Sinaxar 23 ianuarie

📑 Cuprins:

• Sfinții Mucenici Clement, Episcopul Ancirei, Agatanghel și cei împreună cu dânșii
• Sfântul Paulin Milostivul, Episcop de Nola
• Cuv. Eusebiu
• Cuv. Mavisma Sirul
• Cuv. Mavisma Sirul

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfinții Mucenici Clement, Episcopul Ancirei, Agatanghel și cei împreună cu dânșii

După ce au trecut de la nașterea Domnului nostru Iisus Hristos 250 de ani – în vremea împărăției lui Valerian (253-259) -, cetatea de scaun a Ancirei, din părțile Galatiei, a odrăslit pe acest Sfânt Mucenic Clement, ca pe o ramură aleasă de vie, plină de mulți struguri ai duhovniceștilor daruri, de prea bun neam. Părinții lui nu erau de o credință. Tatăl său era elin, slujitor păgânătății idolești, iar maica sa era creștină, născută din părinți creștini, crescută în dreapta credință creștinească și în buna învățătură. Numele ei era Sofia, care fără de voie s-a însoțit cu bărbatul cel necredincios, căci părinții ei așteptau împlinirea cuvintelor apostolești, care zic: „Bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă”.

Dar n-a fost așa precum se așteptau ei, căci el aflându-se în adâncul păgânătății și cuprinzându-se de întunericul închinării idolești, nu voia nici să se uite spre lumina lui Hristos, ba se sârguia încă în tot chipul, să atragă la păgânătate și pe soția sa, Sofia. Ea, de asemenea, se îngrijea să-l povățuiască pe calea adevărului, îndemnându-l ziua și noaptea, arătându-i calea cea mântuitoare; dar nimic n-a sporit, împietrindu-se inima lui. Deci, Sofia se ruga lui Hristos, ca El să fie milostiv către dânșii și să le facă parte, ca deși uniți cu trupurile, să se despartă, de vreme ce nu au amândoi un duh.

Iar Domnul nostru Iisus Hristos, ascultând rugăciunile roabei Sale, și milostivindu-Se de dânsa, a liberat-o degrab de jugul necredinciosului bărbat; căci ca pe un netrebnic și împietrit cu inima, lepădându-l cu totul, i-a poruncit lui să se ducă din acestea de aici. Deci, a murit acela, lăsând după dânsul întâiul născut, fiu mic în scutece, prunc de parte bărbătească, pe care fericita maică Sofia îl hrănea mai mult cu dreapta credință, decât cu laptele, și l-a adus la Hristos, luminându-l cu Sfântul Botez și i-a dat numele Clement, care în limba grecească, înseamnă „mlădiță de vie”. Deci, cuviincios i-a dat lui numele acela, ca o proorociță, înainte văzându-l că este o stâlpare a viței celei adevărate a lui Hristos, care avea să aducă mulți struguri prin sufletele omenești. Apoi, i-a proorocit că va fi mărturisitor ales al preasfântului nume al lui Iisus Hristos și își va vărsa sângele său și își va pune sufletul său pentru El și se va săvârși ca un pătimitor și mucenic al lui Hristos.

Deci, îl învăța pe el sfintele cărți și obiceiurile cele bune și la toată fapta bună îl povățuia. Crescând copilul cu anii și cu înțelepciunea, și acum fiind aproape de 12 ani, Sfânta Sofia, s-a apropiat de fericitul său sfârșit, pe care cunoscându-l mai înainte, încă pe patul durerii zăcând și dorind ca fiul ei să fie moștenitor, nu atât al bogăției celei materiale, pe cât al celei nemateriale și duhovnicești, al faptelor bune, îl învăța ca o maică, cuprinzându-l și sărutându-l și zicându-i:

„Fiul meu preaiubit, cel ce din scutece ai fost orfan de tatăl tău, dar n-ai sărăcit, pentru că tată îți este ție Hristos Dumnezeu, Cel ce te îmbogățește cu darurile Sale. Eu, fiule, te-am născut cu trupul, iar Hristos Dumnezeu te-a născut cu duhul; deci, pe Acela să știi că-ți este tată, Aceluia să te știi că ești fiu și te păzește ca nu în zadar să fii înfiat lui Dumnezeu; slujește lui Hristos Domnul, în Hristos pune-ți nădejdea ta, căci Acela cu adevărat este mântuirea noastră și viața cea fără de moarte; Acela din cer S-a pogorât la noi, ca pe noi cu El să ne ridice; Acela ne-a făcut fii iubiți ai Lui și ne-a îndumnezeit. Acelui Stăpân cine-I slujește, scapă de toate cursele diavolului, calcă pe balaur și pe scorpie și biruiește toată puterea cea potrivnică; că nu numai va rușina pe necurații împărați, pe boierii și pe tiranii cei ce se închină idolilor și diavolilor, ci și templele celor ce se cinstesc de dânșii le va sfărâma”.

Apoi, în vorba aceea maica, vărsând lacrimi din ochi și umplându-se de dumnezeiescul dar, a început proorocește a-i spune înainte cele ce aveau să fie: „Rogu-mă ție, zicea dânsa, fiule iubite, rogu-mă ca un dar să-mi faci, pentru toate durerile și ostenelile mele cele pentru tine, fiindcă sosește o vreme cumplită și aproape este prigonirea cea cu mare mânie și îngrozire; iată ai să fii dus, precum zice Domnul nostru, înaintea boierilor și împăraților pentru El. Această cinste să-mi faci, o! fiule, ca să suferi pentru Hristos cu îndrăzneală și cu bărbăție și să păzești tare și nemișcată mărturisirea Lui; iar eu nădăjduiesc spre Hristosul meu, o! inima mea, că degrab îți va înflori cununa mucenicească, spre cinste și spre mântuirea mai multor suflete.

Deci, gătește-ți inima ta spre nevoință mucenicească, ca nu nepregătit să te afle vremea nevoințelor; să știi că de folos este, ca să fii lămurit prin primejdii, ca aurul în ulcea și să nu te temi; căci vremelnică este pătimirea, dar veșnică răsplătirea. Degrab trece necazul, dar bucuria în veci rămâne, puțină este aici necinstea, dar veșnică este la Dumnezeu slava. Îngrozirile tiranilor și bătăile sunt într-o zi, mânia împăraților împărătești batjocorită se face, și se vestejește slava lor; focul cel gătit de dânșii asupra mucenicilor lui Hristos se stinge, slava lor rugina o mănâncă și puterea lor piere.

Deci, nimic din acestea să nu te despartă de Hristos Dumnezeu, ci privește spre cer și de acolo, de la Dumnezeu, așteaptă-ți bine răsplătirea bogăției celei mari și veșnice. Teme-te de mărirea Lui, spăimântează-te de judecata Aceluia, cutremură-te de ochiul Lui cel atotvăzător; căci celor ce se leapădă de El, focul cel nestins le este gătit și viermele cel neadormit; iar cei ce cunosc slava dumnezeirii Lui, nicidecum nu cad; pe aceia veselia cea negrăită, bucuria și mângâierea îi așteaptă cu sfinții mărturisitori.

Aceasta, o! fiul meu preadulce, să-mi fie răsplătire de la tine pentru durerile mele, pe care le-am suferit prin nașterea ta, pentru ostenelile cele de la creștere, ca mărturisitor al Domnului să te săvârșești tu, cel ce ai ieșit din pântecele meu; atunci mă voi numi maică de mucenic și mă voi preamări întru suferințele fiului care pentru Hristos va pătimi. Deci, sârguiește-te a pătimi pentru Cel ce a pătimit pentru noi, ca de multe bunătăți să te învrednicești de la El, și eu prin tine mă voi învrednici de aceleași cu toți sfinții. Iată, eu, o! fiul meu, sunt lângă ușile sfârșitului meu și această lumină nu-mi va răsări dimineața, iar tu lumină îmi ești întru Hristos și viața mea întru Domnul.

Pentru aceea mă rog ție, o! fiul meu, ca să nu mă rușinezi întru a mea nădejde, pe care o am în tine, ci ca, după cuvântul apostolului, să mă mântuiesc pentru nașterea de fii. Te-am născut, fiule, ca să pătimesc întru tine, ca și singur în trupul meu; sângele cel luat din mine fără de cruțare să-l verși, ca pentru acela și eu să iau cinste. Dă-ți trupul la bătăi, ca printr-însele și eu să mă veselesc înaintea Domnului nostru, ca și cum singură aș fi pătimit pentru Dânsul. O femeie evreică, oarecând șapte fii a adus lui Dumnezeu prin mucenicie și într-acele șapte trupuri ale fiilor săi cu singur sufletul său pătimind, a rămas nebiruită.

Iar tu singur destul îmi vei fi spre slava Domnului meu, de te vei nevoi cu tărie întru credință. Iată mă duc de acum de la tine și voi merge înaintea ta la Dumnezeu. Cu trupul mă duc, iar duhul meu nu se va despărți de tine, ca împreună cu tine să mă învrednicesc a privi la scaunul lui Hristos, luându-mi înaintea Lui, prin pătimirile tale și prin nevoințele tale, cunună. Căci și rădăcina pomului cea ascunsă sub pământ se rourează prin aceeași rouă, prin care se rourează și ramurile cele ce se văd pe pământ”.

Astfel, fericita maică înaintea sfântului său sfârșit, învățând pe fiul său cel iubit, cuprinzându-l și sărutându-i capul, ochii, fața, gura, pieptul și mâinile, zicea: „O! fericită sunt eu acum că sărut chip mucenicesc”. Și după mai multe cuvinte ca acestea, plecându-se pe grumajii lui, și-a dat sufletul său în mâinile Domnului și a adormit cu pace.

Maica lui Clement murind cu moarte firească și fiind îngropată cu cinste, el a rămas copil cu totul orfan, având numai pe Dumnezeu tată și cuvintele mamei lui păzindu-le cu dinadinsul în inima sa. Iar Dumnezeu de obște al tuturor fiind purtător de grijă, Cel ce se îngrijește de orfani și de săraci, fericitului Clement ca unui mic copil i-a dat altă maică; pentru că era în aceeași cetate o femeie de bun neam, cinstită și bogată, cu numele tot Sofia, ca și mama lui, prietenă maicii lui Clement; acea Sofie viețuia după Dumnezeu, silindu-se la rugăciuni ziua și noaptea, și fiind fără fii, a luat pe acest fericit copil ca pe un fiu, adică pe Sfântul Clement, și ca pe un firesc al său copil îl iubea, având toată grija de el.

