Sinaxar 14 ianuarie

  2. /
  3. Sinaxar
  4. /
  5. Ianuarie
  6. /
  7. Sinaxar 14 ianuarie

📑 Cuprins:


🔊 Sinaxar audio:

*Voce : părintele arhidiacon Adrian Maziliţa, sursa: sinaxar.ro

🎬 Sinaxar video:


Cuvioșii Părinți uciși în Muntele Sinai

Șezând odată, zice Amonie, în smerita mea chilie, în părțile Alexandriei, în locul ce se numea Canov, mi-a venit în gând să mă duc în părțile Palestinei, de vreme ce nu puteam suferi, văzând în toate zilele necazurile ce se făceau creștinilor de către chinuitorii cei fărădelege, iar pe Sfântul părintele nostru Petru, patriarhul, fugind și ascunzându-se din loc în loc, neputând cu îndrăznire să-și păstorească turma sa cea cuvântătoare; dar încă am dorit să văd și Sfintele Locuri din Ierusalim și să mă închin acolo unde a umblat Domnul nostru Iisus Hristos și a săvârșit tainele rânduielii Sale.

Deci, m-am dus acolo și m-am bucurat de toate lucrurile Domnului și am mulțumit iubitorului de oameni Dumnezeu că m-a învrednicit a mă închina Sfintelor Locuri, apoi m-am dus în pustie cu alți monahi și, Dumnezeu ajutându-mi, am venit în Muntele Sinai, în timp de 18 zile, și m-am închinat acolo Sfintelor Locuri, unde am petrecut îndulcindu-mă de vederea și de vorbele acelor părinți cu chip îngeresc ai Sinaiului.

Pentru că în toate zilele umblam în chilia fiecăruia din ei pentru folos sufletesc, a căror rânduială a vieții era într-acest chip: în toate zilele ședeau în chiliile lor, liniștindu-se, iar sâmbătă seara spre duminică se adunau toți în biserică și făceau împreună priveghere de noapte, iar dimineața, la Sfânta Liturghie, împărtășindu-se cu Sfintele și de viață făcătoare ale lui Hristos Taine, se adunau fiecare din ei iarăși în chilia sa. Vederea lor era îngerească, pentru că se topiseră trupurile lor de înfrânarea cea mare și de priveghere; căci viețuiau ca niște fără de trupuri, neavând nimic din cele ce s-au obișnuit a aduce plăcere și patimi, nici vin, nici untdelemn, nici pâine, ci puține finice sau muguri de stejar, și cu acelea își hrăneau trupul lor. Numai pentru străini se aflau pâini la locul cel rânduit.

Apoi, nu multe zile trecând, deodată au năvălit asupra părinților acelora mulțime de barbari, care se numeau blemieni și, murind mai marele lor, pe acei părinți pe care i-au aflat în locurile de primprejur, i-au ucis cu nemilostivire; iar câți au fost aproape de vârf, au simțit tulburarea și au fugit departe împreună cu sfântul părinte, egumenul locului, al cărui nume era Dula. Acela era cu adevărat om al lui Hristos, având multă răbdare și blândețe, ca nimeni altul; pentru aceea unii l-au numit și Moise. Și au ucis barbarii aceia pe toți sfinții care au fost în Horeb, în Tefrovil și în Chidar, iar celelalte locuri dimprejurul Muntelui Sinai le-au prădat; apoi, apropiindu-se și de noi, puțin de nu ne-au pierdut, nefiind nimeni să-i oprească.

Dar iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce întinde mână de ajutor celor care Îl cheamă din toată inima, a poruncit să se aprindă o văpaie mare în sfântul vârf al muntelui, și văzând tot muntele plin de fum, și focul suindu-se până la cer, ne-am cutremurat toți, și puțin de n-am pierit de frica celor ce se vedeau, apoi căzând la pământ, ne-am închinat Domnului și ne-am rugat Lui, să treacă primejdia ce era asupra noastră.

Barbarii, văzând focul, s-au înspăimântat și îndată au fugit, aruncându-și armele și lăsându-și și cămilele, pentru că n-au putut măcar un ceas să rabde înspăimântătoarea vedere de foc. Noi văzând acestea, am mulțumit și am slăvit pe Dumnezeu, Care nu lasă până în sfârșit pe cei care Îl cheamă.

Când m-am coborât din vârf, am găsit pe fiecare în locul unde fusese înjunghiat, iar părinții erau omorâți în diferite feluri: 38 cu ucidere de sabie, având pe trupurile lor multe și felurite răni, – al cărora chip de junghiere, cine poate să-l spună? – iar doi erau încă vii, anume Isaia și Sava, răniți foarte rău, încât abia suflau. Îndată am îngropat pe părinții cei înjunghiați, cu mare plângere; iar pentru cei vii am avut grijă. Pentru că cine ar fi fost atât de nemilostiv, care pentru atâția și astfel de părinți să nu fi plâns cu amar, pe bărbații cei cuvioși și cu sfânta cuviință, aruncați la pământ cu umilință? Dintre aceștia unul avea capul tăiat desăvârșit, al altuia abia se ținea de o parte, altul era tăiat în două, altuia îi erau tăiate mâinile și picioarele, altul avea ochii scoși și altul era despicat în două de la cap până la picioare.

Dar cine poate să spună pe rând cele ce am văzut, pipăind trupurile sfinților și îngropându-le! Iar acei doi frați care erau abia vii, zăceau bolind, iar unul dintre dânșii, anume Isaia, sosind noaptea, a adormit în al doilea ceas. Sava a rămas încă viu, de a cărui sănătate era nădejde, pentru că nu era rănit de cumplite răni, și mulțumea lui Dumnezeu de cele ce i se întâmplaseră; însă era cuprins de necaz, că nu s-a învrednicit să moară cu sfinții părinți, drept aceea striga cu jale: „Vai, mie, păcătosul, vai mie cel nenumărat în ceata sfinților părinți, uciși pentru Hristos! Vai mie netrebnicul, cel într-al 11-lea ceas lepădat, cel ce am văzut limanul mântuitoarei împărății și n-am intrat întru dânsa!”.

Apoi se ruga cu umilite cuvinte: „Dumnezeule, Atotțiitorule, Cel ce ai trimis pe Fiul Tău Cel Unul născut spre mântuirea neamului omenesc; Unule, iubitorule de oameni, nu mă despărți de cei mai înainte adormiți sfinți părinți, și cu mine să se împlinească numărul de 40 al robilor tăi. Așa, Doamne, Iisuse Hristoase, binevoiește întru aceasta, căci din pântecele maicii mele Ție Ți-am urmat și pe Tine unul Te-am iubit”. Astfel rugându-se, și-a dat sufletul în mâinile Domnului, a patra zi după uciderea sfinților părinți.

Și încă având noi tânguire și mâhnire în sufletele noastre, iar lacrimile fiind în ochii noștri, a venit un oarecare ismailitean și ne-a spus că în cea mai dinăuntru pustie, ce se cheamă Rait, pustnicii ce o locuiesc, toți sunt uciși de barbari. Și locul acela era departe de noi, cale mai mult de 20 de zile, și care se află aproape de Marea Roșie, unde sunt 12 izvoare de apă, și odinioară erau vreo 17 copaci de finic, precum se scrie în cărțile Numerilor, iar acum s-au înmulțit foarte.

Deci, l-am întrebat pe omul acela cum au fost uciși părinții și care este numărul celor uciși, dar n-a putut să ne spună, de vreme ce și acela auzise de la alții, cum că părinții cei ce locuiau în Rait, toți sunt uciși de la mic până la mare. Trecând nu multe ceasuri, iată că și altul același lucru ne spuse. Iar după puține zile a venit un monah din părinții cei ce au fost acolo, vrând ca să petreacă în Muntele Sinai, despre care știind părintele Dula, egumenul Muntelui Sinai, cu dinadinsul a început a-l întreba; vrând să știe cu încredințare de cele ce s-au întâmplat acolo sfinților părinți, și în ce chip fugind acela, s-a mântuit.

Despre aceea a început fratele a spune: „Eu, părinților, nu am viețuit cu dânșii, decât aproape 20 de ani, iar alții erau acolo de mulți ani; unii erau de 40 de ani, alții de 60 de ani, iar alții aveau 70 de ani în acel loc.

Locul acela este neted și prea potrivit, foarte larg, iar în lungime ca de 70 de stadii. Dinspre răsărit are un munte ca un zid, care s-a întins până la Marea Roșie, acolo mulți sihaștri aveau locuință, după cuvântul apostolului, rătăcind prin pustietăți, prin munți, prin peșteri, și în prăpăstiile pământului. Aproape de munte era biserica lor, întru care în toate Duminicile se adunau bărbații cu adevărat creștini; și, deși erau pe pământ dar cu sufletul și cu viața erau asemenea îngerilor. Pentru că trupurile lor le-au trecut cu vederea, ca pe niște lucruri străine, iar sufletele lor, nu numai cu o faptă bună, ci cu toate le-au împodobit, ale căror pătimiri, chinuri și ispite, aduse asupra lor de diavoli, nu pot a le spune, iubiților, ca și faptele bune ale tuturor. Însă ale unuia sau doi le voi spune spre folos și destul va fi vouă, ca și viața celorlalți părinți s-o înțelegeți, auzind cele ce se vor grăi.

A fost unul dintre ei bătrân, anume Moisi, care din tinerețe a iubit viața monahicească, fiind de neam din cetatea care era acolo aproape, ce se chema Faran; acela era mai înainte egumenul părinților celor ce locuiau acolo, iar anii vieții în călugărie erau 73, petrecând în muntele acela într-o peșteră, care nu era aproape de mănăstire; cu adevărat al doilea Ilie Tesviteanul, pentru că toate cele ce cerea de la Domnul le dădea lui.

Apoi, făcând semne cu puterea lui Dumnezeu și tămăduind toate bolile, pe tot poporul cel ce locuia în hotarele Faranului, ca și pe ismailitenii părților acelora, pe toți i-a făcut creștini; pentru că văzând minunile și tămăduirile ce se făceau de dânsul, au crezut întru Hristos și veneau la Sfânta Biserică, primind Sfântul Botez. După aceea, sfântul părinte pe mulți i-a scăpat de duhuri necurate, căci avea putere asupra diavolilor, cu darul lui Hristos.

