?” Iar sfântul, suflând peste fața copilei, a zis către diavol: „Domnul meu Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu, Căruia I se supune toată făptura cerească, pământească și cea de sub pământ, te ceartă pe tine necuratul duh, și-ți poruncește să ieși din această zidire a Lui și să nu mai ai multă stăpânire a intra într-însa!” Aceasta zicând, sfântul a lovit peste obraz pe copilă, și îndată s-a văzut de toți ieșind din gura ei un balaur înfricoșat, care după ce a ieșit s-a stins.

Atunci văzând aceasta toți cei ce erau de față, s-au umplut de spaimă și au grăit: „Cu adevărat, mare este Dumnezeul acestui copil!” Din acea zi mulți au crezut în Hristos; iar împăratul s-a mirat văzând aceasta, și zicea: „O, cât de mare este vrăjitoria creștinească!” Atunci sfântul a zis către dânsul: „Amar ție, împărate nebun, că văzând măririle lui Dumnezeu, nu crezi într-Însul!” Împăratul a zis: „Dau mulțumire zeilor mei, că mi-au tămăduit pe fiica mea”. Grăit-a sfântul: „Minți, împărate, că nu zeii tăi, ci Hristos Domnul și Dumnezeul meu a tămăduit pe fiica ta!” Atunci împăratul a zis: „Lasă-ți cuvintele tale și jertfește zeilor mei, că te voi face mare în palatele mele împărătești. Îți voi da aur, argint și multe bogății”. Sfântul a răspuns: „O, împărate, să nu-ți fie bine ție, care îmi făgăduiești acelea pe care eu le socotesc gunoi al pământului. Eu am în cer bogății nestricăcioase și negrăite, pe care Hristos, Domnul meu, le-a gătit tuturor celor ce-L iubesc; iar aurul și argintul tău, cum și toate bogățiile tale le va mânca focul”.

Atunci împăratul a zis cu mânie: „Încă grăiești cu mândrie împotriva mea?” Sfântul a răspuns: „Grăiesc, fiindcă nu mă tem de tine. Domnul meu Iisus Hristos mă va scoate din mâinile tale”. Împăratul a zis: „Mă ocărăști și mă necinstești; însă eu rabd, cruțându-ți tinerețile tale. Te sfătuiesc însă, să aduci jertfă zeilor, până nu încep a te munci”. Sfântul a răspuns: „Cruță-te pe tine, împărate, căci ți se gătesc mari munci. Tu vei pieri împreună cu împărăția ta și vei arde în focul cel nestins, împreună cu diavolul, tatăl tău”.

Împăratul, umplându-se de mânie, a poruncit să-l dezbrace pe Sfântul Potit și să-l bată cumplit cu toiege de fier. Iar sfântul grăia pe când îl bătea: „Îți mulțumesc, Doamne, că m-ai învrednicit a pătimi pentru numele Tău!” Împăratul a zis către mucenic: „Potite, ce voiești să faci? Să mori, ori să jertfești zeilor, ca să fii viu și întreg?” Sfântul a grăit: „Căror zei voiești să jertfesc?” Împăratul, poruncind să înceteze a bate pe mucenic, a zis către dânsul: „Dar nu cunoști pe Die, marele zeu, pe Arfan și pe Atina?” Sfântul Potit, zâmbind, a zis: „Să-i vedem ce fel de zei sunt aceia și voi face ceea ce-mi poruncești”. Împăratul l-a dus cu bucurie în capiștea idolească și acolo sfântul începând să se roage Dumnezeului celui adevărat, îndată au căzut idolii și s-au sfărâmat în bucăți. Atunci sfântul a zis către împărat: „Dacă idolii voștri sunt zei adevărați, de ce au căzut și nu se pot scula, ca să-și ajute lor? Deci vezi, o, împărate, cât de mare este puterea Dumnezeului meu?” Împăratul, umplându-se de rușine și mânie, a poruncit să lege pe mucenic cu fiare grele și să-l arunce în temniță.