Într-acele vremi s-a făcut o foamete foarte mare în Galatia și lepădau păgânii elini pe copiii lor pe drumuri, neavând cu ce să-i hrănească, căci și ei singuri de foame se sfârșeau. Atunci Sfântul Clement aduna pe acei copii în casa Sofiei, maicii sale de-a doua, și din averile ei îi hrănea, îi îmbrăca, îi învăța și la Sfântul Botez îi aducea; deci, a făcut hrănitoare de săraci și școală în casa Sofiei, încât era maică a mulți copii întru Dumnezeu, mai bună decât cei ce i-au născut pe ei trupește; pentru că-i hrănea pe ei duhovnicește, crescându-i întru creștineasca credință.

Iar Sfântul Clement, în anii cei tineri ai vârstei sale, câștigând înțelepciune de bărbat desăvârșit, a început din tinerețe a-și omorî trupul său cu postul și cu înfrânarea, viețuind monahicește; căci din mâncările ce se făceau, de la carne se înfrâna și se hrănea numai cu semințe și băutura îi era apă, întru care lucru se asemăna sfinților trei tineri, ale cărora trupuri deprinzându-se cu postul, nevătămate au rămas de focul cel îndoit, adică cel dinăuntru, al poftei firești și cel din afară al cuptorului celui arzător. Atunci, într-acele părți nefiind mulți creștini, fericitul Clement era între dânșii ca un dumnezeiesc luminător, care la mulți răsărea lumina cunoștinței de Dumnezeu. Însă acum venise vremea ca lumina cea luminoasă să fie pusă în sfeșnic; căci Sfântul Clement, prin faptele bune luminând, avea să se suie la treapta preoției, ca astfel pe mai mulți luminându-i, să-i povățuiască la calea mântuirii.

Deci, prin dumnezeiasca purtare de grijă și voire și prin alegerea cu un glas al tuturor creștinilor celor din Galatia, a fost pus mai întâi citeț, apoi diacon și prezbiter; iar după doi ani a fost ridicat la treapta episcopiei, deși era tânăr, având numai 20 de ani. Și s-a făcut ca al doilea Daniil, care, fiind tânăr, a întrecut cu înțelepciunea și cu faptele cele bune pe cei bătrâni și a arătat cum că bătrânețile nu în numărul anilor se cinstesc, ci în viața cea îmbunătățită și întru înțelepciune.

Sfântul Clement, luând dregătoria episcopiei, nu numai pe copiii pe care îi adunase îi învăța carte, ci era învățător și celor bătrâni, aducându-i pe elini la creștinătate și botezându-i și în toate zilele înmulțind Biserica lui Hristos. După aceasta a început a se împleti cununa mucenicească, care s-a început astfel. Tiranul Dioclețian, luând împărăția Romei (284-305), în anul dintâi al stăpânirii sale, a trimis scrisori în toate părțile stăpânirii Romei, pe la boierii și la voievozii săi, ighemoni și la domni, și pe la marii cetăților, poruncindu-le ca să ucidă și să piardă cu diferite chinuri pe toți cei ce cheamă numele lui Hristos.

În acele scrisori ale sale îngrozea pe acei dintre boieri și dintre voievozi, care n-ar împlini cu osârdie porunca lui privitoare la pierderea creștinilor. Deci, însemna asupra unora felul chinului și al morții, iar celor sârguitori spre a chinui, le făgăduia bogății și cinste. Atunci toți de prin țări și cetăți, împărăteștii slujitori, pe de o parte temându-se de îngrozirea împărătească iar pe de alta vrând ca fiecare să-i placă și să ia de la dânsul cinste, arătau multă sârguință, ca să piardă de pe pământ numele creștinesc.

Într-acea vreme în părțile Galatiei a venit un antipat, Dometian, care căuta cu dinadinsul, după poruncă împărătească, pe creștini spre ucidere. La acela a fost clevetit de cei necredincioși Sfântul Clement, episcopul Ancirei, cum că oprește închinarea la zeii cei mari și că aduce la Hristos al său pe mulți. Atunci Dometian a poruncit îndată ca, prinzându-l pe Clement, să-l aducă la sine; și-l ispitea mai întâi cu momitoare și amăgitoare cuvinte, ca să-l atragă pe sfânt la a sa păgânătate, zicându-i: „Clevetirile cele despre tine aduse la noi, socotesc că nicidecum nu sunt adevărate. Pentru că fața ta și chipul tău cinstit, cum și obiceiul cel blând te arată că ești om ales, de bun neam, înțelept și cunoscător, iar cele zise despre tine de unii sunt nebunii copilărești. Deci, singur spune-ne cele despre tine, pentru că de la tine singur mai cu înlesnire vom ști adevărul, de ne vei grăi nouă ceva din înțelepciunea ta”. Sfântul episcop a grăit către dânsul: „A noastră înțelepciune și cunoștință este însăși Înțelepciunea, Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, Care a zidit toate și de la Care noi, chiar grăirea și înțelegerea o avem”.

Zis-a tiranul: „Iată fără nădejde ne-ai mâhnit pe noi, începând a grăi acestea ci te sfătuiesc ca, lepădând acele cuvinte nefolositoare, să aduci jertfe zeilor noștri, știind că pe toți cei ce defaimă pe zei, îi așteaptă chinuri, iar pe cei ce-i cinstesc și se închină lor îi așteaptă cinste; pentru care pe noi înșine să ne ai spre pildă, căci prin cinstirea acelora ne-am suit la o dregătorie mare ca aceasta și le mulțumim pentru facerea de bine a lor, cinstind pe cei ce-i cinstesc pe ei, și chinuind pe cei ce nu vor să se închine lor”.

La aceste cuvinte ale antipatului sfântul râzând, a zis: „Noi, o! antipate, din cuvintele tale înțelegem cele potrivnice, pentru că ale voastre daruri le socotim ca o deșertăciune, cinstea ca o necinste și dregătoria cea mare ca o robie; și iarăși, necinstea, îngrozirile, chinurile, ca o dulceață și mângâiere le avem, căci prin ele ne unim cu Dumnezeu. Acestea tu știindu-le, să nu nădăjduiești că ne vei întoarce de la dreapta credință, nici cu făgăduirea cinstei și a darurilor și nici cu îngrozirea chinurilor”.

Niște cuvinte ca acestea ale sfântului au pornit spre mânie pe Dometian, care căutând mai mânios asupra sfântului, i-a zis: „Eu, precum văd, te-am făcut mândru, vorbind cu blândețe către tine. Și nu este de mirare, precum am auzit despre tine că petrecând totdeauna cu copii, asemenea ca dânșii ai înțelegere copilărească; dar acum de nu vei milostivi pe zei cu jertfe, să știi că te voi pedepsi cu moarte, însă nu cu o moarte ca aceea de care nădăjduiești, adică să mori repede; ci, mai întâi vei suferi multe feluri de chinuri, apoi vei muri cumplit, cu cea mai grea pedeapsă, și vei pieri în așa fel ca să fii și altora spre pildă; ca și alții să se învețe prin înfricoșata ta pierzare!”.

Sfântul Clement a răspuns: „Deoarece mi-ai adus aminte de copii, apoi să știi că eu am avut sârguință a să învăț pe copii înțelepciunea aceea pe care n-o au nici bărbații care sunt mai bătrâni și mai înțelepți între voi; căci adevărata înțelepciune a lui Dumnezeu se tăinuiește de cei înțelepți și cunoscători ai lumii acesteia și se descoperă pruncilor; drept aceea, mă laud și-i adeveresc că aduc jertfe înțelegătoare și cuvântătoare Dumnezeului meu, iar nu ca ai voștri jertfitori, care aduc pâraie de sânge și prin care fără de minte cinstiți pe zeii voștri. Iar eu, când îmi voi vărsa sângele pentru Dumnezeul meu, îl voi aduce ca jertfă Lui, însă prin aceasta, în parte voi răsplăti Domnului meu pentru vărsarea sângelui Său pentru mine; căci Hristos, Împăratul meu, m-a răscumpărat cu cinstitul Său sânge”.

Zicând acestea mucenicul, cu multă îndrăzneală, antipatul lepădându-și blândețea sa mincinoasă, și-a arătat amărăciunea și nebunia sa firească și a poruncit ca să-l spânzure gol pe sfântul de un lemn și să strujască trupul lui.

Deci, făcând aceasta, slujitorii strigau asupra mucenicului, a nu defăima împărăteștile porunci; apoi făcând adânci brazde pe trupul sfântului, ca pe o holdă, și căzând de pe dânsul mai multe părți ale trupului, se vedeau toate cele dinăuntrul încât și ochilor, care vedeau acea înfățișare, le era greu de suportat; dar el nu s-a mișcat cu mintea, nici nu și-a schimbat fața, nici n-a scăpat vreun cuvânt nesuferit, nici glas de durere n-a grăit, nici n-a gemut, fiind chinuit atât de greu, ci era mai tare și mai îmbărbătat decât cei ce priveau la niște chinuri ca acele ale lui, și se vedea chiar, că-l durea mai puțin decât pe chinuitorii lui.

Apoi, cu mare vitejie mulțumea dătătorului de nevoință, lui Hristos Dumnezeu, și privind spre ceruri cu fața veselă zicea: „Slavă Ție, Hristoase, lumina și viața mea, suflarea și bucuria mea; mulțumesc Ție, o! Dătătorule de viață, că m-ai învrednicit de o mântuire ca aceasta, acum se va veseli sufletul meu în calea mărturiilor Tale; dulce îmi este toată osteneala pentru dragostea Ta, Tie se cuvine slavă, că mă întărești cu răbdarea; că mâna ta cea atotputernică ai întins-o spre mine, păcătosul, izbăvindu-mă din mânia antipatului, de mâinile chinuitorilor mei, că singur ești scăparea tuturor celor întristați”.

Astfel rugându-se sfântul, chinuitorii săi au slăbit și au rămas în nelucrare; iar antipatul, văzând pe cei ce slăbiseră, a zis către mucenic: „Socotești că prin răbdarea ta m-ai biruit și că după un ceas s-au ostenit slujitorii?” Sfântul răspunse: „Eu nu socotesc așa, ci cred și nădăjduiesc spre Hristos, care este în mine, că El a biruit, biruiește și va birui pe tot potrivnicul”.

Atunci antipatul a poruncit la alți slujitori să înconjure pe ucenic și să-i zdrobnească trupul mai rău decât cei dintâi; și au chinuit astfel pe pătimitorul cel nebiruit multă vreme, până ce și aceia au slăbit și au ajuns ca morții. Antipatul privind la ei, și pe de o parte mirându-se, iar pe de alta rușinându-se pentru slăbiciunea slujitorilor săi, a poruncit să pogoare pe mucenic de pe lemn; iar sfântul era în așa chip, încât a-l vedea era de spaimă și nici a-l atinge cu mâinile nu se putea; pentru că era cu totul zdrobit, încât se vedeau numai oasele singure sângerate și abia se cunoștea că este om.

