Sinaxar 8 ianuarie
📑 Cuprins:
- Cuviosul Părinte Gheorghe Hozevitul
- Cuvioasa Maică Domnica
- Sfinții Mucenici Iulian și Vasilisa și cei împreună cu dânșii
- Cuviosul Grigorie de la Pecersca
- Sf. sfințit Mc. Carterie
- Sf. Chir, arhiep. Constantinopolului
- Sf. Attic, patriarhul Constantinopolului
- Sf. prooroc Sameu Elamiteanul
- Sf. Agaton
- Sf. Mc. Teofil diaconul și Eladie mireanul
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Cuviosul Părinte Gheorghe Hozevitul
Acest cuvios părinte Gheorghe Hozevitul, iubind din tinerețe pe Domnul și de lume lepădându-se, s-a făcut monah, și a ajuns mai pe urmă părinte al mănăstirii Hozevitul.
Ducându-se apoi la Ierusalim, pentru închinarea la Sfintele Locuri, și-a petrecut acolo cealaltă vreme a vieții sale în posturi și în osteneli; unde s-a și dus către Domnul.
Cuvioasa Maică Domnica
Pe vremea împărăției marelui Teodosie (379-395), Domnica fiind elină, s-a dus din cetatea Cartagina la Constantinopol, cu alte patru fecioare. Apoi s-a făcut despre dânsa o dumnezeiască descoperire preasfințitului arhiepiscop Nectarie patriarhul (381- 397), care primind-o, a învrednicit-o de Sfântul Botez.
După aceasta, Sfânta Domnica luând chipul monahicesc, se nevoia în post cu duhovnicești osteneli, pentru care a făcut multe minuni.
Căci a mântuit pe niște corăbieri care se înviforau, turnând în mare untdelemn sfințit și astfel a schimbat marea în liniște. Domnica avea și darul de a prooroci, pentru că a văzut înainte moartea împăratului, despre care l-a și înștiințat. Apoi a văzut pe sfântul înger venind și sfințind firea apelor; precum și alte preamărite taine dumnezeiești i s-au descoperit.
Ajungând la adânci bătrâneți, până pe vremea împărăției lui Leon (457-474) și a lui Zenon (474-491), cunoscându-și mai înainte ducerea sa către Dumnezeu, s-a odihnit în pace.
Sfinții Mucenici Iulian și Vasilisa și cei împreună cu dânșii
Iulian avea ca patrie Antinoia, cetatea Egiptului (alții zic Antiohia Siriei), născut din părinți renumiți prin slavă și bogăție. Din tinerețile sale iubind fecioria, a dorit să fie păzitorul ei, până la sfârșitul vieții sale. Deci, punând-o pe aceasta ca pe o temelie a faptelor bune, petrecea cu frica lui Dumnezeu, nevoindu-se la învățătură și la citirea cărților și deprinzându-se la amândouă înțelepciunile, adică la cea elinească și cea creștinească; deci, a străbătut toată filosofia și toată dumnezeiasca Scriptură.
Fiind de 18 ani, părinții îl sileau să se căsătorească, pentru că le era unul născut și voiau să se mângâie de urmași, iar el se lepăda cu totul. Pe când îl supărau cu aceasta părinții și rudeniile, sfătuindu-l, rugându-l și chiar silindu-l spre însurare, înțeleptul tânăr a cerut răgaz o săptămână ca să se gândească. Deci a petrecut toată săptămâna aceea în post, rugăciuni și în lacrimi, rugându-se lui Dumnezeu ziua și noaptea, ca singur cu judecățile care știe să-i păzească nebântuită fecioria cea făgăduită Lui.
În ziua a șaptea, sosind noaptea și trupul lui slăbind de post și de rugăciuni, când s-a culcat și a adormit, i S-a arătat Domnul în vedenie, mângâindu-l și zicându-i: „Să nu te temi a te supune voii și sfatului părinților tăi; pentru că vei lua o femeie care nu va atinge curăția ta, ci pentru tine își va păzi și ea fecioria; și astfel și pe tine și pe dânsa, fiind curați, vă voi primi în ceruri.
Pentru că prin voi se va înmulți curăția și mulți tineri și fecioare prin învățătura voastră se vor face cetățeni ai celor cerești; iar Eu voi fi cu tine întotdeauna, petrecând și biruind toate poftele trupești și războaiele, apoi și pe fecioara care va fi însoțită ție, o voi face așa, precum singur vei voi; adică o voi face ca și ea să urmeze hotărârii tale bune și în cămara cea pregătită vouă vă veți vedea cu îngereștile cete și cu nenumărate fecioare, de amândouă părțile, pe care firea le-a despărțit, iar credința în Mine le-a unit și cărora tu te arăți că vei fi următor”.
Acestea grăindu-le Domnul, S-a atins de el și i-a zis: „Îmbărbătează-te și să se întărească inima ta”.
Astfel, prin acea dumnezeiască vedenie mângâindu-se și întărindu-se acest tânăr minunat, s-a deșteptat și a zis: „Mulțumesc Ție, Doamne Dumnezeule, Cel ce cerci inimile și rărunchii, căci alungi de la mine dulcețile și mângâierile acestei lumi și al curăției mele ajutor și păzitor Te făgăduiești să-mi fii, că spre Tine cu inimă întărită nădăjduiesc și aștept, că-mi vei da cele ce ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit și pe care le-ai pregătit celor ce Te iubesc. Iar de vreme ce mă învrednicești ca să umblu în calea Ta, mă rog ca Tu singur să-mi fii cale bună, ca și tuturor iubitorilor de curăție. Știi, Doamne, că din ziua nașterii mele până în acest ceas în care ai binevoit a mă chema, nimic n-am ales altceva a iubi și a dori, fără numai pe Tine Unul. Deci, Tu să întărești făgăduințele ce ies din gura mea și să le aduci la săvârșire”.
După aceea, ieșind din camera sa, a spus părinților că se pleacă la voia lor și nu se leapădă de nuntă. Ei, umplându-se de bucurie, au căutat de îndată o fecioară de seama lui, de o familie bună și cu bogăție; și s-a aflat una, anume Vasilisa, care de asemenea era singură la părinții săi, foarte împodobită la față și cu bune obiceiuri înzestrată și pe care au logodit-o cu fiul lor.
Apoi, făcându-se obișnuitul ospăț de nuntă, mireasa a simțit în cămară o bună mireasmă, ca într-o grădină ce dă miros plăcut din mulțimea crinilor, a trandafirilor și a altor flori mirositoare. Ea a zis către mire: „Stăpânul meu, ce este aceasta? Căci acum fiind iarnă, aici este un miros de flori de primăvară și atât de mult m-am veselit de această bună mireasmă, încât s-a stins în mine orice dorință”.
Atunci, fericitul mire Iulian a zis către dânsa: „Această bună mireasmă pe care o simți, nu este trecătoare, căci prin lucrarea iubitorului de curăție Hristos, celor ce își păzesc fecioria neîntinată le dăruiește viață veșnică. Deci, dacă voiești să păzești poruncile lui Hristos împreună cu mine și să-i placi Lui, să-L iubim din tot sufletul, și Lui să-I hărăzim fecioria noastră neprihănită; să ne facem vase alese ale Lui, în vremea de acum, ca întru vremea ce va să fie, să împărățim cu Dânsul, și niciodată să nu ne despărțim de El”.
