Sinaxar 5 ianuarie

  1. /
  2. Sinaxar
  3. /
  4. Ianuarie
  5. /
  6. Sinaxar 5 ianuarie

📑 Cuprins:


🔊 Sinaxar audio:

*Voce : părintele arhidiacon Adrian Maziliţa, sursa: sinaxar.ro

🎬 Sinaxar video:


Sfinții Mucenici Teopempt și Teona

Împăratul Dioclețian (284-305), în anul întâi al prigonirii ce s-a făcut de dânsul asupra creștinilor, mergând de la Roma, a intrat în cetatea Nicomidiei, unde a făcut mulți idoli și s-a închinat lor; după câteva zile, a fost prins înaintea cetății omul lui Dumnezeu, episcopul Teopempt, care a pătimit la începutul prigonirii făcută de marele păgân Dioclețian, și fiind adus înaintea împăratului, a zis: „Nu sunt dumnezei acei idoli de argint, de aur, de lemn sau de piatră, cărora tu te închini, pentru că nu pot nici să sufle, nici să grăiască, nici să facă ceva bine sau rău. Dumnezeul cel ceresc, Atotputernicul, a făcut cerul, pământul și marea, precum și toate cele ce sunt într-însele”.

Acestea și multe altele grăindu-le sfântul despre credința creștinească, s-a supărat împăratul și i-a zis: „Nu te-am chemat să vorbești multe cuvinte, ci ca îndată să încetezi vorba și să aduci jertfă zeului Apolon”. Sfântul Teopempt a răspuns: „Unor zei ca aceștia eu niciodată nu voi aduce jertfă, nici mă voi teme de chinurile tale, căci este scris: Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă. Iar tu, având putere asupra trupului meu, fă ceea ce voiești”.

Atunci împăratul a poruncit să fie ars în cuptor episcopul, de viu. Deci, ostașii au aprins cuptorul de dimineața până la amiază, și sfântul episcop a zis către dânșii: „Să încetați puțin și eu voi arăta puterea Domnului Dumnezeului meu, pentru al Cărui sfânt nume se încinge acel cuptor, spre a mă pierde”. Zicând aceasta, s-a aruncat în cuptorul cel foarte aprins și a șezut în mijlocul lui, iar aceia s-au dus, crezând că el va arde și va pieri îndată. Dar la miezul nopții, ieșind sfântul bărbat din cuptor și intrând în casă la împăratul, deschizându-se toate ușile singure, l-a deșteptat și i-a zis: „Eu sunt Teopempt, episcopul, omul lui Iisus Hristos, pentru că n-am murit, după cum tu ai poruncit ca să mă omoare și iată că sunt viu”. Zicând acestea, s-a dus iarăși în cuptor; iar împăratul, văzându-l pe sfântul și auzind cuvintele lui, s-a înspăimântat și a rămas ca un mut, de frica cea mare. A doua zi, chemând pe ostașii săi, le-a zis: „Ați aruncat pe creștinul acela în cuptorul cel ars, unde v-am poruncit?” Ostașii au răspuns: „Am făcut, stăpâne, precum ne-ai poruncit; l-am aruncat și, arzând, a murit ieri”.

Atunci Dioclețian a pornit cu ostașii săi și s-a oprit înaintea cuptorului, dar a auzit pe sfântul episcop, cântând și binecuvântând pe Dumnezeu în mijlocul cuptorului celui arzând, și s-a mirat foarte mult.

Ieșind sfântul din cuptor nevătămat, împăratul a zis către cei de față: „Vedeți ce putere are vraja creștinească; căci am auzit că în numele unui Iisus își săvârșesc farmecele lor”. Deci a poruncit ca în același ceas să prindă un câine și să-l arunce în cuptor, vrând să vadă dacă nu va arde câinele, precum n-a ars episcopul cu minune; dar îndată a ars câinele. Văzând aceasta împăratul, a zis către omul lui Dumnezeu: „Voi pune asupra ta mai multe chinuri, ca asupra unui necurat, de vreme ce te-am cunoscut că ești înșelător și vrăjitor”. Și a poruncit ca într-o temniță să fie închis, fără a i se da nici pâine, nici apă, până în ziua în care avea să-l judece înaintea poporului; și a petrecut omul lui Dumnezeu douăzeci și două de zile în această temniță, fără hrană și băutură, întărindu-se de Dumnezeu.

După trecerea acestor zile, împăratul a poruncit ostașilor săi să meargă ca să cerceteze dacă se află încă în viață creștinul acela. Ostașii, mergând la închisoare, l-au găsit viu și cu fața veselă, ospătat ca la o masă împărătească; apoi s-a supărat Dioclețian și a scos din temniță pe fericitul episcop și, rupându-și hainele de pe dânsul, a bătut din palme, zicând: „Veniți și vedeți vraja creștinească”. Iar fericitul episcop a zis: „Până când, ticălosule, ai inima închisă, și nu cunoști pe Dumnezeul cel adevărat, în Care eu cred? Acela mi-a dat mie putere și tărie. Câtă vreme te voi birui, voi socoti nimic toate chinurile”.

Împăratul, auzind de toate acestea, a poruncit să-i scoată ochiul cel drept și să-l puie în mâna lui cea dreaptă, și astfel să-l ducă iarăși în temniță. Acolo, rugându-se sfântul, o lumină mare a strălucit în întuneric și îndată ochiul său s-a deschis, fiind întreg și sănătos ca și celălalt. De acest lucru înștiințându-se împăratul și văzându-l, s-a mâniat mai mult și a zis: „Mă jur pe împărăția Romei și pe marele Apolon, că nicidecum nu mă voi odihni până ce nu voi chema mai întâi pe cel mai puternic vrăjitor, care va putea să-ți risipească toate meșteșugurile și farmecele tale”. Aceasta zicând, iarăși a poruncit să-l ducă în temniță. A trimis apoi scrisorile sale în toate părțile stăpânirii, că, dacă se va afla vreun vrăjitor, care să poată risipi farmecele creștinești, să vină la dânsul degrabă și să ia multe daruri și mare cinste. Deci a venit un vrăjitor, anume Teona, care stând înaintea lui Dioclețian, a zis: „După porunca voastră împărătească, am venit ca mai degrabă să dezleg creștineștile farmece, căci nu se va afla în mine nedreptate înaintea ta”.

Aceasta auzind împăratul, s-a bucurat și a zis: „Este la mine în temniță un boier creștin, ale cărui farmece de le vei dezlega, mare cinste vei lua”. Teona i-a zis: „Să facă creștinul acela vreo putere înaintea mea și eu voi risipi toate lucrările lui”.

Deci, veselindu-se împăratul de niște cuvinte ca acestea, a zis către dânsul: „Eu aș voi ca de la tine mai întâi să văd vreun semn”. Teona i-a zis: „Să se aducă aici un bou mai sălbatic”. Acela fiind adus, Teona a șoptit niște cuvinte în urechile boului și îndată boul a crăpat în două și fiecare parte era deosebită.

Atunci mirându-se împăratul, a zis: „Cu adevărat tu ești destoinic pentru risipirea farmecelor creștinești”. Teona vrăjitorul a zis către împărat: „Așteaptă puțin și vei cunoaște prin minune lucrul ce s-a făcut, împărate”. Aceasta zicând, a poruncit ca să-i aducă un cântar și a pus în el acele părți ale boului, umflându-se amândouă deopotrivă.

Deci a poruncit Dioclețian ca să aducă înaintea sa pe Sfântul Teopempt, episcopul, și, punându-l împotriva vrăjitorului, a zis către dânsul: „Știindu-te că ești înșelător și vrăjitor, am chemat acest fermecător din părțile Egiptului, voind să cunosc cine din voi este mai puternic în fermecătorii”.

Atunci Teona a zis către episcop: „Două meșteșuguri ale farmecelor voi săvârși acum asupra ta și de nu te vor vătăma, voi crede și eu în Dumnezeul tău”. Deci, făcând două turte din făină fermecată, i-a dat episcopului să mănânce; iar el, luând, le-a mâncat și s-au îndulcit în gura lui ca mierea, cu nimic vătămându-l.

Văzând aceea Teona, s-a mirat și a zis: „Încă un meșteșug de farmece minunat voi săvârși asupra ta și de nu te va vătăma, voi crede în Dumnezeul tău”.

Luând un pahar de apă, a pus într-însul o iarbă aducătoare de moarte și a chemat numele celor mai puternici diavoli, ca mai puternică să-i fie otrava, apoi a dat-o sfântului să bea; el bând-o, a rămas nevătămat.

Teona, căzând la picioarele episcopului, a zis: „Sunt creștin și mă închin Celui răstignit”. Împăratul auzind aceasta, s-a tulburat foarte și a strigat, zicând: „Mari sunt facerile de minuni ale creștinilor, care se fac cu vrăji”. Deci, a poruncit să-i ducă în temniță, unde sfântul episcop învățând credința pe Teona, l-a numit Sinesie, adică „plin de înțelegere”, de vreme ce a înțeles cu inimă curată și a cunoscut pe Hristos Dumnezeu; apoi l-a botezat acolo.

A doua zi împăratul a poruncit ca pe sfântul episcop să-l aducă înaintea sa și, plecându-și grumajii, a zis către dânsul: „Bucură-te, învățătorule al vrăjitorilor”, și-l sfătuia cu cuvinte multe spre păgânătatea elinească.

Nevrând sfântul să jertfească zeilor, împăratul a poruncit să-l întindă pe pământ, cu fața în sus și de patru lemne să-l lege de mâini și de picioare, apoi să aducă o bucată mare de piatră dintr-un stâlp sfărâmat, pe care abia opt oameni puteau s-o ducă și s-o pună pe pântecele sfântului. Dar rugându-se sfântul episcop rugându-se, îndată acea piatră ce era pe pântece, singură ridicându-se, s-a aruncat de la dânsul departe, ca de 15 coți.

Atunci Dioclețian a poruncit să-l spânzure de picioare, cu capul în jos și altă piatră grea să-i spânzure de grumaji; deci a lăsat pe sfântul spânzurat de dimineață până la al treilea ceas din zi. Apoi a poruncit să taie funia cu care sfântul era spânzurat de picioare, ca astfel, deodată căzând și capul sfărâmându-și de greutatea pietrei, iar grumajii rupându-și, să se sfârșească. Aceasta făcându-se, sfântul episcop, cu puterea lui Dumnezeu, a stat drept pe picioarele sale.

După aceasta tiranul a dat asupra lui hotărâre de moarte, pe care sfântul cu bucurie a primit-o și cu glas mare a grăit: „Bine este cuvântat Dumnezeu și Tatăl Domnului Iisus Hristos, Care m-a învrednicit să ajung această zi, pe care în toată vremea o doream; deci mă rog, Ție, Doamne, pomenește-mă și în acest ceas”. Zicând aceasta, și-a plecat genunchii și i-au tăiat capul, săvârșindu-se în pace și în mărturisirea Sfintei Treimi.

După aceea a poruncit împăratul ca să aducă înaintea sa pe Teona vrăjitorul, care crezuse în Hristos și după ce n-a putut nici cu îmbunări, nici cu îngroziri să-l înduplece la jertfele idolești, a poruncit să-l arunce într-o groapă adâncă, să-l astupe cu țărână, apoi a adus cai ca să calce pe sfânt în groapă. Astfel, Sfântul Teona astupându-se cu țărână și de picioarele cailor mult călcându-se, a trecut către Domnul.

Deci Sfinții Mucenici Teopempt episcopul și Teona, zis Sinesie, și-au săvârșit nevoințele lor cele mucenicești de la Dioclețian împăratul, în Nicomidia; împărățind peste toți Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine slava, în veci. Amin.

Sfânta Cuvioasa Sinclitichia

Cea numită cu numele Sinclitichia a fost din Macedonia. Auzind strămoșii ei despre iubirea de Dumnezeu și credința în Hristos, ce se răspândise în cetatea alexandrinilor, s-au dus acolo. Ajungând în acea cetate și aflând faptele mai mari decât vestea, au fost primiți cu prietenească dragoste. Ei nu se bucurau de mulțimea poporului, nici de mărimea caselor, ci mai mult de credința și dragostea cea adevărată, care erau mai prejos în patria lor.

Fericita Sinclitichia era nu numai cu neamul vestită; dar era împodobită și cu celelalte calități care în viață se socotesc veselitoare. Ea avea o soră și doi frați de un cuget cu dânsa, având și ei viață cinstită, dintre care unul, fiind în vârstă copilărească, a răposat; iar celălalt, ajungând la 25 de ani, era îndemnat de părinți la căsătorie. Însă pregătindu-se toate cele de veselie și săvârșindu-se lucrurile cele după obicei, tânărul a zburat ca o pasăre din lațuri, făcând schimb, în locul miresei pământești, cu soborul cel fără prihană al sfinților.

Sora lui, fiind încă în brațele părintești, își împodobea sufletul cu iubirea de Dumnezeu, iar purtările de grijă ale trupului le avea numai cât se cuvenea firii; ea era curată și la chip prea frumoasă, încât mulți logodnici s-au apropiat de dânsa; pe de o parte bucurându-se de zestre, iar pe de alta gândindu-se la neamul părinților și, pe lângă acestea, aprinzându-se și de frumusețea fecioarei.

Deci, părinții îndemnau pe tânără spre nuntă, silind-o spre aceasta, ca prin ea să nu li se stingă neamul. Înțeleapta fecioară nicidecum nu se învoia cu asemenea sfaturi ale părinților, ci mai vârtos, cu cât auzea de nuntă lumească, cu atât privea la cea dumnezeiască. Pe mulți logodnici trecând cu vederea, ea își îndrepta ochiul la Mirele ceresc.

Ea era o adevărată ucenică a fericitei Tecla, urmând aceleia întru învățături; pentru că amândurora Hristos le era logodnic și același Pavel era aducător de Mire al amândurora. Nici o altă cale din oraș nu cunoștea, decât pe a bisericii. Însuși David spune despre amândouă în cântările cele cinstite și dumnezeiești; pentru că în chimvale bine răsunătoare se veseleau sufletele lor cele încredințate lui Dumnezeu, în timpane și psaltiri cu zece strune trimiteau ele în sus cântarea cea desăvârșită. Chiar Mariam, pentru aceste fecioare, aducând înainte cuvintele, zice: „Să cântăm Domnului, căci cu mărire S-a preamărit”. Iar mâncările dumnezeieștii nunți sunt de obște celor ce se ospătează, căci zice: Gustați și vedeți că bun este Domnul. Țesătura îmbrăcămintelor de mireasă le era totuna, deoarece: Câți în Hristos s-au botezat, în Hristos s-au și îmbrăcat.

Deci, la fel le era lor dragostea către Domnul, pentru că de aceleași dăruiri se învredniceau. Încă și cu nevoințele se întreceau, pentru că mucenicia fericitei Tecla o știau toți, cum s-a nevoit prin foc și fiare sălbatice. Apoi nici ostenelile acestei îmbunătățite nu trebuie a se tăinui; pentru că, dacă Unul era Mântuitorul lor Cel dorit, apoi tot un vrăjmaș li se rânduia lor, adică diavolul.

Tecla socotea chinurile mai ușoare, pentru că ea surpase toată răutatea vrăjmașului; iar către Sinclitichia se arată mai ușor răutatea lui, pornindu-se prin uneltirile sale cele pierzătoare. Țesătura cea aleasă a hainei nu a înșelat ochiul ei, nici strălucirile cele de multe feluri ale pietrelor de mult preț. Chimvalul nu a amăgit auzul ei, nici fluierul n-a putut întoarce tăria sufletului ei. N-au înduplecat-o lacrimile părinților, nici vreo altă dojenire a rudeniilor, ci, având gândul ca un diamant, și-a abătut în lături mintea sa.

