Sinaxar 13 ianuarie

📑 Cuprins:

• Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic
• Cuviosul Iacob din Nisibe
• Cuviosul Părinte Maxim Cavsocalivitul
• Sf. Mc. Pahomie și Papirin

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfinții Mucenici Ermil și Stratonic

Împărățind Liciniu păgânul (307-324), și sârguindu-se să placă foarte mult zeilor săi necurați, a dat poruncă grea asupra tuturor creștinilor: ca să fie urmăriți prin cetăți și prin sate și oricine va afla vreun creștin și va spune despre el împăratului, să fie răsplătit, învrednicindu-se de mare cinste.

De aceea, toți se sârguiau spre cercetarea și prigonirea creștinilor, ca să fie plăcuți împăratului. De acel Liciniu – pe când el ședea odată și făcea judecată la un loc înalt – s-a apropiat unul din ostași, zicându-i: „Este aici un creștin, anume Ermil, care are, după regula creștinătății sale, rânduiala diaconiei și care slujind de demult lui Hristos, râde de zeii noștri și de tine, împărate, și întru nimic te socotește”.

Auzind acestea Liciniu, a poruncit ca îndată să-l caute și să-l prindă. Deci trimișii aflară pe sfântul rugându-se și ridicându-și mâinile spre Domnul Dumnezeul său; iar el înștiințându-se că este prins, spre a fi judecat și chinuit pentru Hristos, s-a umplut de bucurie și de veselie; apoi a mers cu ostașii, nu cu sila fiind dus, ci ca și cum avea a primi cinste, alerga cu sârguință și a stat înaintea împăratului cu multă îndrăzneală. Văzându-l împăratul, i-a zis: „Spune cu adevărat, ești creștin, cum am auzit despre tine?” El a răspuns: „Cu slobod glas mărturisesc, nu numai că sunt creștin, ci despre aceasta adeverez că sunt sfințit Dumnezeului celui nevăzut, și înaintea Lui slujesc în rânduiala diaconiei”.

Împăratul a zis: „Să fii diacon, adică slujitor și la ai noștri zei”. Iar mucenicul râzând de cuvintele lui, i-a zis: „O! împărate, mi se pare că ești surd sau nebun! Eu ți-am spus că slujesc Dumnezeului Celui nevăzut, iar nu idolilor voștri, care sunt văzuți, căci ei nu văd nici nu știu ce sunt, ca să le fie cineva diacon, dar pe care tu, înșelându-te, îi cinstești ca pe niște zei, fiind pietre și lemne cu totul surde și neînsuflețite, lucruri de mâini omenești, de care se cade mai ales a râde decât a li se închina cineva”.

Atunci împăratul n-a suferit vorba lui, ci îndată a poruncit să bată pe mucenic peste obraz cu niște unelte de aramă, pregătite spre muncire, iar chinuitorii să strige: „Nu fi îndrăzneț cu limba, Ermile! Cinstește pe împărat, jertfește zeilor, și te izbăvește de munci”. Iar el fiind bătut tare, se arăta ca și cum nu simțea durerea; ci dimpotrivă defăima slăbiciunea tiranului. Apoi cu glas mai tare a strigat, zicând: „Răni fără sfârșit vei lua și înfricoșata mână a lui Dumnezeu o vei cunoaște, căci lăsând pe Ziditorul tău, iei aminte la zeii cei surzi și muți și, ce este mai rău, te silești a atrage și pe alții la aceeași pierzare, ca unul ce urăște mântuirea lor”.

După aceasta, împăratul a poruncit să-l ducă la temniță trei zile, nădăjduind că se va gândi și se va căi de îndrăzneala sa. Iar mucenicul mergând, cânta: „Domnul îmi este ajutor și nu mă voi teme ce-mi va face mie omul”. Și intrând în temniță, a cântat: „Cel ce paști pe Israel, ia aminte; Cel ce povățuiești ca pe o oaie pe Iosif, Cel ce șezi pe heruvimi, arată-te și vino ca să ne mântuiești pe noi”.

Domnul n-a trecut cu vederea pe robul Său, ci a trimis un înger, mângâindu-l și întărindu-l pe el. Apoi îngerul i-a zis: „Ermile, îndrăznește, grăiește și nu tăcea, iar de acum nu te teme, căci vei birui îndată meșteșugurile dușmanului, și de sus vei primi cunună prea luminoasă pentru pătimire”. Astfel Dumnezeu a înarmat pe ostașul Său spre nevoință, l-a încins cu putere, a învățat mâinile lui la război, și a dat arc de aramă în brațele lui și pavăză de mântuire.

Iar după trei zile, Liciniu împăratul, șezând iarăși la judecată, a pus de față pe Ermil, zicându-i: „Oare te-ai căit și vei voi acum ca să aduci jertfă zeilor, ca să fii slobod de chinurile cele pregătite ție? Sau tot aceeași nebunie te cuprinde, și de bunăvoie vrei să te dai pierzării?”

La aceasta ostașul lui Hristos, pentru cinstea Domnului, care l-a înarmat cu îndrăzneală, a răspuns: „Ți-am spus odată, împărate; se cădea ca să fie de ajuns cuvintele mele cele dintâi, și mai mult să nu mă întrebi; pentru că am pe Dumnezeu în cer, Căruia și slujesc, și Căruia pe mine însumi mă sârguiesc a mă aduce jertfă; căci de la El nădăjduiesc mare ajutor”. Zis-a împăratul: „Atunci voi vedea de-ți va ajuta Cel ce locuiește în cer”.

Și îndată a poruncit la șase ostași vârtoși, să-l ia și întinzându-l la pământ, să-l bată fără cruțare”. Deci, fiind bătut ucenicul, răbda ca un fără de trup și se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeul meu, care pentru mine ai răbdat răni și bătăi, în zilele lui Pilat din Pont; Însuți întărește-mă pe mine, care iarăși pătimesc pentru Tine, ca să pot săvârși această alergare de acum; ca fiind părtaș patimilor Tale, să mă fac vrednic răsplătirii Tale celei veșnice”.

Sfântul astfel rugându-se, îndată s-a auzit un glas de sus, zicându-i: „Amin, Amin, zic ție, Ermile; după trei zile te vei izbăvi din aceste primejdii și vei primi mare răsplătire pentru pătimirea ta”. Acest glas a adus mucenicului mare îndrăznire și întărire; iar chinuitorilor le-a pricinuit mare frică și cutremur. Pentru că aceia au căzut la pământ și nu mai puteau să facă nimic; chiar și împăratul s-a cutremurat, dar n-a voit să cunoască puterea lui Dumnezeu și a poruncit ca iarăși să ducă pe mucenic în temniță.

Atunci era străjer la temniță Stratonic, căruia i se poruncise să păzească pe mucenic. Iar acest Stratonic era în taină creștin și prieten al Sfântului Ermil, de care se rănea cu inima, văzându-l în munci; dar se înveselea cu duhul de îndrăzneala și de tăria lui, însă el singur nu îndrăznea să se dea la niște pătimiri ca acestea. Iar Sfântul Ermil intrând în temniță, cânta, zicând: Domnul este luminarea mea și Mântuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este păzitorul vieții mele, de cine mă voi înfricoșa? Atunci a strălucit asupră-i o lumină cerească și iarăși a auzit un glas, poruncindu-i să îndrăznească și făgăduindu-i că va avea sfârșitul pătimirilor, după trei zile.

A doua zi chinuitorul șezând iarăși la judecată, a adus la cercetare pe Sfântul Ermil, care a stat înainte cu fața luminoasă, cu ochii veseli și cu inima plină de bucurie. Dar tiranul Liciniu clătinând capul și râzând de mucenic, i-a zis: „Spune-ne nouă la ce ți-a folosit temnița cea întunecoasă și vremea cea petrecută în pătimire? Te-a învățat oare să te supui legii împărătești? Și să dai zeilor cinstea cea cuviincioasă sau încă va fi trebuință de chinuri împotriva inimii tale atât de împietrite?” Mucenicul i-a răspuns: „Temnița cea întunecată mi-a mijlocit mare lumină și acum sufletul meu este în pace și în bucurie și în negrăită lumină, care îmi dă bună nădejde de câștigarea bunătăților ce vor să fie; iar eu mă minunez foarte, cum întunericul care este în tine nu primește nici o schimbare, ci totdeauna întunecă ochii tăi cei sufletești ca să nu vadă adevărul”.