La aceste cuvinte, fericita mireasă Vasilisa a răspuns: „Ce alt lucru este mai de trebuință decât mântuirea, ca adică păzindu-ne fecioria să câștigăm viața cea veșnică? Cred cuvintelor tale și împreună cu tine întocmai doresc ca să petrecem în feciorie până în sfârșit, ca astfel să pot câștiga răsplătire de la Hristos, Domnul meu”.
Acestea zicând dânsa, fericitul Iulian s-a aruncat la pământ, închinându-se lui Dumnezeu și zăcea întins cu fața în jos, glăsuind așa: „Întărește, Doamne, făgăduința ce se face între noi”. Iar fecioara Vasilisa, văzând pe mirele său la pământ, rugându-se, îndată și dânsa s-a plecat la rugăciune. Deodată s-a cutremurat temelia camerei în care se aflau ei și o lumină negrăită a strălucit atât de mult, încât lumânările ce ardeau în cameră s-au întunecat de acele raze cerești și s-a făcut o dumnezeiască vedenie mare, venind pe de o parte Împăratul măririi Hristos, cu mulțime nenumărată de îngeri în haine albe, iar pe de altă parte Împărăteasa și Stăpâna Preacurată, de Dumnezeu Născătoarea, cu cete de fecioare.
Atunci se cântau de amândouă cetele cântări cerești, de negrăită dulceață, pe care urechea nu le-a auzit vreodată. Apoi, apropiindu-se doi bărbați luminați, încinși cu brâie de aur și, ridicând pe Iulian și pe Vasilisa de la pământ, le-au pus pe pat o carte mare și frumoasă; iar împrejurul patului stăteau patru bătrâni creștini, frumoși la chip, care țineau niște pahare de aur pline cu aromate, din care ieșea multă mireasmă negrăită, care umplea camera.
Unul din bătrâni a zis către dânșii: „Iată, în aceste pahare se închipuiește desăvârșirea voastră, pentru că sunteți fericiți; căci, biruind dulceața cea vremelnică a veacului acestuia, v-ați sârguit spre cea veșnică, care la inima omului nu s-a suit. Deci, citește, Iuliane, cele scrise în această carte a vieții”! Privind Iulian, citea numele lor cele scrise cu litere de aur, astfel: Iulian cel ce s-a lepădat de lume, pentru dragostea Mea, va fi în numărul acelora care nu s-au însoțit trupește cu femeile. Iar Vasilisa, care este cu inima dreaptă și cu fecioria neprihănită, se va rândui în ceata fecioarelor celor ce urmează Fecioarei Maria, Maicii Mele celei Preacurate”.
Citind Iulian acestea, cartea s-a închis și de amândouă părțile mulțime de bărbați și fecioare, purtători de lumină, bucurându-se într-un glas, au zis: „Amin”. Apoi bătrânul iar a zis către Iulian și fecioara Vasilisa: „În această carte, pe care o vedeți, sunt scriși oamenii cei curați, cei buni, cei nemincinoși, cei smeriți, cei blânzi, cei ce au dragoste nefățarnică, cei ce rabdă toate cele potrivnice, cei ce au suferit primejdii și necazuri, și, în sfârșit, cei ce atât de mult au iubit pe Hristos, încât pentru dragostea Lui n-au cinstit mai mult nici pe tată, nici pe mamă, nici pe femeie, nici fii, nici moșii, nici bogății și nimic din cele lumești; ba chiar și sufletele lor nu le-au cruțat, spre a le da pentru Hristos, întru al căror număr v-ați învrednicit și voi”.
Zicând acestea către dânșii acel cinstit bătrân, îndată s-a depărtat de la ochii lor acea vedenie dumnezeiască, iar acea fericită pereche, Iulian și Vasilisa, fiind plini de negrăită bucurie, cealaltă vreme a nopții au petrecut-o în psalmi și cântări. Apoi, făcându-se ziuă, părinții, rudeniile și toți cei adunați la nuntă se veseleau, socotind că s-a săvârșit fapta însoțirii mirelui cu mireasa, neștiind însă nimeni de acea preaminunată însoțire duhovnicească. Iulian și Vasilisa viețuiau împreună în curăție și întru întreagă înțelepciune, păzindu-și neprihănită fecioria, ascunzând această taină înaintea oamenilor, încât nici părinții lor, nici rudele, nici alți oameni nu aveau cunoștință despre această feciorească petrecere, până ce mai pe urmă a arătat-o Domnul, spre folosul multora.
După puțină vreme, au încetat din viață părinții lui Iulian și ai Vasilisei, lăsându-le foarte multă avere. Ei, având viața lor cea duhovnicească liniștită, au voit ca nu numai pentru dânșii, ci și pentru mântuirea multora să se îngrijească. Pentru care au zidit două mănăstiri, una pentru bărbați și alta pentru femei, apoi, despărțindu-se, el s-a făcut călugăr în cea bărbatească, iar ea în cea femeiască, și adunând cete de monahi, ei erau mai mari peste dânșii.
Deci, la Sfântul Iulian, erau ca la zece mii de frați, din cei ce cu osârdie slujeau lui Dumnezeu. Pentru că, atâta dar îi dăduse Dumnezeu, încât de pretutindeni alergau la dânsul cei ce voiau să se mântuiască; lăsându-și casele, logodnicile, părinții, rudeniile și averile și toate frumusețile lumii, se încredințau acestuia, ca să-i povățuiască la Împărăția Cerului.
Asemenea și Sfânta Vasilisa, întru a sa mănăstire a adunat până la o mie de mirese lui Hristos, din fecioarele cele curate, ba încă și mulțime de femei. În amândouă aceste mănăstiri, ca în două grădini de rai, înflorea curăția cea îngerească, iar fecioria biruia necurăția diavolilor celor iubitori de plăceri deșarte. Acum este vremea să povestim sfârșitul sfinților, arătând cum au mers cu ai lor fii, cei întru Hristos, la cereștile lăcașuri, zicând către Dumnezeu: „Iată noi și fiii pe care ni i-ai dat nouă”.
În acea vreme era doi păgâni împărați: Dioclețian (284-305) și Maximian (286-305), fiind prigonire cumplită asupra creștinilor, care, străbătând prin toate țările și tulburând Biserica lui Hristos s-a apropiat și de hotarele acelei țări în care viețuiau Sfinții Iulian și Vasilisa, încât mulți din cei credincioși se aflau în mare tulburare și frică. Atunci fericitul Iulian și Vasilisa s-au rugat cu lacrimi lui Dumnezeu, în post și în rugăciuni, ca să întărească credincioasele cete de monahi adunate de dânșii și să-i păzească, pentru ca nici unul dintr-înșii să nu cadă, nici să piară, ci toți să fie mutați în aceiași ogradă cerească.