Ca pe niște ferestre toate simțirile sale închizându-le, vorbea cu Mirele său, zicând cuvântul acela: „Precum sunt eu, așa și nepotul meu”. Dacă-i veneau vorbe frumoase, fugea de acestea în cămările cele mai dinlăuntru ale sufletului, aducându-se pe sine Domnului; iar când i se dădeau sfaturi folositoare, toată mintea sa o avea în primirea celor zise.

Postirea o avea așa de iubită, încât nimic nu-i era mai drag; pentru că o socotea păzitoare și temelia celorlalte. Dacă avea nevoie cândva să mănânce, afară de vremea cea obișnuită, ea făcea împotriva celor ce mănâncă. Se îngălbenea de nemâncare și trupul ei era subțire, din pricina hranei puține. Deci, fericita aceasta cugeta cele zise de Apostol: Cu cât omul nostru din afară se strică, cu atât cel dinlăuntru se înnoiește.

Astfel se străduia, tăinuindu-se de mulți. Când părinții s-au dus din viața aceasta, învățându-se mai mult cu înțelepciunea, a luat și pe sora sa cu sine, pentru că era lipsită de vedere; apoi s-au depărtat de casele părintești și s-au dus la o curte a unei rudenii a sa, ce era mutată din cetate. După aceea, vânzând toată avuția rămasă și împărțind-o săracilor, a rugat pe unii din preoți a-i tăia părul; de atunci toată împodobirea a lepădat-o, pentru că este obiceiul la femei a socoti părul ca podoabă. Acesta era semn de a face sufletul ei curat.

De atunci s-a învrednicit de întâia numire feciorească, adică de călugărie; iar toată averea sa împărțind-o săracilor, zicea: „De mare cinste m-am învrednicit, încât nu sunt vrednică a mulțumi Celui ce mi-a dăruit acestea. Dacă pentru toate lucrurile din afară oamenii risipesc toată avuția lor, cu atât mai vârtos, eu învrednicindu-mă de acest dar, nu se cădea oare ca odată cu averea a da și trupul? Toate sunt ale Domnului; pentru că al Domnului e pământul și plinirea lui”. Prin aceste cuvinte, adică prin smerita cugetare, se liniștea, pentru care cu mult mai înainte în ogrăzile părintești se arăta foarte vrednică și iscusită, căci într-însa se înmulțea floarea nevoinței și a faptelor bune.

Cei care fără iscusință și fără socotire s-au apropiat de această taină dumnezeiască (călugăria) au pierdut ceea ce căutau, neprivind mai departe la faptele lor. Precum cei ce călătoresc se îngrijesc mai întâi de merinde, tot asemenea și aceasta, îngrijindu-se mai înainte de oarecare merinde, fără temere mergea spre cele de sus; pentru că, strângând mai înainte cele trebuincioase pentru săvârșirea casei, punea temelia bună. Dar facerea caselor se urmează după plan, din materiile cele din afară; iar Sinclitichia a făcut împotrivă, pentru că nu aduna materiile cele din afară, ci mai vârtos pe cele dinlăuntru. Banii săi dându-i săracilor, părăsind mânia și pomenirea de rău, și izgonind zavistia și mărirea deșartă, și-a zidit casa pe piatra al cărei turn este vestit, iar casa neînviforată.

Ca să nu zic multe, ea covârșea prin începuturi bune și pe cele ce aveau deprinderea vieții monahicești. Precum copiii cei isteți, fiind încă la începutul cărții, se întrec cu cei în vârstă, care sunt de mai mult timp pe lângă dascăli, așa și aceasta, arzând cu duhul, întrecea pe celelalte.

Deci, viața ei cea pustnicească nu o putem spune, de vreme ce nimănui nu da voie a se face privitor, dar nici nu voia a fi cineva propovăduitor al vitejiilor ei. Când voia să facă bine, se îngrijea de ascunderea acestuia; iar aceasta nu o făcea pentru laudă, ci fiind întărită de darul ceresc; pentru că avea în minte acel grai dumnezeiesc, care zice: Să nu știe stânga ce face dreapta.

Astfel tăinuindu-se, săvârșea cele cuviincioase făgăduinței. Iar din vârsta cea dintâi și până la cea desăvârșită, se ferea nu numai de întâlnirea cu vreun bărbat, dar fugea de multe ori și de cele de un neam cu dânsa. Aceasta o făcea pentru două lucruri: ori ca să nu se laude pentru covârșirea pustniciei, ori ca să nu se sustragă de la fapta bună pentru trebuința trupească. Așa gonea bântuielile cele dintâi ale sufletului, neiertându-l a se da înapoi pentru faptele cele trupești, ci, ca pe un copac stufos, curăța împrejur crengile sale neroditoare. Odraslele cele spinoase ale patimilor le dezrădăcina prin postire și rugăciune. Apoi tot trupul său îl supunea la multe osteneli și se îndestula cu puțină pâine și apă.

Când războiul vrăjmașului se ridica, mai întâi pe Stăpânul său Îl chema la rugăciune, spre a lupta împreună. Apoi îndată cu rugămintea, Domnul era de față și fugea războiul. Când de multe ori vrăjmașul zăbovea la luptă și Domnul nu chinuia pe războinic, creștea prin aceasta iscusința sufletului celui îmbunătățit, fiind ca o adăugire a darurilor, și mai mult se întărea de biruință asupra vrăjmașului.

Sinclitichia nu numai că se îndestula cu puțină trebuință a hainelor, ci și de ospătările cele de dezmierdare se lepăda; căci pâine de tărâțe mânca, iar apă de multe ori nici nu lua și se culca jos până la o vreme oarecare. Deci, până înceta războiul, avea niște arme ca acestea, cu rugăciunea era îmbrăcată, iar coiful ei era din credință, pornită din nădejde și dragoste. Credința mergea mai înainte, strângând toate încheieturile sufletului ei; după aceea venea și milostenia.

Prin această biruință îndepărta vrăjmașul și ea se ușura în pustnicia cea aspră. Aceasta o făcea ca nu deodată să se dezlege de mădularele trupului, pentru că acesta ar fi fost ceasul biruinței; căci armele căzând, care mai este nădejdea ostașului în război? Unii fără măsură și fără cercetare, înfrânându-se cu ajunare, și-au adus rănire de moarte; și, lăsând împotrivirea contra luptătorului, pe dânșii s-au nenorocit.

Sinclitichia însă nu făcea astfel, ci toate cu deslușire le făcea și cu vrăjmașul se lupta prin rugăciuni și pustnicie, iar în conducerea corăbiei sale purta grija de trup; pentru că și cei ce plutesc, ajungându-i iarna și viforul, rămân nemâncați, punând tot meșteșugul lor împotriva primejdiei; iar când și-ar dobândi viața, atunci pentru a doua scăpare se îngrijesc.

Apoi, având odihnă puțină, nu sunt fără griji, spre alinarea furtunii, nici de somn adânc nu se țin, gândind asupra celor trecute, precum și asupra celor ce vor să fie, căci, deși iarna și furtuna au încetat, marea nu s-a împuținat, și dacă a trecut a doua primejdie, a treia poate să vină. Și dacă cele întâmplate s-au dus, cele ce pot veni sunt ca de față. Deci așa se petrecea cu Sinclitichia. Deși duhul poftei l-a izgonit, dar ceea ce-l stăpânește pe acesta nu era departe. Drept aceea se cade necontenit a ne ruga, pentru nestatornicia mării și pentru sărătura răutății vrăjmașului.

Fericita, știind cu dinadinsul viforul de față al vieții și văzând furtunile valurilor, cu osârdie ocârmuia corabia sa, prin dreapta credință în Dumnezeu; pentru că aceasta o scotea neînviforată la limanul cel de mântuire, având ca ancoră întemeiată credința în Hristos. Viața ei apostolească o petrecea în credință și sărăcie.

Strălucind prin credință și smerită cugetare, a săvârșit această faptă de mântuire; căci a călcat pe aspidă și pe vasilisc și peste toată puterea vrăjmașului, cum zice Scriptura. Ea știa că cine a fost slugă bună și credincioasă, deși peste puțin a fost credincios, peste multe avea să fie pus. A ținut piept războiului celui materialnic împotriva celui nematerialnic și s-a făcut steag de biruință. Cunoască dar toți mărimea credinței sale, a zis Pavel, adică începătorii și stăpânitorii. Pentru că, biruind puterile cele potrivnice, a câștigat pe cele bune. Deci, astfel deosebindu-se, era săvârșitoare a faptelor celor bune.

Vremea mergând înainte și faptele ei bune înflorind, mireasma ostenelilor ei cele preamărite se ducea la mulți. Pentru că nu este, cum zice Sfânta Evanghelie, lucru ascuns care să nu fie arătat; căci știe Dumnezeu pe cei ce-L iubesc pe El, și a-i vesti spre îndreptarea celor ce aud. Deci, atunci, prin voia lui Dumnezeu, au început unele a veni la dânsa, spre a le vorbi. Pentru că prin cuvinte se cunoșteau faptele vieții ei și mai mult se apropiau, vrând a se folosi.

Acelea o întrebau pe dânsa, zicând: „Cum putem a ne mântui?” Iar ea, oftând greu și multe lacrimi vărsând, nu le răspundea. Apoi cele ce se adunaseră o sileau pe dânsa a spune măririle lui Dumnezeu. Fiind rugată mult, fericita Sinclitichia, după multă vreme, cu glas smerit, a spus graiul acela al Scripturii: Nu sili pe sărac, pentru că este scăpătat.

Cele de față, primind graiul, mai mult o întrebau, apoi prin graiurile Scripturii ziceau către dânsa: În dar ai luat, în dar dă; și vezi să nu plătești pedeapsa celui ce a ascuns talantul. Ea a zis către dânsele: „Ce vorbiți astfel pentru mine, păcătoasa, ca și cum eu fac ceva? De obște avem învățător pe Domnul și din aceleași izvoare scoatem apele cele duhovnicești. Apoi ne hrănim din același lapte al Așezământului celui vechi și al celui nou”. Iar ele către dânsa ziceau: „Știm și noi că una este învățătura noastră, Scriptura și același este Dascălul; dar tu prin sârguință ai sporit în faptele cele bune și cele ce s-au făcut de tine prin deprinderea bunătăților trebuie a sluji ca rânduială celor tinere, pentru că și Dascălul nostru Cel de obște aceasta poruncește”.

Fericita, auzind aceasta, plângea ca pruncii, însă cele adunate o rugau a înceta de plâns. După ce s-a liniștit, au început iarăși a o ruga, iar ea, milostivindu-se și cunoscând că cele zise nu-i aduc ei laudă, ci celor de față le aduc folos, a început a zice către dânsele astfel: „Fiicelor, toți și toate știm a ne mântui, dar pentru a noastră nepăsare, ne lipsim de mântuire. Se cade mai întâi a păzi cele cunoscute prin darul Domnului, adică acestea: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată virtutea ta, și pe aproapele tău ca pe tine însuți.

Aici este începutul legii și împlinirea darului. Scurtă este glăsuirea cuvântului, dar multă și nemărginită este puterea ce iese din acestea; căci toate cele de suflet folositoare, de acestea atârnă. Chiar și Pavel mărturisește, zicând: Dragostea este sfârșitul legii. Deci oamenii de treabă care vor spune că, după darul duhului, sunt din dragoste și cu dânsa sfârșesc; atunci mântuirea aceasta este, adică dragostea cea curată.

Se cade a adăuga și aceasta ca urmare a dragostei, adică: „Fiecare din noi cunoscând ceea ce este, să dorească cele mai mari”. Dar ele nu se dumireau la cele zise și iarăși o întrebau. Iar ea le-a zis: „Știți pilda din Evanghelie despre sămânța care a dat una o sută, alta șaizeci, și alta treizeci. Deci suta este cinul nostru călugăresc, șasezecimea este ceata celor înfrânați, iar treizecimea a celor ce viețuiesc cumpătat. Adică bine este a trece de la cele treizeci spre cele șaizeci și de la cele de șaizeci spre cele de o sută. Pentru că de la cele mai mici la cele mai mari este bine a spori; iar a merge de la cele mai mari spre cele mai mici nu este fără primejdie; pentru că cel ce o dată s-a plecat spre cele rele, nici întru cele mai puține nu poate sta, ci ca într-un fund de pieire se coboară. Deci, făgăduind cineva feciorie, pricinuiește păcate de nu se va păzi. Iar dacă vom viețui cumpătat, măcar de cele treizeci ne vom învrednici.

Deci, cunoscut să vă fie că tot gândul rău vine de la vrăjmaș; căci cel ce merge de la cele mai mari spre cele mai mici, se rănește de cel potrivnic. Pentru că cel care face aceasta, se judecă ca un ostaș fugar și nu se învrednicește de iertare. Căci, dacă a fugit de făgăduială, ia pedeapsă. Deci se cade, precum mai înainte am zis, a păși înainte de la cele mai mici spre cele mai mari. Aceasta o învață și apostolul, zicând: Cele din urmă uitând, la cele dinainte priviți. Astfel se cade, ca cei ce au suta, pe aceasta a o păstra și a nu o da înapoi. Pentru că se zice: Când veți împlini toate, ziceți atunci în sine că suntem robi netrebnici. Deci se cade ca noi cele ce am ales cinul acesta, să păzim cumpătarea mai mult decât cele din lume; pentru că acelea se uită cu necuviință și râd fără rânduială. Iar noi și de acestea lăsându-ne, să ne suim mai sus spre faptele cele bune. Din ochi să scoatem nălucirea cea deșartă; căci Scriptura zice: Ochii tăi să vadă cele drepte. Iar limba să o oprim de la niște păcătuiri ca acestea. Pentru că este necuvios a rosti graiuri urâte; și nu numai de a spune cele deșarte, se cade a ne lăsa, ci și de a le auzi.

Acestea sunt cu putință a le păzi, dacă nu vom ieși des în lume. Pentru că prin simțurile noastre, deși nu voim, intră furii. Cum poate casa a nu se înnegri, venind fum din afară și ferestrele fiind deschise? Deci se cuvine a părăsi mergerile la târg, pentru că grea vătămare va fi nouă a privi pe ulițe. Iar când ne vom închide, nici acolo nu trebuie să fim fără grijă, ci a priveghea; pentru că s-a scris: Privegheați.

Cu cât ne întemeiem că avem întreaga înțelepciune, pe atât ne adunăm gânduri deșarte. Căci cel ce zice cunoștință, zice durere; pentru că pe cât sporesc sârguințele, pe atât avem necazuri. Dacă biruiești desfrânarea, atunci vrăjmașul îți pune în minte alte gânduri. Deci, se cade a nu ne învoi cu nălucirile, căci s-a scris: „Dacă duhul celui ce stăpânește se va sui peste tine, locul tău de luptă să nu-l lași; pentru că învoirea cu gândurile este deopotrivă cu desfrânarea lumească. Cei puternici cu putere vor fi certați. Deci, mare este nevoința contra duhului desfrânării; pentru că acesta este capul vrăjmașului răutății și al pieirii, despre care fericitul Iov zicea către diavol: „Cel ce ai putere peste plăcerea pântecelui”.

