Sinaxar 15 ianuarie

📑 Cuprins:

• Cuviosul Părinte Pavel Tebeul
• Cuv. Ioan cel sărac pentru Hristos, care s-a mai numit și Colibasul
• Sf. Mc. Pansofie

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Cuviosul Părinte Pavel Tebeul

Cuviosul Antonie, viețuind în pustiul Egiptului cu ucenicii săi, după cum ne-au povestit Macarie și Plotin, ucenicii lui, care l-au și îngropat, că la nouăzeci de ani ai vieții bătrânului, i-a venit dor să se ducă în pustia cea mai dinăuntru, ca să vadă dacă s-ar afla vreun rob al lui Dumnezeu, care mai înainte de dânsul să se fi sălășluit în pustia aceea, și să fi ales o viață ca a lui, depărtată de oameni; deci, într-acel pustiu, cinci ani rugându-se lui Dumnezeu, ca să nu-i treacă cu vederea rugăciunea lui, într-o zi a auzit un glas, zicându-i: „Antonie, este un rob al lui Dumnezeu mai înainte și mai desăvârșit decât tine, la care de vei merge, îl vei afla în pustia cea mai dinăuntru. Deci, scoală-te degrabă și te sârguiește a merge la dânsul, mai înainte de a se duce el către Domnul!”

Acestea auzindu-le bătrânul, îndată luându-și toiagul său cel de finic, s-a dus degrabă în pustie, să apuce în viață pe cel dorit, de care i se vestise lui. Fiind arșița mare la amiază, încât și pietrele ardeau în acea pustie, și neștiind calea care duce către sfântul cel arătat lui, bătrânul a slăbit cu trupul, dar nu și cu duhul, căci nu s-a întors din calea ce o începuse și se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeul meu, povățuiește-mă în calea cea dreaptă, și învrednicește-mă a vedea în trup pe robul tău, și să nu mă lași să pier în această pustie”.

Deci, nu după multă vreme, a văzut un om cu asemănare de cal, pe care făcătorii de stihuri îl numesc centaur, pe care văzându-l, s-a înarmat cu mântuitorul semn al Crucii și cu îndrăzneală l-a întrebat: „Ascultă tu, în care parte locuiește robul lui Dumnezeu?”. Iar fiara plecându-se la cuvântul sfântului și neputând să grăiască cu glas, i-a arătat cu mâna partea în care trebuia să meargă spre robul lui Dumnezeu, apoi a fugit cu grabă de la Cuviosul Antonie. Bătrânul s-a minunat de chipul cel de fiară și mergea spre partea unde i-a arătat acesta cu mâna. Însă întru aceasta ori diavolul, spre înfricoșarea lui s-a închipuit, ca să împiedice drumul sfântului, ori cu adevărat era centaur, precum spun grecii, că în acea pustie se găseau niște fiare ciudate ca acestea; iar această fiară Dumnezeu a trimis-o pentru povățuirea robului său.

Venind la un loc pietros, a văzut o altă fiară, care avea asemănare omenească până la brâu, iar cealaltă parte a trupului era de fiară, adică picioare de capră și coarne în cap. De vederea acesteia minunându-se bătrânul și cu credință neîndoită fiind înarmat, fără frică a întrebat, zicând: „Cine ești tu?” Iar fiara, aducându-i poame de finic din cale, ca semn de pace, îi zicea: „Sunt un muritor din cei ce locuiesc în pustie, pe care neamurile cele întunecate cu rătăcirea numindu-ne satiri, între zeii lor ne-au cinstit. Dar sunt trimis de la turma mea, să slujesc ție ca să te rogi pentru noi Stăpânului celui de obște, pe care l-am cunoscut că a venit în lume și în tot pământul a ieșit vestirea lui”.

Unele ca acestea grăind fiara, ostenitul călător își uda fața sa cu lacrimi de bucurie; căci se bucura de slava lui Hristos și de pierzarea satanei și se minuna, cum a putut să înțeleagă vorba satirului. Lovind cu toiagul în pământ, zicea: „Vai ție, cetatea Alexandriei, care în loc de Dumnezeu cinstești sluțeniile! Vai ție, cetate păcătoasă, în care din toată lumea s-au adunat diavoli! Ce răspuns vei da, căci și fiarele mărturisesc puterea lui Hristos, iar tu nălucirile cele din pădure ca pe zei le cinstești”.

Acestea zicându-le sfântul, fiara a fugit în pustie. Despre acea fiară nimeni să nu socotească că este lucru neadevărat, fiindcă și în vremea împăratului Constanțiu (337-361) o fiară ca aceea, cu asemănare omenească, ce se numea satir, a fost dusă vie în Alexandria, spre marea mirare a tot poporul; iar după ce a murit, ca să nu putrezească îndată trupul ei, îmbălsămându-l, l-au trimis în Antiohia, la împărat, ca să-l vadă.

Acum să ne întoarcem la povestirea dinainte. Umblând bătrânul prin acea pustie neumblată, nimic altceva nu vedea fără numai urme de fiară, ostenindu-se în călătorie două zile și petrecând cealaltă noapte în rugăciune, nu știa unde să se întoarcă. Apoi luminându-se de ziua a treia, a văzut o leoaică suindu-se spre vârful muntelui cu multă grabă, căreia de departe urmându-i, a venit aproape de peștera în care locuia Sfântul Pavel, plăcutul lui Dumnezeu.

Văzând bătrânul peștera, s-a bucurat, iar cel ce locuia într-însa, simțind venirea lui Antonie, a închis ușa. Bătrânul apropiindu-se, a bătut, dar nu i s-a răspuns, însă el stătea afară, bătând fără spor. Deci, văzând că nu i se deschide ușa, a căzut înaintea peșterii și până la al șaptelea ceas s-a rugat să i se dea voie să intre înăuntru, ca să vadă pe acela pe care cu atâta osteneală l-a căutat. El zicea: „Deschide-mi, robule al lui Hristos, deschide-mi; tu știi cine și de unde sunt și pentru ce am venit, toate le știi, Dumnezeu descoperindu-ți ție. Deci și eu știu că nu sunt vrednic să văd sfânta ta față, însă de nu te voi vedea, nu mă voi duce de aici; nu te ascunde pe tine, căci Dumnezeu te-a arătat mie. Pe fiare le primești, iar pe om pentru ce îl gonești? Te-am căutat și te-am aflat, bat ca să mi se deschidă, iar de nu-mi vei deschide, apoi voi muri pe pragul tău și vei îngropa aici trupul meu”.