Iar de când a început a se liniști acolo, n-a gustat pâine, dar pentru străini ținea la dânsul puțină pâine, pe care i-o dădeau lui oamenii cei ce veneau din Egipt. Iar el singur avea ca hrană puține finice și apă. Ba încă și îmbrăcăminte avea de finic și iubea liniștea foarte mult, ca nimeni altul. Însă cu sârguință și cu blândețe primea pe cei ce veneau la dânsul pentru învățătură.

Somnul lui era ușor și scurt și acela numai după cântarea Utreniei, iar celelalte ceasuri ale nopții le petrecea fără somn. Iar în sfintele cele 40 de zile cu nimeni nu vorbea până în Joia cea Mare. În toate cele 40 de zile îi erau destule spre hrană 20 de finice și un pahar de apă, dintre care de multe ori îi prisosea, până la Sfintele Patimi – precum ucenicul lui ne-a spus nouă.

Deci, odinioară, în sfintele 40 de zile, un om anume Vedian, începător al neamului arabilor, a fost dus la dânsul pentru tămăduire, fiind cuprins de duhul cel necurat. Apropiindu-se de chilia starețului ca la o stadie, l-a aruncat pe el vicleanul duh și a început a striga: „O! la cine mă duceți, pentru că eu nici măcar un ceas n-am putut ca să împiedic și să ispitesc pe înșelătorul acela?”. Acestea zicându-le, a ieșit din el și îndată s-a tămăduit omul și a crezut în Hristos, cu mulți alții, și s-a învrednicit Sfântului Botez mai pe urmă. Apoi multe altele era de trebuință ca să vă spun vouă pentru acel cuvios, dar vremea neajungând, este nevoie a tăcea, căci s-a sfârșit, fiind înjunghiat de barbarii cei ce năvăliseră.

La acest minunat și fericit părinte a fost un ucenic de un nume cu el, – pentru că se chema Moise – din părțile Tebaidei, care a sihăstrit cu dânsul 46 de ani, neschimbând nimic din rânduiala părintelui său, și a fost pildă celorlalți monahi tineri, cu care și eu la început am viețuit; iar pentru cea fără măsură a lui înfrânare m-am despărțit de dânsul; și acesta a fost ucis cu ceilalți sfinți părinți. Ar fi fost așijderea de folos a pomeni și faptele celorlalți părinți; însă pentru scurtimea vremii pe toate lăsându-le, numai de un cuvios încă voi pomeni.

Era între dânșii un părinte anume Iosif, de neam analitean; acela petrecea departe de la mare ca de două stadii, zidindu-și locaș cu mâinile sale, fiind bărbat sfânt cu adevărat, cu toate faptele bune împodobit; iar acolo era de 30 de ani. Ucenicul lui nu era petrecător cu dânsul, ci aproape, într-o altă chilie.

La acest Cuvios Iosif oarecând a venit un frate, ca să-l întrebe ceva, iar când a bătut în ușă și nu i-a răspuns starețul, a privit pe o ferestruică și a văzut pe stareț stând în mijlocul chiliei, fiind ca o flacără de la cap până la picioare; deci, înfricoșându-se și slăbind cu trupul, a fost ca un mort două ceasuri, și deșteptându-se ca din somn, ședea lângă ușa starețului. Iar starețul îndeletnicindu-se întru gândirea la Dumnezeu, nu știa ce se petrecea, și, trecând cinci ceasuri, iarăși fratele acela a bătut și deschizându-i starețul, l-a adus înăuntru și l-a întrebat: „Când ai venit, fiule?” Iar el răspunzând, a zis către stareț: „Sunt patru ceasuri și mai mult de când am venit, dar ca să nu te supăr părinte, n-am bătut până acum”.

Deci a cunoscut fericitul stareț cum că-l văzuse fratele și nimic nu i-a zis lui; ci câte l-a întrebat, i-a spus lui cele folositoare și cu pace l-a liberat. După ducerea acelui frate, a lăsat minunatul stareț chilia sa și s-a făcut nevăzut, temându-se de slava omenească.

După câteva zile, un ucenic al lui, anume Ghelasie, venind în chilia starețului, nu l-a aflat și mult l-a căutat rătăcind prin pustia aceea, însă nu l-a aflat nicăieri; apoi s-a întors în chilia starețului, vărsând multe lacrimi și s-a sălășluit într-însa, ca măcar chilia părintelui văzând-o, să primească puțină mângâiere sufletului său. Deci, a petrecut în chilia părintelui șase ani, iar după acei șase ani, într-una din zile, la nouă ceasuri, a bătut în ușă cineva și, ieșind Ghelasie, a văzut pe părintele său stând afară și s-a mirat de această neașteptată vedere; pentru că i se părea că vede un duh, însă cu bucurie a zis către dânsul: „Fă rugăciune, părinte!” Iar starețul a făcut rugăciune și l-a sărutat.

După aceea a zis către ucenic: „Bine ai făcut, fiule, spunându-mi despre rugăciune mai înainte, pentru că în multe feluri sunt cursele diavolului. Iar fratele a zis către dânsul: „Pentru ce ai voit părinte ca să te desparți de părinți și pe mine, fiul tău, să mă lași? Că iată în mâhnire și în plângere am fost până acum”. Dar starețul i-a zis: „Pricina ducerii mele, fiule, numai Dumnezeu singur o știe. Însă până acum nici din locul acesta nu m-am depărtat, nici pe tine nu te-am lăsat, nici a trecut vreo duminică în care să nu mă împărtășesc cu părinții în biserică, cu sfintele cele fără de moarte Taine ale lui Hristos, Dumnezeul nostru”.

Și se mira fratele cel mai mult, cum umblând printre ei, de nici unul nu se vedea. Și i-a zis lui: „Dar acum părinte, cum ai venit la fiul tău?” Starețul i-a răspuns: „Iată acum, fiule, a sosit vremea ducerii mele către Domnul și am venit ca să mă îngropi”. Și mult vorbind cu fratele despre cele folositoare, și întărindu-l pe el, și-a ridicat mâinile sale către cer și a făcut pentru dânsul o rugăciune; și așa cu pace a adormit întru Domnul.

Apoi, îndată venind fratele, ne-a spus nouă, și adunându-ne cu stâlpări, ramuri și cu cântări multe, l-am dus în biserică, avându-și fața luminată precum a fost de demult a proorocului Moise, și l-am pus cu cei mai dinainte adormiți sfinți și dumnezeiești părinți. Încă și multe altele aveam să vă spun vouă, dar vă las, de vreme ce este vremea să spun cele despre bărbați, pentru că vă văd pe voi că doriți a auzi cum au fost uciși sfinții părinți de către dânșii.

Drept aceea, acei fericiți părinți au fost desăvârșiți, căci au viețuit întru multă sărăcie și necâștigare; apoi cu vitejie au răbdat pentru Domnul necazurile, totdeauna îndeletnicindu-se în rugăciune și în dumnezeiască vedere. Și eram noi acolo toți locuitorii 43. Și iată veniră doi oameni spunându-ne cum că din cealaltă parte de mare, dinspre Etiopia, au venit mulțime de barbari cu corăbiile, care prinzându-ne pe noi care treceam cu caicul (barca), ne-au oprit, zicându-ne: „Să ne duceți la cetate, căci nu vă vom ucide pe voi”.

Iar noi chiar nevrând, am făgăduit, dar căutam vreme când va sufla austrul, ca să plecăm. Însă Dumnezeu ajutându-ne, noi doi am scăpat noaptea cu caiacul din mâinile lor. Și vă spunem vouă aceasta, ca să vă păziți o vreme, ca nu cumva barbarii aceia umblând pe lângă locul acesta, să vă nimerească și să vă ucidă, căci sunt 300 la număr. Noi auzind acestea, ne păzeam, punând străji pe lângă mare, că dacă vor vedea corabia venind, să ne spună. Apoi, făcând priveghere toată noaptea, ne rugam lui Dumnezeu ca să rânduiască cele de folos pentru sufletele noastre. În ceasul întâi al nopții s-a văzut corabia cu pânza ridicată venind spre noi. Dar mirenii câți se aflau împrejurul locului aceluia, ce se numea Faran, s-au pregătit de război, apărându-și femeile și copiii, adunându-se toți bărbații, 200 la număr, afară de femei și de copii; iar noi am alergat la biserica noastră, care era îngrădită cu ogradă.

Sosind corabia aceea la liman cu barbarii, povățuindu-se de corăbieri, au petrecut noaptea sub poalele muntelui de apus, aproape de izvoare. Deci, făcându-se ziuă, îndată barbarii legând pe corăbieri, i-au aruncat afară și numai pe unul l-au lăsat în corabie, împreună cu un barbar, ca să nu se poată duce corăbierul acela cu corabia.

Apoi veniră la izvoare, unde îi întâmpinară bărbații cei de acolo, ieșind la război; de amândouă părțile s-au aruncat săgeți multe. Dar, barbarii fiind iscusiți, au gonit pe bărbații cei de acolo și au ucis dintr-înșii o sută patruzeci și șapte la număr, iar ceilalți din ei au fugit pe unde au putut; iar barbarii luând femeile și copiii îi țineau la ei, nelegiuiții.

După aceasta, ca niște animale sălbatice, s-au repezit spre noi, către ograda mai sus zisă, nădăjduind ticăloșii că vor găsi la noi mult aur; și înconjurând zidurile cetății, strigau fără de rânduială și cu glasuri de barbari ne înfricoșau. Iar noi fiind în cea mai de urmă primejdie și necaz, nu ne pricepeam ce să facem, decât numai spre Dumnezeu strigam, tânguindu-ne.

Unii din noi răbdau acel necaz cu vitejie, alții plângeau și rugându-se, mulțumeau lui Dumnezeu; și unul pe altul mângâindu-se, strigau cu toți împreună: „Doamne miluiește”. Și stând părintele nostru Pavel în mijlocul bisericii, a zis: „Acultați-mă părinților și fraților, pe mine cel păcătos și mai de pe urmă între voi toți; știți cu încredințare toți cum că pentru dragostea Domnului Iisus Hristos ne-am despărțit de lumea cea deșartă și petrecem în această pustie și ne-am învrednicit a purta jugul Lui cel bun, în foame și în sete, umblând în cea mai de pe urmă sărăcie; am defăimat toate cele pământești și deșarte, ca să ne învrednicim a fi părtași împărăției Lui cerești, și acum, afară de aceasta, nimic nu nădăjduim, chiar moartea de ni s-ar întâmpla nouă în ceasul acesta.