Deci, prin multe măiestrii, diavolul se pornește asupra oamenilor iubitori de Hristos. A rănit până și monahi care fugeau de tot felul de chipuri, dar i-a amăgit prin vorbă cucernică; pentru că acesta este lucrul vrăjmașului: îmbrăcându-se în cele străine, pe furiș vrea să înșele. Arată grăunțe de grâu și pune sub dânsul cursă. Ni se pare că și Domnul pentru aceasta zice: Ei vin la voi în îmbrăcăminte de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.

Deci, ce vom face? Să ne facem înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii, având gând bun împotriva cursei lui, spre a nu ne birui pornirile diavolului; căci blândețea porumbelului arată curățirea faptei. Orice lucru bun se săvârșește cu fuga de cel rău. Dar cum vom fugi de ceea ce nu știm? Deci se cade a ne păzi de reaua măiestrie a acestuia: Care împrejur umblă, căutând pe cine să înghită. Trebuie totdeauna a priveghea, căci și vrăjmașul prin lucrurile cele din afară priveghează, iar prin gândurile cele dinăuntru împilează; dar mai mult pe cele dinăuntru, pentru că noaptea și în fiecare zi și cu meșteșug se apropie. De ce lucru avem trebuință la războiul cel de față? Este învederat că de pustnicie dureroasă și de rugăciune curată; și acestea sunt, în scurt, doctoria vindecătoare de tot gândul. Se cade încă a întrebuința și lucruri osebite, spre a goni această vătămare a sufletului. Iar dacă se face vreo nălucire prin cuvânt deșert, se cade a o pedepsi. Deci, prin niște gânduri ca acestea, cu cuviință este a izgoni necurata răutate și cum un cui scoate pe alt cui, așa și pe diavolul. Dar mai mult decât toate este a stăpâni pântecele, pentru că numai astfel va fi cu putință a înfrâna și dezmierdările de tot felul.

Deci, fericita Sinclitichia era ca la un ospăț dumnezeiesc al celor de față; pentru că din paharul înțelepciunii se înveseleau, dându-le dumnezeiască băutură și fiecare dintr-însa primea ceea ce voia. Iar una din cele ce se adunaseră o întreba, zicând: „Este o bunătate lipsa?” Iar ea a zis: „Este foarte desăvârșită bunătate celor ce pot, pentru că cele ce rabdă acestea au necaz adesea cu trupul, iar cu sufletul au odihnă”.

Căci precum hainele se spală întorcându-se și călcându-se, așa și sufletul cel tare, prin sărăcia cea de bună voie, mai mult se întărește; iar cele ce au gândul mai neputincios, prea puțin necăjindu-se, pier ca hainele cele rupte, nesuferind spălătura cea bună. Sfârșitul hainelor este de multe feluri; căci unele se rup și pier, iar altele se înălbesc și se înnoiesc. Bun odor este lipsa, la bărbatul înțelept; căci este frâul păcatelor celor cu fapta.

Se cade dar, negreșit, a se iscusi mai întâi în postire, în culcarea pe jos și în celelalte fapte și astfel, a câștiga această faptă bună; pentru că cei ce nu au făcut astfel, ci deodată au gândit la lepădarea banilor, desăvârșit s-au robit de regrete. Pentru că banii sunt unelte îndulcitoare ale vieții. Deci, ucide întâi meșteșugul tău, adică lăcomia pântecelui și viața cea cu desfătări, și astfel lesne vei putea tăia puterea banilor; că cel ce n-a lepădat pe cea dintâi, cum va putea da afară pe cea de a doua?

Pentru aceasta și Mântuitorul vorbind către bogat, nu deodată îi poruncește lepădarea banilor, ci mai întâi îl întreabă dacă a împlinit poruncile legii. La urmă îi zice: Du-te, vinde-ți averile tale și dă-le săracilor, apoi vino și urmează-Mi. Deci, bună este sărăcia pentru deprinderea bunătăților. Pentru că, făcând lepădarea tuturor celor de prisos, se îndreptează către Domnul, cum zice acel dumnezeiesc cuvânt: Ochii noștri către Tine nădăjduiesc și Tu dai hrană la bună vreme celor ce Te iubesc pe Tine. Cei săraci mare folos au, că neavând mintea spre vistieria cea de pe pământ, privesc la împărăția cerurilor. Săracii socotesc întrebuințarea argintului ca un nimic și-l au numai la hrana de peste zi. Aceștia au temeiul credinței, pentru că Domnul a zis către dânșii a nu se îngriji pentru ziua de mâine: că păsările cerului nu seamănă, nu seceră și Tatăl cel ceresc le hrănește.

Vrăjmașul se biruiește mai mult de cei necâștigători, pentru că nu are cu ce să-i vatăme. Ce să facă duhul cel potrivnic? A arde satele? Dar nu sunt. A pierde dobitoacele? Nici pe astea nu le au. A se lipsi de copii? Dar nu au. Deci mare pedeapsă asupra vrăjmașului și visterie de mult preț sufletului este lipsa; dar cu cât aceasta este minunată și prea înaltă către fapta bună, pe atât de rea și lesnicioasă la răutate este iubirea de argint. Dumnezeiescul Pavel pentru aceasta a zis că a tuturor relelor este pricina. Pofta bogăției aduce jurământul strâmb, furtișagul, răpirea, lăcomia, desfrânarea, zavistia, uciderea, urâciunea de frați, războiul, slujirea de idoli, apoi odraslele acestora: fățărnicia, momirea, luarea în râs; deci pricină a tuturor acestora se mărturisește iubirea de argint; pentru aceea Apostolul a numit-o mamă a tuturor relelor.

Dumnezeu pedepsește pe iubitorii de argint. Drept aceea le este nevindecată rana. Cel ce nu are nimic, puține poftește, iar dobândind ceva, mai multe nu poftește; cel ce are o sută de arginți și poftește o mie, iar aceștia agonisindu-i, merge către nemărginire. Astfel, neputând să câștige atât, de-a pururea se plâng de sărăcie.

Iubirea de argint are cu sine de-a pururea zavistia și așa strică întâi pe cel ce o are. Căci precum viperele născându-se, întâi pe mamele lor omoară, mai înainte de a mușca pe alții; așa și zavistia pe cel ce o are, pe el îl veștejește mai înainte de a se duce la alții. Mare lucru este dacă am putea răbda atâtea dureri, căutând argintul cel lămurit; căci în multe patimi nevindecate cad vânătorii lumii deșarte. Spargeri de corăbii pătimesc, prădătorii îi întâlnesc, pe pământ cad între tâlhari, sufăr furtună și vânturi silnice și, de multe ori câștigând, singuri se socotesc săraci, față de cei ce îi zavistuiesc; iar noi nicidecum nu ne gândim la primejdii ca acestea, pentru câștigul cel adevărat.

Dacă vom agonisi cât de puțin bine, ne mărim pe noi înșine, fiind pildă oamenilor. De multe ori nici fapta n-o scoatem în povestire. Trebuie să punem toată sârguința ca să ascundem câștigul faptelor, iar cele ce povestesc isprăvile lor, să caute a spune și neajunsurile. Iar dacă acestea se ascund, ca să nu se prihănească de cei ce le aud, cu mult mai vârtos se cade a le păzi de a le spune pe cele bune, căci, spunându-le pe acestea, se înstrăinează de Dumnezeu. Precum o comoară arătându-se, se împuținează, așa și fapta cea bună, făcându-se cunoscută și vădită, se pierde. Și precum ceara se topește de fața focului, așa și sufletul se slăbește de laude. Dacă lauda lipsește de tărie sufletul, negreșit ocara aduce la mărime fapta lui bună: bucurați-vă și vă veseliți când vor spune oamenii toată minciuna asupra voastră. Și se zice: În necaz m-ai întărit pe mine. Și iarăși: Ocară a așteptat sufletul meu. De asemenea, altele zeci de mii ca acestea se pot auzi în Sfânta Scriptură.

Este întristare folositoare și întristare aducătoare de stricăciune; deci, una este a suspina pentru ale sale păcate și alta pentru necunoștința aproapelui; una spre a nu cădea din scop, iar alta să se atingă de bunătatea cea desăvârșită. Deci acestea sunt chipurile întristării celei adevărate. Iar duhul trândăviei se cade a-l izgoni prin rugăciune mai ales, și prin cântare de psalmi.

Ținându-vă de grijile cele bune, nu se cuvine a socoti că este vreun folos în viață; căci Scriptura zice: Tot capul este în durere și toată inima în întristare; pentru că astfel Duhul Sfânt a spus de viața monahicească și cea lumească. Prin durerea capului se înțelege tainic chipul monahicesc; pentru că cel ce domnește este capul. Iar despre durere a zis că toată fapta cea bună prin dureri se isprăvește. Apoi, prin întristarea inimii, a arătat chipul cel nestatornic și înrăutățit al celor lumești. Inima s-a numit locuință de mânie și întristare. Deci, să nu fim târâți pe furiș de cuget, lăudându-ne, că vom avea negrijă de lume.

Cele din lume nasc cu greu și cu primejdii și pătimesc multe la hrănirea de lapte și cu copiii care bolesc; iar toate acestea le rabdă neavând sfârșit al durerii. Pentru că cei născuți ori se vatămă la trup, ori fiind crescuți rău, cu vicleșug ucid pe cele ce i-au născut.

Deci, acestea știindu-le, să nu ne amăgim de vrăjmașul, ca și cele ce în lume au viață slobodă și fără grijă. Pentru că cele ce nasc prin dureri, se sfârșesc, iar nenăscând, ca niște sterpe și neroditoare se disprețuiesc. Dar acestea le zic vouă, ca să vă întemeiați contra celui potrivnic. Nu tuturor sunt potrivite cele zise, ci numai celor ce voiesc viața cea monahicească. Căci, precum la oricare ființe nu le priește aceeași hrană, astfel nici tuturor oamenilor nu folosește același cuvânt.

Nu se cade a pune vin nou în oale vechi. Pentru că într-alt fel se ospătează cei plini de cunoștință și într-alt chip cei ce gustă din pustnicie, precum și cei ce sunt norociți în lume. Căci precum ființele, unele sunt de uscat, altele de apă, iar altele zburătoare, la fel și oamenii. Unii jumătate de viață sunt ca cele de uscat, iar alții caută către cele înalte, ca cele zburătoare, iar alții cu apele păcatelor sunt acoperiți ca peștii. Căci am venit, zice Scriptura, în adâncurile mării și viforul m-a copleșit. Aceasta este firea ființelor. Iar noi ca niște vulturi având aripi, să zburăm peste cele mai înalte și să călcăm peste leu și peste balaur; iar pe cel ce altă dată stăpânea, acum să-l stăpânim. Aceasta o vom face dacă toată socoteala minții noastre o vom aduce Mântuitorului. Însă cu cât noi ne suim către înălțimi, vrăjmașul ne ispitește cu cursele sale.

Deci, dacă și către nălucirea cea pământească ne pune multe împotrivă, cu atât mai vârtos către Împărăția cerurilor ne va zavistui. Se cade dar în tot chipul a ne într-arma. Precum o corabie uneori se cufundă de multele învăluiri din afară, iar alteori prin strângerea apei se îneacă; așa și noi uneori ne pierdem prin păcate, alteori prin gândurile cele dinlăuntru ne prăpădim.

Deci, se cade a ne feri de lovirile cele din afară ale duhurilor, precum și de necurățiile cele dinlăuntru ale gândurilor. Apoi totdeauna se cuvine a priveghea cu gândul. Pentru că vrăjmașul ca pe o casă vrând a ne surpa, ori de la temelii aduce căderea, ori de la acoperământ începând, o strică toată, ori prin ferestre intrând, întâi pe stăpânul casei îl leagă și astfel robește toate. Deci ca o temelie sunt faptele cele bune, iar acoperământ este credința, ferestrele sunt simțurile, prin care ne dă război vrăjmașul.

Drept aceea, se cade a fi cu mulți ochi acela ce voiește a se mântui. Pentru că nu este loc aici de neîngrijire; căci Sfânta Scriptură zice: Să se păzească cel ce stă, să nu cadă. Viața noastră s-a numit „mare” de către sfințitul cântător David. Căci părțile mării, unele sunt pietroase și pline de fiare, iar altele alinate. Deci, noi în partea cea alinată a mării părem a înota, iar cei din lume în cea primejdioasă. Adică noi înotăm ziua, povățuindu-ne de soarele dreptății, iar aceia noaptea, duși de necunoștință.

De multe ori omul este în furtună și în întuneric, dar priveghind, poate a-și mântui caiacul său; iar noi întru alinare prin nepăsare ne cufundăm, lăsând cârma dreptății. Deci, vadă cel ce stă ca să nu cadă, căci cel ce a căzut, o grijă are, ca să se scoale; iar cel ce stă, păzească-se ca să nu cadă.

De multe feluri sunt căderile. Căci cei ce au căzut, s-au lipsit de ședere; iar căzând, nu s-au vătămat. Cel ce stă bine, să nu defaime pe cel căzut, ci să se înfricoșeze, ca nu, căzând, să se pogoare în prăpastia cea mai de jos. Căci nu se poate cere ajutor din adâncul puțului, fiindcă strigarea nu se aude. Pentru că zice dreptul: Să nu mă înghită pe mine adâncul, nici să-și închidă peste mine puțul gura sa.

Vezi ca și tu, căzând jos, să nu te faci mâncarea fiarelor. Cel ce a căzut, nu mai închide ușa, iar tu nicidecum să nu adormi, ci de-a pururi să zici cântarea: Luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte, ca nu cumva să zică vrăjmașul meu: m-am întărit spre el. Priveghează necurmat din cauza leului care răcnește. Aceste graiuri folosesc nu spre a se înălța cineva, ci a se întoarce și a suspina, spre a se mântui.

Vezi-te pe tine, care stai bine, pentru că îndoită frică este asupra ta; ori ca să nu te întorci spre cele de demult, căzând asupra ta vrăjmașul, ori ca să nu te împiedici, alergând. Pentru că vrăjmașul nostru, diavolul, de multe ori ne trage înapoi, când va vedea pe suflet zăbovind și fiind pregetător. Ori părându-i-se sârguitor și ostenitor către pustnicie, intră pe furiș, adică prin mândrie și astfel pierde sufletul.

Această armă de pe urmă, adică mândria, este mai presus decât toate relele. Prin ea diavolul a căzut și tot prin ea, pe cei mai puternici dintre oameni se ispitește a-i surpa. Precum cei iscusiți dintre războinici, după ce cheltuiesc săgețile cele mai mărunțele, fiind puternici și viteji, pun înainte sabia cea mai tare decât toate; astfel și diavolul, după ce cheltuiește undițele cele dintâi ale sale, atunci uneltește paloșul cel mai de pe urmă, adică mândria. Care au fost, dar, cursele lui cele dintâi? Arătat este că lăcomia pântecelui, iubirea de dezmierdare și desfrânarea. Pentru că aceste duhuri vin la vârstele cele tinere; pe care le face să urmeze: iubirea de argint, lăcomia și cele asemenea acestora.

Deci, când ticălosul suflet va trece deasupra acestora, când și peste dezmierdările cele rele va sări, când argintul îl va defăima, atunci de pretutindeni, răucugetătorul, nedumerindu-se, îi supune lui pornire fără rânduială, pentru că îl face pe dânsul cu necuviință a se ridica asupra fraților. Este pierzătoare această otravă a vrăjmașului. Pe mulți deodată întunecându-i, i-a coborât, dând sufletului înțelegerea cea rea și purtătoare de moarte; căci înșeală pe om că a ajuns cele neștiute celor mulți și că în posturi întrece pe mulți, fălindu-se cu mulțimea de vitejii.