Antipatul, văzând că nu sporește nimic cu chinurile, a început iarăși a vorbi către mucenic cu cuvinte blânde, dar el precum se cădea ostașului celui viteaz al lui Hristos, grăind către chinuitor multe împotrivă, l-a pornit iarăși spre mânie. Și a strigat Domețian, zicând: „Cu adevărat omul acesta este sfadnic, bateți-l peste față și peste gură; căci acele părți ale trupului îi sunt încă întregi și pentru aceea grăiește cu îndrăzneală; deci, ca să fie asemenea cu restul trupului bateți-l fără de cruțare. Și l-au bătut slujitorii pe sfântul peste față și peste gură cu palmele, încât a căzut la pământ de loviturile cele tari; dar și zăcând la pământ, l-au bătut cu pietre peste gură, fără milă, sfărmându-i și dinții.

Mucenicul, bucurându-se, zicea: „O! antipate, îmi faci mai mult cinste, decât mă chinuiești; căci și pe Domnul meu Iisus Hristos L-au lovit peste gură și l-au bătut peste obraz și eu nevrednicul de aceleași m-am învrednicit acum. Ștefan, întâiul mucenic, fiind ucis cu pietre, și eu cu acelea m-am împodobit; mi se face răcorire în chinuri, căci mă văd pe mine căci sunt următor patimilor Hristosului meu, și îmi par ușoare toate durerile, că mă învrednicesc de mare cinste cu cei mai mari și mai buni decât mine, făcându-mă părtaș patimilor”.

Tiranul, mirându-se de o mărire de suflet ca aceea a mucenicului, a poruncit să-l ducă în temniță, apoi, părându-i-se că nu va putea să meargă singur, fiind atât de zdrobit, căci tot trupul îi era o rană, a poruncit slujitorilor să-l ducă de mâini și de picioare, iar sfântul gonind pe cei ce voiau să-l ia și să-l ducă, s-a sculat singur cu puterea lui Hristos, cântând și zicând: „Iar untdelemnul păcătosului să nu ungă capul meu”. Antipatul auzind aceasta, a zis către cei ce ședeau cu dânsul: „O! câtă răbdare și putere este în omul acesta! Astfel s-ar cădea să fie ostașii noștri împărătești, ca să fie mai presus de toate primejdiile; nu mi de cade ca să-l mai judec din nou, ci îl voi trimite la împăratul Dioclețian, că numai singur acela va putea să-l biruiască, fiind iscusit în tiranii; căci totdeauna scornește astfel de chinuri și ucideri, încât toată cetatea Romei se cutremură de judecățile lui”.

După puține zile, sfântul tămăduindu-se, cu darul lui Hristos, și însănătoșindu-se fiind în temniță, antipatul l-a trimis la Roma, la împăratul Dioclețian, scriind toate cele despre dânsul. Iar sfântul fiind dus de ostași, când ieșea din cetate, se ruga la Dumnezeu, zicând: „O! Dumnezeule, Împărate al cerului și al pământului, și a toată lumea; Cel ce singur toate le împlinești și de nici un loc nu te depărtezi, în mâinile Tale dau cetatea aceasta, păzește-o pe ea, precum și sufletele cele ce sunt într-însa și cred întru Tine. Ferește Biserica nevătămată, ca să nu risipească câinii și lupii turma Ta cea mică, care este într-însa; să nu pierzi, nici să împuținezi oile Tale cele cuvântătoare, ci mai ales înmulțește-le pentru slava numelui Tău celui sfânt, și pe mine să nu mă deosebești cu totul de cetatea aceasta; ci în cale și întru nevoințe, fiind cu mine, iarăși să mă întorci aici; Cel ce ai întors pe Iacob la casa tatălui său și l-ai izbăvit din mâinile lui Isav și oasele lui Iosif din Egipt ai poruncit poporului tău ca să le scoată și să le aducă și să le pună în mormântul părinților; astfel mă rog Împărăției Tale să economisești a mă întoarce iarăși în patria mea, ca să se preamărească numele Tău în vecii vecilor”.

Astfel rugându-se, îl duceau în cale. Și ducând pe sfânt la Roma, l-au pus de față înaintea păgânului împărat și se mira împăratul, văzând luminoasa față a mucenicului și tăria lui cea trupească; apoi nu voia să creadă scrisoarea lui Domețian, prin care îl înștiința, că niște pătimiri ca acelea a răbdat creștinul acela, pentru că-l vedea cu trupul sănătos, vesel la față, ca și cum niciodată n-ar fi răbdat vreo primejdie. Și-l întreba: „Tu ești vestitul Clement, care ai răbdat atâtea chinuri?”.

Apoi a poruncit să pună în jurul sfântului, multe feluri de materii amăgitoare și înfiorătoare: de o parte argint și aur mult, scrisori împărătești, care dădeau mucenicului mari dregătorii, haine de mult preț, toată bogăția și podoaba; iar de altă parte unelte de chinuiri, mâini de fier și unghii, paturi de fier, brice ascuțite, cărbuni aprinși, căldări, coifuri înfocate, țepi, roate, lanțuri grele și mulțime de unelte de chinuire fără de număr. Unele ca acestea împăratul punând înainte și spre mucenicul căutând, i-a arătat cu mâna aurul și darurile cele bogate, zicându-i: „Acestea, zeii noștri le dăruiesc ție, dacă cunoscându-i pe ei, vei începe a-i cinsti cu închinăciuni și cu jertfe”.

Sfântul și-a întors ochii de la acelea, ca de la niște lucruri proaste, necurate, rele și nevrednice de vedere, apoi a zis cu suspinare: „Să fie acelea cu zeii voștri spre pierzare”. Iar împăratul cu groază căutând, a arătat cu mâna spre uneltele de chinuire, zicând către sfânt: „Acestea sunt pregătite celor ce nu cred în zeii noștri”.

Viteazul mucenic al lui Hristos i-a răspuns: „Dacă tiraniile tale, precum ți se pare, sunt înfricoșate, apoi ce socotești de chinurile acelea, pe care le-a gătit Dumnezeu în iad celor ce nu cred în El? Deși se văd darurile voastre a fi luminoase, minunate și cinstite, pentru cei ce cugetă cele pământești, cu mult mai mari însă sunt cele ce se dau în ceruri și pe care le-a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit.

Aurul și argintul sunt lucruri neroditoare aflate de oameni spre împodobirea cea din afară, care prin foc și prin fier se prefac, de rugină și de frecare se mănâncă, de tâlhari se jefuiesc și de hoți se fură; hainele cele luminoase sunt lucrul viermilor, mâncarea moliilor, sau lână luată cu sila de pe dobitoacele cele necuvântătoare; iar de cei ce le fac pe ele, de aceia se cuvine mai mult a ne mira, decât de voi care vă împodobiți cu acelea; căci prin meșteșug făcând cineva un lucru din materie, îl preface, dar numai lucrătorii, ca niște proști, se trec cu vederea, iar cei ce se împodobesc cu lucrul lor, aceia se mândresc și se înalță, de la dobitoace împrumutându-și slava.

Iar bunătățile bunului nostru Dumnezeu sunt neîmprumutate de la nimeni și sunt ale Lui adevărate și neschimbate și cu a Lui voie, iar nu cu meșteșug omenesc; acelea au slavă nemăsurată și luminare veșnică, încât nici de schimbarea vremii celei lungi nu se tem, nici moliile nu le mănâncă, nici rugina nu le strică și nici în vecii cei fără de sfârșit nu pot să se învechească”.

Dioclețian a zis: „Rău înțelegi; drept aceea mă sârguiesc ca să te aduc la cunoștința zeilor și de aceea vorbesc cu tine cu blândețe, îndemnându-te să nu nădăjduiești spre omul cel muritor, căci Hristos, pe care voi îl cinstiți, acela de la iudei multe chinuri răbdând, mai pe urmă a fost ucis și a murit; iar zeii noștri sunt nemuritori și niciodată n-au pătimit ceva”.

Sfântul a răspuns: „Adevărul grăiești, împărate, că zeii voștri sunt nemuritori și nepătimași, căci cum puteau să moară, nefiind vii niciodată? Și cum puteau să pătimească ceva, fiind nesimțitori? Și să știi aceasta, că prin tăiere, prin batere, prin cioplire s-au făcut, de mâini omenești; pentru că zeii voștri cei de piatră, cu fierul și cu ciocanul au fost bătuți, cei de lemn, cu toporul și cu cuțitul tăiați; cei de aur și de argint, prin foc vărsați; cei de aramă și de fier, făuriți cu ciocanul; și alte multe fără de cinste bătăi și dosădiri au luat, însă au rămas nesimțitori; deci, fără de moarte sunt, ca cei neviețuitori, și se sfărâmă ca cei ce n-au fost niciodată, iar Domnul meu și Dumnezeu Iisus Hristos, după firea omenească a voit să moară cu trupul, ca să mântuiască lumea și însăși moartea s-o calce cu puterea Sa dumnezeiască și făcând-o aceasta, a înviat a treia zi, și nouă viață ne-a dăruit”.

Dioclețian, auzind vorba cea liberă și îndrăzneață a sfântului, s-a mâniat foarte și a poruncit ca, legându-l gol de o roată, să-l întoarcă și să-l bată cu toiege de fier. Deci, întorcându-se roata, când sfântul era deasupra, îl băteau cu toiege, iar când era jos, unde într-adins locul era strâmt, acolo de roată se freca, încât și oasele într-însul se sfărâmau și carnea, care crescuse după cele dintâi chinuri, s-a rupt.

Astfel multe ceasuri fiind chinuit, mucenicul lui Hristos se ruga, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi și ușurează-mă în chinuri, luându-mi cumplitele dureri, căci spre Tine nădăjduind, m-am dat la rănire. Ajută-mi, precum altă dată ai ajutat pe Apostolul Tău, Sfântul Pavel, și-mi vezi trupul meu rănit cu amar. Căci doresc să fiu întreg și sănătos, spre slava și mărturisirea Sfântului Tău nume și spre primirea celor mai multe chinuri pentru Tine. Spre rușinarea și neslăvirea păgânilor, întărește-mă întru numele Tău, căci spre Tine nădăjduiesc, dătătorule de viață al meu”.