Deci, Sfintei Vasilisa i s-a făcut înștiințare de la Domnul Hristos, Care în vedenie S-a arătat ei, că în curând se va duce la odihna cea veșnică și că mai întâi va trimite pe toate sfintele fecioare; ca nu cumva să rămână vreuna după dânsa și văzând prigoana cea mare asupra Bisericii, să lipsească din ceata Sa. De aceea, Vasilisa mai avea încă jumătate de an ca să petreacă aici, până ce acele fecioare, toate până la una, vor trece către Dumnezeu. Apoi i s-a mai arătat, cum că duhovnicescul ei frate, Iulian, va intra întru muceniceasca nevoință, cu mulți alții, și bine nevoindu-se, va birui pe vrăjmaș. După aceea cu veselie va trece din cele de aici, ca îndoită cunună să-și ia, adică a fecioriei și a muceniciei, întru bucuria Dumnezeului său.
Acestea s-au împlinit chiar așa: pentru că într-o jumătate de an, toată ceata de fecioare, adunată de Sfânta Vasilisa în cereasca cămară a Mirelui său Cel fără de moarte, au sfârșit prin vremelnica moarte; numai singură Sfânta Vasilisa a rămas, căreia i s-au arătat și în vedenia visului toate sfintele fecioare în luminoase haine împărătești, zicându-i: „Te așteptăm, maica noastră, ca împreună cu tine să ne închinăm Domnului și Împăratului nostru. Deci, vino și ne dă pe noi lui Hristos, Căruia ne-ai făcut mirese”.
Deșteptându-se cuvioasa, s-a bucurat foarte mult, întâi că toată ceata fecioarelor ei a intrat in bucuria Domnului; iar apoi, pentru că și ei i s-a gătit acolo veșnica viață; le-a spus toate astea fratelui său duhovnicesc, Sfântului Iulian. După câteva zile, rugându-se Domnului cu tot dinadinsul, și-a data sufletul în mâinile Celui fără de moarte Mire și Dumnezeu; iar trupul ei cel sfânt a fost îngropat de Cuviosul Iulian cu mare cinste.
După aceasta, a mers în acele părți ighemonul Marcian, cu soția și copiii săi, care, nebunește fiind asupra creștinilor, săvârșea mari chinuri, ucideri și vărsări de sânge.
Aflând însă că Iulian este de un neam cinstit și crede în Hristos, apoi auzind și de mulțimea fraților celor de o credință cu el, a trimis la dânsul pe niște cetățeni cinstiți, ca să-l îndemne să se supună poruncii împărătești și să aducă jertfe la idoli. În acea vreme se adunaseră în locașul Cuviosului Iulian mulțime de preoți, diaconi și alți clerici, din cetățile și laturile dimprejur, cu episcopul lor, care iubind pe Domnul, cu osârdie așteptau muceniceasca moarte.
Atunci toți, prin fericitul Iulian, au răspuns celor trimiși de ighemon, cum că un singur Împărat au, Cel ce locuiește în cer, adică pe Domnul Iisus Hristos, și porunca Aceluia o asculta, ca să nu se închine la idoli și la diavolii care sunt într-înșii și să se închine Dumnezeului celui adevărat, pentru care sunt gata îndată să moară. Înapoindu-se trimișii, au spus ighemonului cele ce au auzit, iar el, mâniindu-se, a trimis ostașii să prindă pe Iulian, vrând ca pe el singur să-l ispitească, iar mănăstirea lui să o ardă cu foc, împreună cu toți cei adunați într-însa. Deci, fericitul Iulian a fost prins, legat și dus la temnița cetății, iar frații cei din mănăstirea lui, ca la zece mii, cu episcopul și clericii adunați acolo în același timp, s-au adus lui Dumnezeu jertfă mirositoare, fiind arși împreuna cu mănăstirea; iar în locul acela, multă vreme se auzeau cântând mulțime de glasuri dulci, atunci când se săvârșea de obicei bisericeasca pravilă, în ceasul întâi, al treilea, al șaselea, al nouălea, seara și în miezul nopții; apoi, mulțime de bolnavi se tămăduiau acolo; pentru că toți cei ce mergeau, auzind această cerească cântare, se tămăduiau de orice boală erau cuprinși.
A doua zi, au pus de fața, la judecata ighemonului, pe Cuviosul Iulian, și prin cuvinte cu meșteșug îndemnându-l și momindu-l, îl amăgeau, dar și cu îngroziri înfricoșându-l; văzând însă că nu se supune, l-au lovit groaznic cu toiege noduroase. În acea bătaie un toiag rupându-se în mâna celui cel bătea, a lovit pe un slujitor, care era ruda ighemonului și i-a scos un ochi, din care pricină ighemonul și mai mult s-a mâniat și s-a întărâtat. Sfântul mucenic a zis ighemonului: „Ascultă-mă, Marciene, să aduni pe toți slujitorii la idoli, cei mai iscusiți, și să le poruncești ca să cheme numele idolilor asupra celui cu ochiul orb și să-i roage ca să dea vedere închinătorului lor, iar dacă ei nu vor putea să facă aceasta, apoi eu, chemând numele Domnului meu Iisus Hristos, nu numai ochiul cel trupesc îl voi tămădui, ci și ochii sufletești îi voi lumina, spre cunoștința adevărului”.
Învoindu-se la aceasta ighemonul și chemând pe toți slujitorii idolilor, le-a poruncit, ca adunându-se în templul idolesc cel de aproape, cu jertfe să roage pe idoli ca să tămăduiască ochiul celui orb. Aceia mergând, i-au îndeplinit porunca; și după multe jertfe ce adunaseră, au auzit acestea de la zeii lor: „Duceți-vă de aici, căci noi fiind dați focului celui veșnic și ținuți în întuneric, cum putem să dăm vedere orbilor, pe care nici noi singuri n-o avem? Pe când rugăciunea lui Iulian spre Dumnezeul cel Preaînalt este atât de puternică, încât din ziua aceea, în care a fost adus la chinuire, ni s-a adăugat în gheenă însutită muncă”.
Acest glas diavolesc auzindu-se în acel templu, au căzut toți idolii care erau acolo, ca la cincizeci, și ca țărâna s-au făcut. Ighemonul a strigat asupra Sfântului Iulian : „O, vrăjitorule, atât sunt de puternice vrăjile tale, încât și pe zeii noștri i-ai sfărâmat. Vom vedea însă, dacă vei lumina ochiul celui orbit, precum ai făgăduit”.
Deci, a poruncit ca pe mucenicul, fiind gol, să-l stropească cu ud, ca să se depărteze de dânsul puterea cea fermecătoare și vrăjitoare. Dar mirosul rău al udului aceluia îndată sa prefăcut în bună mireasmă de aromate, încât și văzduhul mirosea bine și toți se mirau. Apoi Sfântul Iulian, făcând semnul Crucii pe ochiul celui bolnav, a chemat numele Domnului și îndată bolnavul s-a tămăduit încât ochiul lui s-a luminat și vedea bine. Ighemonul cel orbit cu răutatea, acelea le socotea farmece, iar nu puterea lui Hristos, însă cel ce acum vedea, striga cu glas mare, zicând: „Adevăratul Dumnezeu este Iisus Hristos; deci se cade pe Acela Unul a-L cinsti și Lui a ne închina”. Iar ighemonul a poruncit ca să-i taie capul; și astfel cel ce a văzut trupește și sufletește, botezându-se întru adevăratul său sânge, a mers ca să vadă pe Dumnezeul cel nevăzut.