Drept aceea, de ar voi Stăpânul nostru, ca degrab să ne libereze din viața cea deșartă și să ne aibă la El, apoi pentru ce să ne mâhnim și să nu răbdăm? Oare nu mai mult ne vom bucura? Pentru aceasta suntem datori a mulțumi și a ne bucura și nicidecum a ne împuțina cu sufletul. Pentru că ce este nouă mai frumos, sau ce este mai dulce decât aceasta, ca adică să vedem slava Domnului și să privim la sfânta Lui față cea dumnezeiască? Aduceți-vă aminte, fraților și părinții mei, cum întotdeauna am fericit și am preamărit pe sfinții mucenici, cei mai dinainte, și unul altuia povesteam pătimirile lor, cum pentru numele lui Hristos au fost chinuiți și doream ca împreună cu dânșii să ne aflăm. Iată acum vremea a sosit, căci dorința noastră se îndeplinește, adică să ne săturăm cu dânșii de așteptarea noastră în veacul ce va să vie; drept aceea, nicidecum să nu vă împuținați, nici să vă tulburați de necaz, nici să vă înfricoșați, ci cu nevoință să vă încingeți cu putere și moartea s-o răbdați cu vitejie; căci Dumnezeu ne va primi cu milostivire în Împărăția Sa”.

Răspunzând apoi cu toții, au zis: „Precum ai grăit, cinstite părinte, așa vom face, pentru că ce vom răsplăti Domnului pentru toate ce ne-a dat? Paharul mântuirii vom lua și numele Domnului vom chema. Apoi Sfântul părintele nostru Pavel, întorcându-se spre răsărit și ridicându-și mâinile spre cer, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule Atotțiitorule, nădejdea și ajutorul nostru, nu ne uita pe noi nevrednicii robii Tăi; ci adu-ți aminte de sărăcia noastră și de necazul nostru, căci s-au smerit sufletele noastre; întărește-ne pe noi în ceasul acesta, Doamne, în vremea primejdiei noastre, primește ca o jertfă bineprimită, întru miros de bună mireasmă, sufletele noastre ale tuturor, căci Ție se cuvine slava și cinstea, acum și pururea și în vecii vecilor”.

Apoi, toți zicând „Amin”, îndată s-a auzit un glas din Sfântul Altar, noi toți auzindu-l astfel: Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi.

Atunci frică și spaimă au căzut peste noi, de glasul acela, și au slăbit inimile și genunchii noștri; căci duhul este osârduitor, precum a zis Domnul, iar trupul neputincios; dar numai fețele noastre le aveam privind spre cer, iar de viața aceasta ne deznădăjduisem.

Iar barbarii, neîmpotrivindu-li-se nimeni, nici oprindu-i, au adus lemne lungi și cu acelea au sărit zidurile ogrăzii; apoi deschizând ușa, au intrat ca niște lupi sălbatici și fiare neîmblânzite, având săbiile în mâinile lor și prinzând un bătrân cinstit, căruia îi era numele Ieremia, care ședea lângă ușile bisericii, au zis către dânsul: „Arată-ne pe mai marele vostru!”. Iar acela privind la ei, a văzut fețele lor negre ca și armele din mâinile lor și a zis către dânșii: „De ce mă îngroziți, vrăjmași ai Hristosului meu? Nimic nu voi arăta vouă despre cele ce mă întrebați”. Acolo aproape era și egumenul.

Barbarii s-au mirat de vitejia bărbatului, care nu s-a temut deloc, ci mai ales i-a ocărât; deci cu mânie legându-i mâinile și picioarele, l-au dezbrăcat, iar cu săgețile i-au săgetat tot trupul fericitului; și astfel nevoindu-se cu vitejie asupra diavolului și capul balaurului călcându-l, mai înainte decât toți cu cunună mucenicească s-a încununat, făcându-se începătură și chip de pătimire bătrânilor și tinerilor.

Deci, auzind acestea sfințitul părintele nostru Pavel, degrabă a ieșit la dânșii, strigând: „Eu sunt cel pe care voi îl căutați”. Și cu al său deget se arăta că însuși el este, pe care aceia îl caută.

Viteazul rob al lui Hristos s-a dat pe sine barbarilor, neînfricoșându-se, nici luând aminte la rănile și chinurile ce erau să-i facă nelegiuiții mai înainte de moarte. Și-l întrebau, zicând: „Spune nouă unde ai aurul tău ascuns?” Iar acela cu cuvânt blând, precum grăia totdeauna, a zis către dânșii: „Să mă credeți că nici un lucru pământesc n-am avut în toată viața mea, decât numai aceste haine vechi, pe care le vedeți pe trupul meu”; și le-a arătat pe acelea cu mâna, ținând îmbrăcămintea sa.

Iar ei cu săgețile tot trupul lui l-au săgetat și capul cu pietre i l-au zdrobit, zicându-i: „Adu-ne averile tale!” Dar după ce l-au chinuit mult și n-au găsit nimic, îndată i-au tăiat capul în două cu sabia, încât atârna de o parte și de alta pe amândoi umerii și multe răni luând pe trupul său, zăcea mort la picioarele părintelui celui mai înainte ucis, fiind al doilea purtător de biruință asupra diavolului. Iar eu, ticălosul, văzând nemilostiva moarte și sângele sfinților vărsat și cele dinăuntru aruncate pe pământ, de frică căutam un loc în care să scap fugind.

Erau acolo, în partea stângă a bisericii, puține ramuri de finic și, pe când barbarii zăboveau la Sfântul părintele nostru Pavel, m-am ascuns sub ramurile acelea, gândind astfel că cu adevărat una din două va fi mie: sau mă voi ascunde și de moarte voi scăpa, sau și pe mine aici găsindu-mă, mă vor ucide. Nelegiuiții barbari lăsând pe cei doi părinți morți, au intrat în biserică răcnind și cu săbiile lor pe toți părinții i-au ucis, pe cei tineri și pe cei bătrâni, cu nemilostivire dându-i la moarte”.

Acestea spunându-ne monahul acela cu suspinare, plângea amar și se tânguia foarte, încât și pe noi, zice Amonie, ne-a pornit spre tânguire și plângere mare; apoi am plâns toți, încât puteai să vezi lacrimile ca pâraiele ieșind din ochii noștri și hainele noastre se udau de multa plângere.

Apoi, acel minunat frate plângând, grăia: „Ce voi zice sau ce voi spune fraților de cele ce au văzut ochii mei, vrednici de multă tânguire?” Era acolo un părinte mare, cu numele Adam, care avea un ucenic tânăr, ca de 15 ani, anume Serghie, pe care îl crescuse din copilărie, și din mică vârstă îl învățase viața monahicească și l-a deprins la luptă și la război împotriva diavolilor. Pe acesta văzându-l barbarii foarte frumos la față și fiind încă tânăr, li s-a făcut milă de dânsul, și nu l-au ucis, ci apucându-l de mână l-au scos afară, vrând ca să-l ia cu ei. Iar tânărul văzând că nu este ucis cu frații și cu părinții, ci că are să fie împreună călător cu barbarii cei fără de lege, se tânguia cu amar; apoi, aprinzându-se cu duhul și toată frica și spaima de la sine lepădând-o, bărbătește a alergat, și, apucând sabia de la un barbar, a lovit pe unul din ei peste umăr, ca măcar astfel să pornească spre mânie pe barbari și să-l ucidă.

Deci, s-a făcut aceea, pentru că de mânie multă umplându-se barbarii, l-au tăiat bucăți. Iar el, zâmbind, striga: „Binecuvântat este Domnul care nu ne-a dat pe noi vii în mâinile oamenilor celor păcătoși”. Aceasta zicând, a adormit întru Domnul. Auzind eu aceasta, m-am rugat Preaînduratului și Iubitorului de oameni Dumnezeu, ca să mă acopere de la fața acelor fără de lege barbari și să le orbească ochii, ca să nu mă vadă, ca măcar eu să îngrop trupurile sfinților.

Drept aceea, tăindu-se sfinții, au umplut toată Sfânta Biserică de sânge, neînfricoșându-se, nici întristându-se deloc, ci mulțumeau lui Dumnezeu de cele ce s-au întâmplat, căci mintea o aveau îndreptată către Stăpânul lor, și, bine viețuind pe pământ, s-au făcut biserică Sfântului Duh, și pe toate cele frumoase și deșarte ale lumii acesteia lăsându-le, lui Dumnezeu au urmat, iar la sfârșit, prin felurite munci, au murit pentru numele Lui.

Iar barbarii aceia, după uciderea părinților, au cercetat toată mânăstirea, socotind că vor afla acolo multă bogăție, neștiind nelegiuiții că sfinții părinți nimic pământesc n-au câștigat, ci, în trup fiind, au viețuit îngerește. Iar acestea făcându-se, măcar că nici o picătură de sânge nu aveam în mine, însă cu totul ca un mort zăcând, socoteam că și ramurile acelea le vor scutura, căutând co-moară; adeseori priveam de sub ramuri, când vor veni la mine și aflându-mă să mă ucidă, ca și pe ceilalți. Deci moartea o aveam înaintea ochilor și mă rugam lui Dumnezeu să mă mântuiască, dacă îi este cu plăcere.

Venind spre ramuri barbarii, au trecut de acolo, întunecându-le Dumnezeu mintea și ochii, lăsând pe sfinții părinți zăcând morți; și, negăsind nimic să ia, s-au întors la izvoare, vrând să se ducă la mare, dar, ajungând acolo, au găsit corabia sfărâmată, căci corăbierul pe care îl lăsaseră s-o păzească, fiind iubitor de Hristos, a tăiat funia corabiei, tăinuindu-se de barbarul care era cu dânsul; dar, fiind vânt, corabia s-a lovit de mal și a pierit, iar corăbierul, ucigând pe barbar, a fugit și s-a ascuns în munți. Barbarii pierzându-și nădejdea, nu se pricepeau ce să facă și cum să se întoarcă în pământul lor, iar de multă mânie, au tăiat cu sabia pe toți robiții pe care i-au avut cu dânșii, pe femei și pe copii, iar după aceea au aprins foc și au ars toți finicii.