Astfel mustrând sfântul rătăcirea împăratului, acesta a strigat: „Spre nimic altceva, precum văd, nu te-ai deprins, decât numai să ocărăști pe față cu neînfrânata ta limbă, cu îndrăznețul tău suflet și cu nebunia ta; însă să ne răspunzi cu încredințare, vei jertfi zeilor și te vei supune poruncii noastre? Sau vei lua muncile cele vrednice după faptele tale?”. Mucenicul lui Hristos, Ermil, i-a răspuns: „Ai auzit răspunsurile mele, împărate, și nimic mai mult nu vei auzi de la mine. Fă de acum ceea ce voiești și săvârșește cu lucrul ceea ce ai gândit”.

Și mâniindu-se Liciniu, a poruncit să întindă pe sfânt gol la pământ și să-l bată cu bețe pe pântece. Iar sfântul în bătăile ce i se aduceau avea întărire pe Hristos, către Care ridicând ochii cei sufletești se ruga: „Dumnezeule, ia aminte spre ajutorul meu; Doamne grăbește ca să-mi ajuți”. Iar tiranul aprinzându-se de mânie pentru multa răbdare a sfântului, a poruncit ca să-i rupă pântecele lui cu unghii de vultur, ca să vadă cu ochii săi cele dinăuntrul lui.

Iar mucenicul zicea: „Inima și trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu, ca de seu și de grăsime să se umple sufletul meu, și cu buze de bucurie Te va lăuda gura mea”.

Stratonic, văzând pe Sfântul Ermil, prietenul său, chinuit astfel fără de omenie și pântecele lui fiind rupt, a început a plânge; dar văzându-l unii din cei ce stăteau acolo, îndată au spus împăratului că Stratonic, străjerul temniței, pe față se arată că este părtaș al rătăcirii creștinești, și prieten cu Ermil; căci se milostivește și plânge pentru dânsul. Împăratul chemând pe Stratonic, îl întrebă: „Ești prieten al lui Ermil?”.

Stratonic nevrând a minți, fiind ucenic al adevărului, și văzând că acum venise vremea nevoinței sale, a mărturisit că este prieten al lui Ermil și că este creștin; deci, defăimă pe idoli ca niște neînsuflețiți și pe închinătorii lor ca pe niște nebuni, și numai pe Unul Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului îl preamări.

Atunci împăratul, umplându-se de mânie, a poruncit să bată pe Stratonic cu bețe peste tot corpul gol. Dar acesta fiind bătut, își ridica ochii către Sfântul Ermil, prietenul său, și zicea: „Roagă-te lui Hristos pentru mine, Ermile, ca să-mi dea putere să-mi păzesc credința tare și nemișcată și să fiu mai presus decât toți chinuitorii mei”. Apoi râdea de Liciniu și-l îndemna ca să înceteze a se închina idolilor celor orbi și neînsuflețiți și să se teamă de pedeapsa adevăratului Dumnezeu, în ale Cărui mâini este înfricoșat lucru a cădea. Dar au bătut pe sfânt până ce a tăcut, fiind slăbit de răni. După aceea a poruncit împăratul ca pe amândoi, pe Stratonic și pe Ermil, să-i arunce în temniță.

Deci, Sfântul Stratonic se ruga, zicând: „Doamne, să nu pomenești fărădelegile mele cele dintâi”. Apoi, amândoi grăiau către Dumnezeu: „Ajută-ne Dumnezeule, Mântuitorul nostru, pentru mărirea numelui Tău Celui sfânt”. Atunci ei au auzit un glas dumnezeiesc, zicând: „Alergarea ați săvârșit, credința ați păzit, și de acum s-a pregătit vouă cununa dreptății, pe care dimineață o veți lua”. A doua zi, aduseră iarăși pe Ermil la judecată, și Liciniu l-a întrebat: „Vei jertfi idolilor?”.

Sfântul a răspuns: „Cele ce întâi ți-am spus, acelea și astăzi îți repet; pentru aceea arde, taie și chinuiește-mă cum voiești, pentru că am învățat a nu mă teme de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă”. Deci, a poruncit tiranul ca să spânzure pe sfânt de un lemn și cu cuțitele să-i împungă trupul. Iar sfântul, într-acea mare durere, neîncetat se ruga: „Fii mie ajutor, Dumnezeule, Mântuitorul meu”. Apoi a auzit un glas de sus: „Nu te teme, căci cu tine sunt Eu, Dumnezeul Tău.”

După aceasta, împăratul a judecat pe Sfântul Ermil, ca să fie înecat în Dunăre; iar pe Sfântul Stratonic aducându-l, îl îndemna să jertfească idolilor, ca să nu pătimească și el ca prietenul său; dar fericitul Stratonic a răspuns: „Cu adevărat, ticălos aș fi dacă m-aș supune poruncii tale celei nebune; și cum aș voi eu ca să rămân viu, când prietenul meu moare pentru Hristos?” Liciniu a zis: „Atunci voiești să mori cu Ermil?” Sfântul Stratonic a răspuns: „Foarte mult doresc; pentru că se cuvine ca prietenii cei adevărați să îndure primejdia împreună și de bunătăți iarăși împreună să se îndulcească. Și ce va fi mai dulce pentru noi, decât a pătimi și a muri pentru Hristos?”.

Văzând împăratul Liciniu că nimic nu sporește, a osândit pe Sfântul Stratonic la același fel de moarte, ca să fie înecat în Dunăre cu Ermil.

Pe când duceau pe amândoi sfinții spre înecare, ei cântau cu veselie: Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, întru oameni bunăvoire. Și ducându-i ostașii la Dunăre, i-au pus în mreje și i-au aruncat în adâncul apei.

Astfel Dunărea a primit trupurile sfinților mucenici, iar cerul a sălășluit sufletele lor întru acoperămintele sale. Apoi a treia zi, s-au aflat la mal sfintele lor trupuri, pe care credincioșii le-au îngropat cu cinste, ca la 18 stadii departe de cetatea Singhidon (Belgrad), punându-i pe amândoi într-un mormânt, ca toate să le fie de obște, ca prieteni: de obște mărturisirea pentru Hristos, de obște temnița, de obște chinurile, de obște înecarea, de obște îngroparea trupurilor lor, de obște și mărirea în ceruri; cu darul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine toată mărirea, cinstea și închinăciunea, acum și pururea, și în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Iacob din Nisibe

Moise, dătătorul de lege care a trecut pe israeliți prin mare ca pe uscat, iar în pustie a adăpat pe popor prin minune, și care multe alte minuni a făcut, a scris faptele cele de mai înainte, nu cu înțelepciunea luată de la egipteni, ci cu darul cel dat din cer.

Pentru că de unde putea el să știe fapta cea bună a lui Abel, iubirea de Dumnezeu a lui Hristos, dreptatea lui Noe, binecuvântata preoție a lui Melchisedec, chemarea lui Avraam, credința, bărbăția, iubirea de străini și jertfa fiului său, Isaac? Și, pe scurt, vestea despre nevoințele altor bărbați dumnezeiești, de unde ar fi putut să le știe, de n-ar fi luat lumină de la dumnezeiescul Duh? De un ajutor ca acesta (zice Teodorit) am și eu nevoie în lucrarea de față, pentru a scrie Viețile Sfinților care au fost cu puțină vreme înainte de noi și care au strălucit chiar în vremurile noastre; ca după aceea, să le pun ca pe o lege înaintea celor ce doresc să le urmeze. Deci, mi se cade ca să încep povestirea chemând în ajutor rugăciunile acelor sfinți.

Nisibe este o cetate, care a fost într-o vreme între hotarele stăpânirii Romei și ale Persiei, care pe atunci dădea dajdie romanilor. În această cetate s-a născut Sfântul Iacob și și-a ales deosebita petrecere în pustie, și șălășluindu-se acolo, viețuia prin munții cei înalți.