Pe Sfântul Iulian legându-l păgânul Marcian cu lanțuri de fier peste tot trupul, a poruncit ca astfel să-l poarte prin toată cetatea și pe toate ulițele, în multe feluri să-l chinuiască. Sfântul fiind batjocorit și chinuit, propovăduitorul striga: „De aceasta sunt vrednici cei ce nu se închină zeilor și defaimă poruncile cele împărătești”.
Mergând cu sfântul în locul unde învăța carte fiul ighemonului, anume Celsius – și acela era singurul fiu născut la părinții lui -, copilul a căutat spre sfânt și a zis către cei de o vârstă cu el: „Minunat lucru văd”. Întrebându-l ce vede el a zis: „Iată pe acel creștin osândit, pe care ostașii îl poartă legat, îl văd înconjurat de mulțime de tineri luminați și unii îi slujesc, iar altii îi pun pe cap o cunună atât de luminoasă, încât strălucirea ei covârșește lumina soarelui; eu socotesc că într-un Dumnezeu ca acela se cade a crede și a sluji, Care astfel păzește pe slujitorii Lui și cu atâta slavă îi strălucește. Să mă credeți, fraților, că și eu unul ca acela vreau să fiu, dacă Dumnezeul lui va voi să fie Dumnezeul meu”.
Acestea zicând, a aruncat cărțile și haina cea luminoasă, lăsând lumii pe cele lumești și a alergat în urma sfântului, pe care, ajungându-l, a căzut la picioarele lui, zicând: „Pe tine doresc să te am ca tată al nașterii mele cele de a doua; iar de Marcian, născătorul meu cel trupesc, păgânul urâtor al drepților și mucenicilor, mă lepăd și-l defaim, iar de tine lipindu-mă, pentru Hristos Dumnezeul și Mântuitorul meu pe Care până acum nu L-am știut, azi doresc să pătimesc asemenea ție”.
Acestea văzându-le, ostașii chinuitori au rămas uimiți de atâta îndrăzneală. Deci, s-a adunat toată cetatea la o priveliște ca aceea, văzând pe fiul ighemonului lângă mucenic lipindu-se și rănile lui sărutându-le. Apoi, copilul a zis către popor: „Pe mine mă știți că sunt fiul ighemonului, și cu păgânul meu tată, până acum prigoneam fără vină pe sfinți, însă din neștiință le-am făcut acestea; dar acum, după ce am cunoscut pe Dumnezeu, și mai ales eu am fost cunoscut de Dânsul, mă depărtez de mincinoșii zei, de tată și de maică mă lepăd, bogățiile cel împărătești le arunc și mărturisesc pe Hristos, cred în El și adeveresc că sunt următor al fericitului Iulian. Pentru ce întârziați, slujitori și ostași? Mergeți și spuneți părinților mei că am cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, și m-am lipit de acel credincios slujitor”. Vestindu-se despre aceasta tatălui și maicii sale și auzind de lucrul cel neașteptat, se topeau de durere ca ceara de foc și îndată au trimis să ia pe copil de la Iulian și să-l aducă acasă. Dar Dumnezeu, Care păzește pe prunci, a făcut astfel ca nimeni să nu poată să se atingă de el, fiindcă toți cei ce se atingeau, simțeau în mână și în spatele lor o durere mare; de aceea, nici unul nu îndrăznea să-l ia și să-l despartă de mucenic.
Înștiințându-se despre aceasta, ighemonul a poruncit ca amândoi să vină la dânsul. Deci, căutând la fericitul Iulian, i-a zis: „Te silești a lua rodul nădejdii mele cu meșteșugul tău cel fermecător? O inimă tânără lesne o amăgești cu necuvioase cuvinte, ca să se întoarcă de la dragostea părintească?”. Zicând acestea ighemonul, a alergat maica lui Celsius cu multe rudenii din toate părțile, smulgându-și părul, lovindu-și pieptul și strigând cu glas tare.
Acest lucru văzând ighemonul, și-a rupt hainele, fața și-a zgâriat-o, și a zis către mucenic: „Iuliane, prea crudule, vezi durerea tatălui și a maicii, caută spre tânguirea atâtor rudenii și dezleagă pe nevinovatul copil de farmecele tale; dă-ne pe fiul nostru cel unul născut, întoarce pe moștenitorul și stăpânul acestei case, ca și eu să mijlocesc pentru tine la împărat, să-ți ierte vina și să fii liber și sănătos”.
Sfântul Iulian a răspuns: „Ajutorul tău nu-mi trebuie, nici de la împărații tăi nu cer să fiu liber; ci de aceasta mă rog Dumnezeului meu, Iisus Hristos, ca pe mine împreună cu acest mielușel, născut din pântece de lup, și pe toți cei ce vor crede după împlinirea muceniciei mele, să ne rânduiască în numele celor aleși de El. Însă, iată că stă înaintea ta cel născut trupește din tine, iar acum crezând cu mine în Hristos, este născut duhovnicește; el are câțiva ani de vârstă, singur să-ți răspundă, singur să caute spre lacrimile cele de maică și spre pieptul care l-a hrănit, deci singur să vă miluiască”.
La aceasta, cinstitul și bine-înțelegătorul copil a zis: „Din ghimpi se naște trandafirul și nu-și pierde mirosul; dar nici ghimpele care a născut trandafirul nu-și pierde țepii săi cei ascuțiți. Deci, voi, părinții mei, precum v-ați obișnuit cu muncirea voastră ca spinul, să împungeți pe cei nevinovați, lăsați-mă pe mine ca pe un trandafir, să dau bună mireasmă celor ce cred; aceia să se supună vouă, care sunt gata să piară, iar mie să-mi urmeze cei ce se sârguiesc să treacă din întuneric la lumină. Eu, pentru Domnul meu Iisus Hristos mă lepăd de voi, părinților; iar pentru necinstea zeilor pe fiul vostru cu munci să-l chinuiți; căci prin moartea cea vremelnică, caut veșnica viață. Nu pot să vă fiu bun, iar mie însumi rău; nici dragostea voastră n-o voi cinsti mai mult decât bucuriile cele veșnice. Pentru ce zăbovești, tată, ca un necredincios și împietrit născător, iar nu ca adevăratul Avraam? Ia-ți sabia și adu-mă jertfă lui Hristos pe mine, fiul tău. Iar dacă te biruiești de fireasca dragoste părintească și nu poți să faci aceasta, apoi trimite-mă la un mai cumplit stăpânitor și chinuitor, ca să pătimesc și eu pentru Domnul nostru Iisus Hristos. Sunt deșarte tânguirile voastre și zadarnice lacrimile, că nu pot să mă despart de la mărturisirea mea”.
