Sinaxar 31 ianuarie

  1. /
  2. Sinaxar
  3. /
  4. Ianuarie
  5. /
  6. Sinaxar 31 ianuarie

📑 Cuprins:


🔊 Sinaxar audio:

*Voce : părintele arhidiacon Adrian Maziliţa, sursa: sinaxar.ro

🎬 Sinaxar video:


Sfinții Mucenici Chir și Ioan și Atanasia cu fiicele ei: Teodota, Teoctista și Eudoxia

Sfântul Chir, plăcutul lui Dumnezeu, avusese nașterea și creșterea sa în părțile Egiptului, în cetatea Alexandriei, cea zidită de Alexandru Macedon; el era slăvit cu meșteșugul de doctor și se tămăduiau de către el bolile trupești, neluând plată, iar cu cuvintele sale cele de Dumnezeu insuflate și cu chipul vieții sale celei îmbunătățite tămăduia sufleteștile neputințe ale oamenilor.

Pentru că, intrând la cei bolnavi, le spunea, nu de la Galin și de la Hipocrate, ci din așezămintele sfinților prooroci și apostoli, să se ferească de vătămările păcatelor, care se fac pricinuitoare bolilor trupești; căci boala sufletului este mai grea decât toate bolile trupului, și când acela bolește cu păcatele, de multe ori se întâmplă că și trupul cade în boală mai grea, dându-i Dumnezeu pedeapsă pentru păcate.

Astfel sfântul învățând pe bolnavi, încă și cuvântul lui Dumnezeu propovăduindu-l, pe mulți elini i-a adus la cunoștința adevăratului Dumnezeu și i-a făcut creștini, îngrijind sufletele și trupurile acelora, cu doctorie preaaleasă.

Într-acea vreme Dioclețian (284-305), păgânul împărat, a ridicat prigonire asupra creștinilor. Deci, a fost clevetit Sfântul Chir, slăvitul doctor alexandrin, la ighemonul Alexandriei, că este creștin și învață pe mulți credința creștinească; ighemonul a poruncit îndată să-l prindă. Dar Sfântul Chir, înștiințându-se de aceasta, a fugit din cetate și din părțile Egiptului și a mers în Arabia. Aceasta a făcut-o, nu temându-se de chinuri și de moartea cea pentru Hristos, ci ascultând cuvintele lui Hristos: Când vă vor izgoni pe voi din cetatea aceasta, fugiți în cealaltă; apoi, încă vrând ca să ajute celor de aproape și dorind ca mai bine să se pregătească spre pătimirea pentru Domnul său, întru rânduirea monahicească. Deci, mergând în Arabia, îndată a luat asupră-și îngerescul chip al monahilor. Dar mai ales, după rânduiala lui Dumnezeu, a fost mergerea lui în Arabia, ca și acolo pe mulți să-i aducă la Hristos, izbăvindu-i de pierzare idolească și apoi la calea mântuirii să-i povățuiască.

Deci, a lăsat meșteșugul său cel doctoricesc, pentru că a luat de la Dumnezeu darul facerii de minuni, și acum nu cu doftorii și cu ierburi, ci cu rugăciuni și cu cuvântul tămăduia toate bolile; iar pentru niște faceri de minuni ca acestea, se preamărea numele lui Iisus Hristos; iar mulțime mare de închinători de idoli lăsându-și rătăcirea lor, se întorceau la Hristos, adevăratul Dumnezeu.

Sfântul Ioan era de neam din Edessa, creștin binecredincios și cinstit în rânduiala ostășească. Atunci ridicând Dioclețian prigonire asupra creștinilor, și-a lăsat rânduiala cea ostășească și slava acestei lumi, patria, casa, neamul și bogăția, pe care, socotindu-le a fi toate gunoaie, s-a dus la Ierusalim, unde, petrecând câtăva vreme, a auzit despre Sfântul Chir și despre minunile ce le făcea; căci străbătuse vestea despre dânsul pretutindeni și dorea foarte mult să-l vadă și să viețuiască împreună cu acel om plăcut lui Dumnezeu.

Drept aceea a mers mai întâi în Alexandria, căutând pe cel dorit, dar neaflându-l acolo, cu dinadinsul întreba despre dânsul unde este. Și înștiințându-se că este în Arabia, a mers acolo cu sârguință și, găsindu-l, s-a lipit de dânsul cu tot sufletul; apoi, s-a făcut singur văzător al minunilor aceluia, și următor al vieții lui celei îmbunătățite.