Deci, în timp de vară și de toamnă locuia prin dumbrăvi, având cerul ca acoperământ; iar în timpul iernii intra într-o peșteră, unde se apăra de ger. Hrana lui nu era nici din ceea ce se seamănă pe câmp, nici din lucru, ci numai din ceea ce singur pământul producea. El aduna poame din copacii de prin pădure și ierburi ca cele de prin grădini, cu care își întărea trupul, atât numai ca să-și poată ține zilele. Foc pentru fierberea mâncării nu-i trebuia niciodată, pentru că se hrănea numai cu verdețuri crude; și nici de lână nu avea trebuință pentru haine, căci se acoperea cu piei de capre.

Astfel omorându-și trupul, cu duhovnicească hrană își întărea sufletul; iar gândul său îl pregătea spre dumnezeiască vedenie, făcându-l oglindă a Sfântului Duh – precum grăiește Apostolul -, și privind mărirea Domnului, se urca spre desăvârșire. De acolo i se înmulțea în toate zilele îndrăzneala către Dumnezeu, de la Care cerea și căpăta tot ce avea de trebuință; și înainte vedea și proorocea cele ce erau să fie; căci i se dăduse de la Sfântul Duh darul facerii de minuni. Să povestim credincioșilor câteva minuni ale lui și astfel vom arăta raza strălucirii lui apostolești, ca urmare a darului ce avea.

În acea vreme oamenii cei fără de minte se închinau idolilor celor neînsuflețiți și le făceau dumnezeiască cinste; iar cinstirea cea cu adevărat dumnezeiască era defăimată de cei mulți și erau prigoniți cei ce nu se amestecau în sălbăticia lor; căci fiind desăvârșiți în faptele cele bune, știau adevărul, și păzindu-se de închinarea idolească, se închinau Ziditorului a toate.

Sfântul Iacob lăsând pustia, s-a dus în Persia, vrând să vadă odrasla cea nouă a sfintei credințe și pe cât se putea să ajute la înmulțirea ei. Trecând un pârâu ce se întâmpla în calea lui, a văzut câteva fecioare spălându-și hainele și, dezvelindu-și picioarele aproape de tot, priveau la dânsul ca la un străin care purta o îmbrăcăminte neobișnuită, măsurându-l cu ochi îndrăzneți, nerușinându-se nici de cinstea lui, nici de goliciunea lor; ci stăteau cu necuviință, fără a-și acoperi capetele lor.

Atunci sfântul s-a mâniat pentru această nerușinare a lor și vrând ca să arate puterea lui Dumnezeu, spre învățătura acelora, și apoi să se izbăvească de închinarea idolească, când vor vedea acea minune, a blestemat izvorul din care curgea pârâul, și îndată s-a uscat izvorul acela, încât nici o picătură de apă nu s-a mai aflat într-însul. Asemenea a blestemat și pe acele fecioare nerușinate ca să îmbătrânească deodată. Și s-a împlinit cuvântul sfântului, căci părul cel negru al capetelor lor îndată s-a încărunțit și s-a făcut ca frunzele de toamnă, când cade bruma peste ele.

Văzând aceasta fecioarele (căci și apa se uscase și toate fiind cărunte, priveau una la alta), s-au înspăimântat, și alergând în cetate, au spus către toți cele întâmplate. Cetățenii, văzând minunea ce se făcuse, au mers la Sfântul Iacob, marele făcător de minuni, și l-au rugat cu dinadinsul ca să-și îmblânzească mânia și să întoarcă iarăși apa în râu.

Sfântul milostivindu-se, degrabă a făcut rugăciune către Domnul, și a curs izvorul ca și mai înainte și pârâul s-a umplut de apă. Apoi oamenii rugau pe sfânt ca să dea și fetelor tinerețea de mai înainte. Sfântul voia să facă aceasta, dar când a întrebat unde sunt, fetele nu s-au mai aflat, nici nu au venit la pocăință; pentru aceasta le-a pedepsit ca să rămână astfel, spre neuitată aducere aminte de puterile minunate ale lui Dumnezeu, ca astfel și ceilalți să se învețe curățenia vieții și buna rânduială.

Aceasta a fost minunea acestui nou Moise, pe care a făcut-o nu prin lovirea toiagului, ci prin semnul Sfintei Cruci. Iar eu mai mult de aceasta mă minunez, adică de blândețea lui, căci n-a făcut ceea ce într-o vreme a făcut Marele prooroc Elisei și n-a trimis niște ursoaice ca să sfâșie pe fecioarele fără de rușine, ci printr-o pedeapsă mică le-a învățat spre bune obiceiuri și temerea de Dumnezeu. Încă o zic aceasta, nu prihănind mânia proorocului, ci arătând că Sfântul Iacob, având aceeași putere în facerea de minuni pe care o avea și proorocul, a făcut cele cuviincioase bunătății lui Hristos și Noului Așezământ.

Acest Sfânt Iacob, văzând odată pe judecătorul Persiei făcând o judecată nedreaptă unui om nevinovat, s-a mâhnit de această nedreptate și a poruncit unei pietre mari ce era aproape, ca să se sfărâme și să se răspândească ca țărâna, mustrând pe judecător de această nedreptate.

Cei ce erau acolo, văzând acest lucru, s-au înfricoșat; ba încă s-a temut și judecătorul nedrept și, cunoscându-și păcatul, s-a căit; apoi, schimbând judecata cea dintâi, a hotărât alta dreaptă. Și aici făcătorul de minuni a urmat Domnului său, Care vrând să arate că de voie merge la patimă și cum că, cu înlesnire – de ar fi voit -, ar fi pierdut pe ucigașii Săi, totuși nu i-a pierdut, ci smochinul cel neînsuflețit l-a uscat cu cuvântul, arătându-Și puterea Sa.

Acelei bunătăți a Domnului a urmat Sfântul Iacob; n-a adus pedeapsa asupra nedreptului judecător, ci a sfărâmat piatra și prin aceasta a învățat pe judecător dreapta judecată. Pentru aceste faceri de minuni, și făcându-se iubit și mărit înaintea tuturor, s-a ridicat fără de voie la episcopat, în patria sa, cetatea Nisibe, deși se lepăda și fugea de o dregătorie ca aceasta.

Schimbându-și petrecerea vieții singuratice și sălășluindu-se cu cetățenii, nu și-a schimbat nici hrana, nici hainele, ci numai locul era altul, iar rânduiala vieții aceeași; însă ostenelile erau mai multe ca cele dintâi, căci prin post, prin culcare pe jos, prin purtarea rasei, i s-a adăugat grija de popor, de sărmani, de văduve, ca să sprijinească pe cei năpăstuiți și să ajute tuturor, povățuindu-i pe toți la fapte bune.

Însă ce trebuință este a număra cu amănuntul ostenelile și îngrijirile pentru popor, care se cuvin unei dregătorii ca aceasta? Cei ce și-au luat asupra lor acest jug știu aceasta și, mai ales cei ce iubesc și se tem de Stăpânul, Care le-a încredințat păstoria oilor celor cuvântătoare. Deci, sfântul, ostenindu-se mai mult în dregătoria episcopiei și săvârșind bunătăți, și-a adăugat mai multe daruri ale Sfântului Duh.

Într-o vreme, mergând sfântul la un sat, s-au apropiat în calea sa niște săraci, care cereau de la dânsul milostenie pentru îngroparea unui mort, care se afla zăcând chiar în acea cale. Iar omul acela nu era cu adevărat mort, ci se prefăcea; căci acei săraci văzând de departe pe episcop venind, au poruncit unuia dintre dânșii ca să se prefacă că este mort, să capete cu un meșteșug ca acesta mai multă milostenie de la episcop.

Deci arhiereul le-a dat cuviincioasa milostenie și pentru cel mort s-a rugat ca să i se ierte păcatele și sufletul lui să se rânduiască cu cei drepți; apoi s-a dus în calea sa. Depărtându-se sfântul, prietenii celui prefăcut mort îi ziceau să se scoale, iar el nu se scula; căci acum murise cu adevărat și zăcea fără suflet.

Văzând săracii cum că minciuna lor s-a adeverit, au alergat după sfânt, și ajungându-l, au căzut la picioarele lui, mărturisindu-și păcatul și aruncând pricina asupra sărăciei; deci, se rugau ca să-i ierte și să întoarcă în trup sufletul mortului. Iar făcătorul de minuni, asemănându-se Domnului cel mult îndurat, i-a ascultat; și cu rugăciunea ce a făcut a întors sufletul și a înviat mortul.