Auzind acestea ighemonul, a poruncit să-i ducă pe amândoi într-o închisoare necurată și foarte întunecoasă; dar intrând ei, întunericul s-a schimbat în lumină și mirosul cel rău în buna mireasmă; acest lucru văzându-l douăzeci de ostași, au crezut în Hristos. De vreme ce fericitul Iulian nu era prezbiter și nu era cine să boteze pe cei ce crezuseră, era mâhnit de aceasta. Însă Dumnezeu, care face voia celor ce se tem de El, le-a trimis un prezbiter în acest chip.
Era în cetatea aceea un bărbat cinstit și mai întâi între cetățeni, pe care împărații Dioclețian și Maximian îl cinsteau și îl iubeau mult, pentru că era din neamul împăratului de mai înainte al Romei, anume Carin (283-285), și acel bărbat era creștin, precum și femeia și copii săi.
Murind el și femeia lui în dreapta credință creștinească, au rămas după dânșii șapte fii, tineri de ani și bătrâni cu înțelepciunea; pe aceia miluindu-i împărații pentru părinții lor, le-au poruncit să rămână în credința lor și fără temere să laude pe Hristos. Acei copii aveau cu dânșii un prezbiter, anume Antonie, care le săvârșea Sfintele Taine. Acestora li s-a făcut descoperire de la Dumnezeu, ca împreună cu prezbiterul să se ducă în temniță, să cerceteze pe Iulian și pe Celsius.
Ducându-se ei noaptea, îngerul mergea înainte, care, dacă s-a atins de ușile temniței, îndată s-au deschis, și intrând, au sărutat pe sfinții cei legați și se rugau împreună lui Dumnezeu; apoi prezbiterul a botezat pe fericitul tânăr Celsius, fiul ighemonului, și pe cei douăzeci de ostași. Cei șapte frați, vorbind cu Sfântul Iulian și cu Celsius, s-au aprins cu râvna să pătimească împreună cu dânșii pentru Hristos și nu voiau să iasă din temniță, ca să se întoarcă la casa lor.
Înștiințându-se de aceea ighemonul, s-a mirat foarte, că aceia cărora li se dăduse libertate de la împărați să rămână în credința creștinească, acum doresc de bunăvoie lanțurile și chinuirea; deci, aducându-i înaintea sa, îi îndemnă mult să se ducă la casa lor și să-L cinstească pe Hristos cum voiesc, de vreme ce așa sunt miluiți de împărați. Ei însă doreau lanțurile și temnița, mai mult decât libertatea, zicând: „Este nevrednic aurul de coroana împărătească, dacă nu va fi mai întâi lămurit și curățat în foc; așa nici noi nu suntem vrednici de Hristos al nostru, dacă credința noastră către El nu va fi lămurită ca aurul. Este oropsit pomul care se împodobește numai cu frunzele, iar roade nu aduce; așa nici noi nu vom fi plăcuți lui Hristos al nostru, de nu-I vom aduce roadele cele frumoase ale credinței noastre”. Deci, ighemonul a poruncit să fie după voia lor, până ce va înștiința pe împărat despre dânșii.
Întorcându-se de ighemon, acești fericiți tineri au mers nu la casa lor, ci în temniță, la Sfântul Iulian și la Celsius și la cei douăzeci de ostași, având cu ei și pe prezbiterul Antonie. Ighemonul a trimis la împărat, înștiințându-l despre Iulian, despre fiul său duhovnicesc Celsius, despre ostași și despre cei șapte frați. A luat degrabă răspuns ca toți, de vor persista în nesupunere, să fie arși în foc; iar dacă prin vrăjile lor nu se vor vătăma de foc, apoi să-i omoare prin chinuri, cum va ști mai bine.
Ighemonul, luând poruncă de la împărați, a poruncit să pregătească divanul în mijlocul cetății și, stând înaintea poporului, a pus de față pe Sfântul Iulian, cu toți cei împreună cu el, pe Celsius, pe cei șapte frați, pe prezbiterul lor și cu cei douăzeci de ostași, apoi a început ai îndemna prin cuvinte la închinarea de idoli, arătându-le împărăteasca poruncă adusă spre pierderea lor, de nu se vor supune.
Aceia răspundeau cu îndrăzneală împotrivă, spunând că s-a pregătit de la Împăratul ceresc pierzarea veșnică închinătorilor de idoli, dacă vor fi fără pocăință. Fiind lungă cercetarea prin cuvinte, de amândouă părțile, în acea vreme, din întâmplare duceau pe lângă divan un mort din cetate, la îngropare; pe acesta văzându-l ighemonul, a poruncit să-l aducă înaintea sa și să-l pună în mijloc.
Acesta făcându-se, poporul se mira, nepricepând ce dorește ighemonul să facă cu mortul acela. Apoi ighemonul a zis către Sfântul Iulian: „Spuneți voi că Învățătorul vostru Hristos mai înainte de răstignirea Sa învia pe cei morți; deci va fi arătat că este adevărat Dumnezeu, dacă voi, ca și Învățătorul vostru, veți învia pe mortul acesta”. Sfântul Iulian răspunse: „Ce folosește celui orb, când i se spune că se înalță soarele?”. Ighemonul zice: „Lasă acum basmele tale și, dacă ești tu puternic sau Dumnezeul tău, scoală pe mortul acesta”.
Sfântul Iulian a răspuns: „Deși nevrednică este păgânătatea voastră de o minune ca aceasta, dar fiindcă de la Domnul este vremea ca să se arate dumnezeiasca Lui putere și ca să nu socotiți că aceasta este cu neputință la Dumnezeu, veți vedea îndată, pentru că nădăjduiesc spre Domnul meu, că toate câte voi cere de la El cu credință îmi va da și mă va arăta nerușinat înaintea voastră”. Zicând acestea, Sfântul Iulian și-a ridicat ochii și inima spre cer, rugându-se în auzul tuturor, iar fața lui s-a luminat în rugăciune, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, care Te-ai născut înainte de veci, iar la plinirea vremii ai luat trup din Preacurata Fecioară, mai presus de fire, caută acum din înălțimea cerului, ca să se rușineze vrăjmașii Tăi, iar cei ce cred în Tine, să se întărească. Ascultă-mă în ceasul acesta, din cerul cel sfânt al Tău și scoală pe mortul acesta, ca cei ce viețuiesc în trup să nu moară cu sufletul, iar cei ce au sufletul mort să învieze, văzând puterea Ta cea mare”.
Așa s-a rugat ca la un ceas, apoi, întorcându-se, a zis către cel mort: „Ție îți grăiesc, pământ uscat, în numele Celui ce a înviat pe Lazăr după patru zile, scoală-te și stai pe picioarele tale”. Sfântul zicând acestea, îndată s-a ridicat mortul și a stat, încât poporul s-a spăimântat de acestea. Cel înviat a strigat cu glas mare, zicând: „O, ce bine sunt primite rugăciunile robului lui Dumnezeu! O, cât poate fecioria lui cea neprihănită! Pentru că unde eram eu dus și acum m-am întors!”.