Zăbovind ei în acestea, au venit mulțime de bărbați din cetatea Faran, cu șase sute săgetători aleși, pentru că auziseră de uciderea sfinților părinți ce se făcuse în Rait. Barbarii, simțind venirea lor, s-au pregătit de luptă și ducându-se spre mare, au făcut război, pe când răsărea soarele; apoi, slobozindu-se multe săgeți din amândouă părțile, cei ce erau din Faran, fiind mai mulți, au biruit pe barbari și au ucis pe mulți din ei.

După aceea, barbarii nemaiavând nădejde de scăpare, se împotriveau bărbătește până la al nouălea ceas – și au ucis oameni din Faran optzeci și patru, iar mulți alți erau răniți. Barbarii toți au căzut în acel loc, nefugind nicidecum de vrăjmași, nici depărtându-se din locul acela.

Făcându-se acestea, eu am luat puțină îndrăzneală și am ieșit din locul unde eram ascuns și, pipăind trupurile părinților uciși, i-am aflat pe toți morți, afară de trei, pe Domn, pe Andrei și pe Orion, dintre care Domn zăcea chinuindu-se cumplit, pentru că avea în coaste o rană îngrozitoare; iar Andrei, deși avea multe răni, dar nu erau așa de cumplite, căci mai pe urmă s-a găsit viu.

Orion nu avea nici o rană pe trup, pentru că barbarii l-au lovit cu sabia din partea dreaptă și abia a ieșit prin haină pe partea stângă, neatingându-se nicidecum de trupul lui; socotind barbarul că este mort l-a lăsat și s-a repezit la alții, iar el aruncându-se între alții, zăcea ca un mort. Acesta, sculându-se, se ducea pe la trupurile sfinților, pipăindu-le și plângând cu mine și tânguindu-se de cele ce ni se întâmplaseră.

După aceasta, bărbații din Faran, lăsând trupurile lângă malul mării, spre mâncarea fiarelor și păsărilor cerului – au adunat trupurile prietenilor lor, fiind multe; și, făcând plângere și tânguire mare, le-au îngropat sub poalele muntelui, unde erau izvoarele, și s-au întors la noi. Apoi a venit și boierul lor, Vedian, care s-a izbăvit de duhul cel necurat prin Cuviosul Moise, precum am zis mai înainte.

Cu acel boier intrând în biserică, ne-am tânguit și am plâns cu amar, bătându-ne piepturile noastre, căci vedeam aruncată la pământ turma lui Hristos, ca oile cele răpite de fiare. Puteai să vezi pe cei bătrâni cu sfințită cuviință, cu căruntețe cinstite, iar pe cei tineri – având niște chipuri îngerești, pentru că străluceau fețele lor ca floarea de dimineață, arătând semnele vieții lor îmbunătățite. Dar înfricoșate și cumplite răni aveau robii lui Hristos și mucenicii, pentru că unul avea rană de la umeri până la pântece, iar altul zăcea la pământ tăiat în două, unuia capul îi era tăiat, iar altuia ochii scoși, unuia mâinile și picioarele îi erau tăiate, iar altuia înfiptă sulița în inimă; și toți așa s-au sfârșit, având diferite răni pe trupuri, care, fiind vii totdeauna au avut în minte omorârea Domnului Iisus Hristos, ca astfel și viața lui Iisus să se arate în trupurile lor; și toată viața lor cheltuind-o cu bună plăcerea lui Dumnezeu, la sfârșitul lor – prin chinuri s-au luminat și în ceata sfinților mucenici s-au numărat.

Deci, am adunat la un loc trupurile lor cele sfinte, iar iubitorul de Hristos – boier Vedian – cu ceilalți au adus de la Faran haine luminoase și am îngropat pe sfinți, în număr de treizeci și nouă; și toți cei ce s-au întâmplat acolo, luând ramuri și stâlpări de finic, au mers la îngroparea sfinților cu psalmi și cu cântări, ducând împreună cinstitele lor moaște și le-am pus în mormânt toate împreună, afară de Domn. Iar Domn, despre care am pomenit mai înainte, fiind roman de neam, era încă viu, dar sosind seara, a adormit și acela întru Domnul; apoi, aducându-l, l-am pus aproape de sfinții părinți.

Acești sfinți mucenici ai lui Hristos s-au sfârșit în a patrusprezecea zi a lunii ianuarie, în ceasul al nouălea. Părinții Andrei și Orion au rămas acolo, având două gânduri, ca ori să rămână în acel loc, ori să se ducă. Iar eu, neputând suferi pustiirea acelui loc, cum și tânguirile și lacrimile ce se vărsau pentru părinții cei înjunghiați – am venit la voi. Însă iubitorul de Hristos Vedian mă silea mult să petrec acolo, și făgăduia că va veni adeseori la noi și ne va aduce cele de trebuință. Dar n-am voit, pentru pricinile ce s-au spus înainte. Deci, rogu-mă vouă, părinților, ca și cele ce s-au întâmplat aici, pe toate să mi le spuneți, precum de la mine toate le-ați auzit cu amănuntul.

Noi, zice Amonie, spunându-i cele ce au fost aici, ne-am minunat de judecățile lui Dumnezeu, cum într-o zi au fost uciși sfinții părinți, și cum același număr s-a aflat și acolo și aici, și iarăși ne-am tânguit și am plâns toți împreună. Apoi, sculându-se Cuviosul părintele nostru Dula, a zis: „Cu adevărat iubiții mei, ei ca niște aleși robi ai lui Hristos s-au învrednicit de bucuria și de cămara cea cerească, după atâtea nevoințe și ispite, încununându-se cu cununa mucenicească – și acum sunt în mare slavă și cinste.

Iar noi, care am rămas, cu toate necazurile ce au fost, să ne îngrijim de noi și să-i rugăm pe aceia să se roage Domnului pentru noi, ca și noi să avem împărtășire cu dânșii întru cerească împărăție; și acum să înălțăm lui Dumnezeu cântări de mulțumire, căci ne-a apărat de mâinile barbarilor.” Deci, zicând acestea, pe toți ne-a ridicat cu mărime de suflet, iar necazul inimii noastre l-am prefăcut în bucurie și sufletele noastre le-am mângâiat cu cuvinte înțelepte.

Iar eu, păcătosul Amonie, m-am întors cu Dumnezeu în părțile Egiptului și toate acestea le-am scris pe hârtie. Dar în locul cel dintâi care se cheamă Canov, nu m-am dus deloc, ci am șezut aproape de Memfis, într-o chilie mică, în care petrecând, adeseori îmi aduc aminte și citesc chinurile și nevoințele cuvioșilor mucenici ai lui Hristos; cu care împreună și nouă să ne dea Domnul ca să avem împărtășire în Împărăția Lui cea cerească, și să ne îndulcim cu bunătățile cele negrăite și veșnice, cu toți cei ce-L iubesc, căci Aceluia se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, cu Cel fără de început al Lui Părinte și cu Preasfântul și Bunul și de viață făcătorul Lui Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cuvioșii Părinți uciși în Sinai și Rait

După cea dintâi ucidere a cuvioșilor părinți, trecând ani mulți, a fost la poalele Muntelui Sinai, în zilele Cuviosului Nil Pustnicul, iarăși năvălirea barbarilor care locuiau în pustia ce se întindea de la Arabia, până în Egipt și care se învecinează cu Marea Roșie și cu Iordanul; iar locuința acelor barbari nu era în cetăți și case, ci în corturi și în tabere; căci trecând din loc în loc, acolo petreceau mai mult, unde găseau apă bună și pășune pentru dobitoacele lor. Și se hrăneau nu din lucru din mâini sau din neguțătorie, nici din lucrarea pământului, nici din vânarea fiarelor, ci mai ales din război; pentru că toate uneltele lor erau: sabie, arc și suliță și toată sârguința lor era ca să năvălească asupra satelor străine și să facă războaie la drumuri.

Cuvioșii părinți, care și-au ales viață singuratică pentru Dumnezeu, locuiau în pustiul Sinai, trăind unii în peșteri și în crăpăturile pietrelor, alții zidindu-și chilii mici în niște locuri aproape de ape; iar alții petreceau lângă biserică, hrănindu-se cu verdețuri crude, cu finice și cu alte poame ce se află acolo; pentru că puțini dintr-înșii mâncau pâine, căci mare înfrânare și postire aveau: unul mânca o dată pe zi, altul a doua sau a treia zi, iar altul în toată săptămâna numai o dată își întărea trupul neputincios cu hrană. Viața tuturor era asemenea cu a îngerilor, căci, defăimând cele trupești ale lor, se îngrijeau pentru sufletele lor și se sârguiau să placă Domnului, căruia cu osârdie îi slujeau, arzând cu duhul și mărindu-L ziua și noaptea; pentru că rugăciunea și cântarea de psalmi erau în gurile lor neîncetat, iar în ziua duminicii toți se adunau într-o biserică și acolo făcând rugăciuni de toată noaptea, se împărtășeau cu dumnezeieștile Taine, apoi intrând iarăși în chiliile lor, se linișteau.

Atunci era între dânșii și Cuviosul Nil, pustnicul, care mai întâi a fost eparh în Constantinopol, și a avut, din cinstită însoțire, doi fii; apoi, sfătuindu-se cu a sa soție, au lăsat lumea. Pe aceea au tuns-o în mânăstire de fecioare în rânduiala monahicească, împreună cu o fiică, iar el luând pe celălalt fiu, Teodul, au mers în Muntele Sinai și a fost singur văzător al primejdiei care s-a adus de barbari și a scris mai pe urmă cum au fost uciși sfinții părinți.

Petrecerea Cuviosului Nil era în munte și avea obicei de a cerceta pe părinții care locuiau acolo împrejur. Drept aceea, odată s-a pogorât din munte, de la locul său, cu fiul, și au mers la părinții care erau în locul numit la Sfântul Rug, unde masa fiind pusă înainte seara, preotul acelui loc, fericitul Teodul, a zis către frați: „Cine știe de ne vom mai aduna iarăși înainte de moarte la această masă”. Aceasta o zicea văzând mai înainte cu duhul ispita care avea să fie.