Într-acea vreme a fost prinsă, spre chinuire pentru Hristos, o femeie iubitoare de Dumnezeu, anume Atanasia, cu cele trei fiice ale ei, ale căror nume sunt: Teoctista, Teodosia și Eudoxia, și le-au dus în cetatea Canon, în care era un ighemon cu numele Sirian. De care lucru auzind Sfântul Chir și cu Ioan, se temeau ca să nu cadă de la credința în Hristos acele fecioare tinere, care puteau să se înșele nu numai de îngrozirea chinurilor, ci și lesnicios, cu momirile, puteau a fi ademenite, în tânăra lor vârstă; căci Teoctista, cea mai mare dintre ele, era abia de 15 ani, iar cealaltă, Teodosia, de 13 ani, iar cea mai de pe urmă, Eudoxia, era numai de 11 ani.

Dar Sfântul Chir se îndoia și despre maica lor Atanasia, ca nu și ea pentru fiice să se plece la păgânătate, nevoind să vadă pe fiicele sale cumplit chinuindu-se și vărsându-se sângele lor fără cruțare; pentru că este știut lucru, că pe mame le doare inima pentru copiii lor.

Astfel, sculându-se s-a dus în cetate ca să întărească în mărturisirea în Hristos pe fecioare și pe maica lor și să le facă temătoare de Dumnezeu și îmbărbătate la chinuri. Apoi Sfântul Ioan a urmat Sfântului Chir, ducându-se amândoi la cetatea Canon, la Atanasia, cea ținută în legături cu fiicele, pe care le întăreau cu felurite cuvinte de Dumnezeu insuflate, pentru dragostea lui Iisus Hristos, încât cu osârdie să-și pună sufletele pentru El.

Dar îndată a aflat de aceasta ighemonul Sirian, pentru că ducându-se unul din păgâni la dânsul, i-a spus acestea: „Doi oameni oarecare s-au arătat în cetatea noastră, unul în îmbrăcămintea monahicească și altul în cea ostășească și sfătuiesc pe fecioarele cele prinse să nu se închine la zeii noștri, ci să petreacă în credința lor necurată, nici să se supună poruncilor împărătești; apoi, le învață să cinstească pe un oarecare Iisus și Aceluia să-I dea dumnezeiască cinste, nebăgând seamă de moarte”.

Auzind aceasta Sirian, s-a umplut de mânie și a poruncit să-i prindă pe amândoi și să-i aducă înaintea sa. Deci, au prins pe Sfinții Chir și Ioan și i-au pus la cercetare înaintea păgânului judecător Sirian. Iar el, văzându-i, le-a zis:

„Voi, ticăloșilor vrăjmași ai zeilor noștri, vă sârguiți să amăgiți pe fecioare și să înmulțiți creștineasca credință, cu toate meșteșugirile, spre defăimarea împăratului; dacă ați fost până acum nebuni, apoi, măcar acum lepădând deșarta voastră credință cea plină de toate vrăjile, cu rugăciuni și cu jertfe să milostiviți pe zei spre voi, ca nu numai să scăpați de chinurile cele pregătite vouă, ci să vă învredniciți și de cinste de la noi; iar de nu, aveți să cunoașteți nu numai mânia lui Sirian și a lui Dioclețian, dar chiar a zeilor pe care îi huliți și care, măcar că sunt huliți, acum vor fi izbăvitori cumpliți ai necinstirii lor”.

La acestea Sfinții Chir și Ioan au răspuns, zicând: „Nouă ne este obiceiul, ca puține să grăim; deci, să știi cu adevărat, că noi nu poftim vreodată nici cinstea voastră cea deșartă, nici de Hristos nu ne vom lepăda, oricât am pătimi pentru El”.

Atunci Sirian, aprinzându-se de mai multă mânie, a scrâșnit din dinți și a zis către dânșii: „Se cădea vouă, necuraților, ca să fiți mulțumiți cu iubirea de oameni a judecătorului, dacă mai este la voi înțelegere, și lepădându-vă de rătăcirea voastră, să scăpați de groaznica certare; dar de vreme ce nu văd la voi decât mândrie, nesupunere și deșartă înălțare de minte, de aceea nu este nevoie de multe cuvinte, ci se cuvine să ne apucăm de lucru; pentru că așa veți lua și plata cea dorită vouă și chiar nevrând, vă veți supune poruncii împărătești”.