Marcian, ighemonul, privea spre acela cu tot dinadinsul și se mira foarte mult, dar nu cunoștea puterea lui Hristos, fiind orbit de diavolul; pentru că zicea că minunea este o putere a meșteșugului farmecelor. Apoi, batjocorind pe cel înviat, întreba: „De unde te-ai întors?”. El a început a spune cu de-amănuntul, zicând: „Am fost dus de un fel de arapi, a căror mărime era ca de uriaș, cu vederea înfricoșată, ochii ca un cuptor întunecat, dinții ca de leu, unghiile ca de vultur, care nu aveau nici o milă; aceia bucurându-se mă trăgeau în iad și, fiind aproape de gura prăpastiei, acei arapi așteptau și nu mă aruncau, până ce trupul meu se va da pământului, din care s-a luat.
Și iată, deodată s-a clătinat iadul, și s-a auzit un glas de sus, de la scaunul lui Dumnezeu: „Pentru Iulian, iubitul Meu, să se întoarcă sufletul lui înapoi în trup”. Atunci îndată au venit doi îngeri în haine albe și, luându-mă din ghearele diavolilor, m-au întors în lumea aceasta, prin sfântul acesta, care m-a înviat; ca astfel după moarte să cunosc pe Dumnezeul acela, de Care, fiind viu, mă lepădam”. Acestea auzindu-le ighemonul, s-a tulburat și nu știa ce să facă; și ca să nu se facă gâlceavă în popor, a poruncit ca să ducă pe Sfântul Iulian și pe ceilalți sfinți în temniță, a cărei ușă a pecetluit-o cu inelul său. Acolo, Sfântul Iulian a poruncit Sfântului Antonie prezbiterul ca să boteze pe cel înviat și l-a numit Anastasie, care se tâlcuiește: înviat.
A doua zi, Marcian, ighemonul, a poruncit să pregătească treizeci și unu de poloboace cu smoală, după numărul sfinților mucenici, să aibă smoală și pucioasă, apoi să adune mulțime de lemne și de vreascuri, spre arderea sfinților. Toate acestea fiind gata, duceau pe sfinți din temniță, legați deosebit, iar Iulian cu Celsius erau legați într-un lanț. Atunci plângeau mulți, că se dădeau morții niște tineri atât de frumoși. Sfântul Iulian zicea către dânșii: „Să nu opriți aurul ca să treacă prin foc și să fie curat”. Ighemonul n-a voit să privească la arderea fiului său, de care însă i se rupea inima; de aceea a lăsat pe sluga sa ca să săvârșească porunca împărătească, iar el s-a dus mâhnit.
Deci, fiecare dintre sfinți a fost băgat în polobocul cu smoală pregătit și împresurându-i pe toți cu lemne, cu câlți și cu vreascuri, le-au dat foc; încât se suia în sus văpaia ca la treizeci de coți, iar sfinții în mijlocul focului cântau și lăudau pe Dumnezeu. Arzând poloboacele și toată materia cea aprinsă, sfinții s-au văzut vii, întregi și nevătămați și veseli la față, lucru de care toți s-au mirat. Apoi au înștiințat despre aceasta pe ighemon și îndată cu sârguință a mers să vadă de este adevărat și văzând minunea, a rămas uimit.
Deci, iarăși cu porunca lui, au dus pe sfinți în temniță, iar femeia ighemonului, maica lui Celsius, înștiințându-se că fiul ei s-a păzit în foc viu și întreg, a mers în temniță să-l vadă și, încredințându-se, a crezut în Hristos și a botezat-o în temniță Antonie prezbiterul, iar numele era Marionila. Înștiințându-se ighemonul degrabă că și femeia lui a primit botezul creștinesc, îndată a încuiat-o și pe ea în temniță.
După aceasta, șezând la judecată, a tăiat pe sfinții douăzeci de ostași și pe cei șapte tineri, care erau frați. Iar pe Iulian, Celsius, Antonie prezbiterul, Anastasie și pe pe femeia ighemonului, Marionila, i-a păstrat pentru altă judecată, dar îi ținea în lanțuri. După o vreme, sfinții fiind judecați, s-au prefăcut ca și cum se supun la voia împărătească și la sfatul ighemonului și că voiesc să se închine idolilor; pentru aceasta, cu multă bucurie îi duceau în templu. Dar când s-a apropiat de el, Sfântul Iulian s-a rugat și templul a căzut; așa că a ucis pe toți slujitorii care erau acolo și pe celălalt popor, ca la o mie.
Apoi a crăpat pământul în acel loc și ieșind foc din prăpastie, ardea pe păgânii care se apropiau. Deci, iarăși au dus în temniță pe sfinți, unde lor într-acea noapte rugându-se, li s-a arătat mulțimea sfinților mucenici, care mai înainte au pătimit, fiind în mare lumină, îmbrăcați în haine albe și cântând cântări cerești; între dânșii erau cei douăzeci de ostași și cei șapte frați, pe care nu demult îi tăiaseră.
După aceea, a venit și Sfânta Vasilisa cu toată ceata sfintelor fecioare și i-au spus Sfântului Iulian că degrab își va săvârși nevoința și va trece cu bucurie la cereștile locașuri. Apoi, îi zicea: „Împărăția cerului ți s-a deschis și Domnul nostru Iisus Hristos te va lua la Sine și pe cei ce sunt cu tine; iar întru întâmpinarea voastră vor ieși cu slavă cetele patriarhilor, ale proorocilor, ale apostolilor și veți fi rânduiți cu dânșii în veci”. Acestea zicându-le, s-a făcut nevăzută și toți sfinții care se arătaseră s-au dus, lăsând legaților pentru Hristos bucurie și veselie duhovnicească.
După aceasta, iarăși șezând chinuitorul la judecată și pe sfinți punându-i de față, îi chinuia în multe feluri. Mai întâi a poruncit ca să le înfășoare degetele de la mâini și de la picioare cu câlți muiați în untdelemn, apoi să le aprindă; deci făcându-se aceasta, au ars câlții pe mâini și pe picioare, iar sfinții cu nimic nu s-au vătămat; apoi Sfântului Iulian și Sfântului Celsius le-au jupuit pielea de pe cap; iar fericitului Antonie prezbiterul și lui Anastasie le-au scos ochii cu undițele și i-au orbit, iar când erau să chinuiască pe Sfânta Marionila, mâinile chinuitorilor au amorțit și nu s-au atins de dânsa; dupa aceea, i-au dat pe toți la mâncare fiarelor.
În sfârșit, ighemonul a poruncit ca din toate temnițele și închisorile să adune pe cei vinovați la moarte, ca să fie uciși împreună cu aceia și acești sfinți mucenici. Deci, fiind adunată mulțimea vinovaților, a poruncit să-i scoată pe toți la tăiere, ca și pe acești mucenici; nici pe fiul, nici pe soția sa nu i-a cruțat. Astfel s-au săvârșit sfinții cu ucidere de sabie, murind în mijlocul celor fără de lege. După tăierea lor, îndată s-a cutremurat pământul și a căzut a treia parte a cetății din temelie, încât n-a rămas în cetate nici un loc întreg unde era vreun idol. Și s-au pornit din cer fulgere, tunete și grindină, încât a ucis mare parte din poporul necredincios.