Și altele multe grăind el cu lacrimi și ca pe un nemilostiv socotindu-l, păcătosul lui Dumnezeu a răspuns dinăuntrul peșterii, zicându-i: „Cine ești tu, care plângi aici? Te minunezi că nu-ți deschid și te lauzi că vei muri pe prag?” Așa zicându-i sfântul, a deschis ușa și cuprinzându-se unul pe altul, se sărutau cu lacrimi și pe nume se chemau; pentru că Dumnezeu fiecăruia dintre ei le descoperise numele. Șezând ei, părintele Antonie a zis: „Bucură-te Pavele, vasul alegerii și stâlpul cel de foc, locuitorule al pustiei”.

Zis-a lui și Avva Pavel: „Bine ai venit soare, care luminezi toată lumea, povățuitorule al celor ce se mântuiesc, gura lui Dumnezeu, care din pustie ai făcut cetăți și pe diavolul l-ai gonit dintr-însa. De ce te-ai ostenit atâta pentru un om păcătos și nevrednic? Iată, vezi un bătrân învechit de zile și cu căruntețile acoperite; vezi un om care îndată va fi praf și cenușă, dar de vreme ce dragostea toate poate să le facă, spune-mi, te rog, cum se află neamul omenesc acum? Cum împărtășește lumea? Se mai află cei ce se țin de rătăcirea idolilor, și mai sunt prigoniri asupra creștinilor?”. Iar Antonie a zis: „Cu rugăciunile tale lumea se ține; prigoanele contra creștinilor au încetat și Biserica laudă pe adevăratul Dumnezeu. Dar de vreme ce ai pomenit de prigoane, mă rog ție pentru Domnul, să nu ascunzi de mine cele despre tine și toate să-mi spui: pentru care pricină ai ieșit din lume și ai venit în această adâncă pustie?”.

Iar Sfântul Pavel a început a-i spune: „Eu m-am născut în Tebaida și am avut o soră, pe care părinții, fiind încă vii, au însoțit-o cu bărbat; iar pe mine m-au învățat carte elinească și latinească, precum și dreapta credință, singuri ei fiind drept-credincioși. Dar sfârșindu-și nevrednica viață, ne-au împărțit averea, care era foarte multă; iar după moartea lor, bărbatul sorei mele, fiind lacom, a poftit și partea mea, și gândea să mă dea ca pe un creștin la păgânul voievod spre chinuire, ca astfel prăpădindu-mă din această viață, să-mi ia moștenirea. Atunci erau împărații Deciu (249-251) și Valerian (253-259), care chinuiau pe toți cei ce mărturiseau pe Hristos, și era frică mare prin toată Tebaida, de vreme ce erau cumplite chinuri.

În acea vreme a fost prins de păgâni un tânăr creștin, pe care l-au chinuit mult; dar după ce n-au putut să-l întoarcă de la credința lui Hristos, mai pe urmă l-au pus într-o grădină mult înflorită și frumos mirositoare, întinzându-l pe un pat frumos, cu fața în sus; apoi i-au legat mâinile și picioarele cu frânghii moi și ducându-se toți, au trimis la dânsul o fecioară tânără, ca să-l poată înșela spre amestecarea necurată; iar necurata fecioară cuprinzându-l și sărutându-l, ba încă lucrul cel mai de rușine, ce mi-e greu a-l spune, căutând părțile cele ascunse ale trupului său, îl îndemna spre păcatul cel necurat; dar ce a făcut viteazul pătimitor, care suferise atâtea chinuri?

Văzându-se amăgit de patimă și simțind tulburarea trupului întru sine, a strâns tare cu dinții limba sa, a tăiat-o și a aruncat-o în obrazul desfrânatei și îndată cu durerea cea mare a potolit patima; iar cu sângele a umplut obrazul și hainele acestei femei și astfel, cu darul lui Hristos, a biruit amăgirea.

Încă și pe un alt tânăr care era neclintit în credința creștinească, după multe chinuri, l-au uns cu miere peste tot trupul gol și l-au pus în arșița soarelui, având mâinile legate la spate, ca rănindu-se de albine, de viespi și de gărgăuni, să fie silit a jertfi idolilor; dar răbdătorul de chinuri cel viteaz, deși era rănit peste tot trupul și plin de sânge, încât nici chip de om nu avea, de Hristos nu s-a lepădat.

Acestea văzând eu, iar bărbatul sorei mele mâniindu-se mai mult, încât nici lacrimile sorei, nici legătura rudeniei n-au putut să-l domolească, i-am lăsat aceluia toate și am fugit în această pustietate; apoi venind încet, povățuindu-mă de Dumnezeu până aici, am aflat această peșteră, în care aveam și apă înăuntru și cunoscând că Dumnezeu mi-a dat acest loc spre petrecere, m-am sălășluit aici și petrec având hrană de finice, iar haina din frunze”.

Sfântul povestind acestea, iată a zburat un corb aruncându-i o pâine întreagă, pe care punând-o înaintea lor încetișor, a zburat în văzduh. Atunci, fericitul Antonie minunându-se de aceasta, Sfântul Pavel a grăit: „Iată, Domnul a trimis prânz, nouă, robilor săi, fiind milostiv și iubitor de oameni. Iată, sunt 70 de ani de când primesc jumătate de pâine, iar de la a ta venire Domnul Hristos a îndoit merticul ostașilor Săi. Deci, luând sfinții acea pâine, se invitau unul pe altul ca s-o binecuvânteze și s-o frângă, unul pe altul mai mare făcându-se cu cinstea.

Sfântul Pavel cinstea pe Cuviosul Antonie ca pe un oaspete, iar Cuviosul Antonie cinstea pe Sfântul Pavel ca pe stăpânul casei și ca pe unul mai bătrân cu anii; și era între dânșii întrecere de iubire. Apoi, fericitul Pavel a apucat pâinea de o parte, iar pe cealaltă parte a pus-o în mâinile părintelui Antonie și îndată pâinea singură s-a frânt prin mijloc și fiecare și-a luat partea sa.

Drept aceea, șezând lângă izvor, robii lui Hristos au mâncat și s-au săturat, și au băut din izvorul acela apă curată și foarte dulce; după aceea, făcând mulțumire, au șezut iarăși și au vorbit toată noaptea până dimineața. Iar făcându-se ziuă, Sfântul Pavel a zis prietenului Antonie: „De mult mi-a arătat Dumnezeu mie, frate, că sălășluiești în părțile acestea și voiam să te am slujitor cu mine, ca împreună să slujim sfântului nostru, dar fiindcă vremea adormirii mele a venit, pe care totdeauna am așteptat-o, dorind ca să viețuiesc cu Hristos, de aceea Domnul te-a trimis la mine, ca să îngropi smeritul meu trup și să-l dai pământului”.