Astfel sfântul rugându-se, roata a stat nemișcată și cei ce o întorceau au slăbit, iar sfântul, cu nevăzută mână dezlegându-se, stătea întreg cu tot trupul și sănătos. Unele ca acestea văzându-le mulți din poporul care se adunase acolo, strigau cu mirare: „Mare este Dumnezeul creștinilor!”. Iar Sfântul Clement fiind cu adevărat viță a viei lui Hristos, mai înainte însemnând cu duhul strugurii cei gândiți, ce erau să iasă din nevoințele lui cele mucenicești, cu mare glas înălța laudă lui Dumnezeu, zicând:

„Mulțumesc Ție, Dumnezeule, Tatăl Cel ceresc, că mi-ai dăruit să pătimesc în această cetate mare, pentru Unul născut Fiul Tău, Cel ce a pătimit pentru noi și Și-a vărsat preascump Sângele Său pentru răscumpărarea noastră, pe Care Petru L-a propovăduit, Pavel L-a vestit, cel de un nume cu mine, Clement L-a preamărit și Onisim L-a mărturisit. Ei au murit, pătimind pentru Dânsul, iar acum se proslăvesc în ceruri și se cinstesc de mulți pe pământ și încă după aceasta se vor cinsti de mai mulți, mai mult decât împărații pământești, iar împărații cei credincioși se vor închina lor”.

Acestea le grăia sfântul, spunând mai înainte vremea cea viitoare, în care închinarea de idoli se va stinge, ca un întuneric, iar credința lui Hristos va răsări ca soarele și va lumina toată lumea. Aceste cuvinte ale sfântului au ars ca o săgeată pe păgânul împărat Dioclețian, pornindu-l spre mai mare mânie, căci nu luase întru nimic aminte la minunea ce se făcuse cu puterea lui Dumnezeu. Ci orbit fiind de răutate, se sârguia spre chinuirea cea tiranică, poruncind să-l bată cu fiare groase peste gură pe sfânt și să-i sfărâme dinții.

Dar sfântul, și în bătaia aceea, nu înceta a grăi, întărâtând pe tiran, deși slujitorii îl îngrozeau, poruncindu-i să tacă, dar ca arama, care cu cât se bate mai mult, cu atât dă mai mare sunet, așa și mucenicul lui Hristos, cu cât îl îngrozeau, sfărâmându-i cu fierul dinții și gura, cu atât striga cu mai mare glas, grăind cele ce erau spre slava lui Dumnezeu și spre înfruntarea mândrului tiran. Apoi, ostenindu-se și Dioclețian și slăbind de mânie, a poruncit ca, legându-l pe mucenic peste tot trupul cu lanțuri de fier, să-l arunce în temnița de rând a poporului.

Deci, șezând sfântul în temniță, a venit la dânsul după ceasul de seară, mulțime de popor, bărbați și femei, bineînțelegătoare, care fuseseră cu fiii lor la priveliște și văzuseră bărbăția lui; aceia căzând cu un suflet la picioarele lui cele sfinte, cereau Sfântul Botez. Iar sfântul mulțumea lui Dumnezeu că se înmulțea numărul mărturisitorilor Lui, după atâta prigonire cumplită și învățându-i îndată despre sfânta credință în Hristos, i-a botezat pe toți, de la mic până la mare, pentru că în temnița aceea era apă destulă, și cântau cu bucurie: Fericiți, cărora s-au iertat fărădelegile și cărora s-au acoperit păcatele.

Dar la miezul nopții, o lumină mare a străbătut din cer spre temnița aceea și toți, căutând în sus, au văzut pe un tânăr frumos, strălucind cu haina ca fulgerul, zburând cu aripi întinse și pogorându-se spre sfântul mucenic. Apoi, apropiindu-se de el, i-a dat în mâini o pâine curată și un pahar de vin și îndată s-a făcut nevăzut, încât toți stăteau cu spaimă, mirându-se de ceea ce vedeau. Sfântul Clement, cunoscând că acela este Trupul și Sângele lui Hristos, a făcut obișnuitele rugăciuni și a împărțit la toți cei botezați împărtășirea Tainelor celor dumnezeiești, tocmai când se lumina de ziuă.

Și veneau la dânsul în toate zilele credincioșii, aducând cu ei pe alții la Sfântul Botez. Așa se înmulțea turma lui Hristos, iar temnița se făcuse ca o biserică în care se înălțau laude lui Dumnezeu, lucru pe care văzându-l străjerii, au spus împăratului. Deci, într-acea noapte, venind ostașii din porunca împăratului au prins pe toată mulțimea credincioșilor care se adunaseră la sfântul, și i-au scos afară din cetate, ca pe oi la junghiere; apoi întreba pe fiecare mai înainte la tăiere: „Te vei lepăda de Hristos, ca să rămâi viu?”

Nu era însă nici unul care să se înfricoșeze de moarte, căci toți voiau să moară pentru Domnul; și au fost tăiați atunci pentru Hristos o mulțime de bărbați, femei și copii, afară numai de un tânăr, care a scăpat din mâinile celor ce-i tăiau, nu temându-se de moarte, dar voind să pătimească mai mari chinuri pentru adevă-ratul Dumnezeu. Numele tânărului acestuia era Agatanghel, despre care se va spune îndată.

După aceasta Dioclețian, aducând înaintea judecății sale pe Sfântul Clement și cercetându-l mult, l-a chinuit cumplit. Mai întâi l-a bătut tare cu vine de dobitoc, multă vreme, apoi spânzurându-l, îl strujea cu unghii de fier, până ce i s-au golit oasele, fiindu-i tot trupul strujit. Și a zis sfântul către tiran: „Acest trup pe care îl strujești nu este cel ce a ieșit din pântecele maicii mele, că acela de mult este strujit cu totul de către Dometian antipatul, iar într-acesta nou m-a îmbrăcat Ziditorul Hristos; dar de vreme ce vă sârguiți a-l struji, apoi cred Hristosului meu, că mă va îmbrăca iarăși în acest trup, pentru că El poate aceasta, căci nu lipsește olarului tina ce-o găsește din destul pentru trebuința lui”.

Apoi, tiranul a poruncit să-i ardă coastele cu făclii. Sfântul răbda toate cu bucurie, pentru Iisus cel preadulce. Și mirându-se Dioclețian de răbdarea și de tăria mucenicului, a zis către ai săi: „Pe mulți am chinuit dintre ticăloșii creștini, dar pe nici unul n-am văzut așa de nebiruit; deci, îl voi trimite în Nicomidia, la Maximian, ca pe un lucru nou și niciodată văzut și auzit, ca să se minuneze de trupul lui cel nebiruit de chinuri; căci mi se pare, că nici el n-a văzut niciodată un om așa de puternic la minte și tare cu trupul!”.

Atunci a poruncit că să-l pună legat în corabie și să-l ducă în Nicomidia, la judecata celuilalt împărat, Maximian, scriindu-i despre toate cele ce a răbdat Clement de la dânsul, în Roma, și despre cele suferite de la Dometian în Ancira. Deci, ieșind sfântul din Roma, îl plângeau creștinii cei credincioși; unii îi sărutau mâinile și picioarele, alții se ungeau cu sângele lui și nu puteau să se despartă de dânsul, încât cu sila de-abia l-au lăsat să intre în corabie, făcând rugăciune lui Dumnezeu pentru dânșii și pentru el.

Intrând sfântul în corabie, cel de mai sus pomenit Agatanghel, care a scăpat noaptea din mâinile ostașilor, cei ce au ucis cu săbiile turma lui Hristos, afară din cetate, acela apucând mai înainte, a intrat pe ascuns în corabie și aștepta pe Sfântul Clement. Și când a fost adus, a căzut la picioarele lui cele sfinte, spunându-i că este botezat de dânsul. Apoi l-a înștiințat despre pierderea credincioșilor și despre fuga sa; că pentru aceea a venit la dânsul, ca împreună cu el să pătimească toate chinurile și să moară pentru Hristos Domnul.

Sfântul Clement s-a bucurat de fericitul Agatanghel și de o osârdie ca aceea a lui, cum și de dragostea către Hristos Dumnezeu, socotind venirea lui la sine ca venirea îngerului lui Dumnezeu. Apoi a dat mulțumită tuturor și a cerut de la El întărire și ajutor, ca să dea tânărului copil bărbăție și putere să rabde până la sfârșit și să se învrednicească de cununa cea mucenicească.

Plecând sfinții, petreceau în rugăciuni ziua și noaptea, dar nu aveau hrană nicidecum, și nici nu se îngrijea de aceasta Sfântul Clement, pentru că zicea: „Eu având în inima mea ca pâine pe Iisus Hristos, nu voi flămânzi, și având ca apă vie darul lui Hristos, nu voi înseta în veci”. Văzând ostașii pe Clement cu Agatanghel nemâncând, nici bând multe zile, s-au milostivit și le-au dat lor pâine și apă, iar ei le-au mulțumit de acel lucru bun; dar hrană și băutură de la dânșii n-au luat, spunându-le că ei sunt hrăniți de Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor, pentru că îngerul Domnului, noaptea le aducea hrană din cer și îi întărea.

Mergând multe zile, au sosit la insula ce se numește Rodos, și ieșind mulți din corabie în cetate, ca să-și cumpere bucate, a rugat sfântul pe oaspeții cei rămași ca să-i libereze că să meargă în biserica creștină să se împărtășească cu dumnezeieștile Taine ale Făcătorului de viață, adică cu Trupul și Sângele lui Hristos, pentru că era în ziua aceea duminică. Iar episcopul insulei aceleia, iubitorul de Dumnezeu, Fotin, auzind despre Sfântul Clement, a venit cu clerul său și cu alți creștini și au rugat pe mai marele ostașilor ca, dezlegând din lanțuri pe Clement, să-l libereze la dânșii, cu ucenicul Agatanghel, pentru un timp oarecare; făgăduindu-le ca fără zăbavă, să-l aducă iarăși în corabie.

Deci, au eliberat pe Sfântul Clement după rugămintea episcopului, și l-au dus pe sfânt într-o biserică mică, deoarece creștinii pe timpul acela erau în insulă puțini; apoi poruncind episcopul ca să se facă citire din dumnezeieștile cuvinte ale Evangheliei, a deschis un cleric cartea și a început a citi cuvintele acestea: Să nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă. Acestea auzindu-le sfinții, și-au ridicat ochii în sus cu suspinuri, iar creștinii cei ce stau în biserică uitându-se la dânșii au plâns, așa că au umplut biserica de lacrimi.

Apoi a rugat episcopul pe Sfântul Clement ca să săvârșească dumnezeiasca Liturghie și când slujea el, unii din clerici, asemenea și din popor, care erau vrednici, au văzut pe disc că era un cărbune foarte mare, din care ieșea o negrăită lumină ce lumina pe sfântul și pe cei ce stau înainte; iar prin altar au văzut pe sfinții îngeri zburând în văzduh; dar cei ce au văzut o minune ca aceea, au căzut cu fețele la pământ și nu îndrăzneau să se uite la sfânt, iar după săvârșirea sfintei slujbe, a luat Fotin, episcopul, în casa sa pe sfinți. Deci, pe mulți bolnavi îi aducea și îi apropia de Sfântul Clement, nu numai din credincioși, ci și din necredincioși, și pe care mucenicul lui Hristos, cu rugăciunea și cu semnul Crucii, îi tămăduia.