Marcian, ighemonul, de frică căzând în boală, după puține zile a pierit ca un nenorocit, plin de răni. În noaptea după tăierea sfinților, au venit oameni drept-credincioși cu preoții, ca să adune trupurile mucenicilor, dar în mulțimea morților n-au putut să-i cunoască. Deci, plecându-și genunchii, au început a se ruga și iată li s-au arătat sufletele sfinților în chip de fecioare, șezând fiecare lângă trupul său. Atunci cunoscându-le, le-au adunat și le-au îngropat în biserică, sub altar. Iar Dumnezeu, Care preamărește pe sfinții Săi, a poruncit ca din locul în care erau îngropate trupurile sfinților mucenici să iasă izvor de ape vii și tămăduitoare și să vindece toate bolile cu acea apă și cu rugăciunile sfinților, împreună lucrând darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine mărire în veci. Amin.
Cuviosul Grigorie de la Pecersca
Nu numai Neocezareea se laudă cu făcătorul de minuni Grigorie, ci și Sfânta și făcătoarea de minuni lavră Pecersca se mărește cu cel care poartă același nume. Dumnezeu când a preamărit întru sfinții Săi pe Antonie și Teodosie ai Pecerscăi, care au strălucit prin tot felul de minuni, în aceeași vreme a ales și pe Cuviosul Grigorie, făcătorul de minuni, și în aceeași lavră l-a chemat.
Deci acest fericit, după ce s-a așezat Cuviosul Antonie în peșteră, a mers la Cuviosul Teodosie, povățuitorul mănăstirii, și luând de la dânsul cinul monahicesc, s-a învățat sărăcia, smerenia, ascultarea, curăția, cum și celelalte bunătăți; iar la rugăciune mai mult se îndeletnicea. Și așa, după nevoințele cele multe, mai mult decât cele vremelnice s-a învrednicit a avea darul facerii de minuni. Mai înainte de toate a câștigat biruința asupra diavolilor, încât aceștia de departe văzând pe sfântul, strigau: „O! Grigorie, ne îngrozești cu rugăciunea ta”.
Pentru că Grigorie avea obicei ca, după orice cântare, să facă rugăciuni pentru certarea celui viclean. Apoi biruitul vrăjmaș nesuferind gonirea ce i se făcea de sfântul, se gândea cu ce fel de răutate să-i facă supărare întru îmbunătățita sa viață. Dar, neputând singur a-i face nimic, a îndemnat pe niște oameni răi ca să-l fure, dânsul neavând altceva decât cărți de rugăciune și de citire.
Într-o noapte s-au dus tâlharii la chilia lui Grigorie și ascunzându-se, pândeau până ce va ieși cuviosul la Utrenie în biserică, ca atunci să intre și să-i ia tot avutul lui. Însă fericitul a simțit venirea lor, pentru că nu dormea în toate nopțile, și stând în chilie, se ruga lui Dumnezeu. Atunci s-a rugat pentru dânșii zicând: „Dumnezeule, dă somn robilor tăi, care s-au ostenit în deșert”. Și a fost auzit de Dumnezeu, căci au adormit tâlharii cinci zile și cinci nopți, până ce fericitul în fața mai multor frați i-a deșteptat, zicându-le: „Până când străjuiți în deșert, vrând să mă furați? Duceți-vă acum la casele voastre!”.
Aceștia, sculându-se, nu puteau să se ducă, fiindcă nu mâncaseră de atâta vreme. Iar fericitul le-a pus înainte bucate și, hrănindu-i, i-a liberat. Înștiințându-se despre aceasta, stăpânitorul cetății a poruncit să-i muncească. Grigorie, mâhnindu-se că pentru dânsul au fost dați la chinuire, a mers la stăpânitor, i-a dăruit niște cărți ale sale și a liberat pe tâlhari, apoi a vândut alte cărți și prețul lor l-a dăruit la săraci, zicând: „Nu cumva să mai cadă cineva în primejdie, vrând să mă fure; căci Domnul a zis: Vindeți averile voastre și dați milostenie. Faceți-vă vouă pungi care nu se învechesc și comoară nefurată în ceruri, unde nici furul nu se aproprie, nici molia nu o strică”. Acei tâlhari, pentru minunea ce se făcuse asupra lor, nu se mai întoarseră la locurile lor cele dintâi, și cu pocăință mergând în aceeași mănăstire a Pecerscăi, s-au dat în slujba fraților.
Însă vrăjmașul nu și-a părăsit viclenia lui cea rea, căci acest cinstit Grigorie mai avea o grădiniță mică, în care semăna verdețuri și sădea pomi roditori. Deci, într-altă vreme, îndemnându-i același vrăjmaș, s-au dus alți tâlhari și intrând în acea grădină, și-au umplut sacii cu poamă; iar când și-au luat sarcina și au voit să plece, n-au putut și au rămas două zile și două nopți nemâncați, doborându-se de sarcini. Apoi începură a striga: „Părinte Sfinte, Grigorie, slobozește-ne, că ne pocăim de păcatul nostru și de acum nu vom mai face lucruri de felul acesta”.
Auzind monahii, au alergat și au pus mâna pe ei, dar n-au putut să-i ducă din acel loc. Atunci i-au întrebat: „Când ați venit aici?”. Tâlharii au răspuns: „Sunt două zile și două nopți de când stăm aici”. Iar monahii au zis către dânșii: „Noi totdeauna umblăm pe aici și nu v-am văzut”. Tâlharii au răspuns: „Și noi, dacă vă vedeam, am fi cerut de la voi mijlocire către stareț; dar acum, slăbiți am început a striga. Deci, vă poftim rugați pe Sfântul făcătorul de minuni Grigorie, să ne slobozească”.
Venind Grigorie, le-a zis: „De vreme ce în deșert v-ați petrecut viața voastră, furând ostenelile străine, iar voi nevoind a vă osteni, de acum să stați aici ceilalți ani până la sfârșitul vieții voastre”. Iar ei cu lacrimi rugau pe stareț să-i libereze, făgăduind că de acum n-au să mai facă o greșeală ca aceasta. Starețului făcându-i-se milă de dânșii, le-a zis: „De veți voi să lucrați cu brațele voastre pe alții să-mi hrăniți, vă voi slobozi”.