Acestea auzind Antonie, tânguindu-se cu lacrimi, zicea: „Nu mă lăsa, părinte, singur, ci primește-mă împreună călător cu tine”. Iar el a zis: „Nu ți se cade să cauți singur ale tale, ci pe cele ce sunt ale aproapelui; deci, de folos îți este ca, lepădând greutatea trupului, să urmezi Mielului la ceruri; apoi și celorlalți frați le este de folos, ca de la tine încă să se mai povățuiască și să se mai întărească; dar te rog spre a te sârgui și a merge în mânăstirea ta și să-mi aduci mantia pe care Atanasie episcopul ți-a dăruit-o, ca să învelești cu aceea trupul meu”. Aceasta o dorea fericitul Pavel, nu că acea mantie îi trebuia – pentru că nu se îngrijea dacă trupul se va îngropa gol sau acoperit, căci în pământ putrezește, el care atâta vreme cu frunze de finic se îmbrăca, – ci, ca fără tulburare, sufletul lui să iasă din trup, de aceea îl trimitea la mânăstire pe părintele Antonie.

Drept aceea, Antonie s-a minunat auzindu-l pe el grăind despre Atanasie și despre mantia aceluia, ca și cum vedea pe Însuși Hristos în Pavel și pe Dumnezeu care locuia într-însul cinstind; apoi nimic mai mult nu îndrăznea a răspunde, ci tăcând și lăcrimând, i-a sărutat fața și mâinile și se sârguia a săvârși porunca; deci, chiar nevrând, a pornit la mânăstire, deși era obosit cu trupul, iar cu duhul biruia anii bătrâneților sale. Venind el în chilia sa, l-au întâmpinat cei doi ucenici ai lui, zicându-i: „Unde ai zăbovit atâta vreme, părinte?” Iar el a răspuns: „Vai mie, fiii mei, vai mie păcătosului, care sunt numai de formă monah și numai nume de monah port; dar am văzut pe Ilie, am văzut pe Ioan în pustie, cum și pe Pavel în Rai l-am văzut”.

Deci, vrând ucenicii ca să audă ceva mai mult de la dânsul și rugându-l ca cu încredințare să le spună lor despre aceasta, el punându-și mâna la gură, a zis: „La tot lucrul este vreme, adică vreme a grăi și vreme a tăcea”. Apoi, luându-și mantia și hrană de cale neluându-și, iarăși a ieșit, alergând degrab în pustie, vrând să apuce viu pe sfântul, pentru că se temea ca nu cumva zăbovind el, Sfântul Pavel să-și dea datoria Domnului fără de dânsul.

Iar a doua zi, la al treilea ceas, mergând Avva Antonie, a văzut în văzduh cetele îngerești și soboarele proorocilor și ale apostolilor, iar în mijloc era sufletul Sfântului Pavel, mai curat decât soarele, suindu-se spre cer; atunci îndată a căzut la pământ și presărându-și capul cu nisip, se tânguia și striga: „Pentru ce, Pavele, m-ai lăsat? Pentru ce te duci fără sărutarea cea de pe urmă? Atât de târziu te-ai făcut cunoscut mie și atât de repede ai plecat de la mine?”.

Pe urmă, fericitul Antonie adeverea că a trecut cu atâta grăbire pe cealaltă cale, ca și cum ar zbura prin văzduh înaripat, încât nici călcarea pe pământ n-o simțea de alergarea cea repede, și îndată s-a aflat în peșteră; acolo văzând pe sfântul cu genunchii plecați și cu mâinile în sus ridicate, apoi având capul drept în sus, socotea că este viu și face rugăciune și stătea cu dânsul împreună. Dar trecând un ceas, și de vreme ce nu auzea glasul cel de rugăciune, nici obișnuitele suspinuri, s-a apropiat de dânsul și l-a aflat mort; deci, a înțeles că trupul sfântului bărbat dă și după moarte datornica închinăciune.

Cu multă plângere și tânguire sărutând sfântul lui trup, l-a învelit cu mantia cea adusă și a început a cânta psalmii cei cuviincioși de îngropare, după obiceiul creștinesc; și nu se pricepea cum ar putea să îngroape pe sfântul, de vreme ce nu adusese nici o unealtă, ca să sape mormântul și zicea întru sine: „Oare la mânăstire să mă întorc după unelte, cale de trei zile, sau aici să rămân? Dar nimic fără unelte nu pot să fac. Deci, voi rămâne aici și voi muri, precum se cade, lângă ostașul Tău, Hristoase, și căzând, îmi voi da răsuflarea cea de pe urmă alături de el”.

Unele ca acestea gândindu-le el cu mintea, iată doi lei din pustia cea mai dinăuntru veneau răcnind, ca și cum plângeau pentru lipsa sfântului. Iar Antonie mai întâi s-a înfricoșat puțin, după aceea văzând pe fiare blânde ca mielușeii, tăvălindu-se lângă trupul sfântului și arătând jalnică tânguire, se mira de bunul obicei al fiarelor acelora; iar ei au început cu unghiile lor a săpa pământul și săpând groapa destul, iarăși au venit la trupul sfântului, ca și cum i-ar fi dat cea mai de pe urmă sărutare; apoi, venind la Cuviosul Antonie, îi lingeau mâinile și picioarele lui, ca și cum cereau rugăciune și binecuvântare de la dânsul. Iar cuviosul lăuda pe Hristos, căci și fiarele slăvesc pe Dumnezeu, și zicea: „Doamne, fără de a Cărui voie nici frunza din copac și nici una din păsări nu cade pe pământ, dă fiarelor acestora binecuvântarea Ta, precum știi Tu”. Și făcând cu mâna, le-a poruncit să se ducă în pustie.

Deci, ducându-se fiarele, Avva Antonie a îngropat cinstitul trup al Sfântului și Cuviosului părinte Pavel, întâiul viețuitor al pustiei, care avea anii vieții lui o sută și treisprezece. După îngroparea sfântului, Avva Antonie a petrecut noaptea următoare deasupra mormântului lui, plângând și rugându-se. Iar a doua zi, întorcându-se la mânăstirea sa, a luat haina Sfântului Pavel cea împletită cu frunze de finic și venind în chilia sa, a spus toate cu de-amănuntul ucenicilor săi, spre folos. Iar haina aceea de frunze de finic atât de mult o cinstea, încât numai de două ori se îmbrăca cu dânsa, la praznicul Sfintelor Paști și în ziua Cincizecimii.

Cu ale acestor Cuvioși părinți, Pavel și Antonie și cu sfintele lor rugăciuni, ne rugăm să ne învrednicească și pe noi în partea plăcuților Săi, Hristos Dumnezeul nostru, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine cinste și slavă, în veci. Amin.