Apoi uită toate cele ce a păcătuit, pentru a se înălța asupra celor ce sunt împreună cu el; căci ca pe furiș sunt scoase din mintea lui greșelile, și aceasta n-o face spre folosul lui, ci ca să nu poată zice acel glas doctoricesc: Ție, unuia, am păcătuit, miluiește-mă; nici nu-i dă voie a zice: Mă voi mărturisi Ție, Doamne, cu toată inima mea. Când după socoteala minții sale, a zis: Mă voi sui și voi pune acolo scaunul meu, atunci pare că se și vede în acel loc, ascuns, de sus, pe scaun de învățător sau de doctor. Deci sufletul cel ce astfel s-a amăgit, se strică și piere, fiind atins de o rană ce are nevoie de vindecare.

Deci, când niște gânduri ca acestea stau în mintea noastră, se cade necontenit a cugeta la aceste cuvinte dumnezeiești: Eu sunt vierme, și nu om și la alt loc, unde se zice: Eu sunt pământ și cenușă. Apoi graiul proorocului Isaia, care zice: Toată dreptatea omului este ca o cârpă lepădată. Dacă vreunele vor rămâne în acele gânduri, mai bine să intre în viață de obște; apoi să se certe și să se dojenească de cele de o vârstă și să se aducă lor spre citire viețile sfinților. După aceea neascultarea este boala mai rea. Drept aceea, numai prin fapta care e împotriva neascultării, este cu putință a curăța sufletul. Pentru că ascultarea, zice Scriptura, este mai presus de jertfă.

Deci se cade a înlătura gândul de mărire, căci de se va afla sufletul nebăgător de seamă și pregetător, ba uneori și amorțit spre sporirea binelui, neascultarea este pricina. Diavolul voiește a răzvrăti toate; adică pe cei sârguitori și pustnicești se silește a-i face să uite nelegiuirile cele făcute, căci voiește să se înalțe prin mândrie.

Sufletelor de curând venite le pune înaintea ochilor toate păcătuirile, ca printr-însele să aducă deznădăjduire, căci zice uneia: „Tu, fiind desfrânată, nu poți fi iertată”; iar alteia îi zice: „Tu, fiind lacomă, îți este cu neputință a dobândi mântuire”. Deci, pe sufletele care se îndoiesc astfel, se cade a le mângâia și a zice: „Raab era desfrânată și prin credință s-a mântuit;

Pavel era persecutor și s-a făcut vas de alegere. Matei era vameș, dar nimeni nu știa darul acestuia; tâlharul prăda și ucidea, dar întâi lui i s-a deschis ușa Raiului.” Deci, la acestea gândind, să nu-ți deznădăjduiești sufletul tău, iar pe acelea care s-au robit din mândrie și din cele care se cred mai mari, se cade a le vindeca și a le zice: „Ce te-ai umflat ca una ce nu mănânci carne? Alții nici pește nu văd. Dacă vin nu bei, ia seama că alții nici untdelemn nu mănâncă. Până seara postești? Dar alții două și trei zile ajunează. Dacă nu te speli, cugeți mari lucruri?

Dar mulți pentru patimă trupească nicidecum baie n-au făcut. Te minunezi că dormi chinuit și în așternut de păr? Dar alții se culcă pe jos neîncetat, ci, dacă ai făcut-o, nimic bun n-ai făcut, pentru că unii chiar pietrele le pun sub ei, ca să nu se gândească la dezmierdare, iar alții au privegheat toată noaptea. Chiar făcând toate acestea și făcând desăvârșită pustnicie, să nu cugeți a fi măreț; pentru că diavolii mai mult decât ale tale au făcut și fac, nici nu mănâncă, nici nu beau și în pustie petrec. Dacă chiar în peșteră locuiești, ți se pare că faci lucru mare?”

Deci, prin niște gânduri ca acestea, va fi cu putință a vindeca patimile cele potrivnice; căci precum un foc care arde cumplit, piere, dacă se împrăștie și nu are vânt, tot așa și fapta cea bună zboară prin trecerea cu vederea, dacă se împrăștie repede lauda ei; tot așa piere binele prin lenevire, când nu vom avea răcoreala Sfântului Duh. Sabia cea ascuțită se strică lesne de piatră; așa și pustnicia piere prin mândrie. Drept aceea, se cuvine, de pretutindeni a îngrădi sufletul, iar pentru pustnicia cea arsă desăvârșit de arșița mândriei, trebuie a ne pleca spre locurile cele umbroase, apoi chiar a tăia uneori ramurile cele de prisos, ca să fie rădăcina mai întărită.

Pe cel cuprins de deznădăjduire se cuvine a-l sili să caute în sus, prin gândurile cele mai înainte zise, pentru că sufletul acestuia zboară tot pe jos. Căci chiar cei mai buni din lucrătorii de pământ, când vor vedea un răsad slab și neputincios, îl udă cu îndestulare, și de multă purtare de grijă îl învrednicesc, ca să crească; iar când vor vedea în răsad vreo odraslă înainte de vreme, obișnuiesc a tăia împrejur cele de prisos. Doctorii pe unii bolnavi îi hrănesc destul și îi îndeamnă la plimbare, iar pe alții îi feresc de mâncare. Deci, arătat este cât de mare-i mândria, între răutăți.

Aceasta o arată fapta cea potrivnică ei, smerita cugetare. A o câștiga pe aceasta este foarte greu; căci dacă cineva nu va lepăda slava, nu va putea dobândi această visterie. Așa de mare este smerita cugetare, încât toate faptele bune poate să le urmeze diavolul, iar pe aceasta nici nu voiește a o ști. Apostolul Petru, știind temeiul ei, ne poruncește a ne împodobi pe dinăuntru cu smerită cugetare și toți, făcând cele de folos, cu aceasta a se încununa.

De postești, de miluiești, de înveți, de ești cumpătat și priceput, pe aceasta ca zid nesurpat pune-o în față; toate faptele cele bune ale tale să le cuprindă smerita cugetare. Căci precum este cu neputință a se face corabie fără cuie, tot astfel este cu neputință a se mântui omul fără smerita cugetare. Iar că este bună și mântuitoare, să știm că Domnul, împlinind rânduiala către oameni, cu aceasta S-a îmbrăcat, când zice: Învățați-vă de la Mine că sunt smerit și blând cu inima. Vezi cine este Cel ce zice așa, ca desăvârșit să I te faci ucenic. Deci, să ți se facă început și sfârșit al bunătăților smerita cugetare. Cugetul smerit formează nu numai pe omul cel dinăuntru, în chip tainic, ci și pe cel din afară. Ai păzit toate poruncile? Știe Domnul. Chiar când toate astea le veți face, ziceți: Suntem niște robi netrebnici.

Deci, smerita cugetare se capătă prin ocări, prin dosădiri, prin răniri, ca să auzi zicându-ți-se nebun și lipsit de minte, sărac și scăpătat, neputincios și simplu, nesporit în lucruri, necuvântător întru grăire, urât la chip, slab în putere. Acestea sunt semnele smeritei cugetări. Acestea Domnul le-a auzit și le-a pătimit, pentru că i-au zis că este samarinean și că are diavol. El chip de rob a luat, a fost pălmuit și a primit răniri. Deci, se cade a urma și noi această smerită cugetare cu fapta. Sunt unii care se fățărnicesc și se smeresc prin formele cele din afară, vânând prin aceasta slavă; dar din roadele lor se cunosc. Pentru că pe deasupra fiind smeriți, unii ca aceștia nu au suferit nimic, ci numai ca un șarpe și-au dat veninul”.

La cuvintele acestea, fecioarele cele adunate se bucurau foarte și iarăși mai așteptau sfaturi și bunătăți. Deci, iarăși a zis fericita către dânsele: „Nevoință multă trebuie celor ce se apropie de Dumnezeu, dar osteneala aduce bucurie nepovestită. Căci precum cei ce voiesc a aprinde foc, întâi se afumă și lăcrimează, și astfel îl dobândesc, tot astfel se cade a aprinde și noi dumnezeiescul foc în noi cu lacrimi și osteneală. Pentru că însuși Domnul zice: Foc am venit să pun pe pământ. Dar unii, fiind slabi, fumul l-au suferit, iar focul nu l-au aprins, pentru că, deși în afară au avut îndelungă răbdare, însă gândirea lor la Dumnezeu a fost neputincioasă și întunecoasă.

Drept aceea, mare odor este dragostea; pentru aceasta adeverind Apostolul, zicea: „Dacă toate averile le voi împărți și trupul îmi voi robi, iar dragoste nu am, m-am făcut aramă răsunătoare și chimval răsunător”. Deci dragostea este mare între bunătăți; dar tot pe atât de rea este mânia, pentru că tot sufletul întunecându-l și sălbăticindu-l, la necuvântare îl aduce. Domnul, îngrijindu-se de mântuirea noastră, nicidecum n-a gândit să fie vreo mică parte a sufletului neștiută. Pornește vrăjmașul înverșunare? Domnul ne-a întrarmat cu cumpătare. Naște mândrie? Smerita cugetare să nu fie departe. A sădit urâciune înăuntru? Dar dragostea stă de față.

Deci, deși vrăjmașul pornește multe săgeți împotriva noastră, dar Domnul ne-a înarmat cu mai multe arme, spre mântuirea noastră și căderea aceluia. Prea rea între răutăți, cum am zis, este mânia. Pentru că Sfânta Scriptură zice: Mânia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu. Se cade, dar, a se ține în frâu. La vreme trebuincioasă s-a arătat că folosește mânia, dar numai împotriva diavolilor, iar către om a ne porni cu mânie nu folosește, chiar dacă ar păcătui. Ci se cade a-l întoarce după ce va înceta patima mâniei.

A ne mânia însă este o patimă mică între răutăți, iar vorbirea de rău este mai grea decât toate. Pentru că mânia, tulburând sufletul, ca fumul se împrăștie repede, iar vorbirea de rău, ca una ce s-a înfipt în suflet, îl face mai cumplit decât fiarele. Un câine se repede împotriva cuiva, însă de hrană se momește și tace; așa și celelalte fiare, de obicei se îmblânzesc. Dar cel ce se stăpânește de vorbirea de rău, nu se pleacă la mângâieri, nu se îmblânzește de hrană. Chiar nici vremea, care toate le preface, n-a vindecat patima vorbitorilor de rău. Aceștia sunt mai păgâni și mai nelegiuiți decât toți, pentru că nu ascultă pe Mântuitorul, zicând: Du-te mai întâi, împacă-te cu fratele tău, și astfel adu darul tău. Apostolul zice: Să nu apună soarele în mânia voastră.

Deci, bine este a nu ne mânia. Chiar dacă s-ar întâmpla astfel, Domnul a zis să nu treacă nici o zi cu această patimă; să nu apună soarele. Iar tu aștepți până ce toată vremea ta va apune? Nu știi oare a zice: destul este zilei răutatea ei? De ce urăști pe omul care te-a întristat? Nu este el cel ce te-a nedreptățit, ci diavolul. Urăște boala, și nu pe cel care bolește.

De ce se fălește în răutate cel puternic? Pentru aceasta cântătorul de psalmi a zis: Nelegiuire și nedreptate toată ziua a gândit limba ta. Adică, în toată vremea vieții tale nu asculți pe Cel Care a zis: Să nu apună soarele întru mânia voastră. Când zice: Nedreptate a gândit limba ta, înseamnă că nu încetezi hulind pe fratele tău.

De aceea, dreaptă pedeapsă rostește prin aceasta cântătorul de laudă, zicând: Pentru aceasta Dumnezeu te va surpa până în sfârșit, te va smulge și te va muta din locașul tău, iar rădăcina ta din pământul viilor. Acestea sunt isprăvile vorbitorilor de rău, acestea sunt răsplătirile răutății.

Deci se cuvine a ne feri de vorbirea de rău, pentru că multe rele cumplite îi urmează, zavistie și întristare. Apoi este și purtătoare de moarte răutatea acestora, deși pare a fi mică. De multe ori rănile cele făcute de paloșul cel cu două ascuțișuri ori de o sabie mai mare cum este desfrânarea, lăcomia și zavistia, s-au vindecat de doctoria cea mântuitoare a pocăinței. Mândria și vorbirea de rău, ca niște săgeți, ce se par a veni de departe, pe furiș înfigându-se în părțile sufletului cele mai alese, l-au ucis; iar acestea nu ucid cu mărimea rănii, ci prin nepăsarea celor răniți. Pentru că, socotind ca o nimica grăirea de rău și celelalte, câte puțin cu totul s-a abătut.

Grea este vorbirea de rău, pentru că unii o au ca hrană și odihnă. Tu să nu primești vorbă deșartă, să nu te faci încăpere a relelor celor străine, ci pregătește-ți cu îngrijire sufletul tău. Pentru că, primind duhul necurăției cuvintelor, vei aduce, prin gânduri, întinăciuni rugăciunii tale, căci fără pricină urăști pe cei ce-i întâlnești. Aplecându-se auzul tău la neomenia celor ce grăiesc de rău, cauți la toți posomorât. Deci, este trebuință a păzi limba și auzul, spre a nu zice ceva de acest fel sau a auzi cu pătimire, pentru că este scris: Auzire deșartă să nu primiți. În Psalmi David grăiește: Pe cel ce vorbește de rău pe aproapele său, în ascuns, îl goneam afară. Și apoi zice: Nu va grăi gura mea faptele oamenilor. Dar și noi pe cele ce nu sunt fapte împlinite, le vorbim. Deci, se cade a nu crede toate cele ce ni se spun, ci după Dumnezeiasca Scriptură să zicem: Iar eu ca un surd nu auzeam. Nu se cade a ne bucura de primejdia omului, chiar de ar fi foarte păcătos. Unii, văzând pe cineva primejduit, dar fiind fără învățătură lumească, au zis acestea: „Cel ce și-a așternut rău, va suferi rău în somn”. Deci, tu, care crezi că ți-ai așternut bine lucrurile în viață, crezi că te odihnești? Dar ce vom face față cu Cel ce zice că aceeași întâlnire are dreptul și păcătosul? Viețuirea noastră de aici una este, dar faptele ne sunt deosebite.

Nu se cade a urî pe vrăjmași, pentru că Domnul prin glasul Său ne-a poruncit acestea: Să nu iubiți numai pe cei ce vă iubesc, pentru că aceasta o fac păcătoșii și vameșii. Omului bun nu-i trebuie meșteșug și nevoință spre a fi iubit, pentru că atrage la sine pe cei ce-l iubesc, iar cel rău are trebuință de dumnezeiasca învățătură și de osteneală multă spre îndreptare; pentru că Împărăția Cerurilor nu este a celor răsfățați și neîngrijitori, ci a celor silitori.

Precum nu se cade a urî pe vrăjmași, tot așa nici de cei nebăgători de seamă și leneși nu trebuie a fugi și a-i lăsa. Unii își zic vorba aceea a Scripturii: Cu cel cuvios, cuvios vei fi, și cu cel îndărătnic, te vei îndărătnici. Pentru aceasta zic ei: fugim de cei păcătoși, ca să nu ne răzvrătim cu dânșii, prin neștiința sufletului. Dar unii ca aceștia fac împotriva celor scrise, pentru că Duhul Sfânt poruncește a nu ne răzvrăti cu cei răzvrătiți, ci a-i îndrepta de răzvrătire; și împreună vei întoarce, adică împreună îi vei atrage către sine-ți și din cele de-a stânga să-i chemi spre cele de-a dreapta.