În ziua următoare, după cântarea Utreniei, au năvălit barbarii deodată în sfântul loc și, precum câinii cei turbați, au înconjurat locașul; și cu glasuri fără de rânduială umplând văzduhul, înfricoșau pe cei ce erau înăuntru. Apoi s-au repezit la cămările în care era adunată puțină hrană pentru pustnici, căci poame uscate pentru iarnă erau acolo, spre întărirea mult ostenitelor trupuri ale robilor lui Dumnezeu; deci, acea hrană au răpit-o mai întâi barbarii, după aceea, au alergat la biserica, în care se adunaseră părinții, și, scoțându-i pe toți de acolo, i-au dezbrăcat de rase și spre ucidere i-au pus în rând, după cum erau mai bătrâni de ani.

Întâi preotului sfântului loc, fericitul Teodul, care a pus masa în seara dinainte, i-au poruncit să-și plece grumajii spre tăiere. Doi barbari cu săbiile scoase, privind cu ochii mânioși, stăteau împrejurul cuviosului. El plecându-se sub sabie, întru nimic n-a arătat că se teme, ci numai cu cuvinte blânde a zis: „Binecuvântat este Domnul”. Deci lovind într-însul amândoi barbarii, unul după altul, i-au făcut o rană de la spate până la fălci, iar alta de la umeri până la piept; și astfel dumnezeiescul bărbat a căzut la pământ. Apoi a apucat pe celălalt bătrân, care locuia împreună cu prezbiterul, și pe acela l-au ucis. Mai era acolo un copil care slujea prezbiterului; aceluia i-a poruncit să adune niște semințe vărsate pe pământ, ca și cum vrând să-l cruțe pe el, ca pe un folositor de slujbă; iar acela plecându-se jos și adunând, un bărbat stând dinapoi și scoțând sabia în taină, a lovit pe copil și l-a ucis.

Atunci fiind uciși și alți părinți, unii din barbari au arătat cu mâna celorlalți monahi ca să fugă, astfel voind Dumnezeu. Cei ce erau cu trupul mai tari și puteau să fugă, au fugit prin văi, în muntele unde era cu greu barbarilor să se apropie.

Deci putând și fericitul Nil să scape cu cei ce fugeau, s-a izbăvit de moarte; iar Teodul, fiul său, a rămas în mâinile barbarilor, dar fiind foarte frumos la față, nu l-au ucis, ci l-au luat legat cu ei, vrând să-l dea spre jertfă luceafărului pe care îl cinsteau în loc de Dumnezeu.

Pentru că ei nu știau pe unul Dumnezeu, Ziditorul tuturor, și nici idolilor nu se închinau, nici pe vreunul din zeii păgânești nu-l cinsteau, numai luceafărului îi slujeau și aceluia totdeauna îi aduceau ca jertfă lucrurile cele mai bune, iar mai ales pe tinerii cei frumoși robiți îi înjunghiau lui, mai înainte de răsăritul soarelui. Deci, pe fiul lui Nil l-au cruțat.

Ei au prădat și alte locașuri monahicești ce erau împrejur și, pe mulți sfinți părinți ucigându-i prin diferite locuri, s-au dus. Iar Nil pustnicul, pentru ducerea în robie a fiului și pentru cumplita moarte a cuvioșilor părinți, privind din înălțimea muntelui, se tânguia cu nemângâiere și zicea în plângerea sa: „O! fericiți și de trei ori fericiți părinți, unde sunt acum ostenelile înfrânării voastre?

Unde este răbdarea cea din toate zilele a necazurilor? Oare ați luat cununa nevoințelor voastre celor multe? Oare acestea sunt răsplătirile vieții monahicești celei lungi? Oare în deșert ați făcut alergarea ce se afla înaintea voastră?

Oare cu adevărat este că pe bunătate să o moștenească necazul, căci, ucigându-vă pe voi, v-a lăsat fără de ajutor purtarea de grijă a lui Dumnezeu și n-a stat dreptatea împotriva ucigașilor pentru nevinovăția voastră, ci avea tărie mâna cea necurată asupra trupurilor celor sfinte? Pentru că se lăuda răutatea și cu totul se înveselea, ca și cum desăvârșit ar fi biruit pe adevăr?

Cum nu și-a aprins rugul văpaia sa cea de demult și n-a ars pe cei fără de lege? Cum pământul nu și-a deschis gura sa și nu i-a înghițit pe ei, precum altă dată pe Core cu toată adunarea lui? Cum au tăcut trâmbițele, fulgerele și tunetele cele înfricoșate, care au fost oarecând asupra Sinaiului și n-au îngrozit pe cei necurați?

Și n-a grăbit izbândirea celui Atotputernic, pentru că nici pe cei chinuiți nu i-a izbăvit cu mâna Sa cea tare; ca astfel barbarii văzând minunile, să cunoască puterea lui Dumnezeu cea nebiruită. Deci, sfinții părinți în rugul și în muntele pe care s-a dat oarecând legea, au căzut fără ajutor, ca niște jertfe necuvântătoare.

Unde era atunci puterea care a adunat în mare pe egipteni și adâncul apei l-a făcut lor mormânt? Unde era grindina de piatră ce a ucis pe cei de alt neam, care se luptau împotriva israelitenilor, și fără sânge și osteneală a dat poporului Său biruință asupra vrăjmașilor? Unde și-a ascuns ajutorul Său Cel Preaînalt, Cel ce a încuiat gurile leilor, ca să nu se atingă de Daniil și a stins puterea focului, ca să arate dreapta credință a tinerilor din Babilon? Iar bunătățile acestea ale robilor Săi, cum le-a tăinuit, lăsându-i pe ei fără de apărare și făcându-i să fie socotiți cu totul nevrednici de ajutor”.

Acestea le grăia fericitul din durerea inimii și din multa mâhnire. Pentru că sufletul împresurându-se de grele necazuri, s-a obișnuit a grăi multe cuvinte uneori, și nu după judecată. Căci ajutorul lui Dumnezeu de multe ori lasă pe cei drepți, dându-i chinuitorilor spre diferite feluri de chinuri, ca adică să se arate fapta bună a lor ca aerul de lămurită, și credința lor ca o făclie să strălucească, ca să primească la cer mari daruri. Pentru că fără îndoială și acești cuvioși cu cei mai dinainte părinți uciși s-au numărat în ceata sfinților mucenici, și acum se preamăresc întru împărăția lui Hristos.

Apoi, plecându-se ziua spre seară, Nil Cuviosul, cu ceilalți monahi care erau cu dânsul, luând îndrăzneală, s-au pogorât din munte, ca să îngroape trupurile sfinților celor uciși. Venind, au aflat pe Cuviosul Teodul, prezbiterul, încă răsuflând, iar starețul zicea către dânșii: „Să nu vă tulbure pe voi această ispită ce s-a întâmplat asupra noastră, pentru că satana are obicei să ceară de la Dumnezeu să-i dea voie a pofti pe cei care se sârguiesc să placă lui Dumnezeu, precum a cerut asupra lui Iov să-i aducă ispite și pe ai cărui fii i-a pierdut.

Dar punătorul de nevoință știe pentru ce dă potrivnicului pe nevoitorii săi, ca mai luminoase răsplătiri să dăruiască celor ce rabdă cu bărbăție, căci și lui Iov i-a răsplătit îndoit pentru cele ce le-a pierdut; ba încă și mai mari bunuri le dă, ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit și la inima omului nu s-a suit, pe acelea le-a gătit celor ce-L iubesc și care rabdă pentru El.”Unele ca acestea grăindu-le starețul, și dând sărutarea cea mai de pe urmă celor ce se întâmplaseră acolo, și-a dat sfârșitul, apoi l-au îngropat cu ceilalți ucenici, fiind întuneric de noapte.

Într-acel ceas, un tânăr, care era slugă a boierului Maghedon, care pentru trebuințele poporului se nevoia, scăpând de la barbari, a alergat la dânșii. Pe acel boier l-au prins barbarii pe drum cu fiul său și, jefuindu-l de toate cele ce avea la dânsul, mai întâi au ucis pe fiul său înaintea ochilor lui, apoi și pe el l-au omorât. Iar tânărul acela prin fugă s-a izbăvit și a venit în locașul cel prădat, tremurând de frică, ca și cum ar fi avut în urma sa pe cei ce-l izgoneau.

Pe acel tânăr îl întreba Sfântul Nil cum a scăpat. Iar el a zis: „Eu împreună cu fiul tău eram legați și barbarii aseară vorbeau despre noi (precum mi-a spus în taină unul din cei robiți care înțelegea limba lor) și se sfătuiau ca pe noi amândoi, adică pe mine și pe fiul tău să ne aducă jertfă luceafărului, când acela va răsări dimineața; pentru aceea au pregătit un altar, aducând pietre și lemne.

Iar eu am spus despre aceasta fiului tău, zicându-i: „De nu ne vom izbăvi cu fuga, apoi nu va mai răsări soarele pentru noi”. El temându-se ca să nu fie prins, a rămas acolo, zicând: „Dacă Dumnezeu a voit așa, apoi nu vom putea scăpa de moarte și a ne tăinui, chiar de s-ar ascunde cineva și în locuri îndepărtate și ascunse”.

Eu, fiind noapte adâncă, când am văzut pe barbari adormiți tare, căci foarte rău s-au îmbătat de cu seară, cu pântecele pe pământ târându-mă, am ieșit din tabăra lor departe; apoi pe picioare sculându-mă, am început a fugi și alergam ca un întraripat, alungându-mă frica, pentru că mă temeam ca nu cumva, simțind ei, să mă ajungă; încât frica și cutremurul mă ține și acum, căci tirania barbarilor cea cumplită pe care am văzut-o, este și acum în mintea mea ca și cum aș vedea-o aici, înaintea ochilor”.

Deci, spunea tânărul acela despre junghierea multor sfinți părinți, zicând:

„La un loc verde, aflând barbarii apă, au stat să se odihnească și iată au văzut în munte o peșteră mică, spre care pornind, au scos de acolo pe un bătrân cu chipul cinstit, pe care scoțându-l din munte, l-au ucis cu pietre. Apoi, mergând puțin, au prins un monah tânăr, galben la față și uscat și l-au ucis și pe acela cu pietre.