Cuv. Ioan cel sărac pentru Hristos, care s-a mai numit și Colibasul

În vremea împărăției dreptcredinciosului împărat Leon cel Mare (457-474), era în Constantinopol – care se numește Roma cea nouă -, un om cu dregătoria de stratilat (general), bogat și cinstit, anume Eutropiu, având de soție pe Teodora. Acela avea trei fii, dintre care pe doi i-a pus în slujba împărătească și cinstite dregătorii le-a mijlocit, iar pe al treilea, cel mai mic, anume Ioan, l-a dat la învățătura cărții și la toată înțelepciunea cea retoricească și a filozofilor.

Fiind copilul Ioan de 12 ani, s-a arătat isteț la minte, mai mult decât toți vârstnicii săi, încât chiar și dascălii se minunau de istețimea lui și de înțelegerea lui cea desăvârșită, fiind tânăr de vârstă. Și nu numai la cea din afară, ci și la cea duhovnicească filozofie se arăta ales ucenic.

Căci lucrând întru dânsul Sfântul Duh, era blând, fără răutate și smerit, iar când îi prisosea vreme de la învățătură, se îndeletnicea, nu cu jucării copilărești, precum este obiceiul tinerilor, ci întru citirea cărților celor de Dumnezeu insuflate. Apoi, la bisericile lui Dumnezeu cu sârguință alerga la rugăciune, pentru că inima lui se înfierbânta cu văpaia dumnezeieștii dragoste, și în cugetul lui se aprindea foc.

Așa sârguindu-se el spre dumnezeiasca slujbă, s-a întâmplat de a intrat un monah în casa în care fericitul Ioan învăța și pe care văzându-l copilul l-a întrebat, zicând: „De unde ești, părinte, și unde mergi?”. Iar monahul i-a răspuns: „Din Mânăstirea Neadormiților sunt și merg la Ierusalim, ca să mă închin Sfintelor Locuri”. Mânăstirea aceea a Neadormiților, Achimiților, era în Bitinia, în partea Răsăritului, care este în Asia Mică, zidită de fericitul Marcel. Și aprinzându-se Ioan cu duhul, a început a-l întreba despre viața monahicească, de rugăciune și de post, de cântarea cea neadormită, cum și de alte nevoințe și osteneli, care cuvinte îi păreau lui Ioan mai dulci decât mierea.

Monahul văzând pe copil cinstit și înțelept, i-a spus cu de-amănuntul obiceiurile și rânduielile mânăstirii sale, iar Ioan ascultând cu luare-aminte povestirile monahului, i-a zis: „Părinte, te vei întoarce iarăși în mânăstirea ta sau vei rămâne la Ierusalim?” Monahul i-a răspuns: „Am poruncă de la egumenul meu să mă întorc; deci de va voi Domnul, închinându-mă la Sfintele Locuri, mă voi întoarce”. Atunci Ioan apucând de mâna dreaptă pe monah, i-a zis: „Părinte, un cuvânt duhovnicesc am să-ți spun”. Și ducându-l la un loc deosebit, i-a zis:

„Ascultă-mă, părinte, mă rog ție, ca milostiv să fii mie, căci am mare trebuință să scap de lumea asta mult tulburătoare și să slujesc lui Hristos; dar părinții mei gândesc de mine altfel, pentru că mă iubesc mai mult decât pe frații cei mai mari; ei se îngrijesc de mine pentru o dregătorie mare și vor să mă căsătoresc, iar eu ascultând de multe ori cuvântul lui Dumnezeu în biserică și citind singur cărțile, am înțeles că toate cele ale lumii sunt deșarte, afară de una care este de folos, ca adică lepădându-mă de lume, să slujesc lui Hristos în chipul cel monahicesc; deci, te jur pe Dumnezeu cel ce voiește mântuirea noastră, ca, întorcându-te, să mă iei de aici și să mă duci în mânăstirea ta”.

Auzind acestea monahul și cunoscând într-însul chemarea dumnezeiască, a făgăduit cu jurământ, ca, întorcându-se, să-l ia; și așa s-au despărțit.

După ducerea monahului aceluia la Ierusalim, fericitul Ioan dorind să fie următor vieții evanghelicești, a rugat pe părinții săi a-i scrie o Evanghelie, din care să poată învăța cuvintele lui Hristos și a face lucruri plăcute Lui. Părinții, văzând asemenea dumnezeiască osârdie a fiului lor spre Sfânta Scriptură, se bucurau foarte, și îndată au găsit un bun scriitor, ca să scrie frumos o Evanghelie; apoi au ferecat-o cu aur și au împodobit-o cu pietre scumpe, ca nu numai dulceața cuvintelor lui Hristos, scrise înăuntru, să atragă pe fiul lor cu osârdie la citire, dar și podoaba cărții din afară. Și așa pregătindu-i Evanghelia, i-au dat-o, iar el luând-o, cu dragoste o citea cu luare-aminte și se îndulcea cu inima de cuvintele lui Hristos și din zi în zi se aprindea de mai mare dragoste de Dumnezeu, așteptând cu osârdie pe monahul acela de la Ierusalim, căruia îi descoperise taina inimii sale.

Trecând multe zile, a venit monahul cel așteptat și văzându-l Ioan, s-a bucurat foarte. Și i-a zis monahul: „Iată, fiule, m-am întors pe la tine, precum am făgăduit, ca să te iau la mânăstire, de vei voi”. Fericitul Ioan a răspuns: „Mulțumesc lui Dumnezeu că te-ai întors sănătos și m-a învrednicit a te vedea iarăși pe sfinția ta; deci, iată eu sunt gata de drum, dar ce să facem dacă nu vor voi părinții mei să mă lase, pentru că știu pe maică-mea jalnică și când va auzi că voiesc să mă duc de la dânșii, va umplea pământul cu lacrimi și mă va opri cu sila și astfel îmi va curma dorința mea.

Deci, mă rog ție, părinte, să ieșim de aici în taină, ca să nu știe nimeni din cunoscuții mei despre plecarea mea și să nu-mi priceapă drumul”. Monahul a zis: „Să facem așa cum voiești, fiule, ca să împlinească Dumnezeu dorința inimii tale”. Și așa s-au dus spre malul mării, la limanul corăbiilor și, găsind o corabie, au rugat pe cârmacii ei să-i ducă la locașul Neadormiților; iar cârmaciul cerea de la dânșii aur mult pentru chirie, căci zicea: „Eu aștept până ce-mi va umple cineva corabia cu multă marfă, ca de acolo să-mi iau obișnuita chirie”. Ioan l-a întrebat: „Câtă chirie iei pentru corabia ta încărcată?” Cârmaciul răspunse: „O sută de galbeni iau!” Ioan i-a zis: „Frate, să aștepți trei zile și eu voi închiria corabia ta”.

Apoi, sfătuindu-se cu dânsul, s-a dus. Iar Ioan a zis către monah deosebit: „Chiria corăbiei este mare, iar mie a mă duce de la părinți și a nu fi știut de dânșii, îmi este mult mai bine; deci, voi merge la părinți și voi ruga să-mi dea aur, ca pentru o trebuință oarecare”. Monahul i-a răspuns: „Mergi, fiule, și Domnul să-ți îndrepteze capul tău cel bun după voia Sa”.