Trei feluri de stări sunt în viața oamenilor: Una este a răutății desăvârșite, a doua este o stare de mijloc, privind către amândouă; iar a treia, care se gândește la lupta cea bună. Deci, oamenii cei răi, amestecându-se cu alții mai răi, sporesc mai mult în adăugirea celor nelegiuite; cei de mijloc se ispitesc a fugi de cei mai răi, temându-se de aceștia, ca să nu fie atrași de dânșii, pentru că sunt încă prunci în faptele bune. Iar cei de al treilea, având un cuget bun, viețuiesc împreună cu cei răi, vrând a-i mântui. Dar se împung de dânșii – pentru că și diavolii îi vatămă mai mult pe cei buni, fiindcă aceștia slăbesc uneltele lor.

Cei buni se ocărăsc și se batjocoresc de către cei ce îi văd pe dânșii petrecând împreună cu cei leneși, socotindu-i ca pe niște asemenea lor; iar cei buni, primindu-le acestea de la oameni ca niște laude, săvârșesc fără frică dumnezeiescul lucru; pentru că Scriptura zice: Frumoasă este fapta acestora, că și Domnul mânca cu vameșii; iar mai vârtos este iubitoare de frați judecata acestora, decât iubitoare de sine; pentru că văzând pe cei ce păcătuiesc ca niște case aprinse, se întrec a mântui pe cei care pier și suferă împreună cu ei. Iar alții, dacă ar vedea pe un frate arzând în păcate, fug, temându-se ca să nu-i apuce și pe dânșii focul. Alții – cei de al treilea fel -, ca fiind vecinii cei răi, îi aprind mai mult pe cei ce ard, aducând ca materie spre pieire răutatea lor. Cei buni, dimpotrivă, chiar câștigurile lor le socotesc mai mici decât mântuirea acelora.

Acestea sunt semnele dragostei adevărate; aceștia sunt păzitorii dragostei celei curate. Precum cele rele una de alta se țin, pentru că iubirii de argint îi urmează zavistia, călcarea de jurământ, mânia și vorbirea de rău; așa și cele potrivnice lor se țin de dragoste, adică: blândețea, îndelunga răbdare, suferirea de rău, bunătatea desăvârșită și sărăcia. Pentru că nu este cu putință a dori această faptă bună, fără numai prin sărăcie. Căci Dumnezeu a spus să avem dragoste nu către un singur om, ci către toți. Deci, având noi cele de trebuință, nu se cade a trece cu vederea pe cei ce au lipsă; ci a-i îndestula pe toți, pe cât este cu putință omului. Acesta este însă lucrul lui Dumnezeu.

Dar ce zic? Pentru milostenie te nevoiești? Aceasta se face ție pricinuire de a câștiga mântuirea? Celor lumești s-a poruncit aceasta, și nu atât pentru a se hrăni scăpătații s-a poruncit milostenia, cât pentru dragoste: că Dumnezeu ocârmuiește pe cel bogat și hrănește și pe cel sărac. Dar oare de prisos s-a poruncit milostenia? Să nu fie aceasta, căci ea se face început al dragostei? Precum mai înainte tăierea împrejur a trupului era închipuire a tăierii împrejur a inimii, așa și milostenia este învățătorul dragostei. Deci, celor ce s-au dat cu adevărat dragostei, de prisos le este milostenia.

Nu clevetind mila zic acestea, ci arătând curățenia sărăciei. Să nu se facă cea mai mică zăticnire dragostei celei mari; pentru că este purtătoare de cruce și ești dator a zice glasul acesta: Iată toate le-am lăsat și am urmat Ție. Tu te-ai învrednicit a urma povățuirea cea aspră a apostolilor; pentru că Petru și Ioan au zis: Argint și aur nu am. Îndoită este învățătura, dar de un chip este credința. Iar între cei lumești, să nu se facă fără socoteală milostenia, că zice: Untuldelemn al păcătosului să nu ungă capul meu. Deci, se cuvine, ca cel ce miluiește să aibă cuget drept, căci cu adevărat unii ca aceștia vor avea plata milosteniei.

Domnul, zidind lumea, îndoită a făcut rânduiala locuitorilor ei. Căci celor ce viețuiesc cinstit le-a poruncit nunta pentru facerea de copii, iar pe ceilalți pentru curățenie i-a făcut întocmai cu îngerii. Acelora le-a dat legi și învățături, iar acestora le zice: A Mea este izbânda, Eu voi răsplăti. Acolo zice: Vei lucra pământul; și aici poruncește: Nu vă îngrijiți pentru ziua de mâine. Acelora le-a dat lege, iar pe noi ne-a făcut prin dar a cunoaște poruncile.

Crucea nouă ne este steag al biruinței, pentru că cinul nostru nimic altceva nu este, decât numai lepădare de sine și cugetare la moarte. Deci precum cei morți nu mai lucrează cu trupul, așa și noi. Pentru că, câte erau de făcut printr-însul, le-am făcut când eram prunci. Căci, zice Apostolul: Mie lumea s-a răstignit, și eu lumii. Cu sufletul trăim; printr-însul să arătăm faptele bune. După socoteala minții noastre trebuie să miluim; căci fericiți sunt cei milostivi cu sufletul.

Precum cel ce a poftit frumusețe, chiar fără lucrare a săvârșit păcat; tot astfel și aici milostenia s-a săvârșit în minte, deși argintul lipsește. Noi ne-am cinstit cu vrednicia cea mai mare; că precum stăpânii cei din lume multe feluri de slujbe dau slugilor, adică pe unii îi trimit în sate, spre a lucra pământurile și a păzi moștenirea neamului; iar pe cei dintr-înșii născuți, dacă îi vor vedea buni și frumoși, îi țin în casa lor, spre slujbă; tot astfel face și Domnul.

Pe cei ce au ales nunta cea cinstită, i-a pus în lume, iar pe cei mai buni decât aceștia, câți mai ales au câștigat bunăvoință înaintea Sa, i-a pus spre slujire. Aceștia de toate cele pământești sunt străini, pentru că s-au învrednicit mesei stăpânești; iar ei nu se îngrijesc pentru îmbrăcăminte, căci cu Hristos s-au îmbrăcat.

Deci, al ambelor cete, unul este stăpân, adică Hristos. Căci precum dintr-același grâu este și paiul și sămânța, astfel de la Dumnezeu sunt și cei ce după lume viețuiesc bine și cei ce au ales viața monahicească. De amândouă este trebuință, adică de frunză spre paza și hrana seminței, iar de rod, pentru că este naștere a tot. Deci, precum nu este cu putință deodată și buruiană a fi și sămânță, astfel ne este de prisos nouă slava cea lumească spre a face rod ceresc.

Frunzele scuturându-se și paiul uscându-se, bun de seceriș este spicul; deci și noi, lepădând nălucirea cea de pe pământ, în locul frunzelor, și uscând trupul nostru ca pe un pai și înălțând gândul nostru, vom putea da sămânța de mântuire. Este în primejdie cel ce nu s-a condus în viață cu fapta și vrea să învețe pe alții. Precum dacă cineva având casă putredă, și niște străini primind îi va vătăma prin căderea casei, astfel și aceștia nezidindu-se mai întâi pe ei cu întemeiere, pierd și pe cei ce s-au apropiat de ei. Pentru că cuvintele i-au chemat la mântuire; iar cu răutatea chipului, pe cei sârguitori mai vârtos i-au abătut. Căci tâlcuirea cuvintelor se aseamănă cu niște scrisori alcătuite cu vopsele, care după puțină vreme, prin vânturi și prin picături de ploi, s-au șters. Iar învățătura cea lucrătoare nici veacul nu o va putea desface. Deoarece cuvântul, săpând părțile cele întemeiate ale sufletului, îi dăruiește chip veșnic. Deci, noi nu trebuie a face pe deasupra vindecarea sufletului, ci peste tot a-l împodobi, nelenevindu-ne mai ales de cele dinăuntru.

Am primit lepădare părului; împreună cu el să lepădăm și boldurile cele din cap. Pentru că, rămânând singure acestea, ne chinuiesc mai mult. Părul nostru era podoaba cea din lume; cinstirile, slavele, câștigurile de bani, strălucitele împodobiri de haine, uneltele de băi și îndulcirile de mâncări. Acestea ne-am hotărât să le lepădăm, dar boldurile cele stricătoare de suflet mai vârtos trebuie să le dăm afară. Care sunt dar, acestea? Grăirea de rău, jurământul strâmb, iubirea de argint. Deci, capul cu părul nostru închipuiește sufletul și, până când era acoperit, se părea că se tăinuiesc lucrările lumești, iar acum, dezgolindu-se, tuturor sunt arătate.

Pentru aceasta în monahie ori în monah sunt arătate chiar și picăturile cele mai simple, precum într-o locuință curată se vede cea mai mică ființă. Iar în cei lumești, ca în niște peșteri necurate, încuibându-se cele mai mari păcate, din cele purtătoare de venin, se tăinuiesc, de materia cea deasă, ca de păr acoperindu-se. Este trebuință a curăți casa necurmat și a căuta ca nu vreuna din gângăniile cele stricătoare de suflet să intre în cămările lui; apoi a tămâia locul cu dumnezeiasca tămâie, adică cu rugăciunea. Căci, precum vietățile cele purtătoare de venin lasă în om cele mai iuți otrăvuri, astfel și gândul cel întinat este izgonit de rugăciunea împreună cu postul.

Una din fiarele cele stricătoare de suflet este și aceea care se numește noroc, pentru că și aceasta este bold prea cumplit al diavolului, care pe oamenii cei mai nebăgători de seamă îi stăpânește. Însă nimeni din cei ce viețuiesc după fapta bună nu crede și nu primește această idee stricătoare de minte și deșartă.

Pentru că mai întâi pe Dumnezeu Îl numim începutul tuturor bunătăților ce s-au făcut și se fac; și al doilea, socotesc că judecata lor este stăpân al faptei bune ca și al răutății. Câți dar, din lenevire au suferit cele nemulțumitoare, îndată se apropie de acel diavol. Căci precum niște copii fug, nesuportând pedepsirea părinților spre folos, și ajung prin locuri pustii și se împreună cu diavolii cei sălbatici, astfel și aceștia fac. Uneori zic că de la Dumnezeu li s-au dat dezmierdări. Pentru că fiind desfrânați, furând, de iubire de argint bolind și cuget viclean având, faptele lor singuri le-au abătut de la adevăr. Sfârșitul scopului lor este deznădăjduirea cea purtătoare de pierzare. Unii ca aceștia merg până acolo că înlocuiesc pe Dumnezeu cu norocul sau soarta. Deci, dacă vor zice că Dumnezeu este întâi, va urma ca toate prin Dânsul să se fi făcut, pentru că El este în toate, El este Domn al norocului.

Dacă cineva este lacom și desfrânat prin naștere, ar urma după ei că Dumnezeu este pricină a răutății, care lucru este necuvios. Deci, din aceste gânduri se vede deșertul lor cuget. Pentru aceștia a zis Scriptura: Zis-a cel fără de minte în inima sa, nu este Dumnezeu. Aceștia au grăit nedreptate și pricinuiesc păcate, pentru că ciuntesc Scripturile. Și fiind orbi, voiesc a adeveri cugetul cel rău al lor. Apoi iau și pe Isaia spre mărturie a nebuniei lor; pentru că spun, că el a zis: Domnul a făcut pace și a zidit răutăți. Pacea aici trebuie s-o înțelegem că este lucrul lui Dumnezeu, iar răutatea a sufletului; căci Dumnezeu toate le-a făcut bune, dar omul abătându-se, se face rău. Însă și răul slujește spre mântuirea sufletului și pedepsirea trupului. Căci care este fiul pe care nu-l pedepsește tatăl?

După aceea, mai zic cei fără de rânduială la minte că totul se cârmuiește de soartă în lume. Astfel schimbă libertatea în robie. Precum o corabie fără cârmă de-a pururea se înviforează, așa și pentru aceștia pretutindeni suflă primejdia asupra lor, căci nu se pot bucura de lumina cea mântuitoare, părăsind pe Domnul, cârmaciul lor. Mai rătăcește diavolul pe unii, încât zic că întâmplările bune și rele vin de la mersul stelelor.

Diavolul fiind viclean între răutăți, întinde cursele sale ca pe unii prin deznădăjduire să-i sape, pe alții prin iubire de bani, și ca un doctor purtător de moarte aduce oamenilor otravă; adică, pe unul, prin ficați îl ucide, aducându-i doctoria cea rea a poftei, pe altul îl rănește la inimă, aprinzând mânia lui spre iuțime; apoi unora, tâmpind puterea cea domnitoare, ori prin neștiință, ori prin iscodire răzvrătindu-i, i-a abătut la rău. Căci despre Dumnezeu și despre ființa Lui vrând a vorbi, ca o corabie s-au înecat; fiindcă n-au priceput cum trebuie s-o cârmuiască.

Cel ce învață literele, întâi trebuie să vadă formele lor și apoi învață numele, deci, dacă pentru litere este trebuință de atâta obișnuință și meșteșug, cu atât mai vârtos înaintea Ziditorului trebuie osteneală și vreme, pentru a merge spre privirea Celui căutat, a măririi celei negrăite. Să nu se îngâmfe cineva că are descoperirea celor dumnezeiești, prin învățăturile cele din afară; că unul ca acesta se amăgește cu mintea de diavolul. Căci zice cântătorul de laude: Din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă. Iar Domnul cu al Său glas în Evanghelie a zis: Lăsați copiii să vină la Mine. Și iar zice: Dacă nu vă veți face ca pruncii, nu veți intra în împărăția lui Dumnezeu. Ai învățat despre lume? Fă-te nebun pentru Domnul! Taie pe cele vechi, ca pe cele noi să le sădești! Temeliile cele putrede surpă-le, ca să pui temeiul cel de diamant al Domnului, ca astfel și tu ca Apostolul să te zidești pe piatra cea vârtoasă!

Deci, nu se cade a fi iubitor de cuvinte. Să nu te îndeletnicești mult cu acestea, pentru că diavolul prin bârfirea cea fără de vreme te poate vătăma. Multe curse are el, căci cumplit vânător este; apoi păsărilor celor mici, curse mici le întinde, iar păsărilor celor mari, le gătește lațuri. Laț greu și purtător de moarte este a crede că cineva e procopsit. Vrednic de alungat este gândul acesta.

Precum țăranilor și corăbierilor este oarecum neluminată cunoștința vânturilor și a ploilor, din mersul norilor, tot asemenea și acestora le este întunecată de diavol mai înainte cunoștința. Dacă s-au alcătuit de la diavoli aceste cuvântări de minciună, este primejdios meșteșugul celor ce le rostesc.

Diavolul nu se îndestulează cu răutatea cea dintâi, căci pune omului în minte că dezlegându-se trupul, împreună cu dânsul se pierde și sufletul; iar acestea toate ne sfătuiește ca să ne strice sufletul prin nepăsare. Făcându-se aceste năluciri, să nu ne învoim cu dânsele, ca și cu niște lucruri adevărate, pentru că acestea își arată răutatea lor.