Pentru aceea, mulțimea de elini au început a mărturisi, la arătare, pe Hristos, că este adevăratul Dumnezeu și au dorit Botezul. Iar ostașii văzând că mult popor se adună la Sfântul Clement, s-au temut ca să nu ia de la dânșii pe cel legat și lor să le facă rău. Iar pentru aceea l-au dus în corabie și iarăși l-au pus în lanțuri, dar l-au petrecut credincioșii cu multe lacrimi și cu tânguiri, nevrând să se despartă de el; apoi, dând sfinților sărutarea cea mai de pe urmă și legăturile lui Clement sărutându-le, s-au întors, ostașii silindu-se ca să plece mai iute de acolo; suflând vântul spre ajutor, au trecut repede Marea Egee și au sosit în Nicomidia.

Maximian, păgânul împărat din Nicomidia, primind scrisoarea de la Dioclețian și pe mucenic văzându-l, s-a mirat de răbdarea cea mare a lui și de bărbăția cea nebiruită, apoi, temându-se să-l întrebe pe el singur, ca să nu fie rușinat de dânsul, l-a dat lui Agripin ighemonul, spre cercetare, iar el singur se prefăcea a se îndeletnici cu alte lucruri împărătești. Deci, Agripin punând înaintea judecății sale pe sfinți, a zis lui Clement: „Tu ești Clement?”. Răspuns-a sfântul: „Eu sunt robul lui Hristos”. Iar ighemonul a poruncit să-l bată cu palme peste gură, zicându-i: „Pentru ce nu te numești rob al împăratului, ci al lui Hristos?”.

Sfântul, fiind bătut, a zis: „S-ar cădea și împăraților voștri să fie robi ai lui Hristos, și le-ar fi în pace împărăția lor și toate limbile sub picioare le-ar supune lor Hristos al meu”. Iar ighemonul uitându-se la Sfântul Agatanghel, i-a zis: „Tu cine ești, că nu este scris despre tine ceva în scrisoarea lui Dioclețian”. Iar Agatanghel, privind spre cer, a zis: „Și eu sunt creștin, și m-am învrednicit de numele creștinesc prin acest slujitor al lui Dumnezeu, Clement”. Zis-a ighemonul: „Deci, acela este vinovat al rătăcirii tale și morții celei cumplite”. Și a poruncit ca pe Sfântul Clement spânzurându-l gol, să-i chinuiască trupul lui, iar pe Agatanghel asemenea, să-l bată tare cu vine. Dar Sfântul Clement în chinuri fiind, se ruga către Dumnezeu pentru Agatanghel, ca să-l întărească întru pătimiri.

După chinurile acelea, a poruncit tiranul ca pe amândoi să-i arunce în temniță. Și erau în temniță o mulțime de alți legați, pentru multe feluri de pricini. Aceia văzând rugăciunea sfinților cea cu dinadinsul către Dumnezeu, și văzând că îngerii lui Dumnezeu au cercetat și mângâiat pe robii lui Hristos, s-au umilit foarte mult; și, căzând la picioarele lui Clement, se rugau ca să-i aducă la Dumnezeul lui; deci, s-a întâmplat acolo, după rânduiala lui Dumnezeu, că era apă destulă pentru Botez. Atunci, învățându-i pe ei Sfântul Clement, i-a botezat pe toți, și deschizând temnița cu rugăciunea, i-a eliberat pe ei, zicându-le: „Ieșiți, fraților, și vă mântuiți din mâinile păgânilor; iar Domnul nostru Iisus Hristos să vă păzească pe voi”.

A doua zi, înștiințându-se Agripin ighemonul despre liberarea celor legați, s-a supărat pe sfinți foarte rău, și pregătind priveliștea, i-a dat spre mâncare fiarelor; însă acelea n-au vătămat pe sfinți, ci se gudurau ca câinii cei de casă, pe lângă stăpânii lor. Atunci a poruncit ca să înfierbânte niște țepi și să le înfigă prin degetele lor până la coate; și aceasta făcându-le, le-a dat amară durere mucenicilor. Iar poporul care privea la ei, nesuferind o chinuire ca aceea, striga asupra ighemonului cu mânie, ca să libereze pe cei nevinovați.

Ighemonul, mai mult mâniindu-se, a poruncit ca alte țepi înfocate să înfigă în subțiorile lor, până la umere. Atunci poporul, nesuferind, a luat pietre și a aruncat asupra ighemonului, strigând cu mare glas: „Mare este Dumnezeul creștinilor”. Ighemonul, temându-se de gâlceavă și de tulburarea poporului, a fugit în casa sa. Apoi, sfinții mucenici, neîndrăznind nimeni să-i oprească, s-au dus la muntele ce se numea Piramis, unde obișnuiau elinii să aducă jertfă zeilor lor; și acolo, în templul idolesc șezând, au sfărâmat pe idoli cu rugăciunea și au izgonit de acolo pe diavoli.

După câteva zile, înștiințându-se despre dânșii ighemonul, cum că sunt acolo, s-a dus cu jertfitorii și cu ostașii săi, și acolo bătând tare cu bețe groase pe sfinții mucenici, iar oasele lor fărmându-le, i-au băgat în saci, pe fiecare separat, punând pietre cu dânșii; apoi cosându-i i-au aruncat din munte în mare. Atunci, prăvălindu-se sfinții spre prăpastia muntelui, au căzut în mare și s-au înfundat în noianul cel adânc, încât toți îi socoteau ca pieriți.

Unii din credincioși, înștiințându-se despre înecarea sfinților, umblau pe mal, așteptând ca marea, care, după obicei, aruncă pe morți, să arunce și trupurile sfinților mucenici; și iată văzură doi saci plutind pe mare; deci urcându-se într-o luntre, au mers acolo, apoi dezlegându-i, au aflat pe sfinții răbdători de chinuri, vii și sănătoși, ca și cum nimic nu pătimiseră, și au preamărit pe Dumnezeu. Apoi, s-au odihnit pe mal în noaptea aceea și îngerii lui Dumnezeu cercetând pe sfinți, i-au întărit pe ei cu hrană. Și făcându-se ziuă, au mers Sfântul Clement și Sfântul Agatanghel în cetate, și stând în mijlocul târgului, spuneau popoarelor măririle lui Dumnezeu. Apoi, ridicându-și mâinile în sus, ziceau către Dumnezeu: „Mulțumim, Ție, Doamne, Iisuse Hristoase că n-ai părăsit pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, ci ne-ai izbăvit de cumplitele chinuri; și n-ai veselit pe vrăjmașii noștri, ci ai preamărit întru noi numele Tău cel sfânt”.

Deci, erau acolo doi orbi, unul având o mână uscată, iar altul slăbănog, pe aceia îndată i-a tămăduit prin punerea mâinilor sale. Aceasta văzând poporul, a început a aduce la dânșii pe bolnavii lor și pe cei ținuți de duhuri viclene și toți se tămăduiau, cu rugăciunile și prin atingerea mucenicilor; deci, se slăvea de popor cu mare glas numele lui Iisus Hristos.

Acestea văzând Agripin, ighemonul, s-a mirat foarte mult și era întru nepricepere; apoi, ducându-se, a spus împăratului despre toate cele ce se făcuseră și se mira și împăratul foarte mult, căci cei ce se credeau pierduți în mare, s-au aflat vii. Și înștiințându-se că Sfântul Clement este din Ancira de neam, a poruncit să-l trimită pe mucenic în patrie, zicând: „Cetatea care l-a născut și l-a crescut, aceea să-l aibă și să-l pedepsească, precum voiește”. Deci, a scris despre dânsul lui Curichie, ighemonul Ancirei, și luându-i ostașii pe amândoi legați, i-au dus în Ancira.

Intrând Sfântul Mucenic Clement cu bucurie în patria sa, zicea: „Slavă Ție, Dumnezeule, că ai văzut smerenia mea; slavă Ție, Hristoase, că m-ai învrednicit a mai vedea cetatea în care m-am născut”. Și i-au pus pe dânșii înaintea lui Curichie ighemonul. Iar el întrebându-i, i-a pus la chinuri pe dânșii; mai întâi cu scânduri de fier înfocate au ars coastele lor, apoi pe Sfântul Clement l-au legat de un stâlp și l-au bătut fără milă, încât și carnea lui a căzut. Iar pe Sfântul Agatanghel spânzurându-l, l-au strujit cu unghii de fier; apoi îi întrebau, batjocorându-i: „Nu simțiți dureri în trupurile voastre?”

Răspuns-a Sfântul Clement cu apostoleștile cuvinte, zicând: De se și strică omul cel dinafară, dar cel dinlăuntru se înnoiește. Și a poruncit chinuitorilor, ca luând un coif de fier foarte tare încins, să-l pună pe capul Sfântului Mucenic Clement; și făcându-se aceasta, ieșea fum grozav din nări, din urechi și din gura sfântului. Iar el răbdând durerea cea negrăită a strigat către Domnul său, zicând: „Izvorule cel nedeșertat, apa cea vie, ploaia cea mântuitoare, tămăduiește-mă cu roua darului Tău; ne-ai scos pe noi din apă, izbăvește și de foc pe robii Tăi”.

Astfel sfântul rugându-se, îndată s-a răcit coiful acela de fier, lucru care văzându-l ighemonul Curichie, s-a înspăimântat și nepricepându-se ce să le mai facă, i-a trimis în temniță și i-a scris împăratului Maximian, spunându-i despre ceea ce s-a făcut. Iar fericita Sofia, a doua maică a lui Clement, a venit în temniță noaptea, cu multă bucurie și cu lacrimi, veselindu-se de un fiu ca acela, care s-a arătat ales pătimitor al lui Hristos; și sărutând rănile și legăturile amândurora, a spălat și a șters sângele lor, apoi, le-a legat rănile cu pânze curate și de toate cu de-amănuntul întreba pe Sfântul Clement, unde, cum a pătimit și de la cine? Și le-a adus lor și hrană, apoi i-a întărit pe ei; și în toate nopțile venind, slujea legaților lui Hristos.

După câtăva vreme, venind porunca de la împărat, ighemonul Curichie a trimis pe sfinții mucenici în altă cetate, ce se numea Amisia, la alt chinuitor mai cumplit, anume Dometie, care era slujitor împărătesc. Iar fericita Sofia a petrecut până departe pe sfinții mucenici, fiind cu copiii aceia, pe care Sfântul Clement i-a hrănit în vreme de foamete, în casa ei și i-a ținut la sine în loc de fii. Dintre aceștia unii, nevrând să se despartă de sfinții răbdători de chinuri, au mers cu dânșii, legându-se cu dragostea cea către ei; iar pe drum i-au înjunghiat ostașii, având poruncă de la împăratul, care se înștiințase despre acei copii.