Deci, mergând Ioan în casa sa, a zis către mama sa: „Doamnă, maica mea, un dar voiesc să cer acum de la voi, dar nu îndrăznesc”. Maică-sa i-a răspuns: „Cere, fiul meu, tot ce dorești”. Ioan a zis: „Toți vârstnicii mei care învață cu mine nu odată sau de două ori, ci de multe ori m-au chemat cu dânșii la masă, iar eu niciodată nu i-am chemat la mine și nu le-am răsplătit cinste pentru cinste; de aceea, mă rușinez foarte mult și nu mai pot de acum nici la școală să mă duc; deci mă rog vouă să-mi dați atâția bani cât să ajungă pentru facerea ospățului prietenilor mei”. Maică-sa i-a răspuns: „Așteaptă, fiule, până dimineață și voi spune tatălui tău ca să-ți dea cele de trebuință”.

Deci a spus bărbatului său toate cuvintele lui Ioan, iar el iubind foarte mult pe fiul său, i-a dat 100 de galbeni. Aceasta s-a făcut cu rânduiala lui Dumnezeu, ca scopul cel bun al sfântului copil să fie întru săvârșire. Drept aceea, tatăl dând aurul fiului, a pus lângă dânsul o slugă credincioasă, poruncindu-i, ca dinadinsul să ia aminte, ca să nu risipească ca un copil pe lucruri netrebuincioase aurul ce i s-a dat. Ioan luând cei 100 de galbeni și pe slugă, s-a bucurat și s-a dus cu dânsul la țărm, zicând: „Să căutăm pește bun să cumpărăm”. Și apropiindu-se de corabie, a trimis pe slugă la școală, zicând : „Du-te să vezi, dacă s-au adunat copiii și să te întorci iarăși la mine.

Ducându-se sluga, Ioan a intrat în corabie cu monahul și dând chiria, a pornit de la țărm. Ioan a luat cu el și Evanghelia pe care i-o făcuseră părinții, și citind-o, se mângâia. Întorcându-se sluga de la școală, căuta pe Ioan la mal și nu l-a găsit; apoi, socotind că era acasă, s-a dus la părinții săi, care întrebau de Ioan și îndată au început a-l căuta pretutindeni multe zile, nu numai în Constantinopol, dar și în locurile de prin jur, însă nu l-au găsit nicăieri; deci, s-a făcut plângere și tânguire mare în casa lui Eutropiu, pentru Ioan, iubitul lor fiu.

Mergând Ioan pe mare, Dumnezeu i-a sporit calea, pentru că a scos vânturi din vistieriile Sale și le-a poruncit să sufle spre ajutorul corăbiei, apoi degrabă a sosit la sfântul locaș al Neadormiților; în care intrând, a spus monahul acela egumenului și fraților toate cele despre tânărul Ioan, strălucirea și bunul neam al părinților lui, dragostea lor către dânsul, boieria cea mare și nunta ce se aștepta, spunând apoi cu câtă credință și osârdie caută să se îmbrace în chipul monahicesc și să slujească Domnului.

Egumenul văzând pe băiat foarte tânăr, i-a zis lui: „Fiule, nu vei putea suferi ostenelile și postirile monahicești, căci ești încă tânăr, și la noi este obiceiul, ca să nu călugărim îndată pe cel ce vine, ci mai întâi să-l ispitim multă vreme, de cumva nu se află leneș și răzvrătit; deci, de vei voi ca să fii monah la noi, se cade ție ca mai întâi fără chipul monahicesc să fii aici destulă vreme, să privești la viața noastră și să te ispitești pe tine însuți de vei putea un jug ca acesta să-l porți sau nu. Iar fericitul Ioan a căzut la picioarele egumenului cu multe lacrimi, zicându-i: „Rogu-mă ție părinte, ca astăzi să mă călugărești pe mine, să nu cauți la tinerețele mele, ci la osârdnica mea dorire; căci cu toată inima doresc să mă îmbrac în chipul cel îngeresc al vostru. Deci, nu trece rugăciunea mea, ci pentru Preasfânta cea de o ființă și de viață făcătoarea Treime, primește-mă și mă numără în ceata monahilor”. Egumenul văzând o dorire ca aceasta a lui și lacrimile, și înainte văzând darul Sfântului Duh ce avea într-însul, îndată l-a primit și l-a tuns, poruncindu-i a petrece în mânăstireștile ascultări și a se povățui de iscusiți bătrâni.

Câștigându-și dorirea, toate cele poruncite lui cu sârguință și cu smerenie le făcea, și îndreptându-se întru nevoințele monahicești din zi în zi și din putere în putere sporea; apoi, în scurtă vreme atât de mult a sporit în faptele bune, încât a întrecut și pe ceilalți monahi, călugăriți mai dinainte, și tuturor s-a făcut chip de neîncetată rugăciune către Dumnezeu, de ascultare fără cârtire, de postirea cu răbdare și fără măsură; pentru că adeseori se ținea numai cu împărtășirea preacuratelor și de viață făcătoarelor lui Hristos Taine, iar altceva nimic mai mult nu gusta în multe zile, încât și egumenul se minuna și zicea către dânsul: „Fiule, fiind tânăr, pentru ce ți-ai luat asupră-ți osteneli ca acestea? Ferește-te ca nu slăbind cu trupul din postul cel fără de măsură și vătămându-ți sănătatea ta, nelesnicios să te faci spre nevoințele viitoare și spre slujba măririi lui Hristos”. Iar el, cu obișnuita smerenie închinându-se, răspundea: „Iartă-mă, sfinte părinte, pe mine netrebnicul rob și te roagă pentru mine leneșul, ca să-mi dea Domnul să încep nevoința și să-mi întărească neputința mea”.

Astfel nevoindu-se fericitul Ioan șase ani, în locașul acela, s-a sculat asupra lui vrăjmașul diavol, urâtorul binelui, vrând să-l slăbească întru nevoințe, să întindă curse picioarelor lui, și să-l împiedice dintr-o alergare bună ca aceea, în calea poruncilor Domnului; drept aceea, i s-a făcut dor de părinții săi, încât de jale i se cuprinse inima, aducându-și aminte de dragostea cea mare a tatălui și a maicii, pe care o aveau către dânsul, și-i zicea gândul: „Ce fac acum părinții tăi fără tine? Cât de mult necaz, întristare și plângere au pentru tine, căci te-ai dus neștiut de ei? Tatăl plânge, maica se tânguiește, frații se întristează, rudeniile și vecinii doresc de tine și toată casa tatălui tău este în mâhnire pentru tine”.