Altă dată se apropie în alt fel și într-o clipeală de ochi zboară. Eu știu pe un oarecare rob al lui Dumnezeu, cu fapte bune și care își număra bunătățile, silindu-se necontenit spre a le face; și așa cu dinadinsul cunoștea darul lui Dumnezeu, dar se lupta contra vrăjmașului. Deci, este de trebuință, ca și noi, primind aceste canoane, a le păzi, căci dacă cei ce fac negustoriile vremelnice, în fiecare zi cumpănesc câștigurile și cu bucurie primesc pe cele mari iar pentru pagubă se necăjesc, cu atât mai mult se cuvine a priveghea cei ce negustoresc vistieria cea adevărată și doresc bunătățile cele mai mari. Dacă se face de la vrăjmaș o hoție cât de mică, cu greu vom fi judecați; nu trebuie pe toate a le lepăda pentru greșeala fără voie. Ai nouăzeci și nouă de oi, caută pe cea pierdută; să nu te sperii pentru una, să nu fugi de stăpân, ca nu cumva diavolul cel mâncător de sânge să piardă toată turma faptelor tale, robind-o. Deci, să nu lipsești din rânduială pentru una; bun este Stăpânul, căci zice cântătorul de psalmi: Când va cădea, nu se va sfărâma, că Domnul sprijinește mâna lui.

Câte vom face, ori vom câștiga aici, să le socotim mult mai mici decât bogăția ce are să fie; pentru că suntem pe acest pământ ca într-un al doilea pântece de maică. Precum în cele dinăuntru ale maicii nu avem o viață ca aceasta, nici de niște mâncăruri ca acestea nu ne îndulceam în pântece, ca acum, și nici a lucra așa ca aici nu puteam, că eram afară de lumina soarelui și de toată strălucirea; deci, precum într-acele cămări fiind, eram lipsiți de multe din cele de aici, așa și în lumea aceasta de acum suntem lipsiți de multe care sunt în împărăția cerurilor.

Am încercat mâncărurile de aici? Să poftim pe cele dumnezeiești. Ne-am îndulcit de lumea de aici, să dorim Soarele dreptății, Ierusalimul de sus să-l socotim ca maică și Mitropolie; iar pe Dumnezeu să-L numim Tată al nostru; să trăim aici cu întreagă înțelepciune, ca să dobândim viața veșnică; pentru că, precum pruncii care în pântece s-au săvârșit din prea puțină hrană și viață și apoi vin la lumina cea mare, așa și drepții din petrecerea de jos se duc spre călătoria cea de sus, după cum se scrie: Merge-vor din putere în putere. Iar păcătoșii ca niște stârpituri ce se sfârșesc în pântece, din întuneric, întunericului se dau; căci mor pe pământ, fiind acoperiți de mulțimea păcatelor.

Aceștia, ducându-se din viață, coboară în locurile cele mai întunecate ale Tartarului. De trei ori în viață ne naștem: o naștere este ieșirea afară din sânurile de maică, când adică din pământ la pământ ne aducem; iar celelalte două ne suie de la pământ la cer, din care una este mulțumitoare, adică aceea pe care o avem prin dumnezeiasca baie, iar alta este din pocăință și din ostenelile cele bune. Într-aceasta suntem noi acum. Deci, suntem datoare ca, apropiindu-ne de Mirele cel adevărat, a ne împodobi cu mai bună cuviință.

Facă-se nouă, dar, pildă privirea nunții lumești: căci dacă cele cu bărbat atâta sârguință pun pe băi, pe ungeri mirositoare și pe podoabă împestrițată, pentru că prin acestea par a se face drăgălașe și mai mult; – și dacă s-a pus atâta nălucire în cele ce petrec după trup, – cu mult mai vârtos este trebuință a le covârși pe acelea, noi care ne-am logodit cu Mirele ceresc; și astfel a spăla întinăciunea păcatelor cu pustnicia ostenitoare; apoi a îmbrăca în locul îmbrăcămintelor trupești pe cele duhovnicești.

Acelea împodobesc trupul cu flori pământești, noi să luminăm sufletul cu fapte bune, și în loc de pietre de mare preț, să punem împrejurul capului cununa cu trei împletituri: credința, nădejdea și dragostea. Împrejurul grumazului să punem cinstita împodobire, adică smerita cugetare; în loc de brâu să ne încingem cu întreaga înțelepciune; iar strălucită ghirlandă să ni se facă necâștigarea și să ni se aducă la masă mâncărurile care nu se strică, adică rugăciuni și cântări de psalmi. Precum zice Apostolul: Nu numai limba s-o pornim, ci și duhul; să înțelegem cele zise: Că de multe ori gura grăiește, iar inima împrejurul gândurilor se îndeletnicește. Se cade să luăm aminte ca nu, apropiindu-ne de dumnezeieștile nunți, să bolim cu sărăcie de fapte bune, că ne va urî Logodnicul și nu ne va primi nicidecum, dacă nu va vedea făgăduințele noastre. Care sunt acestea? A ne îngriji de trup mai puțin, iar sufletul a-l hrăni mai mult.

Precum nu putem două găleți pline de apă a le sui deodată, că pe osia care se învârtește una se pogoară deșartă, iar cealaltă se suie -, așa este și cu noi. Când toată purtarea de grijă o avem în suflet, el se suie umplându-se de bunătăți și dorind cele înalte. Iar trupul nostru, făcându-se ușor prin pustnicie, nu îngreunează puterea care stăpânește. Pentru acest lucru Apostolul este martor, căci zice: Pe cât omul nostru din afară se strică, pe atât cel dinlăuntru se înnoiește.

În mănăstire ești de obște? Deci să nu-ți schimbi locul, că te vei vătăma mult. Precum o pasăre zburând de pe ouă le face răsuflate și fără prăsilă, așa și o fecioară, ori un monah degeră și moare cu credința, mutându-se din loc în loc. Să nu te amăgească desfătarea bogaților din lume, ca și cum ai avea ceva folos din dezmierdare. Dacă aceia iubesc meșteșugul bucătăriei, tu cu postire și cu mâncărurile cele simple covârșește îndestularea acelora. Căci se zice: sufletul în sațiu fiind, își bate joc de faguri, iar celui care este în lipsă și cele amare i se par dulci. Să nu te saturi de pâine, că nu vei pofti vin.

Trei sunt capetele cele dintâi ale vrăjmașului, din care toată răutatea se coboară: pofta, dezmierdarea și întristarea. Acestea atârnă una de alta și urmează una alteia. Pe dezmierdare a o ține în frâu este cu putință, iar pofta este cu neputință; pentru că dezmierdarea pleacă de la trup, iar pofta de la suflet; iar întristarea vine din amândouă. Deci, nelăsând pofta să lucreze, și pe celelalte le-ai risipit. Iar de o vei lăsa să sporească, nicidecum nu va lăsa sufletul să se însănătoșeze, căci scris este: nu da ieșire apei. Deci, nu folosesc tuturor toate. Fiecare în a sa minte deplin să se cerceteze.

Multora le folosește a fi în viață de obște, dar și multora a trăi retras de folos le este. Precum unele răsaduri cresc în locurile cele umede, iar altora le priesc locurile cele uscate; astfel și oamenii, unora le fac bine locurile cele mai înalte, iar alții în cele mai smerite se mântuiesc. Deci mulți din cetate, cugetând la cele ale pustiei, s-au mântuit, iar mulți fiind în munte, dar făcând cele ale poporului de obște, au pierit. Pentru că este cu putință ca, fiind împreună cu mulți să cugete cele ale singurătății, și iarăși fiind singur, cu gândul petrece la alții. Multe și felurite sunt boldurile diavolului. N-a putut el să slăbească un suflet prin sărăcie? Îi dă bogăție prin amăgire. N-a putut prin ocări? Îi pune înainte laude și slave. S-a biruit el prin sănătate? Face trupul bolnav.

Pentru că neputând cu dezmierdările a amăgi, prin durerile cele fără de voie ispitește și face abateri în lături ale sufletului. Căci aduce boli grele, prin cererea lui, ca să-i tulbure pe oameni, împuținând dragostea lor către Dumnezeu. De te-ai arde de fierbințeli groaznice și de sete, dar păcătos fiind, acestea să le suferi aducându-ți aminte de munca ce va să fie, de focul cel veșnic și de pedepsele acelea, și nu te vei împuțina, mai vârtos bucură-te că te-a cercetat Domnul.

Apoi zicerea aceea de laudă s-o ai pe limbă: Chinuindu-mă, m-a pedepsit pe mine Domnul, dar morții nu m-a dat. Ești fier? Dar prin foc lepezi rugina. Dacă bolești, fiind drept, de la cele mari spre cele mici sporești. Ești aur? Prin foc te faci mai lămurit. S-a dat ție îngerul satanei? Înveselește-te. Vezi cui te-ai făcut asemenea. Pentru că te-ai învrednicit de darul Sfântului Apostol Pavel. Prin friguri te ispitește? Prin răceli te pedepsește? Dar Scriptura zice: Am trecut prin foc și prin apă. Deci, acum repaos s-a gătit. Ai dobândit pe cea dintâi? Așteaptă și pe cea de-a doua, lucrând. Căci se zice: Scăpătat și în durere sunt eu.

Când vedem înaintea ochilor pe împotrivă luptătorul să nu ne întristăm, ci să stăm la rugăciune și să cântăm cu glas. Toate acestea s-au dat nouă spre surparea poftelor. Iar postirea și culcarea pe jos s-au legiuit pentru a depărta dezmierdările cele de rușine. Deci, dacă boala le-a slăbit pe acestea, de prisos este osteneala. Dar cea mai bună doctorie la boală este pustnicia cea mare; apoi a suferi și a trimite lui Dumnezeu laude de mulțumire. Ne lipsim de ochi? Să suferim aceasta, pentru că uneltele nesațiului le-am lepădat, iar cu ochii cei dinăuntru privim slava Domnului. Am asurzit? Să mulțumim, lepădând auzul cel deșert. Pătimim de mâini? Dar pe cele dinăuntru le avem pregătite către războiul împotriva vrăjmașului. Stăpânește boala tot trupul? Atunci sănătatea după omul cel dinăuntru mai mult va crește.

Dacă suntem în viață de obște să alegem ascultarea mai vârtos decât pustnicia. Pentru că aceasta ne învață trecerea cu vederea, iar aceea făgăduiește smerita cugetare. Dar cum vom deosebi pustnicia cea dumnezeiască și împărătească de cea tiranică și diavolească? Să ai un îndreptar de postire. Nu patru sau cinci zile să postești, iar în cealaltă zi să te îndestulezi cu mulțime de bucate, pentru că totdeauna nemăsurarea este aducătoare de stricăciune. Nu deodată să cheltuiești lucrurile tale, căci gol te vei afla în război și lesne vei fi robit. Arma noastră este trupul, iar sufletul este ostașul. Deci, de amândouă îngrijește-te. Ești tânără și sănătoasă? Postește, că va veni bătrânețea plină de neputință.

Cât poți învistierește hrană sufletească, ca îmbolnăvindu-te, să o afli; postește cu socoteală și în toate zilele. Vezi să nu intre pe furiș vrăjmașul sub chipul postirii tale. Pentru aceasta Mântuitorul a zis: Făceți-vă iscusiți schimbători de bani. Adică pecetea cea împărătească s-o cunoașteți cu dinadinsul, pentru că sunt și peceți mincinoase. Felul aurului același este, dar se deosebește prin pecete. Deci, aurul este postirea, înfrânarea și milostenia. Dar și urmașii elinilor pun pe aur chipul lor cel tiranic; și ereticii toți prin el se laudă.

Se cade dar a-i vedea pe aceștia și a fugi de dânșii, ca de niște făcători de peceți mincinoase. Caută ca nu cumva, prin neiscusință căzând între dânșii, să te păgubești. Deci, primește cu întemeiere crucea Domnului, închipuită în faptele bune, adică credință dreaptă, împreună cu fapte bune.

Se cade deci, a cârmui bine sufletul; iar fiind în viață de obște, să nu căutăm ale noastre, ci maicii celei după credință, adică Bisericii a ne supune. Dacă ne-am surghiunit pe noi înșine din hotarele cele lumești, pe cele ce le-am lepădat, să nu le mai căutăm. Acolo avem slavă, iar aici ocară. Acolo îndestulare de hrană, aici chiar lipsă de pâine. În lume cei ce greșesc, chiar fără voia lor, sunt puși la închisoare, iar noi pentru păcatele noastre ne închidem pe noi înșine, ca să scăpăm de munca ce va să fie. Postești? Să nu pui ca pricină boala. Că și cei ce nu postesc în aceeași boală au căzut. Ai început binele? Să nu dai înapoi, căci vrăjmașul te surpă pentru nerăbdarea ta.

Cei ce încep a pluti, dacă au vânt bun, întind pânzele. Însă corăbierii pregătesc corabia pentru orice fel de vânt și luptându-se cu furtuna, plutesc înainte; așa și noi, întâmpinând vânt potrivnic, vom întinde crucea în loc de pânze și fără frică vom săvârși înotarea”.

Acestea sunt învățăturile preaîmbunătățitei Sinclitichia, dar mai vârtos prin fapte decât prin vorbe învăța. Însă și multe alte fapte mari s-au făcut cunoscute despre dânsa, spre folosul celor ce o ascultau și o vedeau; și atâta mulțime de bunătăți au odrăslit într-însa, încât limba omenească nu poate a le spune. Dar diavolul, urâtorul de bine, se topea, nesuferind atâta îmbelșugare de bunătăți și întru sine plănuia cum ar putea să tulbure răsăritul faptelor ei bune. De aceea cerea de la Dumnezeu spre nevoința cea desăvârșită pe viteaza fecioară; și atât de mult i-a uneltit el cu vrăjmășia, căci boala i s-a început nu de la mădularele cele din afară, ci atingându-se de plămâni, îi producea adâncă durere, încât era nemângâiată de ajutorul de la oameni; apoi îi aprindea boala într-atât, încât peste puțină vreme avea să-i aducă sfârșitul ei.

Deci, câte puțin topindu-i plămânii, având și friguri necontenite, îi rodea trupul ca o pilă; iar fericita era de optzeci de ani, când diavolul i-a trimis suferințele lui Iov. Pentru că, precum și atunci la Iov, aceleași pătimiri le-a uneltit; însă acum făcea mai împovărătoare usturimile; căci fericitul Iov a suferit 35 de ani, iar acum vrăjmașul îi dădea Sinclitichiei, vreme de trei ani și jumătate, mai cumplite dureri.

Pe Iov l-a rănit în părțile cele din afară, iar la aceasta de la cele dinăuntru mergea înainte cu durerile. Căci, atingându-se de mădularele ei cele dinăuntru, mai mari și mai grele dureri îi producea. Nu tot astfel mi se pare că s-au nevoit cei mai viteji mucenici, ca de-a pururea pomenita Sinclitichia; pentru că la aceia ucigătorul se apropia la cele din afară. Chiar sabie ori foc de le aducea, mai ușor era decât ispitirile cele de față; căci ca printr-un cuptor înfocat ardeau măruntaiele ei, aprinzând focul câte puțin, ca o pilă prin vreme îndelungată, precum s-a zis, îi rodea trupul. Este adevărat că grea și fără omenie era această durere, iar pedeapsa era mare, ca a judecătorilor nedrepți.