Tâlharii, cu jurământ au zis: „Te vom asculta pentru totdeauna”. Atunci Grigorie le-a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeul Cel ce v-a întărit, de acum veți lucra la sfinții frați și din osteneala voastră veți aduce câte ceva la trebuințele lor”. Și astfel i-a slobozit. Tâlharii, în schimbul faptei celei rele, au lucrat în grădinile mănăstirii, până la sfârșitul vieții lor. Apoi înșelătorul ispititor l-a ispitit și a treia oară, ca prin tâlhari, asemenea să se aproprie de fericitul, cu acest chip de înșelăciune:
Au venit la Grigorie trei oameni necunoscuți, care nu păreau a fi tâlhari, ci arătându-se ca și cum le-ar trebui ajutor, vrând însă a-l ispiti. Doi din ei rugau pe sfântul pentru cel de-al treilea, zicând: „Părinte, acest prieten al nostru este osândit la moarte; te rugăm, grăbește a-l izbăvi pe el, dă-i ceva ca să se răscumpere de moarte”. Fericitul văzând îndată cu duhul că minciuna lor se va descoperi cu adevărul, a lăcrimat cu jale și a zis: „Vai omului acestuia, că i-a sosit ziua pieirii”. Ei ziseră: „Părinte, dacă-i vei da tu ceva, atunci nu va muri”. Însă aceasta ziceau, vrând să ia ceva de la dânsul și să împartă între ei. Iar făcătorul de minuni fiind înainte-văzător, a zis: „Orice i-aș da, tot va muri; însă vă întreb: cu ce fel de moarte este osândit?”. Ei răspunseră: „Are să fie spânzurat pe lemn”. Atunci înainte-văzătorul le-a grăit: „Bine l-ați judecat, că dimineață se va împlini aceasta”.
Acestea zicându-le, s-a coborât în peșteră, unde ferindu-se de vederea și auzirea deșertăciunilor pământești, avea obiceiul a-și face rugăciunile; de acolo scoțând carțile care îi rămăseseră, le-a dat lor, zicând : „Luați acestea și de nu vă vor plăcea mi le veți înapoia”. Ei au luat cărțile și au început a râde, zicând: „Le vom vinde și ceea ce vom lua, vom împărți”; apoi, văzând la sfârșit și pomii cei rodiți, ziseră între dânșii: „Vom veni în noaptea aceasta și vom aduna roadele”.
Sosind noaptea, veniră cei trei tâlhari, iar Grigorie se ruga în peșteră. Atunci ei astupară pe dinafară ușa peșterii, unde era cuviosul și unul dintre dânșii, despre care s-a zis că va fi spânzurat, suindu-se într-un măr, a început a culege mere, dar iată că o creangă de care se ținea, s-a frânt și el a căzut; iar cei ce străjuiau, speriindu-se, au fugit amândoi.
Atunci, cel ce căzuse când era în văzduh, agățându-se de altă creangă, și neavând ajutor, s-a spânzurat, iar Grigorie fiind închis, n-a putut să fie cu frații la Utrenie, în biserică. Frații ieșind din biserică, s-au dus să vadă pricina nevenirii neobișnuite a celui sfânt bărbat; și iată văzură în pom un om spânzurat, și se înspăimântară; apoi căutând pe Grigorie, îl aflară încuiat în peșteră. El ieșind, a poruncit să coboare pe cel spânzurat, apoi a văzut și pe prietenii lui, cu alții care veniseră, și se uitau la cel mort.
După aceea, a zis: „Vedeți cum ticăloasa voastră minciună s-a răsplătit? Pentru că Dumnezeu nu se batjocorește; și dacă nu m-ați fi încuiat, eu i-aș fi ajutat să nu moară, dar de vreme ce vrăjmașul v-a învățat să urmați cele deșarte și minciuna, drept aceea ați pierdut și mila voastră”. Batjocoritorii, văzând împlinirea cuvintelor fericitului, căzură la picioarele lui, cerând iertare. Grigorie i-a supus la slujba mănăstirii Pecersca, ca acolo ostenindu-se, prin sudoarea fețelor să-și mănânce pâinea, apoi să fie mulțumiți a hrăni și pe alții din osteneala lor. Astfel și aceia și-au sfârșit viața, ca și ceilalți, slujind în mănăstirea Pecersca, robilor Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu și ucenicilor părinților noștri Antonie și Teodosie.
Acum se cuvine a spune și patima morții pe care a suferit-o sfântul: s-a întâmplat odată de se spurcase un vas mănăstiresc, prin căderea unei vietăți necurate; deci, fericitul s-a coborât în Nipru, ca să scoată apa și să se spele. Voievodul Rostislav Vsevolodic a sosit acolo în aceeași vreme, voind să intre în Mănăstirea Pecersca pentru rugăciune și binecuvântare, pentru că se ducea la război cu fratele său, Vladimir Monomahul (1113-1125), împotriva polovților; și văzând slugile lui Rostislav pe cuviosul acesta, au început a-l batjocori și a-l defăima cu cuvinte de rușine, fiind povățuiți de înrăutățitul vrăjmaș.
Cuviosul îndată cunoscându-i, cu duhul său proorocesc, că sunt aproape de moarte, a zis către dânșii: ” O! fiilor, când este trebuință să aveți umilință multă și să faceți rugăciuni, atunci săvârșiți mai multe răutăți care nu sunt plăcute lui Dumnezeu; deci plângeți a voastră pierzare și vă căiți de greșalele voastre, ca măcar o ușurare să luați în ziua cea înfricoșată, căci acum v-a ajuns judecata și vă veți îneca toți în apă, împreună cu domnul vostru”.
Voievodul Rostislav auzind aceasta, n-a pus la inima sa cuvintele cuviosului, și părându-i că îi grăiește minciună, iar nu proorocie, s-a mâniat foarte și i-a zis: „Mie îmi spui că voi muri în apă, cel care știu a înota prin mijlocul ei? Poate tu singur vei gusta acea moarte”. Deci, îndată, fără frică de Dumnezeu, a poruncit să lege mâinile și picioarele cuviosului, să-i atârne de grumaz o piatră, și să-l arunce în apă; și astfel l-a înecat.
Frații l-au căutat două zile și nu l-au găsit; apoi a treia zi s-au dus în chilia lui, vrând să ia de la el ceea ce a rămas; dar iată că au găsit în chilie pe cuviosul mort, având mâinile și picioarele legate, piatra spânzurată de grumaz, iar hainele îi erau încă ude și fața ca a unui om viu; atunci se mirară de cine și cum a fost adus, de vreme ce și chilia era încuiată.
Însă dând laudă lui Dumnezeu, Celui ce face minuni întru sfinții Săi, au scos cu cinste moaștele făcătoare de minuni și le-au pus în peșteră, unde stau și până acum nestricate. Rostislav, nesocotind aceasta a fi păcat și cu groază suflând, n-a intrat în mănăstire, precum se făgăduise, și n-a voit nici binecuvântarea, care s-a și depărtat de la dânsul; numai Vladimir Monomahul, fratele lui, a fost în mănăstire, cerând binecuvântare. Când erau la Tripoli și au trecut râul Stugna, făcură cetele lor război cu polovții și nu i-au biruit, dar domnii ruși au fugit din fața potrivnicilor; atunci Vladimir, fugind, a trecut râul Stugna, prin rugăciunile și binecuvântarea sfinților din Pecersca, iar Rostislav s-a înecat cu toată oastea.
Astfel, s-a împlinit proorocia sfântului, deoarece cu ce măsură a măsurat răul ucigaș, i s-a măsurat și lui. Iar cel fără de răutate și făcător de minuni, Grigorie, a aflat izvorul vieții și cu râul dulceții celei veșnice desfătându-se, la apele cele mai presus de ceruri, laudă numele Domnului, Căruia se cuvine slavă și laudă, acum și pururea și în nesfârșiții veci. Amin.