Șezând sfântul în temniță și rugându-se, i s-a arătat un înger purtător de lumină, întărindu-l și mângâindu-l. Atunci, deodată s-au topit ca ceara fiarele cele grele de pe dânsul, temnița s-a umplut de lumină în miezul nopții și a început să iasă un miros de bună mireasmă. Străjerii, mirosind acea bună mireasmă, s-au mirat și se întrebau de unde iese. Deci, uitându-se în temniță pe o fereastră, au văzut o lumină minunată și pe sfântul dezlegat din fiare, bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu și vorbind cu acel înger. Iar ei s-au umplut de frică și de spaimă. Luminându-se de ziuă, s-au dus și au spus împăratului cele ce au văzut. Împăratul, auzind acestea, a poruncit ca îndată să se gătească locul unde era să-l chinuiască, iar propovăduitorii să strige ca poporul să se adune la acea priveliște.

Adunându-se mult popor, împăratul a venit și a șezut la judecată pe divanul cel obișnuit, poruncind să scoată pe mucenic din temniță și să-l aducă de față la judecata sa. Mucenicul, fiind adus acolo, s-a îngrădit cu semnul Sfintei Cruci și a stat înaintea împăratului cu fața luminoasă. Antonin, iuțindu-se de mânie și căutând cu groază spre dânsul, i-a zis: „Potite, unde ți se pare că stai acum?” Sfântul a răspuns: „Mă văd că stau pe pământul Dumnezeului meu”. Împăratul a zis: „Acum îți va veni pierzarea. Deci, care Dumnezeu te va scoate din mâinile mele?” Sfântul a răspuns: „O, împărate, să se umple de rușine fața ta că mai bună pricepere are câinele decât tine. Acela, dacă ia pâine din mâinile cuiva, se bucură pe lângă dânsul; iar tu ai câștigat tămăduire fiicei tale de la Dumnezeul meu și Îl hulești?”

Atunci împăratul a poruncit să dezbrace pe mucenic, să-l spânzure la muncire și să-l ardă cu făclii. După aceea a poruncit să-i strujească trupul cu unghii de fier. Sfântul, răbdând toate acestea ca fiind în trup străin, batjocorea pe împărat, zicând: „O, împărate, unde sunt îngrozirile tale? Te-ai lăudat că mă vei pierde cu muncile, dar fiind chinuit, nu simt nici o durere! Deci, să știi și să înțelegi, că aceste munciri nu aduc dureri trupului meu, ci inimii tale; de vreme ce eu le biruiesc prin răbdarea mea și mă veselesc mai mult într-însele”. Împăratul, mâniindu-se mai mult pentru rușinea sa, a poruncit să-l scoată de la muncire și să-l dea spre mâncarea fiarelor sălbatice. Fiarele fiind lăsate cu dânsul, alergând, cădeau înaintea lui și îi lingeau picioarele. Atunci sfântul striga către împărat: „Ce mai zici acum, muncitor necurat? Nu vezi încă puterea lui Hristos, Dumnezeul meu?” Împăratul poruncind să ducă înapoi fiarele, a zis către slujitorii care îl munceau: „Tăiați în bucăți pe ticălosul acesta, și-l aruncați spre mâncarea câinilor”.

Când slujitorii au luat securea să înceapă a tăia pe sfânt, atunci, cu o minunată putere dumnezeiască, trupul lui s-a făcut atât de tare, încât securea nu putea să-l vatăme cât de puțin, ci mai mult se răneau unul pe altul cu securile. Poporul care privea, văzând aceasta, s-a minunat foarte mult și mulți au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos, ca la două mii, și toți strigau: „Cu adevărat același Dumnezeu lucrează în tânărul acesta, care a lucrat mai înainte în Sfinții Apostoli Petru și Pavel, care au pătimit în această cetate”.

Muncitorul, văzând aceasta și auzind și glasul poporului, s-a tulburat. Deci, oftând din adâncul inimii, a zis: „O, cât de mare este vrăjitoria acestui necurat creștin!” După aceea a poruncit să gătească un cazan de fier, să fiarbă untdelemn într-însul și să pună pe mucenic să-l ardă; mai adăugând să topească și plumb, cu care să stropească trupul mucenicului. Sfântul, fiind ca într-o răcorire oarecare, se veselea și slăvea pe Dumnezeu, zicând împăratului: „Te jur pe cinstea ta de împărat, ca să-mi mai adaugi încă plumb topit de acesta; pentru că simt foarte mare răcorire într-însul”. Împăratul nu pricepea ce fel de muncă mai cumplită să scornească asupra lui. Deci, scoțând pe sfântul din cazan, a poruncit să aducă un piron de fier lung, să-l înroșească în foc și să-l bată deasupra în capul mucenicului.