Fericita, suferind cu vitejie, nu slăbea cu cugetul, ci se înarma tot mai mult împotriva vrăjmașului, căci prin bunele sale învățături, pe cei răniți de dânsul îi vindeca, și ca de la un leu le smulgea sufletele, fără răni. Apoi vindeca pe cei răniți cu doctoriile lui Hristos cele mântuitoare, iar pe cei nerăniți îi ferea; pentru că, arătându-le cursele diavolului, îi izbăvea de pedeapsă. Le spunea minunat să nu fie fără grijă de sufletele ce s-au afierosit lui Dumnezeu, căci acestora mai ales se împotrivește vrăjmașul. Când ele se liniștesc, el scrâșnește cu dinții, apoi, biruindu-se, se dezgustează; și ducându-se pe furiș, pândește necontenit să vadă de vor adormi, ca așa să intre; iar pe cele ce nu au grijă, le împiedică de la bine. Precum este cu neputință ca cel rău să nu aibă scânteie de bine, așa dimpotrivă cei credincioși, care se luptă, mi se pare, că au uneori parte în locurile cele potrivnice.

Deci, de multe ori un om pare cu totul prea urât, dar este milostiv. Iar cei sârguitori de multe ori au întreagă înțelepciune, postire și pustnicie dureroasă, dar sunt avari și grăitori de rău. Deci, se cade a nu ne lenevi spre cele mici, ca unele ce nu pot vătăma, pentru că picătura mică găurește piatra. Cele mari ale bunătăților vin oamenilor de la dumnezeiescul dar, iar relele ce ni se par a fi mici, prin noi înșine să le alungăm. Cel ce s-a luptat pentru cele mari, iar pe cele mici a defăimat, mult se va vătăma; căci Domnul nostru Iisus Hristos, ca un Tată adevărat, întinde mâna copiilor Lui, care de curând au început a umbla, și izbăvindu-i de orice fel de primejdii, către cele mici ne îndeamnă a ne porni. Cel ce face pe cele mici, este lesne pornit spre cele mari.

Deci, dușmanul binelui, iarăși văzând pe Sinclitichia întărindu-se împotriva lui, se necăjea, și, înțelegând că tirania sa va fi surpată, începu un alt fel de răutate: i-a rănit organele glăsuitoare, ca să taie cuvântul ei, părându-i-se că prin aceasta va lăsa flămânde de dumnezeiescul cuvânt pe cele ce se apropiau de dânsa; dar, deși n-o mai puteau asculta, ele priveau la chinurile ei și se întăreau cu duhul, căci rănile cele trupești vindecă sufletele cele rănite, văzând răbdarea și mărimea de suflet a fericitei.

Atunci altă ispită i-a dat vrăjmașul: o durere de măsea, care în 40 de zile i-a pricinuit stricăciune groaznică a gurii, încât nimeni nu putea să se apropie de ea. Când era trebuință să fie îngrijită, o mulțime de tămâie se ardea, pentru a intra la dânsa, și iarăși se depărta, din pricina mirosului celui greu și nesuferit. Fericita vedea pe împotrivă luptătorul și nicidecum nu cerea ajutor omenesc, arătând prin aceasta bărbăția sa. Apoi, fiindcă cele adunate o rugau ca să ungă cu leacuri locul cel dureros, ea nu se îndupleca; căci socotea că prin aceasta se surpă preaslăvita sa nevoință.

De aceea cele adunate au trimis să cheme pe un oarecare doctor, ca doar ar putea s-o înduplece să dobândească vindecarea. Iar ea nu voia, zicând: „De ce mă atrageți pe mine de la această luptă? De ce căutați cele ascunse? De ce iscodiți ceea ce se face, nevăzând pe cel ce o face?” Doctorul care era de față, zicea către dânsa: „Nu pentru vindecare ori mângâiere întrebuințăm doctoria, ci pentru ca partea cea moartă, după obicei s-o îngropăm, ca să nu strice împreună și pe cele sănătoase; căci ceea ce se aduce celor morți, aceasta facem și noi, pentru că dăm aloe, smirnă și mirsină amestecată cu vin”.

Ea a primit sfatul, mai vârtos fiindu-i milă de cele adunate, care doreau ca ea să se vindece. Căci cine nu s-ar fi înspăimântat văzând nevindecarea rănii? Cine nu s-a folosit, înțelegând răbdarea fericitei? Cine nu s-a întărit, văzând căderea vrăjmașului? Pentru că acolo el pusese rana, de unde ieșea izvorul cel de mântuire și prea dulce al cuvintelor și ca o fiară mâncătoare de sânge izgonea toată sârguința celor ce veneau la ea ca să audă cuvântul. Vrăjmașul ca pe o femeie o defăima, căci nu știa cugetul ei cel cu bărbăție. Dar ea s-a nevoit trei luni și mai mult în acest fel și prin putere dumnezeiască își ținea tot trupul; deci nu primea cele folositoare spre întărirea lui, căci nu lua nici hrană. Și cum putea primi hrana, având atâta durere în trup? Apoi se depărtase de dânsa și somnul, tăindu-se de chinuri. Când era aproape de marginea biruinței și încununării ei, a văzut mulțime de îngeri, în strălucirea unei lumini negrăite, aproape de ușile raiului.

După vederea acestora a spus celorlalte ceea ce i se arătase, și le sfătuia a suferi cu vitejie și fără împuținare toate durerile; dar le-a mai spus că după trei zile se va despărți de trup. Dar nu numai atât, ci și ceasul ducerii ei le-a arătat. Deci, sfârșindu-se vremea, fericita Sinclitichia s-a dus către Domnul, primind răsplata nevoințelor de la El, adică împărăția cerurilor, pe care facă-se a o dobândi noi toți, cu darul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

 

Unii spun că Sfântul Atanasie cel Mare, scriitorul acestei vieți, ar fi fost ascuns într-o groapă, lângă această fecioară, timp de șapte ani, când ereticii căutau să-l omoare.

Cuvioasa Apolinaria, fecioara

Murind Arcadie, împăratul grecilor (395-408), iar Teodosie, fiul lui, fiind de opt ani, și deci nedestoinic pentru ocârmuirea împărăției, Honoriu, împăratul Romei (395-423), fratele lui Arcadie, a încredințat învățătura tânărului împărat, precum și ocârmuirea a toată împărăția grecească unui nobil dintre cei de frunte, anume Antemie, bărbat înțelept și drept-credincios.

Acesta, până la venirea în vârstă a lui Teodosie, era socotit de toți împărat, pentru aceea și Sfântul Simeon Metafrast, începând a descrie viața aceasta, zice: „Împărățind drept-credinciosul împărat Antemie”. Acest Antemie avea două fiice: una din ele, mai mică, avea duh necurat încă din scutece, iar cea mai mare, din tinerețe se îndeletnicea cu rugăciuni pe la sfintele biserici; iar numele ei era Apolinaria. Venind în vârsta cea desăvârșită, părinții ei voiau s-o însoțească cu bărbat, dar ea se lepăda, zicându-le: „Voiesc să merg la mănăstire, să ascult dumnezeieștile Scripturi și să învăț rânduiala monahală”. Părinții ei îi ziceau: „Noi voim să te căsătorim”. Iar ea le răspundea: „Nu voi să am bărbat, ci nădăjduiesc că pe mine mă va păzi Dumnezeu curată întru frica Sa, precum a păzit neprihănite pe sfintele Sale fecioare”.

Deci, se părea părinților un lucru nou și minunat că în anii tinerețelor ei grăia unele ca acestea, fiind cuprinsă de o asemenea dumnezeiască dorire. Apoi Apolinaria a rugat pe părinții ei să-i aducă o monahie care s-o poată învăța Psaltirea și citirea sfintelor Scripturi.

Împăratul Antemie se mâhnea mult de dorirea ei, pentru că voia s-o însoțească cu bărbat. Văzând că fecioara a rămas neschimbată în hotărârea sa și nu voia să primească darurile ce-i aduceau tinerii cei de neam mare, care doreau s-o ia de soție, părinții au zis: „Ce voiești, fiică?” Iar ea a răspuns: „Mă rog vouă ca să mă dați lui Dumnezeu, că veți lua răsplată pentru a mea feciorie”. Deci, văzând gândul ei neschimbat, tare și iubitor de Dumnezeu, a zis: „Voia Domnului să fie”. I-au adus, deci, o monahie iscusită, care a învățat-o a citi dumnezeieștile cărți.

După aceasta, a zis către părinți: „Rogu-mă vouă, să mă lăsați ca să văd Sfintele Locuri de la Ierusalim, să mă rog acolo și să mă închin cinstitei Cruci și Sfintei Învieri a lui Hristos”. Dar ei n-au vrut s-o lase, de vreme ce pe dânsa singură o aveau mângâiere în casa lor. Apoi o iubeau mai mult decât pe sora ei cea chinuită de duhul necurat. Însă, după ce i-a rugat multă vreme, ei s-au învoit s-o lase.

Deci, i-au dat slugi și slujnice multe, aur și argint destul și i-au zis: „Primește, fiică, acestea și să mergi să-ți împlinești făgăduința ta, pentru că Dumnezeu voiește să-I slujești Lui ca roabă”. Apoi, suind-o într-o corabie, au sărutat-o și i-au zis: „Pomenește-ne și pe noi, fiică, la Sfintele Locuri”. Ea le-a răspuns: „Precum voi împliniți dorința inimii mele, așa să împlinească și Dumnezeu cererea voastră, iar în ziua răutății să vă izbăvească”. Astfel, despărțindu-se de părinți, a plecat cu corabia.

Ajungând la Ascalon, a rămas câteva zile, din pricina furtunii de pe mare și a înconjurat toate bisericile și mănăstirile de acolo, rugându-se Domnului și dându-le ajutoare. Apoi, aflând împreună călători, a mers în Sfânta Cetate a Ierusalimului și s-a închinat Învierii Domnului și cinstitei Cruci, făcând rugăciune cu dinadinsul pentru părinții săi. După aceea mergea în toate zilele la mănăstirile de fecioare, dând acolo multă milostenie; apoi a început a libera slugile și slujnicele cele de prisos, milostivindu-se spre dânsele și încredințându-se în rugăciunile acestora.

După câteva zile, împlinindu-și rugăciunile la Sfintele Locuri și fiind la Iordan, ea a zis către cei ce erau cu dânsa: „Frații mei, voiesc să vă liberez și pe voi; dar să mergem mai întâi în Alexandria, să ne închinăm Sfântului Mina”. Ei au răspuns: „Fie precum voiești, stăpână”.

Deci, când s-a apropiat de Alexandria, antipatul s-a înștiințat de venirea ei și a trimis oameni cinstiți ca s-o întâmpine și să se închine ei ca unei fiice împărătești; iar ei, neplăcându-i cinstea ce i se făcea, a venit noaptea în cetate și intrând singură în casa antipatului, i s-a închinat lui și femeii lui. Iar antipatul cu femeia sa au căzut la picioarele ei, zicându-i: „De ce ai făcut așa, stăpână? Noi am trimis la tine ca să ne închinăm ție, iar tu, fiind stăpâna noastră, ai venit la noi plecându-te”. Fericita Apolinaria a zis către dânșii: „Voiți să-mi faceți un lucru plăcut?” Ei au răspuns: „Da, stăpână”. Sfânta zise către dânșii: „Lăsați-mă, nu mă supărați cu cinstea, pentru că vreau să mă duc să mă închin Sfântului Mucenic Mina”.

Deci, cinstind-o cum se cădea, au liberat-o cu daruri. Fericita a împărțit acele daruri la săraci, însă a zăbovit în Alexandria, înconjurând bisericile și mănăstirile. Apoi a aflat în casa în care găzduia o bătrână, pe care miluind-o cu daruri, a rugat-o să-i cumpere în taină o mantie, paraman, camilafcă, brâu de curea, și toată îmbrăcămintea bărbătească a rânduielii monahicești. Bătrâna, cumpărându-le și aducându-le fericitei, a zis: „Dumnezeu să-ți ajute, maica mea”.

Apolinaria, luând acele haine, le-a ascuns, ca să nu știe despre ele cei ce erau cu dânsa; apoi a liberat pe celelalte slugi și slujnice, oprindu-și numai o slugă bătrână și un eunuc. După aceea, suindu-se în corabie, a mers la Lemmos; iar de acolo, luând patru dobitoace, s-a dus la mănăstirea Sfântului Mucenic Mina, căruia închinându-se și împlinindu-și rugăciunea, a mers la schit ca să se închine sfinților părinți care erau acolo.

Era seară când a pornit în cale și a poruncit eunucului să stea înapoia căruței; iar sluga cealaltă fiind înainte, cârmuia dobitoacele; însă fericita șezând înăuntru acoperământului, și având cu sine îmbrăcămintea monahală, se ruga în sine, cerând ajutor de la Dumnezeu, pentru scopul său. Căruța a ajuns într-o vale mlăștinoasă, ce avea lângă dânsa un izvor, care mai pe urmă s-a numit „izvorul Apolinariei”. Fericita Apolinaria, ridicând acoperământul căruței și văzând pe amândouă slugile dormind, pe eunuc și pe vizitiu, s-a dezbrăcat de hainele mirenești și s-a îmbrăcat cu hainele monahicești, cele bărbătești, și a zis către Dumnezeu: „Cel ce mi-ai dat începutul acestui chip, învrednicește-mă să-l port până la sfârșit, după voia Ta cea sfântă, Doamne”. Apoi, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, s-a pogorât încet din căruță, pe când dormeau slugile amândouă și intrând în luncă, s-a ascuns, până ce s-a dus căruța mai departe; și astfel s-a sălășluit sfânta în pustiul acela, viețuind singură cu Dumnezeu, pe care L-a iubit. Dumnezeu, văzându-i dragostea cea osârdnică, o acoperea cu mâna Sa, ajutându-i asupra nevăzuților luptători și dându-i trupească hrană din pomii finicului.

Cei din căruța aceea, din care sfânta s-a pogorât în taină, adică eunucul și bătrânul, după ce au mers mai departe, s-au deșteptat tocmai când se lumina de ziuă. Văzând căruța deșartă, s-au înspăimântat foarte, pentru că vedeau numai hainele stăpânei, iar pe dânsa nu. Se mirau, neștiind unde s-a dat jos, unde s-a dus și pentru ce și încă dezbrăcându-se de toate hainele. Căutând-o mult și strigând-o cu mare glas, după ce n-au putut s-o găsească, nu se pricepeau ce să facă, decât numai să se întoarcă înapoi. Astfel, întorcându-se în Alexandria, au spus toate antipatului. El, minunându-se de lucrul ce i s-a spus, îndată a anunțat prin scrisoare pe împăratul Antemie, tatăl Apolinariei, despre toate, cu de-amănuntul, iar hainele fiicei lui, care rămăseseră în căruță, le-a trimis cu eunucul și bătrânul.

Împăratul, citind scrisoarea nobilului, a plâns foarte mult; iar mai ales, privind spre hainele iubitei lor fiice, amândoi, tatăl și mama, se tânguiau cu nemângâiere, și împreună cu dânșii plângeau toți boierii. După aceea, Antemie mulțumind lui Dumnezeu, a zis: „Dumnezeule, Tu ai ales-o, întărește-o cu puterea Ta”. Plângând toți iarăși, unii boieri mângâiau pe împăratul, zicându-i: „Apolinaria s-a făcut adevărata fimică a bunului Tată, ea acum este adevărata ramură a Împăratului Cel dreptcredincios”. Acestea și mai multe grăind, s-a potolit puțin tânguirea lui amară. Toți se rugau lui Dumnezeu pentru dânsa, ca s-o întărească la o viață ca aceea, căci au înțeles că la o viață aspră s-a dus în pustie, după cum era și adevărat.