Zicând aceasta, a poruncit să aducă pe acele fecioare cu maica lor și a început a chinui în multe feluri pe Sfinții Mucenici Chir și Ioan, bătându-i cu bicele, sfărâmându-i cu toiegele, arzându-i cu făclii și mădularele cele arse udându-le cu oțet și cu sare. Apoi, frecându-le cu pânze aspre de păr, le udau picioarele cu smoală fiartă; și au pus asupra lor toate scornirile chinurilor, nelăsând nici o tiranie; pe de o parte ca să le izbândească îndrăznirea lor și să le zdrobească bărbăția, iar pe de alta să înfricoșeze pe fecioarele cele tinere și pe maica lor, care priveau la acea cumplită chinuire. Dar nimic n-a sporit chinuitorul urâtor de Dumnezeu, pentru că nici bărbăția sfinților răbdători de chinuri n-a putut s-o clintească, nici pe fecioare și pe maica lor să le înfricoșeze.

Deci, poruncind să dezlege pe sfinți, a început la fel a chinui pe Sfânta Atanasia și pe fiicele ei, și rău chinuindu-le, s-a umplut de mare rușine, deoarece partea femeiască cea neputincioasă în pătimire cu nimic nu se deosebea de bărbații cei tari și nebiruiți, adică de Sfinții Chir și Ioan, pentru că aceeași dragoste și credință pe care o aveau aceia spre Hristos, aceleași chinuri le pătimeau pentru El și aceeași bărbăție o aveau – întărindu-le Dumnezeu -, și pătimeau ca în trupuri străine, nebăgând în seamă chinurile; pentru că priveau spre iubitul Mirele lor Hristos Dumnezeu, Care căuta din înălțimea slavei spre pătimirea mireselor Sale și le da ajutor.

Deci, dezlegând chinuitorul pe sfintele mucenițe, le-a osândit la tăierea de săbii; iar ele mergând la moarte, se veseleau ca de nuntă, și s-au tăiat sfintele lor capete, adică al fericitei Atanasia și ale celor trei fiice ale ei, al Teoctistiei, al Teodosiei și al Eudoxiei.

După uciderea Sfintelor Mucenițe, Sfinții Chir și Ioan au fost aduși iarăși la cercetare, iar tiranul a întins vorbă lungă, ca și cum se îngrijea de sănătatea lor, apoi arătându-le daruri și punând de față și chinurile, îi îngrozea cu cea de pe urmă pedeapsă. Dar, după ce a văzut că în zadar se ostenește, a dat asupra lor răspunsul cel mai de pe urmă:

„Lui Chir învățătorul și lui Ioan cel de o credință cu dânsul, care au defăimat porunca împărătească și n-au voit să aducă jertfe marilor zei, poruncim ca după legea împărătească, să li se taie capetele”.

Luându-i ostașii, le-au tăiat capetele în același loc unde și-au pus sufletele pentru Domnul sfintele fecioare cu maica lor, în 31 de zile ale lunii ianuarie; iar creștinii cei tăinuiți luând sfintele lor trupuri, în ascuns le-au îngropat cu cinste, în biserica Sfântului Apostol și Evanghelist Marcu, în osebite morminte, adică într-unul pe Sfinții Mucenici Chir și Ioan, iar în altul pe Sfânta Atanasia cu fiicele ei. Iar după mulți ani, în vremea împărăției dreptcredinciosului împărat Teodosie cel Tânăr (408-450), Sfântul Chiril, patriarhul Alexandriei (412-444), prin dumnezeiască poruncă, a dus moaștele Sfinților Mucenici Chir și Ioan, în satul ce se numea Manutin, spre izgonirea de acolo a diavolilor celor mulți spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru. Amin.

Cuviosul Nichita, din Pecersca, Episcopul Novgorodului

Sunt unii ostași viteji, care nu în ceată s-au obișnuit a face război, ci câte unul se reped asupra vrăjmașului lor; pe care, deși de multe ori îi lasă Domnul să cadă, ca să nu se înalțe, însă văzând lupta și bărbăția lor mai dinainte, nu-i lasă până în sfârșit, ci îi ridică și nebiruiți îi pune în față. Din unii ca acei ostași viteji ai lui Hristos s-au aflat în sfânta Mânăstire Pecersca, Cuviosul Isachie, închisul, cum și acest fericit Nichita, despre care vrednicul de laudă Policarp, înștiințându-se de la Sfântul Simeon, mărturisește astfel:

În zilele Cuviosului egumen Nicon, a fost un frate în sfânta Mânăstire Pecersca, anume Nichita; acesta a început a se ruga egumenului să-l binecuvânteze, ca să se nevoiască în singurătate. Iar egumenul îl oprea, zicându-i: „O! fiule, nu-ți este de folos, tânăr fiind, să șezi degeaba; mai de folos îți este să șezi cu frații, slujindu-ne, că nu-ți vei pierde plata ta. Singur ai văzut pe fratele nostru Isachie, cum se ispitea în închisoare de diavol, și s-ar fi înșelat, dacă marele dar al lui Dumnezeu nu l-ar fi mântuit, pentru rugăciunile Cuvioșilor părinților noștri Antonie și Teodosie”.

Nichita a răspuns: „Nicidecum, părinte, nu mă voi înșela de un lucru ca acesta; ci cu tărie doresc a sta împotriva mește-șugirilor diavolești, iar iubitorului de oameni Dumnezeu, mă voi ruga ca și mie să mi se dea darul facerii de minuni, precum a dat lui Isachie cel închis, care și până acum face multe minuni”. Zis-a lui iarăși egumenul: „Mai presus de putere este dorința ta, fiule, ferește-te ca, înălțându-te, să nu cazi; eu îți poruncesc ca mai ales să slujești la frați, că pentru ascultarea ta te vei încu-nuna de la Dumnezeu”.

Iar Nichita nicidecum nu voia să ia aminte la cele grăite de egumen, neputând înăbuși râvna cea mare către viața retrasă; și ceea ce a voit, a și făcut, căci închizându-se, a astupat ușa și petrecea, rugându-se, fără să iasă. Însă nu după mult timp n-a scăpat de cursele diavolului, căci, în vremea cântării sale, auzea glas rugându-se împreună cu el, și-i venea bună mireasmă negrăită; apoi, de aceasta amăgindu-se, zicea în sine: „De n-ar fi acesta înger, nu s-ar ruga cu mine, nici mirosirea Sfântului Duh n-ar fi aici”.

Deci, a început cu dinadinsul a se ruga, zicând: „Doamne, arată-te singur mie, ca să Te văd”. Atunci s-a făcut glas către dânsul: „Nu mă voi arăta ție, căci ești tânăr, ca nu înălțându-te, să cazi”. Iar dânsul cu lacrimi a zis: „Nicidecum Doamne, nu mă voi înșela, că m-a învățat egumenul ca să nu iau aminte la înșelăciunea diavolească, ci la Tine, și cele poruncite mie, le voi face”. Atunci, balaurul cel pierzător de suflete luând putere asupra lui, i-a zis: „Cu neputință este omului ca, în trup fiind, să mă vadă; dar iată, îți voi trimite pe îngerul meu, ca să petreacă cu tine, iar tu să-i faci voia lui”.

Apoi îndată a stat înaintea lui diavolul în chip de înger, iar Nichita căzând, i s-a închinat lui ca unui înger, și i-a zis diavolul: „De acum să nu te mai rogi, ci citește cărți, și așa te vei afla cu Dumnezeu vorbind, și vei da cuvânt folositor celor ce vor veni la tine, iar eu de-a pururea mă voi ruga Făcătorului tuturor pentru mântuirea ta”. Crezând închisul cele grăite, și înșelându-se și mai mult cu mintea, nu se mai ruga, ci se sârguia la citirea cărților, iar pe diavol îl vedea neîncetat rugându-se pentru dânsul. Apoi cu cel ce venea la el, vorbea mult din Scriptură, pentru folosul sufletului, după aceea a început a prooroci. Și se făcuse slăvit, încât toți se mirau de împlinirea cuvintelor lui.

Altădată a trimis la voievodul Iziaslav, zicând: „Astăzi unii uciseră pe voievodul Gleb Sviatoslavici în Zavolocia; degrab să trimiți pe fiul tău Svatopolk, la scaunul Novogradului”. Și precum a zis, așa a și făcut; căci, după câteva zile, a venit înștiințare despre uciderea voievodului Gleb. Și după aceasta mai mult a străbătut vestea că cel închis este prooroc și foarte mult îl ascultă domnii și boierii. Că, deși nu știe diavolul ceea ce are să fie, ci ceea ce singur a făcut și a învățat pe oamenii cei răi, adică să ucidă, sau să fure, acestea le spune. Deci, când veneau la cel închis cei ce voiau să audă cuvânt de mângâiere de la el, atunci diavolul, cel ce i se părea înger, îi spunea lui toate cele ce li se întâmplau lor, și el aceleași le proorocea.