Aceasta, precum mi se pare, se aseamănă cu minunea Sfântului Petru, care a dat morții celei năpraznice pe Anania și pe Safira, care se sfătuiseră să mintă împotriva Duhului Sfânt și să ascundă din prețul țarinei; pentru că și acest Sfânt Iacob, celui ce și-a tăinuit duhul său și cu minciună se prefăcuse mort, i-a luat sufletul.

Sfântul Petru, cunoscând furtișagul, descoperindu-i aceasta Sfântul Duh, a dat pedeapsa de moarte asupra celor ce furaseră; Iacob, neștiind vicleșugul, căci cu minciună se prefăcuse mort săracul acela, prin rugăciune i-a luat viața. Petru, pe Anania și pe Safira, care muriseră, nu i-a izbăvit, pentru că atunci era trebuință de asprime, ca și ceilalți să aibă frică; iar Iacob având darul apostolesc, prin moarte a pedepsit câtva timp, apoi iarăși a mângâiat prin întoarcerea vieții acelui om.

După aceasta, când Arie, întâiul hulitor al Fiului lui Dumnezeu și al Sfântului Duh, și-a ascuțit limba sa asupra Făcătorului său și a tulburat tot Egiptul, iar mai marele între împărați Constantin, care, ca alt Zorobabel, a izbăvit lumea din robia închinării la idoli și bisericile cele dumnezeiești răsturnate la pământ le-a ridicat și le-a înălțat, a adunat întâiul sobor de sfinți părinți a toată lumea, în Niceea, arhiereul lui Dumnezeu, Iacob, episcopul Nisibei, era acolo în mijlocul soborului sfinților părinți, apărând dreapta credință, iar pe Arie l-a depărtat de la Biserică.

În acea vreme, Nisibe era sub stăpânirea împăraților Romei, iar marele Constantin murind, Saporie, împăratul Persiei, a venit cu toată puterea oștilor sale, înconjurând cetatea aceasta, vrând s-o ia; dar cu rugăciunile Sfântului episcop Iacob, cetatea rămânea nebiruită. Atunci Saporie a oprit cu pietre și cu pământ râul care curgea prin cetate, și adunându-se apă multă, îndată i-a dat drumul asupra cetății, încât au căzut zidurile ei de pornirea râului și de puterea apei, apoi mare parte a cetății a întunecat-o, aducând multă frică cetățenilor dintr-însa și multă bucurie perșilor, cărora li se părea că au în mâini cetatea; însă nu s-au apropiat ca să intre, fiindcă apele îi opreau, ci au amânat până a doua zi, ca să se pornească cu toată puterea asupra cetății.

Iar noaptea, sosind tot poporul cetății, s-a apucat de lucru, prin îndemnarea episcopului și, cu ajutorul rugăciunilor lui, au îndreptat zidurile cetății, încât nici călăreții, nici pedestrașii nu puteau să intre înăuntru fără scări; dar cetatea putea să fie luată cu înlesnire de n-ar fi căutat cetățenii ajutorul Celui Preaînalt. Si au rugat toți pe Sfântul Iacob, episcopul lor, ca să se suie pe zidurile cetății și să risipească puterea potrivnicilor.

Deci, s-a suit Sfântul Iacob, și văzând nenumăratele cete ale oștirii persane, s-a rugat lui Dumnezeu să trimită asupra lor țânțari și muște câinești, ca ei să cunoască puterea lui Dumnezeu și să plece de la cetate. Și a ascultat Dumnezeu rugăciunea robului Său, căci a adus îndată asupra cetelor persane un nor de țânțari și de muște, a căror mușcare era atât de cumplită, încât caii și elefanții neputând-o suferi, rupeau zăbalele și frâiele și fugeau încoace și încolo neopriți. Si nu numai celor necuvântătoare, ci chiar și perșilor le erau nesuferiți țânțarii aceia și muștele, ce erau mai cumplite decât mii de ostași înarmați.

Văzând păgânul împărat că ostenelile lui erau în deșert, căci puterea oștii lui se biruia de țânțari și de muște, era în nepricepere și în mare tulburare. Apoi, când a văzut umblând pe zidurile cetății pe acel om dumnezeiesc, adică pe Iacob episcopul, și i se părea că acela este împărat, pentru că avea porfiră împărătească, cu coroană pe cap foarte strălucită, s-a mâniat pe ai săi, care spuseseră că nu este împărat în cetate și i-a pedepsit cu moarte; drept aceea, depărtându-se de cetate, a fugit în pământul său, izgonit de muște și de țânțari.

O minune ca aceasta a făcut Dumnezeu prin rugăciunile plăcutului Său, care n-a cerut să cadă foc din cer asupra vrăjmașului, precum altă dată Ilie proorocul a cerut asupra celor 50 și i-a ars, nici se ruga ca să-i înghită pământul, ci numai țânțari și muște să vină asupra lor, ca să cunoască puterea lui Dumnezeu. Și cu adevărat minune a fost, căci atâta oaste persană nu putea să se scape de niște mici insecte din văzduh și a fugit, biruindu-se cu rușine. Atâta dar avea Sfântul Iacob de la Dumnezeu și atâta îndrăzneală către El.

După aceea, fiind trecut de zile, s-a odihnit întru Domnul. Iar după moartea lui, câtăva vreme trecând, cetatea Nisibei a fost numărată la stăpânirea Persiei, din care credincioșii ieșind, au luat cu ei moaștele folositorului și povățuitorului lor, Sfântul Iacob, care de ar fi fost viu, niciodată n-ar fi fost stăpânită cetatea de barbari, de care o apăra marele plăcut al lui Dumnezeu, cu puterea cea nebiruită a lui Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia dimpreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine slava, în veci. Amin.

Cuviosul Părinte Maxim Cavsocalivitul

Cuviosul părinte Maxim, care a trăit la anul 1320, era din Lampsac, din părinți de neam bun, binecredincioși și îmbunătățiți, care fiindcă erau lipsiți de fii, rugau totdeauna pe Dumnezeu cu lacrimi ca să le dea un fiu; și, ascultându-le Dumnezeu rugămintea lor, le-a dat pe fericitul Maxim, pe care din Sfântul Botez l-au numit Manuil.

Apoi, socotindu-l părinții lui ca pe un dar al lui Dumnezeu, cum era cu adevărat, îl creșteau cu multă dragoste și sârguință, și-l învățau sfintele cărți. Când a ajuns copilul în vârstă, l-au adus și l-au băgat în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Rămânând Manuil în biserica aceasta, cânta cu dulce glas și cu dor dumnezeiesc, rugând pe Născătoarea de Dumnezeu cu multă umilință pentru mântuirea lui.

Și, într-adevăr, el părea un alt Samuil, sporind cu vârsta și cu darul, fiind lăudat și iubit de toți, căci nu avea cugete copilărești, ci de la începutul vârstei avea minte bărbătească; și mergea adeseori la niște bătrâni cuvioși, care se linișteau acolo aproape, să audă de la dânșii sfătuiri de suflet folositoare, petrecând împreună cu dânșii și slujindu-le când el era slobod, căci încă se afla întru supunerea părinților săi, și se povățuia de dânșii spre petrecere plăcută lui Dumnezeu. Apoi, dumnezeiescul dor aprinzându-se în inima lui, îl silea să iasă din lume și să meargă la liniște, ca să se îmbrace cu sfânta schimă a monahilor. Pentru aceasta, de multe ori se dezbrăca de hainele sale cele lumești și îmbrăca cu acelea pe săraci, iar el tremura de frig. Încă și pâine pe ascuns dădea celor flămânzi cu multă îndestulare; și pentru ca să-și ascundă fapta lui cea bună, se prefăcea înaintea părinților lui și înaintea altor cunoscuți și rudenii că este nebun; însă fapta lui cea bună nu se tăinuia.