În Amisia sfinții răbdători de chinuri au fost aruncați de către Dometie într-o groapă cu var nestins, fiind vineri în ceasul al doilea din zi; și după ce a înnoptat, a venit o lumină din cer prea strălucită, care a luminat împrejur locul acela toată noaptea, iar sâmbătă, la al treilea ceas, s-au aflat vii și sănătoși.

Aceasta văzând-o doi ostași, au crezut în Hristos și pe față au mărturisit că sunt creștini; pentru care, în aceeași sâmbătă s-au răstignit de păgâni, în ziua de șapte septembrie, iar numele lor erau: Fangon și Eucarp. Iar Sfinților Clement și Agatanghel a poruncit chinuitorul ca să le jupoaie pieile de pe spate și cu toiege să-i bată multă vreme, apoi, punându-i pe paturi de fier înroșite în foc, a poruncit să-i ardă cu pucioasă și cu smoală. Iar sfinții fără de vătămare, ca pe un pat moale împărătesc cu somn dulce au adormit, și au văzut în vedenie pe Hristos Domnul, venind cu mulțime de sfinți îngeri la dânșii, zicându-le: „Nu vă temeți, Eu sunt cu voi”. Și deșteptându-se, au spus unul altuia vedenia cu bucurie. Astfel pe paturile acelea au fost din destul arși. Iar când a văzut Dometie că nu se vatămă nici de foc, nepricepându-se ce să le mai facă, a poruncit ca să-i ducă iarăși în temniță.

Petrecând sfinții multă vreme în temniță, au fost iarăși trimiși la împăratul Maximian, care atunci petrecea în Tars. Acolo mergând ei, însetaseră pe drum, dar mai ales ostașii cei ce-i duceau pe ei slăbeau de sete, pentru că pământul acela era pustiu și fără apă; deci, cu rugăciunea au scos din pământ uscat izvor de ape vii, și bând toți, s-au răcorit, și câtă apă le trebuia pe cale, au luat și ostașii.

Într-aceeași cale Sfântul Clement rugându-se lui Hristos Dumnezeu, ca adică în toată vremea vieții sale să fie chinuit pentru numele Lui cel sfânt, a avut o descoperire de la Dumnezeu; că împreună cu anii cei trecuți ai muceniciei sale, până la sfârșitul cel mai de pe urmă, are să petreacă 28 de ani neîncetate pătimiri, de care lucru s-a bucurat foarte mult sfântul; căci cu dragostea cea negrăită a lui Hristos, Dumnezeul său, fiind cuprins, dorea ca pentru El în chinuri cumplite să petreacă lungă vreme și să moară de mii de ori.

Fiind duși sfinții înaintea lui Maximian împăratul, acesta se mira că erau vii până atunci și de atâtea chinuri nebiruiți, întrebându-i, și aflându-i neînduplecați, a ars un cuptor înfocat ca altă dată Nabucodonosor în Babilon, și a aruncat într-însul pe ostașii lui Hristos. Dar petrecând sfinții în acel cuptor o zi și o noapte, s-au găsit vii și întregi. Acea minune văzând-o, mulți din popor au crezut întru Hristos. Apoi au aruncat în temniță pe sfinți și au petrecut într-însa patru ani; pentru că nădăjduia păgânul împărat, că supărându-se prin nevoia cea mare a temniței, mai cu înlesnire se vor pleca la păgâneasca lor credință.

Deci, împlinindu-se cei patru ani în temniță și împăratul judecând că sunt nevrednici de cercetarea sa împărătească, iar cu fapta rușinându-se de vitejia sufletelor lor cea nebiruită, i-a încredințat unui ighemon, anume Sacherdon, foarte cumplit, care pe mulți creștini a pierdut cu înfricoșate chinuri, ca să silească pe legați la închinarea zeilor. Acesta luând pe Sfinții Mucenici Clement și Agatanghel și nesporind cu cuvintele cele înșelătoare și groaznice, a poruncit ca pe cei legați să-i bată de niște lemne, și să le strujească trupul atât de cumplit, încât le-au strujit spatele și pieptul până la oase, și se vedeau numai oasele goale, căci carnea toată căzuse; și socotind tiranul că vor muri, îndată a poruncit să-i dezlege și să-i ducă în temniță.

Dar văzând pe sfinți, că stau pe picioarele lor și la temniță mergeau singuri, s-a rușinat foarte, slăbind cu trupul de mânie și de rușine, încât abia se ducea pe mâinile slugilor sale la divan acasă; iar sfinții mergând la temniță, cădeau de pe trupurile lor bucăți de carne cu sânge, iar credincioșii adunându-le de pe cale, ca o mare vistierie, cu cinste le păstrau la ei.

Înștiințându-se împăratul despre slăbiciunea lui Sacherdon, a râs și a zis: „Iată slăvitul Sacherdon, care a biruit pe mulți creștini, acum este biruit de doi”. Și sta de față într-acea vreme înaintea împăratului, un boier, anume Maxim. Acela l-a rugat pe împărat ca să-i dea pe mâini pe cei doi mucenici, pentru că se lăuda ca din două să facă una, sau să-i silească la jertfe, sau cu chinuri să-i omoare. Și poruncindu-i împăratul, a luat pe sfinți la sine, dar n-a început îndată a-i chinui, ci vorbind multe zile prietenește cu dânșii, îi îndemna să se închine zeilor lor; iar odată, chemându-i la el, le-a zis: „Bucurați-vă, o! bărbaților pe care vă iubesc zeii cei fără de moarte ca pe niște fii și se îngrijesc de voi, pentru că de multe ori mi-au spus în vis despre voi și pe față mi-au arătat, că vă veți întoarce la dânșii, de aceea au oprit pe chinuitorii voștri să nu vă piardă, pentru că așteaptă întoarcerea voastră, care acum este aproape; căci în noaptea trecută, marele între zei, Dionisos, arătându-se, mi-a zis: „Să aduci pe acei doi bărbați la mine”. Deci, iată, o! bărbaților, templul lui Dionisos deschis, altarul împodobit și jertfele gata; veniți să-i aduceți jertfe!”.

Sfinții au răspuns: „Minți fără de rușine, o! judecătorule; căci zeii tăi, precum sunt muți la arătare, astfel nici în vis nu pot să grăiască ceva. Care Dionisos ți-a grăit ție? Căci aici la voi sunt doi idoli lui ai Dionisos: unul de piatră, iar altul de aramă, și de ți-a grăit cel de piatră, apoi noi îi proorocim, că degrab va veni vremea în care, sfărâmându-se bucăți, ori în zidul cel de piatră ce se zidește, vor fi puse ale sale pietre, sau în foc aruncându-se, în var se vor preface; iar de ți-a grăit Dionisos cel de aramă, acela va fi prefăcut în căldări și în alte vase mai necinstite”.

Niște cuvinte ca acestea nesuferind Maxim să le audă, a început a-i chinui cumplit. Chinuirea era în acest fel: unelte ascuțite de fier, țăpuși, cuțite, piroane, sulițe și câte a putut să afle mai ascuțite, le-a înfipt în pământ foarte dese, cu ascuțișul în sus, și care erau înalte ca de un pas de picior. Pe acelea punând pe Sfântul Clement gol, cu fața în sus, a poruncit să-l bată deasupra cu bețe; iar Sfântului Agatanghel, topind plumb mult, i l-a turnat pe cap. Și fiind bătut Sfântul Clement cu bețe, pe piept și peste tot, de la cap până la picioare, tot trupul a fost străpuns cu uneltele acelea ascuțite, și i-au străbătut alte fiare prin inimă, altele prin piept, altele prin măruntaie, iar altele trecând printr-însul se vedeau vârfurile deasupra.

După bătaia cea cumplită, poruncind tiranul să scoată din acel loc pe mucenic, mulți abia au putut cu mare nevoie să-l smulgă de acolo; deci, se uimea Maxim de o răbdare ca aceea și că atâtea chinuri nu pot să întoarcă pe mucenici către zei, nici să-i omoare, pentru că Dumnezeul Cel Preaînalt păzea într-înșii suflarea lor în legătura trupească, spre mărirea numelui Său celui Sfânt și spre înfruntarea păgânilor; de aceea aruncară pe sfinți iarăși în temniță.

Înștiințându-se despre aceea împăratul Maximian, a judecat pe sfinți la veșnica închisoare, până ce singuri vor muri acolo. Încă și un boier, anume Afrodisie, de neam pers, aflând de toate chinurile cele cumplite asupra creștinilor, a cerut voie la împăratul, ca să-i poruncească, să ia pe acei mucenici, ca să-i piardă, și luându-i, i-a dus în casa sa, apoi, punându-le înainte masă îndestulată spre ospătare, îi silea să mănânce și să bea cu dânsul și să se veselească. Iar aceia i-au zis: „Noi ne hrănim cu cereasca hrană și băutură de care cel ce mănâncă și bea, nu flămânzește, nici nu însetează niciodată, ci petrece în veci, veselindu-se”. Iar Afrodisie, socotind spre ocara lui aceea, i-a zis: „Mâine voi găti vouă altă cină de care doriți, adică moartea cea mai cumplită”.

Făcându-se ziuă, a poruncit Afrodisie ca să aducă două pietre de moară, să le spânzure de grumajii sfinților, și să-i poarte prin toată cetatea, spre batjocură. Atunci mulți din cei fără de minte luând pietre aruncau spre târâți, iar cei mai mulți, mirându-se de pătimirile lor, îi socoteau că sunt fără de moarte și credeau în Hristos. După aceasta, prin judecata împăratului, au fost închiși în temniță veșnic, ca prin închisoarea cea lungă chinuindu-se, să piară. Și au petrecut sfinții în legăturile temniței mulți ani, până ce s-a apropiat săvârșirea cea de 28 de ani, a vremii pătimirii, despre care i s-a vestit Sfântului Clement, prin descoperire dumnezeiască, când l-a dus în Tars, la împăratul. Mulți din sfinții mărturisitori, începând nevoința mucenicească, și-au sfârșit alergarea, iar acești doi pătimitori încă pătimeau.

După Maximian împăratul (286-305), a luat împărăția Maximin Daia (305-313), și vărsându-se mult sânge creștinesc fără cruțare, iar străjerii temniței supărându-se pe Clement și pe Agatanghel că atât de mult sunt ținuți în temniță, au mers la împăratul Maximin, zicându-i: „Ce poruncești asupra celor doi închiși, care de mulți ani chinuindu-se de împărați și voievozi cu toate chinurile cele mai cumplite, n-au murit, și până acum sunt în legături? Căci, deși fără căutare și îngrijire omenească, totuși sunt sănătoși și la fețe sunt bine, încât noi îi socotim că sunt fără de moarte”.