După aceasta, au aflat un loc care avea mulți copaci și o peșteră mică, în care locuia un pustnic tânăr de ani și bătrân cu vitejia sufletului, căruia când îi porunceau să iasă afară și haina sa să le-o dea lor, le răspundea: „Casa în care m-am ostenit să-mi fie mie mormânt; deci intrați aici și mă ucideți, iar de haina mea nu mă voi dezbrăca, ca să-mi văd singur goliciunea, pe care până astăzi n-am văzut-o; dar când mă veți ucide, atunci singuri veți lua haina de pe mine, mort fiind eu și neștiind nimic”.

Apoi iarăși îi ziceau ca să le arate mânăstirile cele ascunse în pustiul acela, și făgăduiau să-l lase viu. El le-a răspuns: „Deși știu locurile unde sfinții bărbați locuiesc, însă nu voi spune vouă, pentru că nu voiesc ca să fiu vânzător al robilor lui Dumnezeu”. Așa stând el cu bărbăție împotriva barbarilor, s-au mâniat nelegiuiții și intrând înăuntru cu săbiile, l-au tăiat bucăți.

Mergând mai departe, au văzut trei părinți mergând prin pustie și îndată, repezindu-se la dânșii, i-au tăiat. Apoi, de departe au văzut două mânăstiri care nu aveau multă depărtare între ele; drept aceea, despărțindu-se, au alergat la ele, iar ce au făcut acolo, cum au închis pe părinți, nu știu – a zis tânărul acela ce scăpase -, decât numai am văzut de departe un monah alergând, pe care barbarii fugărindu-l l-au rănit cu săgețile; apoi slăbind și căzând, l-au omorât cu săbiile și cu sulițele.

După aceasta eu am fugit noaptea, precum mai înainte am zis: Iar fiului tău, zicea către Nil, după fuga mea, ce i s-a întâmplat, Dumnezeu știe, căci l-am lăsat abia viu, și n-avea nădejde de viață, căci cu adevărat era să moară când va răsări luceafărul, înjunghiat fiind ca jertfă.

Acestea auzindu-le Nil, o! cât de mult plângea și se tânguia de moartea fiului său, dar mai ales că era să fie înjunghiat și adus ca jertfă păgânilor, striga către Dumnezeu, zicând: „Să nu lași Doamne, Dumnezeul părinților mei, pentru dumnezeiasca Maică, care întru curăție Te-a născut pe Tine și pentru a Ta bunătate, ca să piară fiul meu de către barbari”.

Dumnezeu cu rânduiala Sa a păzit întreg pe tânărul Teodul, pentru că barbarii au dormit până când s-a ridicat soarele; apoi deșteptându-se, de vreme ce luceafărul cel de dinainte acum se ascunsese și văzând că unul din tinerii cei gătiți spre jertfă a fugit, n-au făcut obișnuitele jertfe, ci au dus în țara lor pe tânărul care rămăsese.

După aceasta, cei ce locuiau în Faran au trimis pe oamenii lor la Aman, voievodul barbarilor, jeluindu-se asupra tâlharilor cum că, năvălind în vremea așezământului de pace, atâta răutate au făcut. În acea vreme Nil fericitul, cu părinții care rămăseseră, s-a dus în pustie, să caute trupurile părinților celor uciși, ca să le îngroape.

Deci, au fost înjunghiați: Proclu în Vetramv și Ipatie în Ghet, Isaac în mânăstirea ce se numea Salail, Macarie și Marcu în cea mai dinafară pustie; iar Veniamin după Elimom, Eusebiu în Tol, Ilie în Aza, pe care încă l-au aflat suflând, apoi, ducându-l în chilie, l-au pus acolo, iar ei s-au întors spre îngroparea altora. La întoarcere, l-au aflat și pe acela mort lângă vasul de apă. Pentru că, din cauza multelor răni însetând, când a gustat apă, îndată căzând, și-a dat duhul. Deci, îngropându-i pe toți, pe câți au putut să-i afle, s-au dus în Faran, vrând să știe ce veste se va aduce de la voievodul barbarilor. Iar ei intrând în cetate, s-au întors, trimișii aducând de la voievodul scrisori de pace, în care făgăduia ca îndată să pedepsească cu moarte pe cei ce au îndrăznit a face unele ca acestea. Faranilor le poruncea să vină la dânsul fără temere, și pe robiții lor, pe câți îi vor afla vii, să-i ia fără de răscumpărare.

Deci, adunându-se faranii, au mers la voievodul barbarilor, cu care a mers și fericitul Nil, vrând ca să știe despre fiul său, dacă este viu sau în robie sau a murit de mâinile barbarilor; și s-a înștiințat că este viu, vândut în cetatea Eluziei, pentru că episcopul cetății aceleia l-a răscumpărat și l-a făcut cleric.

Pentru toate acestea singur Cuviosul Nil în al său cuvânt povestește pe larg. Ducându-se acolo cuviosul, și-a aflat fiul întreg și sănătos și mult mângâindu-se, mulțumea lui Dumnezeu. Și l-a primit cu dragoste episcopul, care l-a și silit să primească rânduiala de prezbiter, iar pe amândoi, adică pe Nil Cuviosul, cu Teodul fiul lui, cu cinste i-au liberat la locul lor.

Ei întorcându-se la petrecerea lor cea dintâi în Muntele Sinai, au viețuit ani destui, bineplăcând Stăpânului lor, Domnului nostru Iisus Hristos și s-au învrednicit a fi cu cetele cuvioșilor părinți în cer, slăvind pe Dumnezeu, în veci. Amin.

Cuvioșii Părinți Simion și Sava, ctitorii Mânăstirii Hilandarul (Multele Athos)

Sfinții aceștia erau din Serbia; Sfântul Simeon era tatăl Sfântului Sava și împărat al Serbiei. Iar femeia lui se numea Ana. Ei erau din neam împărătesc, creștini binecredincioși și evlavioși.

Mai întâi au născut doi copii, un fiu și o fiică. După aceasta s-a îmbolnăvit împărăteasa și n-a mai născut fii. Dar având ei împărăție și bogăție multă, se rugau lui Dumnezeu cu lacrimi și cu postiri ca să le mai dea și alt fiu. Dumnezeu, auzindu-le rugăciunea, le-a dăruit și al treilea fiu, pe de-a pururea pomenitul Sava, pe care din vârsta cea dintâi l-au pus să învețe Sfânta Carte.

În puțină vreme a învățat toate cărțile cele bisericești, care se aflau în limba sârbească; și atâta înțelepciune, bună rânduială, smerenie și blând obicei avea, încât oricine văzându-l, îl iubea și de dânsul se cucernicea. Cu cât creștea, cu atât se aprindea de dragostea cea către Dumnezeu. Și alt nimic nu avea în mintea sa, decât numai cum să placă lui Dumnezeu, Făcătorului și Ziditorului său. Ziua și noaptea neîncetat se ruga, nevoindu-se cu postul, cu privegheri și cu toate alte pătimiri, fiind atunci de 17 ani cu vârsta. Și se ruga lui Dumnezeu ca să-l învrednicească vieții celei după Hristos, de vreme ce foarte mult iubea fecioria. De aceea l-a învrednicit iubitorul de oameni, printr-un chip ca acesta.

Niște părinți de la Sfântul Munte s-au dus în patria sfântului pentru milostenie, unde au auzit de faptele bune ale Sfântului Simeon, tatăl Sfântului Sava, dar mai vârtos că era foarte milostiv către săraci. Între aceștia era unul de la mânăstirile Sfântului Munte, ce se numește Rusicon, care era rus de neam și foarte îmbunătățit.

Pe acesta văzându-l fericitul Sava, și vorbind cu dânsul, l-a întrebat despre mânăstirile Sfântului Munte și despre rânduiala și petrecerea părinților, ca și despre altele care erau de trebuință la scopul lui. Aflând toate de la dânsul, a plâns cu lacrimi, după aceea a zis către dânsul: „Văd, părinte, că Dumnezeu, cunoscând adâncul inimii mele și scopul meu, te-a trimis la mine păcătosul, ca să mă povățuiești la calea cea dumnezeiască a mântuirii; căci mult s-a veselit sufletul meu din dumnezeieștile tale cuvinte și mai mult nu pot să rămân în această lume înșelătoare, nici să mai văd slăbiciunile și nălucirile ei cele mincinoase.

Deci, te rog să mă înveți cum să fug de deșertăciunea lumii și să mă învrednicesc vieții pe care o duceți sfinția voastră; pentru că părinții mei cugetă să mă însoare și pentru aceasta am hotărât, cu un ceas mai înainte, să fug și să mă duc la Sfântul Munte și iată acum cer sfat de la tine”.

Acestea auzindu-le bătrânul, i-a răspuns: „Văd, fiule, că scopul tău este dumnezeiesc și că dragostea lui Dumnezeu a stăpânit sufletul tău și de aceea cele ce cugeți se cuvine să le săvârșești mai degrab, iar eu voi fi împreună călătorul și povățuitorul tău, până ce te voi duce la Sfântul Munte”. Atunci, aflând chipul plecării din lume, fericitul Sava a trimis înainte la un loc pe bătrânul să-l aștepte, iar el s-a dus la părinții lui și a zis către tatăl său: „Tată, am auzit că în cutare munte este mult vânat, deci, mă rog să-mi dați voie să mă duc acolo să vânez și să mă și plimb puțin; iar de voi zăbovi puțin timp, vă rog să nu vă mâniați pe mine”.

Tatăl său i-a dat voie și slugi câte a voit, apoi l-a binecuvântat. Deci, venind Sava cu multă bucurie, a sosit la locul unde aștepta bătrânul despre care am zis, iar robilor le-a poruncit să șadă acolo și să-l aștepte; iar el împreună cu bătrânul s-a dus într-un sat ce era aproape, și acolo, schimbându-și hainele cele împărătești, într-o casă a unui sărac, și îmbrăcându-se în ale săracului aceluia, s-au dus amândoi la Sfântul Munte. Mergând în Mânăstirea Rusicon, de unde era bătrânul, precum mai sus s-a zis, acolo învăța de la bătrânul acela faptele bune ale vieții monahicești, pe care le săvârșea cu mare sârguință și ascultare, supunându-se și cucernicindu-se înaintea bătrânului, ca înaintea lui Dumnezeu. Iar slugile lui așteptându-l mult timp acolo unde le poruncise să-l aștepte și văzând că nu mai vine la dânșii, au început a-l căuta prin locurile cele din jur, dar negăsindu-l, s-au întors înapoi și au spus părinților lui cele despre fiul lor.