Astfel el într-acest chip se nevoia spre faptele bune, prin care însemna că va avea mai pe urmă viață mai înaltă și mai presus de cele văzute. Dar părinții lui au uitat că l-au dăruit lui Dumnezeu și se pregăteau să-l însoare și să-l lege cu legăturile lumii, ca să vadă pe lângă ei pe doritul lor fiu și să se bucure de dânsul cât vor trăi. Dar bunul Manuil hrănind în mintea sa gândurile dumnezeiești, la 17 ani ai vârstei sale, a părăsit pe părinții săi și lumea, cum și toate cele din lume, ducându-se în muntele ce se numește Ganu, unde s-a îmbrăcat în chipul monahicesc, numindu-se Maxim, din Manuil, și s-a supus unui bătrân iscusit și lucrător de fapte bune, cu numele Marcu, ca să învețe petrecerea cea monahicească.

Căci se arăta celor bătrâni procopsit și vrednic în toate, în post, în priveghere, în rugăciune, în culcare pe jos, întru toată aspra petrecere și întru defăimarea lucrurilor deșarte și chiar a trupului său; el era iubit de toți, dar de starețul lui era certat pentru covârșitoarea și necurmata petrecere aspră ce avea.

Însă n-a trecut mult și starețul lui, care a strălucit cu fapta bună în toată Macedonia, s-a dus la veșnicile lăcașuri. Iar dumnezeiescul Maxim ducându-se de acolo, a trecut prin Macedonia și prin munții de prin laturile cele de aproape, căutând să afle un bătrân îmbunătățit, precum era cel dintâi, și Dumnezeu i-a împlinit dorința sa. Căci, ducându-se în Muntele Papichiu, a aflat bărbați sfinți asemenea celor care locuiau sus pe dealuri, în peșteri și prin locuri pustii și nu aveau la ei nimic altceva, afară de rasele cele vechi, ce le purtau.

Petrecând împreună cu dânșii multă vreme, a întrupat în sine toate faptele bune cele mai presus de om, precum primește ceara cea moale chipurile peceților. Apoi s-a dus la Constantinopol, unde văzând acele frumoase biserici și închinându-se sfintelor moaște care erau puse acolo, a alergat la biserica Preasfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, care se numea Odighitria, ca să vadă minunile cele mari ce se făceau acolo. Deci, văzându-le și închinându-se lor, mult s-a minunat și se gândea cât de mare slavă are în ceruri Născătoarea de Dumnezeu; apoi rămânând de tot uimit, a petrecut toată noaptea în biserică; și era fără încălțăminte în picioare, fără acoperământ pe cap, purtând numai o rasă de păr. Si din vederea lui cea umilită, se părea tuturor a fi un nebun; căci se prefăcea și el ca și acel mare Andrei, cel nebun pentru Hristos. Deci, toți se minunau de dânsul și-l socoteau într-adevăr nebun pentru Hristos.

Aflând despre dânsul marele împărat Andronic Paleologul (1282- 1328), l-a chemat la palatul împărătesc și a început a vorbi cu dânsul, în fața multora. Iar dumnezeiescul Maxim a răspuns către împărat, spunându-i multe din cuvintele Sfântului Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, după cum avea obicei, și din dumnezeieștile Scripturi. Retorii cei mai iscusiți se minunau de dânsul, cum de știe cuvintele Sfântului Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, precum și cealaltă scriptură. Dar fiindcă nu învățase gramatica, nu așeza cuvintele bine și după meșteșugul gramaticii; atunci marele logofăt Caniclie a zis către cei ce erau de față: „Glasul este al lui Iacob, iar mâinile sunt ale lui Isav”.

Auzind acestea cuviosul, a plecat îndată de acolo, numindu-i deșerți de minte și nebuni și nu s-a mai dus la curtea împărătească. Iar la Sfântul Atanasie, care era atunci patriarh, se ducea adeseori și-i asculta cu bucurie dulcile lui cuvinte, numindu-l noul gură-de-aur. Iar patriarhul cunoscând fapta lui cea bună, s-a sârguit mult ca să-l pună în chinovia pe care o ridicase el în Constantinopol.

Cuviosul n-a voit să se ducă și să se depărteze de biserica Născătoarei de Dumnezeu din Vlaherne, în ale cărei curți el petrecea în foame, sete, priveghere și în veghere de toată noaptea, cu rugăciuni, cu lacrimi și cu suspinuri necontenite, nevoindu-se în toate nopțile; iar ziua se făcea nebun cel cu adevărat înțelept, ca vântul plăcerii oamenilor să nu-i scuture roadele faptei bune.

După ce a zăbovit acolo vreme destulă, s-a dus la Tesalonic, ca să se închine marelui Dimitrie, izvorâtorul de mir; și împlinindu-și dorul său, de acolo s-a dus în Sfântul Munte al Athonului, înconjurându-l și închinându-se la sfintele mănăstiri; iar mai pe urmă s-a dus și la Sfânta Lavră a Sfântului Atanasie.

Aici, citind viața și nevoințele sfântului acestuia, precum și pe ale Sfântului Petru Atonitul, s-a minunat de liniștirea lui Petru și de viața cea chinovicească a lui Atanasie; deci, gândindu-se la sârguința pe care au avut-o amândoi spre a păzi poruncile lui Dumnezeu, a dorit să petreacă în locul acela și să urmeze nevoințele amândurora. Dar mai înainte de a începe viața aceasta, cugetătorul de Dumnezeu a întrebat pe sfinții părinți care pustniceau acolo ce petrecere să aibă mai întâi. Iar ei l-au sfătuit să se supună starețului și să se iscusească după cum se cuvine în isprăvile fericitei ascultări și pe urmă, după ce va pune temelie bună pe piatra lui Hristos, adică pe dumnezeiasca smerenie, care este începutul și rădăcina tuturor faptelor bune, atunci să se nevoiască și singur în liniște.

Acestea dacă le-a auzit cuviosul, s-a supus egumenului și s-a sălășluit acolo împreună cu ceilalți frați. Deci, mai întâi a început slujbele cele mai de jos și mai proaste, după cum este obiceiul, apoi a fost rânduit să cânte în strana bisericii pentru slava lui Dumnezeu. Căci încă de când era tânăr el se învăța Psaltirea, și cântând cu pricepere, își înălța mintea către Dumnezeu și vărsa multe lacrimi de umilință.

Același lucru îl făcea și când citea cuvintele sfinților, fiind cu totul uimit, minunându-se de nemărginita iubire de oameni a lui Dumnezeu, Care ne-a dat un dar ca acesta, prin Sfântul Duh, ca astfel să-L înțelegem, fiind noi încă cu trupul; apoi avea pururea inima aprinsă de focul dorului dumnezeiesc, care locuia într-însul. Pentru aceasta, deși era în mijlocul multora, era ca și cum s-ar fi întâmplat în pustietate; așa că niciodată nu se împiedica de la rugăciunea minții, adică de a zice din inimă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă” – rugăciune pe care o făcea neîncetat, mișcându-se totdeauna în inima sa, lucru care este rar, și cu greu de aflat la alții.

Dar fericitul a dobândit din copilărie un dar ca acesta al rugăciunii, prin fapta lui cea bună și prin evlavia ce o avea către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Fiind el în ascultarea mânăstirii și făcând toate cele poruncite cu sârguință, ducea o viață aspră, asemenea celei de mai înainte, când era în biserica din Vlaherne; și nu avea nici chilie în lavră, nici vreun alt lucru din câte sunt pentru odihna trupească, ci numai hrana cea de nevoie și-o lua de la trapeză și mânca cu înfrânare, numai cât să trăiască; iar șederea o avea în stranele din tinda bisericii, fiindcă se nevoia cu nedormirea de toată noaptea și cu privegherea, după obiceiul său.

Precum Muntele Sinai a chemat pe Moise, Carmelul pe Ilie, iar pustia pe Ioan Botezătorul, tot într-acest chip și pe Cuviosul Maxim l-a chemat Atonul, floarea munților, ca să înflorească drept într-însul, după cum zice psalmistul, ca un finic, și să rodească roadele Sfântului Duh. Căci în Duminica Sfinților Părinți, care este după dumnezeiasca Înălțare a lui Hristos, Dumnezeul nostru, i s-a arătat Născătoarea de Dumnezeu, având în brațe pe Domnul, și i-a zis: „Urmează-mi, prea credinciosule Maxime, și suie-te deasupra Athonului, să iei darul Sfântului Duh, după cum dorești”. Văzând el această dumnezeiască vedenie de două și de trei ori, a lăsat Lavra cea mare și după șapte zile s-a suit pe creștetul muntelui, în Sâmbăta Cincizecimii sau a Rusaliilor, și a petrecut toată noaptea treaz, împreună cu alți monahi, care s-au dus după dumnezeiasca Liturghie. Dumnezeiescul Maxim a rămas singur acolo trei zile și trei nopți, rugându-se necontenit Domnului și Născătoarei de Dumnezeu, cu rugăciunea minții. Dar cine poate povesti ispitele pe care le-a uneltit vrăjmașul asupra sfântului, ca să-l izgonească de acolo?