Încă îi aducea aminte vicleanul de bogăția și slava părinților, de cinstea fraților lui și de diferite feluri de deșertăciuni lumești îi aducea lui aminte; ziua și noaptea neîncetat îl tulbura cu gânduri ca acestea, încât acum slăbise cu trupul și abia era viu; pe de o parte, pentru înfrânarea cea mare și nevoințele monahicești, iar pe de alta, pentru tulburarea gândurilor, se uscase ca un vas de lut virtutea lui și trupul lui era ca o trestie de vânt clătinându-se.

Egumenul, văzându-l slăbind, i-a zis: „Au nu ți-am spus eu ție, fiule, că Dumnezeu nu cere de la robii Săi osteneală fără măsură, ci voiește ca fiecare după puterea sa să-i slujească Lui întru slava numelui Său celui sfânt? Iar tu, fiule, nu m-ai ascultat și iată acum ai slăbit postind fără măsură și ridicând sarcină mai mare decât puterea ta”. Răspuns-a Ioan: „Nu postul m-a uscat părinte, nici nevoința m-a slăbit pe mine, ci gândurile cele aduse de la vicleanul, prin care mă tulbură de multă vreme ziua și noaptea”.

Apoi a mărturisit egumenului toate gândurile sale despre părinți și despre casă. Iar egumenul a zis lui: „Au nu ți-am spus, fiule, de la început, că nevoințele monahicești sunt mari, ostenelile multe și ispitele vrăjmașului nespuse?” Acestea zicându-le egumenul, a lăcrimat și a plâns destul pentru Ioan. Iar Dumnezeu Cel ce toate le rânduiește spre folos prin oarecare tăinuită încredințare, a pus gând în inima egumenului ca să nu oprească pe Ioan a merge la părinți, pentru că avea să facă minunate întru dânsul voile Sale; deci, egumenul a binecuvântat pe Ioan ca să meargă unde va voi și l-a învățat să se ferească cu dinadinsul de cursele vrăjmașului, ca să fie calea lui fără prihană. Iar Ioan a zis: „Deși la părinții mei mă voi duce, însă și acolo cu ajutorul lui Dumnezeu și cu rugăciunile voastre voi sfărâma capul vrăjmașului meu și neputincios îl voi arăta pe el”.

Deci, a mers în chilia sa, ca să se pregătească de drum; și nu alta era pregătirea lui fără numai rugăciunile, lacrimile, suspinurile, plecările genunchilor, ca să nu-l dea Domnul spre bucuria vrăjmașului, ci singur să-i îndrepte calea după voia Sa cea bună și desăvârșită, precum știe și precum voiește.

A doua zi, venind la egumen, îl ruga pe el căzându-i la picioare, ca să nu se mânie asupră-i pentru ieșirea lui din mânăstire, ci să-i dea împreună cu binecuvântarea cea părintească și sfintele sale rugăciuni în călătorie. Atunci egumenul a adunat pe toți frații la sine și le-a spus că Ioan voiește să se ducă de la dânșii; deci le-a poruncit să se roage pentru dânsul. Iar Ioan a zis către frați: „Știu că diavolul voiește să mă scoată din locul acesta sfânt, pentru vederea părinților mei, însă nădăjduiesc spre Dumnezeu și spre sfintele voastre rugăciuni, că și pe părinți voi vedea și peste diavolul voi trece cu picioarele mele, iar înșelăciunea lui o voi călca”.

Mergând toți în biserică, au făcut rugăciune cu lacrimi pentru Ioan. Egumenul binecuvântându-l, a zis: „Mergi, fiule, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh și ai cu tine pe Domnul nostru Iisus Hristos, împreună călătorind și îndreptându-ți calea după a Sa voie”. La fel și toți părinții ridicându-și mâinile lor, l-au binecuvântat și pe toți sărutându-i, le-a zis: „Mântuiți-vă, părinților și fraților, mântuiește-te și tu însoțire binecuvântată, mântuiți-vă bunilor nevoitori, cei ce cu dragoste m-ați primit întru însoțirea voastră, de care acum mă lipsesc, nevrednic fiind să viețuiesc cu niște oameni ca aceștia plăcuți ai lui Dumnezeu”. Deci, acestea zicându-le, a ieșit din mânăstire și a mers în calea sa.

Ducându-se depărtare de o stadie, s-a uitat înapoi și văzând mânăstirea, a plâns cu amar. Apoi, căzând în genunchi, se ruga lui Dumnezeu, tânguindu-se și udând pământul cu lacrimile. Și după rugăciunea cea multă sculându-se, iarăși s-a dus, încredințându-se pe sine lui Dumnezeu, spre a Lui purtare de grijă și apărare. Iar în cale i s-a întâmplat a vedea un om sărac, îmbrăcat în zdrențe, către care Sfântul Ioan a zis: „Te văd frate, că ai haină veche și foarte ruptă; deci mă rog ție ca să mi-o dai mie, iar tu să iei pe a mea, căci este mai bună”. Săracul s-a bucurat de aceasta și îndată dezbrăcându-și haina cea ruptă, a dat-o lui Ioan, iar Ioan i-a dat în locul ei haina sa cea bună.

Apropiindu-se fericitul Ioan de Constantinopol, a văzut casa părinților săi și s-a aruncat cu fața la pământ, rugându-se și zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu mă lăsa pe mine”. Atunci era seară și a așteptat fericitul Ioan la acel loc, până ce s-a făcut noapte. La miezul nopții, venind înaintea porții părinților săi, iarăși s-a aruncat la pământ, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, iată casa părinților mei, pe care am dorit s-o văd, dar să nu pierd pentru dânsa din darul Tău, mă rog Ție, Stăpâne: trimite-mi de sus ajutor și putere, ca să biruiesc pe diavolul și să nu mă lași biruit și ispitit de el, ci să faci ca în acest loc să-mi sfârșesc bine viața mea”. Astfel rugându-se, a petrecut până la ziuă.

Apoi, făcându-se ziuă, s-au deschis porțile și a ieșit vătaful casei, care era mai mare peste ceilalți slujitori, și văzând pe sărac îmbrăcat în zdrențe, i-a zis lui: „Cine ești tu și de unde vii? Pentru ce ai îndrăznit a veni aici? Să te duci de aici degrabă, că iată stăpânii mei vor să iasă”. Fericitul Ioan a zis către dânsul cu smerenie: „Iată, precum mă vezi, sunt om sărac, neavând unde să-mi plec capul; deci mă rog ție, stăpânul meu, milostiv să-mi fii și să nu mă gonești de aici, ci să mă lași în gunoiul acesta, pentru că eu nu voi face nici un rău nimănui; iar tu vei câștiga de la Dumnezeu milă, de mă vei milui și nu mă vei împiedica să rămân aici”. Atunci, sluga milostivindu-se spre dânsul, l-a lăsat acolo. După puțină vreme, au ieșit părinții lui din casă, mergând la palatul împărătesc; văzându-i pe ei fericitul, cu totul s-a umplut de lacrimi și a zis în sine: „Iată, cu voia lui Dumnezeu văd pe părinții mei, dar nu te vei bucura diavole, pentru că, cu darul Domnului meu, întru nimic socotesc săgețile tale cele înfocate asupra mea”.