Deci, nu putea nimeni să se întrebe cu Nichita din cărțile Legii vechi, căci știa pe de rost: Facerea, Ieșirea, Leviticul, Numerii, Judecătorii, Cărțile împăraților și toate proorociile după rânduială, cum și toate cărțile evreiești le știa bine; iar sfintele cărți evanghelicești și apostolești, care s-au dat spre îndreptarea și întărirea noastră, niciodată nu voia să le vadă sau să le audă, nicidecum să le citească, dar nici pe altul să vorbească către el din Noul Așezământ; pentru aceea s-a cunoscut de toți că este înșelat de vrăjmașul.

Deci, aceasta nesuferind-o, au mers la cel înșelat cuvioșii părinți: Nicon egumenul, Ioan, care a fost egumen după dânsul, Pimen pustnicul, Isaia, care a fost episcopul Rostovului, Matei, mai înainte văzătorul, Isachie, închisul Pecerscăi, Agapit, doctorul, Grigore, făcătorul de minuni, Nicolae, care a fost episcop al Tmutaracanului, Nestor, scriitorul de ani, Grigore, făcătorul de canoane, Teoctist, mai înainte văzător; toți aceștia, străluciți cu faptele bune, mergând acolo, făceau rugăciuni către Dumnezeu pentru Nichita, gonind pe diavol dintr-însul. Apoi, scoțând pe Nichita afară, îl întrebau ca să le spună ceva din Vechiul Așezământ, iar el se jura că niciodată n-a citit acele cărți, pe care mai înainte le știa pe de rost. Ba încă nici un cuvânt nu știa, încât abia l-au învățat pe el slovele.

Atunci, cu rugăciunile cuvioșilor părinți, venindu-și în sine, și-a mărturisit greșeala sa cu amar, deprinzându-se apoi spre mare înfrânare și ascultare; apoi a avut o curată și smerită viață, încât a covârșit pe toți cu fapta bună. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, văzând atâta nevoință a fericitului și netrecându-i cu vederea cele de mai înainte fapte bune ale lui, în care din tinerețe se deprinsese, a primit adevărata lui nevoință; și precum a primit pocăința Sfântului Petru, cel ce se lepădase de trei ori, zicându-i: Paște mielușeii Mei, păstorește oile Mele, același semn de pocăință bine primită i-a dat fericitului Nichita.

Căci, pentru multa sa dragoste, spre paza poruncilor, l-a făcut păstor al cuvântătoarei Sale turme, suindu-l la scaunul episcopiei Novgorodului, unde, spre încredințarea iertării sfântului de alunecarea cea mai dinainte, i-a preamărit îmbunătățita lui viață cu darul facerii de minuni; căci, odată, fiind secetă, s-a rugat lui Dumnezeu și a căzut ploaie din cer. Asemenea și aprinderea cetății, cu rugăciunile sale a stins-o; și multe alte minuni făcea.

Astfel bine păscând turma sa cea cuvântătoare, s-a mutat către Domnul, la veșnica viață, în anul 6606 (1098, d. Hr.), în 31 de zile ale lunii ianuarie; el a fost pe scaunul marelui Novgorod 13 ani și l-au îngropat cu cinste în preajma bisericii celei mari, a sfinților dumnezeieștilor părinți Ioachim și Ana. După aceasta, au trecut 453 de ani, de când trupul fericitului Nichita era ascuns în mormânt; iar la anul 7059, (1551 d. Hr.), în vremea stăpânirii dreptcredinciosului împărat Ioan, singur stăpânitor a toată Rusia, fiul marelui domn Vasile, în zilele mitropolitului Macarie și ale arhiepiscopului marelui Novgorod, Teodosie, s-au aflat moaștele arhiereului Nichita, întregi și nerisipite, care izvorăsc multe tămăduiri celor ce merg cu credință acolo până astăzi.

Dumnezeului nostru fie slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sf. Mc. Victorian, Victor, Nichifor, Claudie, Diodor, Serapion și Papia, cei din Corint

Sf. Mc. Trifina

Sf. nou Mc. Hie Ardunul, care a mărturisit în Calamata din Peloponez la anul 1686