Împăratul Maximin, mai întâi a hulit pe zeii săi cu felurite cuvinte necinstite, că n-au putut să scoată din vremelnica viață pe cei doi vrăjmași ai lor, care se luptau cu ei. Apoi, întrebând despre dânșii cine și de unde sunt și înștiințându-se că sunt din părțile Galatiei, din cetatea Ancira, îndată a poruncit să-i trimită acolo lui Luciu, care într-acea vreme era ighemon în Ancira, cetatea Galatiei. Înștiințându-se sfinții despre aceea, s-au bucurat foarte, căci mult dorea Sfântul Clement, ca în patria sa să-și săvârșească alergarea nevoinței, pentru care rugase pe Stăpânul Hristos și și-a câștigat cererea.

Deci, fiind duși sfinții în cetatea Ancira, i-au pus înaintea lui Luciu ighemonul, spre cercetare, dar el nu îndată a început a-i întreba pe ei, ci mai întâi, i-a pus într-o închisoare strâmtă, băgându-le picioarele în obezi și lanțuri de fier punându-le pe grumaz, pe mâini și pe tot trupul; apoi și pietre grele legându-le, nu puteau nici a se mișca cu trupul, nici a-și întinde picioarele.

A doua zi, aducând pe Sfântul Mucenic Agatanghel la judecată, la început îl amăgea pe el cu momiri, atrăgându-l către a sa rea credință, dar văzându-l neînduplecat cu mintea, a început a-l chinui; deci, a înfipt în urechile lui piroane de fier înfierbântate în foc și străbătând creierii lui, i-a venit mare întunecare, apoi fum a ieșit din gura și din nasul lui și cu făclii i-a ars coastele, după aceea, cu sabia i-a tăiat sfântul lui cap.

Iar cinstitul trup al mucenicului luându-l cea mai sus pomenită, fericita Sofia, a doua maică a lui Clement, și învelindu-l cu pânză curată și cu aromate, l-a pus în peștera în care creștinii aveau o biserică mică; căci pentru prigonirea cea cumplită de la păgâni nu puteau credincioșii să-și aibă biserica lor în loc sfânt; de aceea, în peșteră își făcuseră biserică și acolo făceau slujbele lor lui Dumnezeu. Sfântul Mucenic Agatanghel a pătimit de la diferiți tirani, de la doi împărați, adică Dioclețian și Maximian, iar de la ighemonii Agripin, Curichie, Dometie, Sacherdon, Maxim, Afrodisie și Luciu, și a sfârșit nevoința pătimirii sale în cinci zile ale lunii noiembrie.

Înștiințându-se Sfântul Clement despre sfârșitul mucenicului și împreună pătimitorului său, Sfântul Mucenic Agatanghel, s-a umplut de negrăită bucurie, că l-a trimis pe el Dumnezeu înaintea sa. Și zăcând cu fața la pământ, fiind însărcinat de greutatea legăturilor, multă mulțumire a dat pentru Sfântul Agatanghel, că l-a învrednicit a-și sfârși alergarea, credința a-și păzi, toate chinurile cu bărbăție a le răbda, și în ceata sfinților mucenici, celor ce la cer dănțuiesc, a se număra. Apoi se ruga și pentru sine, ca să poată până la sfârșit a răbda și a sfărâma capul vrăjmașului celui viclean și cu bucurie a trece la sfârșitul ceresc cel dorit.

După uciderea Sfântului Agatanghel, Luciu, tiranul, a poruncit ca pe Sfântul Mucenic Clement în toate zilele să-l chinuiască în temniță, iar chinuirea era astfel: cu toiege ascuțite bătea pe mucenic peste obraz și peste cap, dându-i câte o sută și cinci zeci de lovituri în toate zilele. Iar aceasta s-a făcut sfântului, de la cinci zile ale lunii noiembrie până la cinci ale lunii ianuarie; deci, ziua era bătut tare, încât și temnița aceea toată se roșea cu sângele lui, iar noaptea cercetându-l darul lui Dumnezeu prin sfinții îngeri, îl vindeca de toate rănile acelea; și erau păgânii întru mare nepricepere, căci în fiecare zi venind și sănătos aflându-l, se mirau și mai amar îl băteau, rănindu-i capul și fața cu multele lovituri, până la 150, cât era rânduit.

Apropiindu-se praznicul dumnezeieștilor Arătări a Domnului, a venit de la împăratul în cetatea Ancira alt ighemon, anume Alexandru, în locul lui Luciu, căruia i se poruncise să meargă la împăratul.

Sosind noaptea în care avea să fie privegherea praznicului dumnezeieștilor Arătări, fericita Sofia aducând la sine creștini, luând pe slugi, pe copilele și pe copiii crescuți, au mers în temniță la Sfântul Clement. Iar Dumnezeu a ajutat scopul credincioșilor, căci a adormit tare pe străjeri și numai unul nu dormea, dar acela era creștin tăinuit, care a deschis temnița celor ce veniseră; deci, intrând înăuntru credincioșii, cu Sofia cea cu mintea bărbătească, au dezlegat pe sfânt din legături și luându-l, l-au dus în biserica cea din peșteră, și cu bucurie au prăznuit, mulțumind lui Dumnezeu.

Făcându-se ziuă, Sfântul Clement a săvârșit dumnezeiasca Liturghie, și toți s-au împărtășit cu dumnezeieștile Taine din sfintele mâini ale păstorului lor. Și a făcut arhiereul lui Dumnezeu multă învățătură poporului, în care a proorocit despre moartea sa, că degrab va fi ucis, apoi le-a zis: „Să nu vă temeți, fraților, că nimeni din voi nu va pieri, nici va pătimi ceva, nu vor răpi lupii pe nici unul, fără numai eu cu doi clerici, căci îmi voi pune sufletul pentru Arhiereul cel mare Hristos, care și-a pus pentru noi sufletul Său”.

Încă a proorocit și aceasta, că degrab va înceta prigonirea, apoi că închinarea de idoli se va stinge și va înflori sfânta credință, pentru că cerescul Împărat va ridica pe pământ un împărat, care, luminându-se cu Sfântul Botez, va lumina toate părțile stăpânirii Romei și o nouă Romă va ridica și va răsări pretutindeni dreapta credință. Aceasta proorocind sfințitul mucenic turmei sale celei cuvântătoare și înveselind sufletele lor, au mers la casa maicii Sofia, care pe tot poporul de la biserică l-a luat la sine, și le-a făcut ospăț mare; apoi a fost Sfântul Clement în casa ei până la 23 de zile ale lunii ianuarie.

Într-acea vreme, ighemonul Alexandru cercetând lucrurile și ocârmuirile poporului, s-a spus despre Clement, episcopul creștin, cum că noaptea a ieșit din închisoare și a făcut cercetare despre dânsul. Apoi, sosind ziua duminicii, a mers arhiereul lui Dumnezeu, Sfântul Clement, în biserica cea din peșteră, să săvârșească dumnezeiasca Liturghie și s-au înștiințat despre dânsul păgânii, care au spus ighemonului. Iar el îndată sculându-se, a mers cu ostașii, care, intrând înăuntru, au aflat pe Sfântul Clement stând înaintea dumnezeiescului Păstor și aducând jertfa cea fără de sânge. Și a poruncit ighemonul unuia din ostași ca scoțând sabia să lovească pe arhiereu peste grumaji.

Deci, lovindu-l ostașul, a căzut capul Sfântului sfințit Mucenic Clement pe dumnezeiescul prestol și peste darurile cele puse înainte, apoi s-a roșit cu sângele lui jertfa cea fără de sânge și tot Sfântul Altar. Iar poporul credincios era într-o mare frică și spaimă, însă nu pentru dânșii, ci pentru păstorirea lor aveau jale și, ridicându-și glasurile, se tânguiau. Ighemonul a ieșit îndată afară, nefăcând poporului nici un rău, numai pe doi clerici i-a tăiat în altar cu Sfântul Clement, iar numele lor sunt: Hristofor și Hariton, diaconii. Atunci fericita Sofia luând cinstitul trup al iubitului său, care-i era fiu cu numele, iar cu fapta duhovnicesc părinte și păstor, l-a îngrijit cu lacrimi și cu bucurie. Deci plângea că s-a lipsit de el pe pământ și se bucura că, săvârșindu-și pătimirea, a trecut la Hristos Domnul.

Apoi, Sofia l-a îngropat cu cinste, împreună cu amândoi diaconii, cu tot poporul creștin care era acolo, aproape de mormântul Sfântului Mucenic Agatanghel, în biserica din peșteră, în 23 de zile ale lunii ianuarie. Astfel Sfântul sfințit Mucenic Clement a sfârșit nevoința cea lungă a pătimirii sale, răbdând 28 de ani în nenumărate și negrăite chinuri pentru Hristos.

Despre dânsul zice Nichifor Callist, istoricul grec, astfel: „De la zidirea lumii, pe toți cei ce pentru Dumnezeu au pătimit chinuri, ori în ce fel de chin, prin foc, prin fier, prin pietre, prin lemne și cei ce cu fiarele s-au luptat și prin închisori mult timp s-au chinuit și prin diferite feluri de morți, în pământ, în apă și în văzduh s-au sfârșit, și cei ce au fost pierduți de ger și de arșiță mare, și ori cu ce alte chinuri și pedepsiri s-au lipsit de viață, pe toți aceia i-au întrecut Sfântul Clement împreună cu Sfântul Agatanghel, prin pătimirile lor cele multe. De la unsprezece tirani, în diferite cetăți au pătimit. În Ancira, de la Dometian, antipatul Galatiei; în Roma de la împăratul Dioclețian; în Nicomidia de la ighemonul Agripin, iarăși în Ancira, de la voievodul Curichie; în Amisia de la Dometie, slujitorul împărătesc; în Tars de la împăratul Maximian; apoi, iarăși acolo de la Sacherdon ighemonul și de la boierul Maxim, după aceasta de la Afrodisie senatorul; și iarăși în Ancira, de la boierul Curichie, și în sfârșit de la ighemonul Alexandriei.

Pentru că toți cei ce erau atunci chinuitori, îl trimiteau pe dânsul de la unul la altul, ca pe o minune nemaiauzită și văzută; căci, atât de mulți ani și prin atât de multe și diferite feluri de chinuri cumplite, a fost nebiruit și nemișcat, cu Agatanghel ucenicul său, întărindu-l Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru slava numelui Său celui sfânt, căruia dimpreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, de la toată zidirea se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, în veci. Amin.