Apoi, suspinând, iarăși a zis către Dumnezeu: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu mă lăsa până în sfârșit”. Și a petrecut acolo într-un unghi ce era lângă porți, zăcând în gunoi, ca Lazăr și ca Iov. Iar tatăl său, văzând pe nevoiașul sărac zăcând lângă porți, a început a-i trimite din masa sa bucate, zicând: „Mare este răbdarea săracului acesta, că rabdă gerul și zăduful, frigul și ploaia, fără acoperământ; cu adevărat a unuia ca acesta este Împărăția cerului. Și puternic este Dumnezeu ca și pe noi să ne mântuiască prin el; deci, pentru aceea l-a trimis la noi, ca, făcându-i milă, singuri să ne învrednicim a fi miluiți de Dumnezeu; și cine știe de nu într-o sărăcie ca aceasta petrece iubitul nostru fiu Ioan, despre care nu știm unde se află? Deci, să facem săracului acestuia aceea ce am voi ca să facă cineva fiului nostru”.

Într-una din zile a ieșit maica lui afară din curte și, văzând pe Ioan săracul în zdrențe întinate tăvălindu-se prin gunoi, s-a scârbit de el foarte mult și a zis către slugi: „Luați pe omul acesta urât, pentru că nu pot umbla, cât îl voi vedea pe aici”. Și îndată, luându-l slugile, l-au dus într-alt loc, iar fericitul privea de departe spre poarta tatălui său. Odată, văzând pe vătaful casei ieșind pe poartă, l-a chemat la sine și i-a zis: „Rogu-mă ție, stăpânul meu, precum din început ai făcut milă cu mine, așa și acum milostivește-te spre mine și fă-mi o colibă mică, ca să nu mă vadă stăpâna voastră și apoi să am și puțin acoperământ”.

Vătaful, ascultându-i rugămintea, i-a făcut degrab o colibă, nu mare, întru care petrecea sfântul, rugându-se neîncetat. Și în toate zilele tatăl lui îi trimitea hrană, pe care el cu mulțumire primind-o, o împărțea la alți săraci, care veneau la dânsul, iar el în foame și sete petrecea întotdeauna și și-a uscat trupul său de înfrânarea cea mare și de atâta post, încât era cu putință a-i număra alcătuirea oaselor. Într-o răbdare ca aceasta a petrecut Cuviosul Ioan trei ani, nespunând părinților săi cum că el este fiul lor.

După trei ani, prea bunul și iubitorul de oameni, Domnul nostru Iisus Hristos, căutând spre smerenia și răbdarea robului Său și vrând să pună sfârșit durerilor și ostenelilor lui, i S-a arătat în vedenie, zicându-i: „Bucură-te, Ioane, cel ce te-ai asemănat iubitului Meu ucenic, Ioan feciorelnicul, că ai lăsat toate și întru feciorie curată Mi-ai urmat Mie; iată acum s-a sfârșit alergarea și durerile tale cele multe, că după trei zile vei veni la Mine și întru odihna cuvioșilor te vei sălășlui”. Deșteptându-se Ioan din vedenie, a început cu plângere a se ruga Domnului, zicând: „Mulțumescu-ți Ție, Doamne Dumnezeul meu, că pe mine nevrednicul vrei să mă învrednicești odihnei drepților; dar mă rog Ție Stăpâne, să-ți aduci aminte și de părinții mei și să-i miluiești după mare mila Ta, iar păcatele lor să le cureți, că Tu însuți ești bun și milostiv”.

Astfel rugându-se, a chemat pe slujitorul cel mai înainte pomenit, pe vătaful casei părinților săi și i-a zis: „Dintru început până într-acest ceas mi-ai fost milostiv; deci, rogu-mă ție, stăpânul meu, ca să fii milostiv până în sfârșit, căci un lucru poftesc de la tine, să mergi și să spui stăpânei voastre astfel: „Săracul acela, pe care ai poruncit să-l gonim de la poartă, se roagă ție prin mine, zicând: „Să nu mă defăimezi pe mine, săracul, ci aducându-ți aminte de Stăpânul Hristos, să binevoiești a veni la mine, căci eu am ceva de trebuință să-ți spun”.

Deci, mergând sluga, a spus stăpânei sale cuvintele săracului. Iar ea a zis: „Au doară și săracul are să vorbească cu mine? Eu nici a căuta spre dânsul nu pot, iar el voiește să vorbească cu mine?”. Și a spus bărbatului său despre aceasta, iar bărbatul i-a zis: „Mergi, femeie, să nu te scârbești de săraci, pentru că pe aceștia i-a ales Dumnezeu”. Iar ea nu l-a ascultat și nu voia să meargă. Deci, Cuviosul Ioan iarăși a trimis, zicând: „După trei zile eu mor, iar dacă tu nu voiești să mă vezi și să vorbești cu mine, multă jale vei avea”. Ea nici așa nu voia să-l asculte pe sărac, însă se lupta cu gândul, zicând întru sine: „Ce voiește săracul acela să-mi spună?”. După aceasta, abia s-a hotărât a merge la dânsul, auzind că i se apropiase moartea, vrând să afle ceva nou de la el.

Deci, a ieșit din casă și a poruncit slugilor să-l aducă înaintea sa, pentru că Cuviosul Ioan nu putea să meargă cu picioarele, căci era foarte bolnav; de aceea a fost adus înaintea maicii sale și și-a acoperit fața ca să nu fie cunoscut de dânsa; apoi a început a grăi către dânsa astfel: „S-a sfârșit slujirea ce-mi faceți mie, Doamnă, și s-a pregătit vouă răsplătire pentru milostenie, precum a zis Domnul în Evanghelie: De vreme ce ați făcut unuia dintre acești frați mai mici ai mei, Mie ați făcut. Iar eu ca un sărac, neavând nimic, voi să-ți las o binecuvântare, dar mai întâi te rog să-mi juri că vei face ceea ce îți voi zice și așa vei lua binecuvântarea”. Iar ea cu jurământ a făgăduit că va face ceea ce va zice.

Atunci Cuviosul Ioan a zis: „Rogu-mă, ție doamnă, ca după moartea mea să poruncești să mă îngroape în acel loc unde este coliba mea, și să nu mă acopere cu alte haine decât cu aceste zdrențe în care sunt acum, pentru că sunt nevrednic de un loc mai cinstit și de o îmbrăcăminte mai bună”.