Astfel se arătau fulgere și trăsnete, încât se clătina Muntele Atonului și se desfăceau pietrele și stâncile; însă toate acestea se făceau prin nălucirea diavolilor, în vremea nopții, ca să-l înfricoșeze. Ba încă și ziua se auzeau glasuri sălbatice și tulburări mari, ca și cum ar fi fost acolo aproape mulțime de oameni grozavi, care se suiau prin toate părțile muntelui spre vârf și se porneau asupra sfântului cu praștii și cu sulițe, ca să-l pogoare din vârful muntelui; fiindcă nu sufereau blestemații să locuiască sfântul acolo, dar toate acestea se arătau cu nălucire.

Însă dumnezeiescul Maxim având în sine darul Sfântului Duh nu se temea nicidecum, nici se îngrijea de aceasta; ci se îndeletnicea și se sârguia numai în rugăciunea minții, rugând pe Domnul și pe Născătoarea de Dumnezeu, ajutătoarea și părtinitoarea lui, care i s-a arătat cu multă mărire ca o împărăteasă, înconjurată de mulți boieri tineri, ținând în brațele sale pe Fiul ei și Ziditorul a toate.

Și cunoscând-o sfântul prin orbitoarea și dumnezeiasca lumină, care strălucea și lumina împrejur toate părțile acelea, apoi adeverindu-se deplin că nu era amăgire diavolească, ci vedenie dumnezeiască și arătare adevărată a Născătoarei de Dumnezeu, i-a grăit cu bucurie, zicând: „Bucură-te cea cu dar dăruită, Domnul este cu tine”, și altele ca acestea; după aceea, căzând, s-a închinat Domnului și Născătoarei de Dumnezeu, auzind acestea de la Preasfânta Născătoare: „Primește dar asupra diavolilor, cinstite pătimitorule, și locuiește în Muntele Atonului; căci aceasta este voia Fiului meu, ca să te sui la vârful faptei bune și să te faci dascăl și povățuitor al multora, ca să-i mântuiești”.

După aceasta, i s-a dat și pâine cerească, spre hrana și întărirea firii, fiindcă era de atâtea zile flămând și nemâncat; și îndată ce a luat pâinea și a băgat-o în gura sa, l-a înconjurat de sus o lumină dumnezeiască și a auzit laudă îngerească. Iar Născătoarea de Dumnezeu s-a suit în ceruri și bună mireasmă a rămas în vârful muntelui, încât sfântul a rămas uimit, căci nu voia să se coboare de acolo și să se lipsească de acea bună mireasmă și de acea strălucire; cu toate acestea, după trei zile, s-a pogorât din porunca Născătoarei de Dumnezeu, și s-a dus la biserica ei, ce se numește Panaghia, și petrecând acolo câteva zile, s-a suit iarăși în vârf și a sărutat locul acela în care stătuse cu slavă Născătoarea de Dumnezeu și cerea iarăși cu lacrimi dumnezeiasca ei arătare. Însă lumină nu a mai văzut, iar bună mireasmă a mirosit fără de sațiu, ca și mai înainte, și s-a umplut de bucurie și de veselie negrăită. Aceasta a urmat de trei ori, când s-a suit în vârf, dar pe Născătoarea de Dumnezeu n-a mai văzut-o ca întâia oară.

De atunci s-a coborât la poalele muntelui, ca proorocul Ilie în Carmel, și acolo aflând un monah bătrân, i-a spus ceea ce a văzut și a auzit în vârful muntelui. Bătrânul auzind acestea, a socotit că s-a rătăcit dumnezeiescul Maxim și că toate acelea le-a văzut prin nălucire diavolească, numind rătăcit și amăgit pe luminătorul și povățuitorul celor rătăciți; și de atunci toți îl numeau rătăcit, și întorcându-se de către dânsul, îl goneau, ca să nu se apropie de cineva. Dar acest nerătăcit luminător a primit cu mare bucurie a se numi rătăcit, iar nu sfânt; ba încă se prefăcea totdeauna că este rătăcit, și când vorbea cu alții se făcea că este nebun, ca să piardă părerea cea trufașă și să rodească smerita cugetare, care păzește în om darul Sfântului Duh.

Pentru aceasta nu locuia într-un loc cu ceilalți, ci ca un rătăcit se muta din loc în loc; și oriunde se ducea, își făcea o colibă mică din iarbă și din frunze, cât numai să încapă trupul lui cel mult pătimitor; după puțină vreme o ardea și se ducea într-altă parte și își făcea alta. Apoi, iubea atât de mult lipsa și sărăcia, încât nu avea niciodată nici sapă, nici traistă, nici scaun, nici masă, nici oală, nici făină, nici untdelemn, nici vin, nici pâine, nici altceva din cele trebuitoare omului; ci aproape ca un om fără de trup își petrecea viața prin locuri pustii și neumblate.

Și numai o colibă mică își făcea, precum am zis, și după ce petrecea puțină vreme într-însa, o ardea și pleca de acolo; pentru aceasta se și numea rătăcit și „cavsocalivitis” (arzător de colibe), deși mulți nu cunoșteau dumnezeiescul dar care îl acoperea și locuia într-însul și nici nădejdea care îl înroura și rugăciunea cea necontenită, care îl îndulcea.

Dar cine poate să spună foamea și setea pe care le răbda, goliciunea, frigul, înghețurile iernii, arșițele verii, petrecând fără acoperământ de casă, fără a doua haină, desculț, neavând de la nimeni nici o cercetare, fără numai dacă era silit de nevoia firii, a merge vreodată la vreun frate ca să-și mângâie corpul cel mult chinuit cu puțină pâine și sare și cu puțin vin, dacă s-ar fi aflat. Ar putea să zică cineva că pentru dânsul a spus Hristos în Sfânta Sa Evanghelie: Căutați la păsările cerului, că nici seamănă, nici seceră, nici adună în hambare, și Tatăl vostru le hrănește pe ele. Căci acest sfânt era ca o pasăre a cerului sau, mai bine zis, ca un fără de corp locuia în pustie. Și, într-adevăr, de-a pururea acest pomenit Maxim, după cum zice Apostolul Pavel, și-a răstignit trupul cu patimile și cu poftele.

Cine să nu se minuneze de o petrecere îngerească ca aceasta? Cine să nu se înspăimânteze auzind nevoințele lui mai presus de om; adică răbdarea lui cea mare, privegherea de toată noaptea, lacrimile cele de-a pururea curgătoare, necurmata rugăciune, metaniile cele multe, lovirea capului său de pământul pietros, liniștea, blândețea și smerenia lui; pentru aceea și locaș al Sfântului Duh s-a făcut ca un alt Petru Atonitul și ca alt Atanasie cel Mare, cărora se nevoia să le urmeze din toate puterile sale; sau, mai bine zis, pe începătorii monahilor, pe Pavel, zis Tebeul și pe marele Antonie i-a râvnit și la înălțimile faptelor bune ale acelora a ajuns.

Pentru aceasta și mintea lui, ca și a acelora, vedea descoperirile tainelor dumnezeiești. Dar acestea când s-au făcut cunoscute și s-au arătat altora? Atunci, când el s-a făcut cunoscut că nu este rătăcit la minte și când a petrecut împreună cu alți sfinți bătrâni și mari sihaștri, care se minunau și se cucereau de dumnezeiescul Maxim, pentru nevoințele lui cele mari, pe care îl bănuiseră cum că ar fi rătăcit, după cum mai înainte s-a spus; iar când au petrecut împreună cu dânsul, au cunoscut dumnezeiescul dar, care locuia într-însul; și de atunci nu-l mai numeau rătăcit și înșelat, ci-i ziceau cinstitul Maxim și luminătorul cel prea strălucit.