Săvârșindu-se aceasta, cu putere dumnezeiască s-a făcut, că mucenicul, primind pironul în cap, petrecea viu, sănătos și fără durere. Iar durerea care ar fi trebuit s-o simtă mucenicul, s-a suit la capul împăratului, care, durându-l așa de cumplit, striga către mucenic, zicând: „Miluiește-mă, robul lui Hristos, și mă izbăvește din durerea aceasta, căci acum cunosc puterea Dumnezeului tău”. Sfântul i-a grăit: „Să te tămăduiască zeii tăi!” Dar împăratul îl ruga neîncetat pe mucenic pentru tămăduirea sa. Sfântul i-a zis: „Până ce nu va veni aici fiica ta, pe care a făcut-o sănătoasă Hristosul meu, tu nu vei putea să te tămăduiești. Atunci împăratul îndată a chemat pe fiica sa, care, căzând la picioarele mucenicului, zicea: „Mă rog ție, robul lui Dumnezeu, botează-mă pe mine în numele Atotputernicului Dumnezeu, pe care îl propovăduiești!” Sfântul a poruncit ca îndată să pregătească scăldătoarea. Deci, el însuși a botezat-o înaintea tuturor, căci nu era cu putință ca întru acea vreme să se găsească preot, fiind toți preoții ascunși din cauza prigonirii.

După botezul fiicei împăratului, mucenicul, întinzându-și mâinile spre Dumnezeu, a făcut rugăciune pentru tămăduirea împăratului și îndată acela s-a făcut sănătos. Dar orbirea și nebunia închinării de idoli așa l-a întunecat, încât, în loc să cunoască pe adevăratul Dumnezeu și să-I mulțumească, necuratul împărat a început a mulțumi spurcaților zei, zicând: „Mulțumesc ție, zeule Apolon, zeule Arie și zeiță Atina, că m-ați tămăduit!” Atunci sfântul a început a ocărî foarte tare pe împărat, defăimându-l pentru nebunia și împietrirea lui; căci se dăduse cu totul la înșelăciunea diavolească.

Împăratul, mâniindu-se ca un îndrăcit, a poruncit să taie limba sfântului și să-i scoată ochii. Dar mucenicul lui Hristos și după tăierea limbii vorbea bine, slăvind pe Dumnezeu și zicând: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea… Voi binecuvânta pe Cel ce a pus în gura mea cântarea nouă și voi cânta Dumnezeului meu întru veselie și bucurie”. Apoi sfântul a zis: „Ce ai câștigat, păgânule, tăindu-mi limba? Ai nădăjduit că, tăindu-mi limba, îmi vei lua cuvântul din gura mea? Iată, mă vezi și mă auzi grăind bine cu darul lui Hristos Dumnezeul meu, Care te va birui, ca și altădată pe Faraon”. Împăratul, văzându-se biruit și rușinat, a rămas uimit, nepricepând ce să mai facă mucenicului. Deci, vrând să se izbăvească de ocara poporului, a poruncit să taie pe mucenic cu sabia. Astfel, tăindu-se capul sfântului, el și-a săvârșit nevoința pătimirii sale. Sfântul Mucenic al lui Hristos Potit și-a dat sufletul pentru Hristos, în anii copilăriei. El împărățește în ceruri din viața cea fără de moarte, căreia și noi să ne învrednicim cu rugăciunile Sfântului Mucenic Potit și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Ierarh Leontie, Episcopul Rădăuților

Acest purtător de Dumnezeu, Leontie, s-a născut din părinți creștini dreptmăritori, în orașul Rădăuți, la începutul secolului al XIV-lea.