Zicând acestea, a scos din sân Evanghelia și i-a dat-o ei, zicând: „Aceasta să-ți fie ca mângâiere în această viață, iar în veacul viitor să-ți fie bună călătorie, cum și bărbatului tău și stăpânului meu”. Ea, luând Evanghelia, o întorcea într-o parte și într-alta, zicând: „Aceasta este asemenea cu acea Evanghelie pe care bărbatul meu a ferecat-o cu aur pentru fiul nostru”. Deci, alergând, a arătat-o bărbatului său, iar el cunoscând-o, a zis: „Cu adevărat aceasta este pe care am dat-o iubitului nostru fiu. Să-l întrebi de unde o are și dacă nu știe de fiul nostru Ioan”.

Ducându-se amândoi la dânsul, îl întrebară, zicând: „Te jurăm cu Sfânta și de viață făcătoare Treime, să ne spui de unde ai luat Evanghelia aceasta și unde este fiul nostru Ioan?”. Iar de trei ori fericitul, cunoscând că era în ceasul de pe urmă al ducerii sale din acestea de aici, apoi și pentru acele jurăminte, a judecat că este cu dreptate să mărturisească taina cea ascunsă; și suspinând din adâncul inimii sale, a zis, lăcrimând: „Eu sunt Ioan cel căutat de voi și aceasta este Evanghelia aceea pe care mi-ați dat-o, când voiam să mă duc de la voi; eu am fost pricinuitorul mâhnirii voastre, însă Evanghelia dată de voi m-a învățat să iubesc mai mult pe Hristos, decât pe voi, părinții mei, și să iau asupră-mi jugul Lui cel bun”.

Auzind acestea, părinții lui au privit cu dinadinsul trăsăturile feței lui și cunoscând după semn, după glas și după altele asemenea, că el era cu adevărat, au rămas fără de glas mult timp, ca și cum ar fi fost muți; după ce și-au venit în simțiri, nu știau ce să facă mai întâi; să se veselească că l-au aflat, ori să se tânguiască de moartea lui.

Deci, cuprinzându-l și îmbrățișându-l, se căinau și se tânguiau cumplit, zicând: „O! mult dorite și mult chinuite fiule! O! durere a inimii noastre! O! rană a născătorilor tăi! O! acule care ai pătruns astăzi în sufletele noastre! O! cât ai rănit inimile noastre, acum când te-am aflat, mai mult decât înainte, când ai fugit de la noi! Că atunci nădejdea întoarcerii tale ne da oarecare așteptare, ce îndulcea amărăciunea întristării, iar acum ai luat de la noi și această mângâiere a nădejdii și ai întors întru mâhnire acea puțină mângâiere a noastră! Mai bine ar fi fost dacă te-ai fi săvârșit în tăcere și nu te-ai fi arătat că ești viu; atunci n-ai fi făcut rana mai mare, nici patima mai usturătoare. O! aflare mai nenorocită decât pierzarea! O! față dorită, care ai mâhnit atât pe cei ce te-au dorit! Se cădea să te arăți când ai venit, că aveam vreme să ne bucurăm și să ne înveselim de întoarcerea ta, sau măcar să te fi săvârșit așa pe ascuns, să nu fii cunoscut; acum nu știm ce să facem: aflarea ta să o prăznuim, ori de moartea ta să ne tânguim. O, nenorociții de noi, cei mai ticăloși decât toți ticăloșii, noi îl aveam în mâinile noastre și goneam pe acela pe care îl căutam prin toată lumea cu atâta sârguință! O! înconjurare a stelelor! O! soare a tot văzătorule! Ce fel de lucru vezi astăzi? Câte suspinuri, câte bocete și izvoare de lacrimi trebuiesc la o durere ca aceasta nemăsurată; ce piatră, ce fier, care altă fire va fi mai tare a suferi un rău ca acesta neasemuit?”

Acestea și altele asemenea acestora ziceau părinții lui Ioan, vreme de patru ceasuri, și mai ales mamă-sa cea mâhnită și îndurerată, care își aducea aminte de urâciunea și defăimarea ce i-a făcut-o prin necunoștința lui – după cum s-a zis mai sus -, atunci se tânguia cu jale și cu mângâiere, smulgându-și părul capului și bătându-și pieptul și fața. Iar cuviosul slăbind câte puțin, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, fiind pe brațele lor bunul biruitor.

Atunci toată cetatea s-a umplut de mirare și toți îl plângeau și se înspăimântau de atâta răbdare neîntrecută și neurmată a pustnicului. Iar maică-sa, biruindu-se de dragoste, a uitat porunca cuviosului și jurământul cu care se jurase lui, și dezbrăcându-l de haina cea ruptă și veche, l-a îmbrăcat în haine strălucite și scumpe. Dar, o! minune și dor fierbinte către Hristos, că chiar și semnele pătimirilor și luptelor le poftea sihastrul și le avea mai iubite decât cele scumpe de la maică-sa; deci, îndată s-au cuprins mădularele ei de slăbănogire și a rămas cu totul nemișcată. O! vedere străină și prea înfricoșată. Tatăl cuviosului văzând-o slăbănogită și cu totul nemișcată, i-a adus aminte porunca copilului și cum a luat de pe dânsul hainele cele strălucite și l-a îmbrăcat iarăși cu cele rupte, îndată s-a tămăduit maică-sa.

Astfel s-a arătat copilul înțelepțitor al părinților săi, arătând Dumnezeu că nu numai copiii sunt datori a păzi poruncile părinților lor, dar și ei pe ale copiilor lor, când cererile lor vor fi după Dumnezeu. Deci, s-a îngropat viteazul nevoitor chiar în coliba lui, după cum a poruncit, cunoscând ei, că pe cele așa smerite le primește strălucirea corturilor de sus.

Apoi au zidit și o sfântă biserică în locul colibei, pe mormântul cuviosului, și au înzestrat-o cu jumătate din averea lor, iar cealaltă au împărțit-o săracilor, ca să fie și pomul asemenea rodului. Viețuind ei bine și cu viață îmbunătățită, s-au dus în împărăția cerului; și acum se veselesc veșnic cu preacuviosul lor fiu și cu toți sfinții. Apoi au fost și ei îngropați în biserica cea zidită de dânșii pe mormântul fiului lor.

Așa a fost viața Sfântului și Cuviosului Ioan Colibașul; astfel au fost nevoințele și răbdarea lui, care pentru Hristos le-a suferit; aceasta a fost lupta lui cu diavolul, pe care biruindu-l, a luat acum cununa biruinței în cer, în Biserica celor ce prăznuiesc, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine slava, în veci. Amin.

Sf. Mc. Pansofie