Într-acea vreme a venit la Sfântul Munte și Cuviosul părintele nostru Grigorie Sinaitul și așezându-se în schitul ce se numește Magula, s-a făcut dorit și iubit tuturor părinților Sfântului Munte, și mai ales liniștitorilor, pentru că era dascăl minunat al liniștei și al rugăciunii; și a făcut cunoscut tuturor foarte bine meșteșugurile și măiestriile diavolilor, lucru care este foarte rar și anevoie de aflat.

Pentru aceasta, alergând la dânsul toți liniștitorii, se învățau de la el tainele sfintei rugăciuni, precum și care sunt semnele cele nerătăcitoare ale darului și care ale înșelăciunii vrăjmașului? Iar unii dintr-înșii i-au spus și despre Cuviosul Maxim, povestindu-i petrecerea lui supraomenească și nebunia lui cea prefăcută.

Auzind acestea dumnezeiescul Grigorie, s-a minunat și a poftit să-l vadă și să vorbească împreună cu el. Deci, a trimis câțiva dintre ucenicii săi ca să cheme pe fericitul Maxim la dânsul. Ducându-se trimișii la coliba lui și negăsindu-l acolo, l-au căutat în zadar prin împrejurimi, timp de două zile, fiindcă era vreme de iarnă și el locuia prin peșterile din desișurile pustiei. Deci, ostenindu-se mult, au mers la chilia Sfântului Mamant, ca să se odihnească puțin, și a sosit acolo îndată și Sfântul Maxim cel căutat, care a hiretisit pe toți cei ce se aflau acolo, numind pe fiecare după numele său; și mai înainte a spus dorința Cuviosului Grigorie, cum că voiește să plece din Sfântul Munte și să meargă la Paroria, cum și multe de acestea. Iar frații cei trimiși i-au adus la cunoștință dorința starețului lor și el îndată a plecat împreună cu dânșii la Grigorie, cântând psalmul: Ridicat-am ochii mei la munți, de unde va veni ajutorul meu, și celelalte.

Când a ajuns la chilia lui Grigorie, dumnezeiescul Maxim a zis către cei trimiși: „Bătrânul acum se odihnește, fiind foarte obosit de rugăciune; pentru aceasta liniștiți-vă și voi puțin, și eu asemenea mă voi odihni, până voi vedea pe bătrânul”. Și așa au intrat în pădure, rugându-se cu lacrimi și cântând astfel: „Să se îndrepteze Doamne pașii mei înaintea Ta și să nu mă stăpânească toată fărădelegea”.

Săvârșind tot psalmul, a fost chemat de dumnezeiescul Grigorie și îndată a mers. După ce au vorbit acolo cu toții despre diferite lucruri, Grigorie a scos pe ceilalți afară și a oprit la sine pe purtătorul de Dumnezeu Maxim, vrând să se înștiințeze de la dânsul chiar, de toate cele auzite de la alții.

Deci, fiind întrebat Cuviosul Maxim de dumnezeiescul Grigorie, despre petrecerea și lucrarea cea duhovnicească, Sfântul Maxim a răspuns: „Iartă-mă, că eu sunt omul rătăcit și înșelat”. Iar bătrânul a zis: „Lasă acum acestea, și spune-mi pentru Domnul fapta ta cea bună, ca să mă luminez, iar de nu, măcar să vorbim împreună despre fapta cea bună și să ne folosim unul altuia, căci eu nu voi arăta cele grăite de tine la ceilalți, care împiedică pe aproapele cu cuvintele cele rele și neiscusite, căci eu iubesc pe aproapele ca pe mine însumi. Deci, spune-mi mă rog pentru Domnul, fapta ta cea bună”.

Atunci dumnezeiescul Maxim i-a arătat câte a făcut și câte a pătimit din tinerețele lui, adică dumnezeiasca râvnă, care o avea pentru Dumnezeu, fugirea de lume, supunerea lui, nebunia cea prefăcută, nevoințele cele sihăstrești, înfricoșata vedere a Născătoarei de Dumnezeu, lumina care l-a înconjurat atunci când era în creștetul Atonului, și care și alte dăți l-a înconjurat, cum și ispitele diavolilor.

Iar dumnezeiescul Grigorie, întrerupând pe cuviosul din cuvântarea lui, i-a zis: „Spune-mi, te rog, rugăciunea minții, prea cinstite părinte”. Cuviosul zâmbind puțin, i-a zis lui: Nu voi ascunde de tine, părintele meu, minunea Născătoarei de Dumnezeu, care a făcut-o cu mine. Eu din tinerețele mele aveam multă credință către Doamna mea de Dumnezeu Născătoare, și o rugam cu lacrimi să-mi dea darul rugăciunii din inimă, și într-una din zile, mergând la biserica ei, după cum aveam obiceiul, am rugat-o iarăși cu nemăsurată fierbințeală a inimii mele; și când sărutam cu dragoste sfânta ei icoană, îndată am simțit în inimă o fierbințeală ce mi-a venit de la sfânta ei icoană, care nu mă ardea, ci mă răcea și mă îndulcea, pricinuind sufletului meu mare umilință.

De atunci, părinte, a început mintea mea să zică neîncetat rugăciuni și inima se veselea cu pomenirea lui Iisus și a Sfintei de Dumnezeu Născătoare, făcând totdeauna pomenirea lor; din acea vreme niciodată n-a lipsit rugăciunea aceasta din inima mea: „Iartă-mă, părintele meu”. Iar dumnezeiescul Grigorie a zis către dânsul: „Spune-mi sfinte, ți-a urmat vreodată după rugăciunea aceasta: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”, vreo arătare dumnezeiască sau vreun alt rod al Sfântului Duh?” Sfântul Maxim a zis către dânsul: „O! părinte, pentru acestea mă duceam prin locurile pustii și doream liniște totdeauna, pentru ca să dobândesc mai mult darul rugăciunii prin dragoste covârșitoare către Dumnezeu și pentru înălțarea minții către Domnul”.

Iar Sfântul Grigorie a zis către dânsul: „Rogu-te, părinte, să-mi spui, ai toate acestea pe care mi le-ai spus?” Atunci dumnezeiescul Maxim a zâmbit și a zis către dânsul: „Dă-mi să mănânc și nu mai cerceta nevrednicia mea”. Iar Sfântul Grigorie a zis către dânsul: „O! de aș avea și eu nevrednicia ta, sfinte; însă te rog să-mi spui, când se înșală mintea ta, ce vede cu ochii cei gânditori? Și atunci poate mintea împreună cu inima să grăiască rugăciune?”

Iar dumnezeiescul Maxim a răspuns: „Ba nu poate, căci când vine darul Sfântului Duh în om, atunci încetează rugăciunea, fiindcă se stăpânește mintea cu totul de darul Sfântul Duh și nu mai poate să lucreze cu puterile ei, ci rămâne nelucrătoare și se supune numai Sfântului Duh; căci, unde voiește sfântul o duce, ori în aerul nematerialnic al dumnezeieștii lumini, ori într-o altă vedenie oarecare nepovestită, ori cum se întâmplă de mai multe ori, întru vorbirea dumnezeiască; și în scurt, precum voiește Domnul cel Sfânt, așa mângâie pe robii Săi, și după cum se cuvine fiecăruia, așa îi dă și drumul lui.

Ceea ce spun, poate să vadă cineva la proorocii și apostolii care s-au învrednicit a avea atâtea vedenii, măcar că oamenii îi batjocoreau și îi credeau rătăciți, beți și ieșiți din minte. Astfel proorocul Isaia a văzut pe Domnul pe scaun înălțat și pe Serafimi stând împrejurul Lui. Iar întâiul Mucenic Ștefan a văzut cerurile deschise și pe Iisus stând de-a dreapta Tatălui și alții au văzut altele.