Sfântul Paulin Milostivul, Episcop de Nola

Plăcutul lui Dumnezeu Paulin era de neam din părțile Acvitaniei; în viața mirenească a fost unul din sfetnicii senatori ai Romei, dreptcredincios și temător de Dumnezeu, având ca soție pe Tarasia, asemenea lui în credință și în faptele bune. Neavând copii firești, luau copii săraci și pe aceia în loc de fii avându-i, îngrijeau de dânșii hrănindu-i și frica lui Dumnezeu învățându-i; apoi au sporit din zi în zi în toate faptele bune, făcând multe milostenii la săraci, pe urmă și singuri au voit să fie săraci pentru Dumnezeu.

Vânzând averile lor cele mari, și pe toate împărțindu-le la cei ce le trebuiau, viețuiau în sărăcia cea de bună voie, ca unii din săraci, spre dumnezeiasca purtare de grijă punându-și nădejdea. Deci, sărăcind ei acum cu totul, a venit un sărac cerând milostenie, și nu aveau la dânșii mai mult decât o pâine; atunci a poruncit fericitul Paulin soției sale ca și pe cea mai de pe urmă pâine s-o dea săracului. „Se va îngriji – zicea dânsul -, Dumnezeu de noi; iar noi să nu cruțăm a da celui ce ne cere pentru Dumnezeu”.

Tarasia, însă, nu a dat-o, ci a ținut-o pentru a sa trebuință, fiindcă nu avea ce să pună înainte la masa lor într-acea zi. Și iată a intrat la fericitul Paulin un trimis de la oarecare prieten al său bogat, spunându-i că i se trimit de la dânsul, pe mare, o mulțime de bucate; dar o corabie ce era mai pe urmă cu bucate s-a scufundat și a pierit în adâncul mării. Aceasta auzind-o Paulin, a zis către soția sa: „Vezi, că de ai fi dat săracului pâinea cea mai de pe urmă, nu s-ar fi cufundat în mare cea mai de pe urmă corabie cu bucate; căci pentru zgârcenie, averile multora le pierde Dumnezeu”.

Apoi, cu averile, pierzând și slava lumească și toată deșertăciunea lumii acesteia, au ieșit din Roma în părțile Campaniei, fiindcă își lăsaseră acolo puțină avere pentru hrana lor; și în cetatea ce se numea Nola, viețuiau lângă mormântul Sfântului Mucenic Felix, slujind Domnului, și de lume tăinuindu-se; dar nu putea să se tăinuiască mult timp fapta cea bună a lui Paulin, și pentru aceea a fost luat cu sila la scaunul Bisericii Nolei și, fără de voie, a primit vrednicia episcopiei; deci, povățuia turma sa cu sfințenie și cu dreptate, ca un credincios ocârmuitor înțelept, pe care l-a pus Domnul peste slugile Sale; pentru că-i hrănea pe ei nu numai cu hrană sufletească, învățându-i pe fiecare, povățuindu-i la calea adevărului, ci și de hrana trupească și de toate trebuințele oilor sale cuvântătoare se îngrijea; pe săraci și pe scăpătați, pe sărmani și pe văduve hrănindu-i și îmbrăcându-i, și pe cei robiți răscumpărându-i pentru libertate.

În anii aceia s-a făcut, prin voința lui Dumnezeu, năvălirea vandalilor asupra pământului Italiei, pe care prădându-l de tot, au venit și în părțile Campaniei, unde este cetatea Nola, și acolo multe cetăți și sate pustiind, au venit și în eparhia lui Paulin, unde au prădat mulțime de popor și în țara lor l-au dus pe mare în Africa. Într-acea vreme fericitul Paulin, episcopul, pe toate cele ce le-a avut în episcopie le-a împărțit spre răscumpărarea celor robiți, și spre hrana celor ce sărăciseră de năvălirea barbarilor și acum nu-i rămăsese lui nimic. Ostașii vandalilor fiind cumpliți și fără de omenie, chinuiau pe creștini ca să spună comorile cele ascunse în pământ. Sfântul Paulin pătimea cu inima împreună cu ei, strigând către Dumnezeu: „Doamne, fă ca pe mine pentru aur și argint să mă chinuiască, că Tu știi unde am ascuns bogăția mea, adică în mâna robilor Tăi, săracilor și scăpătaților”.

Odată a venit la dânsul o văduvă săracă, plângând: „Fiul meu este robit de vandali și aud despre dânsul că se află în Africa, la ginerele lui Riga, împăratul vandalilor; deci, mă rog sfinției tale, pentru el, singură nădejdea hranei mele și toiagul bătrânețelor”. Iar omul lui Dumnezeu, cu toată sârguința căutând de va afla ceva ca să dea celei ce cerea și neaflând nimic, a zis către văduva cea săracă: „Femeie, nu am nicidecum ce să-ți dau, fără numai pe mine singur să mă iei, că iată întru a ta stăpânire mă dau ca un rob, deci, să mă vinzi pe mine și să-ți răscumperi fiul sau pe mine în robie să mă dai pentru fiul tău”.

Ea auzind acestea din gura unui astfel de bărbat, socotea aceasta că este batjocură, mai mult decât milă; dar acest sfânt a încredințat-o pe femeie, că nu batjocură, ci adevărul grăiește; și a sfătuit-o ca, crezând cele grăite, să nu se înfricoșeze luând pe episcop în robie pentru libertatea fiului ei.

Deci, au mers amândoi în Africa și mergând la vandali, sta la poarta boierului, ginerele împăratului, la care era fiul acelei văduve și, ieșind boierul din casă, văduva a căzut înaintea lui, rugându-l cu plângere, ca să elibereze pe fiul ei. Iar bărbatul acela fiind mândru nu numai că n-a voit să-l elibereze pe fiul ei, dar nici să-i asculte cererea. Atunci văduva, arătând pe slujitorul lui Dumnezeu, Paulin, a zis: „Iată pe omul acesta îl dau în locul fiului, numai să faci milă să-l liberezi pe fiul meu, căci unul născut îmi este”.

Iar el, cu fața blândă căutând spre om, l-a întrebat, zicând: „Ce meșteșug știi?” Răspuns-a lui Sfântul Paulin: „Nu știu nici un fel de meșteșug, fără numai a lucra la grădină, aceasta știu bine”. Acestea auzindu-le boierul s-a bucurat, căci un om ca acela îi trebuia, și a dat pe fiul văduvei, pe care ea luându-l, s-a întors la locul său; iar Sfântul Paulin, rămânând în robie, a luat sub îngrijire grădina și lucra ostenindu-se, iar stăpânul lui a început a veni adeseori în grădină, și pentru oarecare lucruri se întreba cu grădinarul său; văzându-l înțelept și cunoscător, vorbea cu el despre toate, apoi de multe ori lăsându-și pe casnicii și prietenii săi, se îndulcea de cuvintele aceluia foarte mult.

Într-o zi, stăpânul vorbind cu el, Sfântul Paulin a zis către dânsul în taină: „Păzește-te acolo unde voiești să mergi, căci se cade ție să te îngrijești pentru luarea împărăției vandalului, căci împăratul acesta, socrul tău, va muri deodată de moarte grabnică, iar tu de te vei duce, apoi altul fără de tine va lua împărăția”. Acestea auzindu-le boierul de la grădinarul său, nicicum n-a tăcut, ci mergând, a spus despre aceea împăratului; căci sfântul îi era foarte credincios lui, de vreme ce mai mult decât pe toți îl iubea. Iar împăratul îndoindu-se, a zis: „Voi să văd pe bărbatul acela de care spui”. Iar ginerele împăratului a zis: „Acum îi voi porunci, ca să-ți aducă la prânz verdețuri din grădină și-l vei vedea pe el”.

Deci, șezând împăratul să prânzească, a intrat la dânsul Paulin aducând verdețuri la masa împărătească, după porunca stăpânului său, iar împăratul văzându-l, odată s-a cutremurat și chemând pe stăpânul lui, adică pe al său ginere, taina pe care voia s-o ascundă i-a arătat-o lui, zicând: „Sunt adevărate cele ce ai auzit de la omul acela pentru că noaptea aceasta am văzut în vis niște boieri șezând pe scaune și făcând judecată asupra mea, dar ședea și acesta în mijlocul lor și cu judecată mi s-a luat toiagul și puterea pe care dintâi o luasem”. Deci, l-a întrebat pe el cine este. „Pentru că eu pe acest bărbat nu-l socotesc să fie vreun om din cei proști, de vreme ce în mare vrednicie l-am văzut pe el”.

Atunci ginerele împăratului luând pe fericitul Paulin de o parte, l-a întrebat pe el cine este. Și a răspuns către dânsul omul lui Dumnezeu, zicând: „Robul tău sunt, pe care pentru fiul văduvei m-ai luat”. Iar el cu dinadinsul întreba ca să-i spună, nu ce este acum, ci ce a fost în țara sa. Și-l sfătuia cu multe jurăminte ca să nu ascundă înaintea lui taina sa, să-i arate adevărul. Iar omul lui Dumnezeu supărându-se și neputând să calce jurămintele, i-a spus despre sine că este episcop; iar stăpânul lui auzind de aceasta, foarte mult s-a temut și cu smerenie i-a zis: „Cere de la mine ce voiești, astfel încât cu mari daruri să te întorci la pământul tău”. Și a zis către dânsul plăcutul lui Dumnezeu Paulin: „O facere de bine de la tine doresc, pe care poți s-o faci, adică: ca pe toți robiții din țara mea aduși aici, să-i lași liberi la locul lor”.

Îndată, prin sârguința boierului aceluia, prin toată Africa au fost cercetați creștinii cei robiți din pământul Campaniei, și i-au adus la Sfântul Paulin. Atunci a fost eliberat cu cinste sfântul păstor cu toate oile păstoriei sale cele cuvântătoare și cu multe alte daruri și cu hrană îndestulătoare; apoi au mers cu corăbiile în țara lor, cu veselie și cu bucurie. Iar nu după multă vreme, a murit Riga, împăratul vandalilor, după cum proorocise sfântul; iar în locul lui a luat împărăția ginerele său. Astfel Sfântul Paulin vânzându-se pe sine singur în robie, multe popoare a scos din robie la libertate, urmând lui Hristos Domnul, Cel ce a luat chipul de rob și a izbăvit neamul omenesc din robia diavolului.

Viețuind Sfântul Paulin, după ieșirea din robia vandalilor, ani îndelungați, iar turma cea încredințată lui, ca un păstor bun bine păscând-o, și-a pus sufletul său pentru oi, apoi dând multe milostenii la frații cei săraci, și necruțându-se pe sine singur, a trecut către începătorul păstorilor, Hristos, Domnul său, de la care acum însutit primește, și viață veșnică moștenește, slăvindu-L pe El, în veci. Amin.

Cuv. Eusebiu

Cuv. Mavisma Sirul

Cuv. Mavisma Sirul