Deci, această sfântă fecioară a petrecut câțiva ani în acel loc, unde s-a coborât din căruță, sălășluindu-se în pustietatea din luncă, din care ieșeau mulțime de țânțari cumpliți, ca un nor. Acolo se lupta cu diavolul și cu trupul său, care la început era molatec, fiind crescută în casele împărătești; iar mai pe urmă se slăbise de osteneli, de posturi și de privegheri. Era dogorită de zăduful zilei și chinuită în tot felul de neîncetatele mușcături ale țânțarilor. Când a voit Domnul ca ea să fie rânduită în ceata Sfinților Părinți celor din pustie și să fie știută de oameni, spre folosul multora, a făcut-o să plece din locul acela; căci îngerul Domnului arătându-i-se în vis, i-a poruncit să meargă în schit și Dorotei să se numească. Deci, a ieșit în astfel de chip, că nimeni nu putea să cunoască ce fel de trup este, bărbătesc sau femeiesc.

Umblând ea prin pustie, într-o dimineață a întâmpinat-o Sfântul Macarie, și i-a zis ei: „Binecuvântează, părinte”. Iar ea încă cerea binecuvântare de la dânsul, și binecuvântându-se unul pe altul, au mers la schit. A întrebat sfânta pe starețul acela: „Părinte, cine ești tu?” El i-a răspuns: „Eu sunt Macarie”. Apoi ea a zis: „Să faci dragoste, părinte, ca să mă lași să locuiesc între frații tăi”. Îndată starețul a dus-o în schit, i-a dat chilie, neștiind că este femeie, ci socotind că este un famen. Pentru că Dumnezeu nu i-a arătat lui acea taină, pentru cel mai mare folos ce avea să fie mai pe urmă la toți și pentru slava Sfântului Său nume.

Apoi a întrebat-o cum o cheamă, iar ea a răspuns: „Dorotei îmi este numele și, auzind despre Sfinții Părinți care petrec aici, am venit să mă fac părtaș al vieții lor, de mă voi afla vrednic”. Starețul iarăși a întrebat-o: „Ce fel de meșteșug ai, frate?” Dorotei răspunse: „Ce-mi vei porunci, părinte, aceea voi lucra”. Deci i-a arătat ei să lucreze la împletituri din rogojini. Acea sfântă fecioară trăia acolo, având chilie în mijlocul bărbaților, ca un bărbat și ca unul din părinții schitului, apărând-o Dumnezeu ca să nu i se afle firea; apoi se silea să fie neîncetat ziua și noaptea la rugăciune și la lucrul rogojinilor.

După o vreme a început a fi slăvită de părinți pentru asprimea vieții sale cu care întrecea pe alții. Ba, ceva mai mult, i se dăduse de la Dumnezeu darul de a tămădui neputințele, încât numele lui Dorotei era în gurile tuturor. Pentru că toți îl iubeau pe acest părut Dorotei și ca pe un mare părinte îl cinsteau. Trecând vreme îndelungată, diavolul care se afla în fiica cea mai mică a împăratului Antemie, sora Apolinariei, a început mai grozav a o chinui și a striga: „De nu mă veți duce în pustie, nu voi ieși dintr-însa”. Dar aceasta cu vicleșug a meșteșugit-o diavolul, ca să dea pe față pe Apolinaria, care locuia în mijlocul bărbaților și s-o izgonească din schit. Dar Dumnezeu nu-l lăsa ca să zică ceva de Apolinaria. Deci, chinuia diavolul mereu pe fecioară ca să fie dusă în pustie.

Atunci boierii au sfătuit pe împărat ca s-o trimită la sfinții părinți din schit, ca să se roage pentru dânsa. Astfel a făcut tatăl ei, adică pe fiica sa cea îndrăcită a trimis-o cu mulțime de slugi la părinții pustnici. Venind ei în schit, a ieșit întru întâmpinarea lor Sfântul Macarie și i-a întrebat: „Pentru ce ați venit aici, fiilor?” Iar ei ziseră: „Dreptcredinciosul nostru împărat Antemie a trimis pe fiica sa, ca voi, rugându-vă lui Dumnezeu, s-o tămăduiți de boală”.

Luând-o starețul de la postelnic, a dus-o la părintele Dorotei – care era Apolinaria, sora celei îndrăcite -, și i-a zis: „Să faci dragoste, frate, de vreme ce este fiica împăratului, căci are nevoie de rugăciunile părinților care sunt aici, precum și de ale sfinției tale, să te rogi pentru dânsa și s-o tămăduiești; pentru că ție s-a pregătit de la Dumnezeu această faptă bună”. Dorotei auzind aceasta, a început a plânge și a zice: „Cine sunt eu, păcătosul, ca să gândiți astfel de mine, ca și cum eu aș avea putere să izgonesc diavolii?” Îngenunchind, ruga pe starețul, zicând: „Lăsați-mă, părinte, ca să-mi plâng păcatele mele cele multe, pentru că eu sunt neputincios, prea simplu și neiscusit la un lucru ca acesta”.

Macarie i-a zis: „Oare nu sunt alți părinți făcători de semne întru Dumnezeu? Însă acest lucru, ție ți s-a dat”. Iar Dorotei a zis: „Fie voia Domnului”. Deci, milostivindu-se spre cea îndrăcită, a luat-o în chilia sa și a cunoscut-o că este sora ei; apoi plângând pentru dânsa și îmbrățișând-o, îi zicea: „Bine ai venit la noi, soro”. Dar Dumnezeu a astupat gura diavolului ca să nu vădească pe roaba lui Dumnezeu Apolinaria, ce era în chipul cel bărbătesc; căci își tăinuia numele firii femeiești în mijlocul bărbaților și se lupta cu diavolul prin rugăciune.

Într-una din zile, începând diavolul a chinui mai mult pe fecioară, s-a sculat fericita Apolinaria ridicându-și mâinile spre Dumnezeu și se ruga cu lacrimi pentru sora sa. Atunci, diavolul nesuferind mai mult puterea rugăciunii, a răcnit cu glas mare: „Tu izgonindu-mă, ies de aici”. Deci, aruncând pe fecioară, a ieșit. Atunci Sfânta Apolinaria, luând pe sora sa sănătoasă, a dus-o în biserică și, căzând la picioarele sfinților părinți, a zis: „Iertați-mă pe mine, păcătosul, cel ce am greșit mult între voi”. Iar ei chemând pe oamenii împărătești, le-a dat pe fiica împăratului, tămăduită prin rugăciunea și cu binecuvântarea lui Dorotei.

Deci s-a făcut bucurie mare părinților pentru fiica cea tămăduită. Atunci toată suita se bucura cu împăratul, slăvind pe Dumnezeu de atâta milă, pentru că vedeau pe fecioară sănătoasă și cu fața frumoasă. Sfânta Apolinaria mai mult se smerea între părinți și se nevoia peste măsură, apoi s-a făcut purtătoare de semne desăvârșită.

După aceasta, diavolul a aflat un alt meșteșug prin care să mâhnească pe împărat și casa lui s-o necinstească și s-o ocărască, apoi să facă rău și părutului Dorotei. Deci, a intrat iarăși în fiica împăratului cea tămăduită; dar tăinuindu-se, nu părea a fi îndrăcită, ci o făcea ca și cum a zămislit, încât din zi în zi i se mărea pântecele și, văzând-o părinții, s-au tulburat foarte. Aceștia întrebau pe fecioară cu cine a greșit și cine a îngreunat-o. Iar ea, curată fiind cu trupul și cu sufletul, le zicea: „Nu știu nimic și nu cunosc de unde îmi este aceasta”. Dar părinții, stăruind cu asprime și cu bătaie silind-o să spună cu cine a păcătuit, diavolul a zis prin gura ei: „Monahul acela din schit, într-a cărui chilie am găzduit, acela m-a silit și am zămislit de la dânsul”.

Atunci împăratul s-a mâniat foarte și a trimis să piardă schitul. Mergând voievodul cu oastea la schit, a zis cu mânie: „Dați-ne pe monahul care a silit și a îngreunat pe fiica împăratului, dați-l nouă pe acela degrabă, mai înainte de a nu vă pierde pe voi toți”. Aceasta auzind-o toți părinții, s-au înfricoșat foarte. Iar fericitul Dorotei stând în mijloc, a zis: „Eu sunt, despre care voi întrebați, pe mine să mă prindeți, eu sunt singur vinovat; iar pe ceilalți părinți, ca pe niște nevinovați să-i lăsați în pace”. Acestea auzindu-le părinții, s-au mâhnit și ziceau către Dorotei: „Să mergem și noi cu tine”. Pentru că nu-l credeau pe dânsul a fi vinovat. Fericitul Dorotei zicea către dânșii: „Stăpânii mei, rugați-vă numai pentru mine; căci eu nădăjduind la Dumnezeu și în rugăciunile voastre, degrabă mă voi întoarce sănătos la voi”.

Deci, l-au dus pe el cu tot soborul în biserică, făcând pentru dânsul rugăciune și, încredințându-l lui Dumnezeu, l-au dat voievozilor împărătești, care erau trimiși, pentru că avva Macarie și ceilalți părinți știau că Dorotei nu este părtaș la nici o răutate. Ducând pe Dorotei la împărat, a căzut la picioarele lui, zicând: „Rogu-mă dreptei voastre credințe ca să-mi îngăduiți și în tăcere să mă ascultați, a grăi despre fiica voastră; să mergem numai la un loc deosebit, că eu voi spune vouă toate; căci fecioara nu este prihănită și nici nu s-a făcut curăției ei vreo silă”.

Deci, împăratul și împărăteasa luară pe Dorotei și, fiind singuri, ea a zis către dânșii: „În numele lui Dumnezeu, mă rog vouă, să-mi făgăduiți, că după ce veți cunoaște adevărul, aveți să mă lăsați la locul meu”. Deci, după ce i-au făgăduit și au întărit cuvântul împărătesc, atunci fericita Apolinaria le-a zis: „Cel ce a tămăduit în numele lui Dumnezeu pe fiica voastră, cu rugăciunile sfinților părinți, eu sunt, smeritul”. Aceasta auzind-o împăratul și împărăteasa, s-au mirat și au rămas ca muți, tăcând; apoi, luând aminte la ea, sfânta a grăit: „Eu voi adeveri vouă lucrul acesta, iar taina cea neștiută până acum, o voi descoperi pentru preamărirea numelui lui Dumnezeu și spre rușinarea diavolului, care clevetește pe cei nevinovați”.

Aceasta zicând-o și-a descoperit pieptul și s-a arătat că nu este fire bărbătească, ci femeiască. Apoi a zis: „Tată, eu sunt fiica Apolinaria”. Acestea auzindu-le părinții, s-au făcut ca morții, de spaimă și de mirare. Cunoscând că este fiica lor, s-au bucurat nespus și multe lacrimi de bucurie au vărsat în ziua aceea. Apoi au adus la fericita Apolinaria pe sora ei, care părea îngreunată, și i-au zis ei: „Cunoști pe acest monah?” Ea a răspuns: „Cu adevărat acesta este părintele care m-a făcut sănătoasă în numele lui Dumnezeu”.

Căzând la picioarele sfintei, se ruga să-i tămăduiască și pântecele cel umflat. Iar Apolinaria, ridicând de la pământ pe sora sa, și-a pus palma pe pântecele ei și îndată a fugit diavolul; apoi pântecele s-a tămăduit și s-a așezat în măsura sa cea mai dinainte. Aceasta văzând-o părinții, au preamărit pe Dumnezeu și au zis: „Cu adevărat aceasta este fiica noastră, Apolinaria”.

Atunci s-a făcut plângere cu bucurie în casa împăratului, despre două lucruri: întâi că Apolinaria, fiica cea mai mare, de care până atunci nu aveau înștiințare, fără nădejde, s-a aflat; și al doilea, că cealaltă fiică s-a izbăvit de rușine. Apoi Sfânta Apolinaria a petrecut la părinții ei câteva zile, povestind cu amănuntul toate cele despre ea și slăvea pe Dumnezeu pentru toată rânduiala Sa.

Apoi sfânta, voind să se ducă la locul ei, părinții o rugau ca să rămână la dânșii, dar n-au putut s-o înduplece, nici să-și schimbe cuvântul lor dat ei, căci mai înainte de descoperirea tainei, se făgăduiseră ca împărați s-o lase la locul ei. Deci, chiar nevrând, au liberat pe fiica lor cea iubită, plângând și tânguindu-se; apoi în urmă veselindu-se cu duhul, pentru o fiică bună ca aceea, care s-a dat spre slujba lui Dumnezeu.

Apolinaria a rugat pe părinții ei ca să îi ajute cu rugăciunile lor. Ei au zis: „Dumnezeu, Căruia te-ai făcut mireasă, să te păzească întru dragostea Sa și să te acopere cu mila Sa. Apoi să ne pomenești și pe noi, iubită fiică, în sfintele tale rugăciuni”. Ei voiau să-i dea mulțime de aur ca să-l ducă în schit, spre trebuința sfinților părinți, dar ea n-a voit să ia, zicând: „Părinții mei n-au trebuință de bogățiile acestei lumi, ca să nu cadă din bunătățile cele cerești”. Deci, făcând rugăciune, mult plângând, și sărutând pe fiica cea iubită, au lăsat-o să meargă la locul ei, bucurându-se și veselindu-se întru Dumnezeu.

După ce a ajuns în schit, s-au bucurat de dânsa părinții și frații, că fratele lor Dorotei s-a întors la dânșii întreg și sănătos; de aceea au făcut în ziua aceea praznic, mulțumind lui Dumnezeu. Însă în schit nu știa nimeni ce i s-a întâmplat ei la împărat; nici despre firea ei cea femeiască n-a știut nimeni. Deci, viețuia Sfânta Apolinaria, adică părutul Dorotei, în mijlocul fraților, ca și mai înainte, în a sa chilie. Iar cu puține zile mai înainte, văzând ducerea sa către Dumnezeu, a zis către avva Macarie: „Să faci dragoste, părinte, de mi se va întâmpla a mă duce din viața aceasta, să nu mă spele, nici să îngrijească frații trupul meu”. Iar starețul i-a zis: „Cum se poate una ca asta?”

Mutându-se ea către Domnul, au mers frații să-i spele trupul și văzând că este cu firea femeiască, au strigat, zicând: „Slavă Ție, Hristoase, că ai mulți sfinți ascunși!” Apoi, minunându-se Sfântul Macarie că nu i s-a descoperit lui taina aceasta, a văzut în vis pe cineva, zicându-i: „Să nu te mâhnești că s-a ascuns de tine acea taină; căci se cade și ție ca să fii încununat cu Sfinții Părinți cei din veac”. Cel ce se arătase i-a spus lui numele, viața și neamul fericitei Apolinaria.

Deșteptându-se din somn starețul și chemând pe frați, le-a spus vedenia, și toți mirându-se, au slăvit pe Dumnezeu cel minunat între sfinții Săi. Apoi îngrijind de trupul sfintei, l-au îngropat cu cinste în partea dinspre răsărit a bisericii, în mormântul Sfântului Macarie și se făceau multe tămăduiri de la sfintele ei moaște, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, în veci. Amin.

Cuv. Grigorie din Acrita

Cuv. Fostirie

Sf. Mc. Sais

Sf. Mc. Teoid

Cuv. Domnina

Cuv. Tatiana

Sf. nou Mc. Romano cel din Carpensia

(Ajunul Bobotezei – Post)