Încă din pruncie, mergând cu părinții săi la biserică, a fost cuprins de o mare dragoste față de casa lui Dumnezeu, unde mai apoi mergea zilnic și asculta cu toată luarea aminte sfânta slujbă, după care zăbovea, căutând să se apropie cât mai mult sufletește de cuvioșii părinți călugări, ostenitori și slujitori sfințiți la această catedrală voievodală.

Părinții din obștea catedralei, văzându-l cu atâta dragoste pentru casa lui Dumnezeu, și pentru sfintele slujbe, l-au primit în obștea lor, unde fericitul Leontie, în toate cele rânduite arăta multă râvnă, smerenie și ascultare.

Pentru viața lui duhovnicească a fost călugărit, primind numele de Lavrentie. Râvna lui pentru nevoințele cele duhovnicești sporea tot mai mult. Luând binecuvântarea de la starețul obștei, s-a îndreptat către un loc sihăstresc, nu departe de Putna, unde erau câțiva sihaștri. Mitropolitul Moldovei de atunci, Iosif Mușat, aflând de această vatră sihăstrească cu rânduială preafrumoasă, a mers și a sfințit biserica acestui schit și, odată cu aceasta, a hirotonit în preot pe Cuviosul Lavrentie, numindu-l tot atunci egumen, potrivit dorinței acestei obști.

Aici, în această binecuvântată sihăstrie, vine să se nevoiască și Cuviosul Daniil Sihastrul, sub povața părintelui său duhovnicesc, Lavrentie. Înființându-se scaun episcopal la Rădăuți, în timpul lui Alexandru cel Bun, nu după multă vreme de la întemeierea acestei episcopii, Cuviosul Lavrentie este chemat la înalta vrednicie și răspundere înfricoșătoare de ierarh.

Primind jugul arhieriei, Cuviosul Ierarh Lavrentie adaugă la nevoințele sale sihăstrești și crucea slujirii arhierești. Arhiereu fiind, nu a încetat nici o clipă a priveghea, a posti și a se ruga neîncetat. Apoi a sfințit biserici și a hirotonit preoți și diaconi pentru toate bisericile unde era trebuință, veghind la păstrarea rânduielilor canonice, păzind scumpătatea și pogorământul în toate câte le rânduia spre zidirea Bisericii lui Hristos și folosul cel mântuitor al păstoriților săi sufletești.

După ani mulți de arhierească păstorie, simțindu-se slăbit cu trupul, s-a retras din scaunul său și s-a reîntors la mânăstirea de metanie, Laura. Aici a cerut să i se dea schima cea mare, primind numele de Leontie, nevoindu-se zi de zi și ducând cu adevărat viață de înger în trup. Cunoscându-și dinainte sfârșitul vieții sale pământești, a chemat întreg soborul pentru a le da ultimele povețe părintești. Rânduind ca egumen al acestei sfinte mânăstiri pe cel mai apropiat ucenic al său, Cuviosul Daniil Sihastrul, și binecuvântând pe toți, a adormit în Domnul, întru nădejdea învierii și a vieții veșnice. Credincioșii și fiii lui duhovnicești veneau la mormântul său ca și cum ar fi fost în viață, primind binecuvântarea sa și tămăduiri de tot felul de boli.

Mai târziu moaștele sale au fost duse la Rădăuți, potrivit dorinței credincioșilor, unde venea multă lume din împrejurimi și chiar de la mari depărtări, cunoscând darul lui de la Dumnezeu, care se revărsa cu prisosință asupra tuturor celor ce se rugau și sărutau cu credință racla sfintelor sale moaște.

În anul 1639, prădându-se biserica, au dispărut și moaștele Sfântului Leontie din Rădăuți. Unii cred că au fost luate de năvălitori. Alții spun că au fost îngropate de călugări în biserică, în anul 1783, odată cu desființarea mânăstirii. Însă, locul unde se află astăzi, singur Dumnezeu îl știe. Între anii 1621-1622, un vestit teolog ucrainean, ieromonahul Zaharia Kopâstenski din Kiev, scria despre el: În Rădăuți, în episcopie, Sfântul Leontie, făcătorul de minuni, zace cu trupul întreg…

La 20 Iunie, 1992, Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți a fost canonizat și trecut în rândul sfinților ierarhi, de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cu zi de prăznuire la 1 Iulie.

Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Leontie, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.