Părinții înștiințându-se despre fuga fiului lor, plângeau fără mângâiere și au trimis cu durere oameni în tot locul ca să-l caute. Căci nu puteau să sufere lipsa unui fiu frumos și preaînțelept ca acesta, pe care îl avea tatăl său moștenitor al împărăției sale. Umblând oamenii cei împărătești pretutindeni, au mers la Sfântul Munte trei boieri dintr-înșii și făcând cercetare cu dinadinsul, l-au aflat în mânăstirea sus zisă și au căutat să-l ia. Dar Sava în noaptea aceea, pe ascuns, s-a suit în turnul mânăstirii și a rugat pe starețul său de l-a îmbrăcat în schima îngerească a monahilor.

Apoi scriind o epistolă despre deșertăciunea lumii, sfârșitul veacului, fericirea sfinților și despre munca cea nesfârșită, a trimis-o părinților lui. Și atâtea le-a spus prin scrisoarea lui, și într-atâta umilință i-a adus, încât i-a hotărât pe amândoi să se facă monahi. Maica lui ducându-se la o mănăstire femeiască, unde îmbrăcându-se în chipul îngeresc și nevoindu-se, s-a dus către Dumnezeu. Iar tatăl lui, lepădându-se de toate ale lumii, și lăsând moștenitor al împărăției sale pe Ștefan, fiul său cel mai mare, a plecat la Sfântul Munte și întâlnindu-se cu Sava, prea iubitul său fiu, a rămas acolo, căutând să se îmbrace în chipul îngeresc și să viețuiască împreună cu fiul său, lucru care s-a și făcut.

Căci după obișnuita cercare și ispitire, fiul a primit pe tatăl său prin dumnezeiescul și îngerescul chip, și astfel Sava, fiul cel după trup, s-a făcut părinte după duh al lui Simeon, tatăl cel după trup. Deci au petrecut amândoi vreme destulă în Mânăstirea Vatopedului, căci acolo a aflat Sava pe tatăl său Simeon; fiindcă cel dintâi (protosul) al Sfântului Munte mai înainte l-a trimis pe el acolo ca să se ascundă, ca nu cumva să fie căutat iarăși de tatăl său. Nevoindu-se ei cu nevoința cea bună, cu privegherile în fiecare zi, cu stările cele de toată noaptea, cu rugăciuni neîncetate și cu toate grelele pătimiri ce se cuvin viețuirii monahicești celei adevărate și lui Dumnezeu bine plăcute, în puțin timp au biruit și au supus patimile trupului și au ajuns la săvârșirea faptei bune; încât au întrecut și covârșit cu faptele lor cele bune pe toți părinții care în acea vreme se aflau la Sfântul Munte, și s-au făcut vase ale Sfântului Duh.

Deoarece vestea faptelor lor bune a îndemnat și pe mulți alți sârbi din împărăția lor, care au venit la dânșii și s-au făcut monahi; apoi văzând că în fiecare zi se înmulțeau cei ce veneau, au fost siliți să zidească o mânăstire.

Deci, postind ei multe zile, priveghind și rugându-se Doamnei noastre Născătoarea de Dumnezeu, ca să-i povățuiască unde este voia Ei cea sfântă să zidească mânăstire; prin descoperire și prin arătarea în vedenia nopții de Dumnezeu insuflându-se și îndemnându-se, au zidit din temelie cu a lor cheltuială o prea frumoasă mânăstire a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numește a Hilandarului, în care Simeon, tatăl Sfântului Sava, viețuind restul vieții lui cu cuvioșie și cu plăcere lui Dumnezeu, s-a odihnit întru Domnul, în ziua a treisprezecea a lunii februarie; iar după câtăva vreme, când s-a apropiat ziua sfârșitului său, fericitul Sava a chemat pe cel dintâi (protosul) al muntelui și pe părinții cei mai cucernici și au făcut priveghere pentru fericitul suflet al tatălui său.

În vremea doxologiei a ieșit din mormântul Sfântului Simeon o negrăită bună mireasmă, încât a umplut toată mânăstirea; și apropiindu-se de mormântul lui, au văzut izvorând mir din mormânt și au slăvit pe Dumnezeu, Care preamărește pe cei care-L preamăresc. Iar fericitul Sava a avut mare bucurie în sufletul său, căci s-a încredințat despre fericita desfătare a sufletului tatălui său și de sfințirea sfintelor lui moaște; iar de atunci a început a-și adăuga mai mult postul, privegherile și celelalte nevoințe ale pustniciei, pe care cu neputință este a le scrie cineva cu amănuntul.

Dar de vreme ce nu era chip să se ascundă fapta cea bună a Sfântului Sava, fiindcă se făcuse cunoscută tuturor, pentru aceasta veneau la dânsul mulți în fiecare zi, cerându-i învățătură și povățuire duhovnicească, și mai ales cel dintâi (protosul) al muntelui; cu toate că era și el îmbunătățit și purtător de duh, însă avea pe fericitul Sava cel dintâi sfetnic; ba încă și ceilalți proiestoși ai celorlalte mânăstiri nu săvârșeau nici un lucru fără sfatul și socoteala lui; fiindcă darul Sfântului Duh, care locuia într-însul, îl lumina să înțeleagă și să grăiască toate cele de suflet folositoare și mântuitoare. Și într-atâta dragoste îl avea cel dintâi (protosul) al Sfântului Munte și ceilalți, încât l-au silit foarte mult să se hirotonească preot. Iar smeritul cugetător Sava zicea către dânșii că nu este vrednic, și, de multe ori fiind silit, se ascundea.

Mai pe urmă de toate, ca să nu se arate neascultător, văzând că era și voia lui Dumnezeu să se hirotonească, a zis: „Facă-se voia Domnului”. Și așa s-a hirotonisit diacon și preot în mânăstirea sa, de către Nicolae, care atunci era episcop al Erisului. Iar Constantie, care era atunci mitropolit al Tesalonicului, auzind de faptele bune ale sfântului, l-a adus în Tesalonic cu multe rugăciuni și vorbind cu el câteva zile și mult folosindu-se el cum și episcopii, clericii lui și tot poporul; apoi întărindu-se toți din obște din învățăturile lui cele de suflet folositoare, mitropolitul înțelegându-se cu episcopii lui și cu tot clerul, într-o duminică, când sfântul învăța pe popor în mitropolie, fără de veste l-a făcut arhimandrit, chiar nevrând el. Sfântul, pentru cinstea cea mare ce îi făceau mitropolitul, episcopii și tot poporul, a fugit pe ascuns de acolo și a venit la mânăstirea lui.

În vremea împăratului Teodor I Lascaris (1204-1222), fericitul Sava a fost trimis la împărat, de cel dintâi (protosul) al Sfântului Munte și de ceilalți proestoși, pentru oarecare trebuințe ale muntelui. Împăratul cu toată suita, cu patriarhul și cu tot clerul ședeau atunci în cetatea Niceei, fiindcă Constantinopolul îl luaseră atunci latinii de la Duca împăratul, care se poreclea Murțuflon (l204), și împărăția grecilor era atunci în Niceea.

Deci, s-a dus acolo sfântul și întâlnindu-se cu împăratul, care îi era și rudenie, căci nepotul sfântului luase în însoțire pe fiica împăratului, și nu atât pentru rudenia aceasta, cât pentru fapta cea bună a lui, împăratul dorea de foarte multă vreme să-l vadă. Deci s-a bucurat cu mare bucurie dacă a văzut pe sfântul și l-a primit cu mare cinste, vorbind cu dânsul și mângâindu-se de fapta bună a lui, i-a împlinit deci îndată toate cererile lui, și-l avea în mare evlavie.

A isprăvit nu numai treburile Sfântului Munte, pentru care fusese trimis sfântul; dar a vestit împăratului și despre Serbia, patria lui, că nu are arhiereu și l-a rugat să vorbească cu patriarhul care era atunci și să facă pe cineva arhiereu al Serbiei. Deci, chemând împăratul pe patriarh, a vorbit despre sfântul și despre Serbia, că nu are arhiereu și că ar trebui să facă pe cineva, care ar fi vrednic și împodobit cu fapte bune.

Patriarhul, vorbind cu sfântul multe zile și încredințându-se despre petrecerea lui cea îmbunătățită, a cunoscut că el este bun de vrednicia cea apostolească a arhieriei; apoi întâlnindu-se cu împăratul, și vorbind amândoi despre pricina aceasta, a hotărât să facă arhiepiscop al Serbiei și al Peciului pe Sfântul Sava. Dar el nevrând și silindu-l așa multe zile, patriarhul l-a hirotonisit arhiereu și mitropolit al Serbiei și Peciului; iar împăratul a făcut în ziua aceea bucurie și ospăț mare.

Sfântul, după ce s-a hirotonit, s-a dat la mai multe nevoințe și la pustnicie; și astfel s-a dus la eparhia lui, învățând în fiecare zi turma sa cuvântul Evangheliei și petrecerea cea după Hristos, iar pe cei dreptcredincioși îi întărea în buna credință și în fapta bună; apoi pe eretici, cu darul și cu dulceața învățăturilor lui, îi întorcea de la eres către buna credință, încât, în puțină vreme, pe cei necredincioși și eretici, care erau în eparhia lui, i-a făcut drept-credincioși. Și toți îl aveau nu numai ca păstor și dascăl, dar și izbăvitor și mântuitor al lor.

Punând în bună rânduială cele ale mitropoliei și eparhiei sale, s-a dus iarăși în Sfântul Munte, unde a întâlnit și a văzut pe părinții mânăstirii sale; iar după câteva zile a adunat pe toți frații și le-a spus că de multă vreme a avut o mare dorință, să se ducă la Ierusalim, ca să se închine Preasfântului Mormânt al Domnului nostru Iisus Hristos; învățându-i mult și luând rugăciunile lor într-ajutor, a plecat în Palestina. Deci, cu ajutorul lui Dumnezeu, în puține zile ajungând acolo, l-a primit Atanasie, patriarhul Ierusalimului, care într-o Duminică a slujit Sfânta Liturghie cu sfântul, către care a zis să se roage pentru popor și să-l învețe.

Apoi într-atâta dragoste și evlavie îl avea patriarhul, clericii lui și tot poporul, încât nu voiau să se despartă de dânsul și veneau în toate zilele să audă învățăturile lui cele folositoare de suflet. Deci, închinându-se pe la toate Sfintele Locuri cu multă evlavie și umilință, vărsând lacrimi multe peste Sfântul Mormânt, s-a întors.

Voind să se întoarcă iarăși în eparhia sa și plutind către împărăteasca cetate, în puține zile a ajuns la cetatea Niceei și s-a întâlnit cu împăratul Ioan III Vatațes (1222-1254), care era rudenie cu sfântul, și l-a primit cu mare evlavie și cinste; apoi împăratul s-a bucurat foarte și a preamărit pe Dumnezeu că l-a învrednicit să ia rugăciune și binecuvântare de la dânsul; asemenea și împărăteasa; și l-au făcut amândoi părinte duhovnicesc al lor.

Zăbovind sfântul acolo, pe urmă a hotărât să se ducă iarăși la Sfântul Munte. De vreme ce împăratul îl avea rudenie și părinte duhovnicesc, i-a dăruit cinstitul lemn, sfinte moaște și alte vase scumpe, apoi l-a trimis la mânăstirea sa Hilandarul, cu o corabie împărătească, unde, ajungând cu ajutorul lui Dumnezeu, a lăsat cinstitul lemn la sfințita sa mânăstire, împreună cu sfintele moaște și cu câte i-a dăruit împăratul.

Rămânând destulă vreme și povățuind pe părinți și punându-le egumen îmbunătățit, ca să-i păstorească, s-a dus iarăși la eparhia sa și, păscând pe cei de acolo cu plăcere de Dumnezeu, a luminat toată Serbia cu razele faptelor sale bune și cu ale dumnezeieștilor lui învățături, păzind-o nevătămată de lupii cei gânditori, pregătind-o cu înțelepciune pentru staulul ceresc.

Dar de vreme ce și în părțile acelea erau atunci multe eresuri, sfântul a ieșit și în alte eparhii și le învăța apostolește, înconjurând multe feluri de locuri și povățuind către buna credință pe mulți eretici și necredincioși; apoi s-a dus și a doua oară spre închinare la Sfântul Munte.

De acolo iarăși trecând prin cetăți, învăța popoarele și multe minuni făcea, pe care le-am lăsat deoparte, spre scurtare. Însă numai aceasta o spunem: învățând în multe feluri de locuri popoarele, împreună cu alți trei pe care îi avea cu sine, a venit la Târnovul cel mare și l-a primit cu mare cinste Asan, atunci împărat al Târnovului (1218-1241), ca o rudenie a sfântului; apoi venind praznicul dumnezeieștii Arătări (Botezul Domnului), Sfântul a slujit Sfânta Liturghie, făcând și sfințirea cea mare a apei și s-a făcut o minune.

Când a pus, după obicei, cinstita Cruce în apă ca s-o sfințească, s-a desfăcut apa prin mijloc și a stat ca un zid. Iar cei ce erau de față, văzând acestea, s-au minunat și au preamărit pe Dumnezeu. Împăratul s-a cucernicit foarte mult înaintea sfântului și l-a rugat să șadă acolo până la Sfintele Paști – căci el s-a dus în alte locuri pentru niște treburi împărătești -, și astfel sfântul a rămas acolo.

După puține zile, îmbolnăvindu-se, și mai înainte cunoscând sfârșitul său, a chemat pe ucenicii săi și i-a învățat cele către mântuire, apoi le-a dat sfintele moaște și alte sfinte odoare bisericești câte avea la sine. Deci, auzind arhiereul care era atunci al Târnovului, despre boala sfântului, a mers la el și văzându-l foarte bolnav, a voit să vestească împăratului. Iar sfântul, cu smerenia sa cea obișnuită, nu l-a lăsat, ci mai ales i-a zis: „Te rog foarte mult să nu înștiințezi pe împăratul, nici preasfinția ta să nu te mai ostenești venind aici, ci mergi cu pace și roagă-te pentru mine, ca milostivul Dumnezeu să ne învrednicească a ne întâlni și a ne vedea în Ierusalimul de sus”.

Și astfel, într-o noapte de sâmbătă, mai înainte de a se lumina spre duminică, s-a împărtășit Sfântul iarăși cu Sfintele și Preacuratele Taine și atunci a strălucit fața lui și s-a umplut de bucurie și de veselie; apoi zicând de trei ori: „Slavă Ție, Dumnezeule”, și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu.

Iar dimineața a venit mitropolitul Târnovului, cu clerul său și cu tot poporul, ca să îngroape sfântul lui trup, din care ieșea o bună mireasmă negrăită, încât toți s-au minunat și nu știau unde să-l îngroape. Și fiindcă atunci era aproape de acolo împăratul, i-au făcut înștiințare acestuia, care a poruncit să-l îngroape în mânăstirea sa, cea zidită în numele celor 40 de sfinți mucenici; deci, acolo cu multă evlavie și cinste l-au îngropat. Iar după puține zile, venind și împăratul, a mers mai întâi la mormântul sfântului și cu lacrimi l-a rugat să-l ierte, că pentru păcatele sale nu s-a întâmplat acolo. Apoi a poruncit și a pus deasupra mormântului sfânt o cruce și marmură prea frumoasă și a aprins candelă; iar câți bolnavi mergeau cu credință și cu evlavie la dânsul, se tămăduiau.

Sfântul avea doi nepoți: Rautoslav, care era ginere al împăra-tului Teodor Lascareos, și Vladislav, care era ginerele împăratului Asan, care împărățea atunci în Serbia (1228-1234). Acesta înștiințându-se despre moartea sfântului, asemenea și Arsenie, care era atunci mitropolit al Serbiei, pe care sfântul îl hirotonise mai înainte ca diadoh (urmaș) al său, s-au întristat foarte.

Auzind împăratul despre minunile ce făcea sfântul, a hotărât să ceară sfintele moaște împăratului Asan, socrul său. Deci, Vladislav (1234-1243) a scris către socrul său cu rugăminte, trimițând și câțiva boieri, ca să ia sfintele moaște, însă împăratul Asan nu le-a dat.

A scris apoi și a doua oară ginerele său cu multe rugăminți, trimițând și pe boierii cei mai mari, cu multe daruri, dar nici atunci nu le-a dat, ci numai i-a răspuns: „Fiindcă Dumnezeu a iconomisit să moară sfântul aici, nouă ne-a dăruit această vistierie. Și deci, cine sunt eu să stau împotriva sfântului Domnului?” Astfel a trimis înapoi pe boierii cei trimiși.

Atunci Vladislav, văzând că nu reușește nimic cu trimișii săi, a luat cu sine pe boierii cei mai de frunte și a pornit să se ducă el să ceară pe sfântul. Ajungând la orașul Târnovo, s-a dus mai întâi la mormântul sfântului și plângând cu lacrimi fierbinți, a zis: „O! Sfinte al lui Dumnezeu și al nostru părinte prea cinstit, pentru ce ne-ai urât pe noi păcătoșii și nu voiești a veni în patria ta, căreia ai fost nu numai păstor, ci încă și mântuitor?

Tu ne-ai mântuit din rătăcirea diavolului și la adevăr ne-ai povățuit; tu ai izbăvit turma de eresuri; fiind bolnavă, ai tămăduit-o; primejduindu-se cu moarte sufletească, ai înviat-o; cu slujbe duhovnicești ai împodobit-o, cu sfințite rânduieli, cu puneri de legi mântuitoare și acum o lași, sfinte al lui Dumnezeu, lipsită de sfințenia dumnezeieștilor tale moaște? Cum o lași cu totul săracă de comoara dumnezeiescului tău dar și uscată de prea dulcele izvor al minunilor tale? Părinte prea milostiv, fie-ți milă și treci cu vederea păcatele mele și ale poporului tău, care în tot chipul am greșit ție și vino la noi, deși suntem nevrednici și păcătoși; deci, nu ne lăsa lipsiți de venirea și ocrotirea ta”.

Astfel rugându-se Vladislav, împăratul Serbiei, cu multă umilință, pe mormântul sfântului, a mers în urmă la socrul său. În noaptea aceea a văzut socrul său pe sfântul ca un înger purtător de fulger, poruncindu-i să dea sfintele lui moaște ginerelui său, ca să le ducă în patria sa.

Deci, dimineață, împăratul Asan adunând tot poporul și pe mitropolit cu clerul său, arătându-le pricina, a luat pe ginerele său, și cu cântări de psalmi, cu făclii și cu tămâieri, au deschis mormântul sfântului. O! minunile Tale, Hristoase Împărate! Locul acela s-a umplut de bună mireasmă negrăită; fața sfântului strălucea ca soarele și toți minunându-se, strigau: „Doamne miluiește”.

Atunci, cu mare bucurie și cu litanii, călătorind pe jos, amândoi împărații, socrul și ginerele, au scos sfintele moaște până afară din Târnovo. Aici, luându-le împăratul Vladislav, le-a dus cu mare bucurie în patria sa. Iar câtă bucurie s-a făcut în ziua aceea, cine poate s-o scrie cu amănuntul?

Cine poate spune minunile care s-au făcut, întru slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a Preasfintei Treimi, Căreia I se cuvine slavă, stăpânire, cinste și închinăciune, în vecii vecilor. Amin.

Cuv. Ștefan, care a făcut mănăstirea Hinolacul

Cuv. Teodul, fiul lui Nil cel înțelept

Sf. Mc. Agni

«« Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic; Cuviosul Iacob din Nisibe; Cuviosul Părinte Maxim Cavsocalivitul; Sf. Mc. Pahomie și Papirin
Cuviosul Părinte Pavel Tebeul; Cuv. Ioan cel sărac pentru Hristos, care s-a mai numit și Colibasul; Sf. Mc. Pansofie »»