Într-acest chip și acum robii lui Hristos se învrednicesc a avea vedenii de multe feluri, pe care unii nu le cred și nici nu le primesc în nici un chip că sunt adevărate și socotesc că sunt niște rătăciri, iar pe cei care le văd îi cred că sunt rătăciți. Dar mă minunez foarte mult de aceasta, cum oamenii aceia s-au întunecat și au orbit și ca niște orbi cu sufletul nu cred ce a făgăduit nemincinosul Dumnezeu prin gura proorocului Ioil, acolo unde zice: „Voi vărsa darul Duhului meu peste tot credinciosul și peste robii și roabele mele”. Acest dar l-a dat Domnul nostru și-l dă și acum, și-l va da până la sfârșitul veacului tuturor credincioșilor robilor Săi, după făgăduirea Sa.

Deci, când darul acesta al Sfântului Duh ar veni în cineva, nu-i arată cele obișnuite, nici cele simțite ale lumii acesteia, ci îi arată ceea ce n-a văzut niciodată, nici le-a zărit; și atunci mintea omului aceluia învață de la Sfântul Duh taine înalte și scumpe, pe care după cum zice dumnezeiescul Apostol Pavel, ochiul trupesc al omului nu poate să le vadă, nici mintea nu poate să le înțeleagă de la sine vreodată.

Pentru ca să înțelegi cum le vede mintea noastră, ia aminte la ceea ce voiesc să zic. Ceara când este departe de foc, este tare și se prinde de mâna omenească, iar după ce o pui în foc se topește și acolo se aprinde și toată se face lumină – dar nu este chip să nu se topească în foc și să nu se facă ca apa -, așa și mintea omului, când este singură, neunită cu Dumnezeu, înțelege acelea câte sunt ale puterii ei; iar când se va apropia de focul dumnezeirii și de Duhul cel Sfânt, atunci se stăpânește cu totul de acea dumnezeiască lumină, făcându-se toată lumină, și acolo în Sfântul Duh se aprinde și se topește de dumnezeieștile vederi, și nu este chip acolo în focul dumnezeirii să gândească cele trupești și cele ce ar voi.

Atunci dumnezeiescul Grigorie a zis către dânsul: „Mai sunt și alte asemenea, părintele meu, care sunt ale rătăcirii și ale înșelării”. Iar marele Maxim i-a răspuns, zicând: „Altele sunt semnele înșelării și altele ale darului; căci duhul cel rău al înșelăciunii, când se apropie de om, îi tulbură mintea și îl sălbăticește, îi face inima aspră și o întunecă, îi pricinuiește temere, frică și trufie, îi slăbănogește ochii, îi tulbură creierii, îi înfiorează tot trupul, îi arată cu nălucire în ochii lui lumină nu strălucită și curată, ci roșie, și îi face mintea uimită și diavolească, și-l îndeamnă să zică cu gura lui cuvinte necuvioase și hulitoare. Și acela care vede însuși duhul înșelăciunii de mai multe ori, se iuțește și este plin de mânie, și smerenia nu o știe cu totul desăvârșit, nici plânsul cel adevărat și lacrimile, ci totdeauna se fălește cu isprăvile lui și, fără sfială și frică de Dumnezeu, se află în patimi și își iese cu totul din minți, ajungând la pierzare desă-vârșită, din care înșelăciune să ne izbăvească Domnul pentru rugăciunile tale.

Iar semnele darului sunt acestea: când se apropie de om darul Sfântului Duh, îi adună mintea, îl face să fie luător aminte și smerit, îi aduce înainte pomenirea morții, a păcatelor, a judecății ce va să fie și a muncii veșnice, și face sufletul lui lesne umilitor, a plânge și a se tângui, îi face și ochii lui blânzi și plini de lacrimi și cu cât se apropie de om, îl îmblânzește în sufletul lui și-l mângâie prin sfintele patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos, și prin nemărginita Lui iubire de oameni, pricinuind în mintea lui astfel de vedenii înalte și adevărate; întâi, despre puterea necuprinsă de minte a lui Dumnezeu, cum adică cu un cuvânt a adus toate făpturile dintru neființă în ființă.

Al doilea, despre puterea Lui cea nemărginită, care ține, ocârmuiește toate și are purtare de grijă pentru toate. Al treilea, necuprinderea și neînțelegerea Preasfintei Treimi, și despre noianul cel neurmat și neajuns al dumnezeieștii Ființe și celelalte. Iar atunci când se înalță mintea omului la acea dumnezeiască lumină, inima lui se face blândă și izvorăște roadele Sfântului Duh: bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, milostivirea, dragostea, smerenia și celelalte, primind sufletul lui o bucurie nepovestită”.

Acestea după ce le-a auzit Sfântul Grigorie, a rămas uimit și se minuna de cele ce grăia dumnezeiescul Maxim; de aceea nu-l mai numea om, ci înger pământesc. Apoi l-a rugat mult, zicându-i: „Încetează, te rog, de a-ți mai arde coliba ta și odihnește-te într-un loc, ca să faci mai mult rod, folosind și pe mulți alții, ca un preaiscusit în fapta bună; căci iată, te-a ajuns bătrânețea, iar moartea vine de multe ori fără de vreme.

Pentru aceasta, împărțește talentul, adică darul pe care l-ai luat și dumnezeiasca sămânță a învățăturii tale dă-o poporului lui Dumnezeu, prin șederea ta la un loc, mai înainte până nu te va ajunge sfârșitul vieții, ca să iei în ceruri plată mai multă, pentru folosul altora. Căci Domnul, dând apostolilor darul Preasfântului Duh, nu i-a trimis să-și petreacă viața lor în munți, ci la oameni, ca să se împărtășească și ei din darul acelora și cei păcătoși să se facă sfinți, prin sfințenia acelora.

Pentru aceasta a zis către dânșii: „Astfel să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, și nu înaintea pietrelor”. Deci, strălucească și lumina ta înaintea oamenilor, ca să vadă lucrurile tale cele bune și să slăvească pe Tatăl nostru Cel din ceruri. Lasă acum prefacerea ta că ești nebun, căci se pricinuiește sminteală celor ce nu știu isprăvile tale cele bune. Deci, ascultă sfătuirea mea, și fă precum îți zic, ca un prea bun prieten și frate al tău. Căci „frate pe frate ajutându-se, sunt ca o cetate îngrădită și întărită”, zice dumnezeiasca Scriptură.

Aceste sfaturi ale dumnezeiescului Grigorie învățându-le și ceilalți bătrâni, asemenea și ei l-au sfătuit și l-au înduplecat să șadă într-un loc. Deci, dumnezeiescul Maxim, aflând o peșteră care este aproape de a lui Isaia, ca de trei mile, a făcut acolo o îngrăditură lată de un stânjen și lungă de unul, fără pietre, fără lemne, fără scânduri și fără piroane, ci numai cu ramuri și cu buruieni, după obiceiul lui; și i se părea că a făcut chilie. Acolo s-a așezat și de aici înainte n-a mai ars-o, ci a petrecut toată viața sa cu obișnuita lui nevoință și sărăcie, neavând nici măcar un ac sau cât de puțină pâine, păstrându-și tot aceeași sihăstrie mai presus de om, ca un fără de trup.

După aceea și-a săpat mormântul aproape de chilia sa, și în toate zilele mergând acolo, în vremea Utreniei, plângea singur și cânta imnurile jalnice ce se cântă la morți, după asemănarea aceasta: „Cela ce ai împodobit cerul cu stelele, ca un Dumnezeu”, pe care imnuri singur le-a alcătuit.

Deci, șezând în chilia sa, se nevoia cu aceeași nevoință mai presus de om. Iar diavolii adunându-se, făceau război cu sfântul în fiecare zi și se sârguiau să-l izgonească din locul acela; dar în deșert se osteneau blestemații, căci erau goniți de rugăciunea cuviosului cea fierbinte și ca un fum se risipeau. Apoi o putere dumnezeiască cu totul nebiruită îl acoperea de aici înainte; putere care se arată în chip de foc celor vrednici de o vedere ca aceasta, și arde de tot pe vrăjmașii lui.

De aceea, el vindeca pe mulți numai cu cuvântul său, și pe diavoli îi izgonea din oameni, precum am cunoscut acest lucru prea adevărat; după aceea, trimitea pe oameni în pace să meargă la locurile lor, poruncindu-le să se depărteze de vorbirea de rău, de nedreptate, de jurământul strâmb, de beție, de desfrânare, să postească de carne, să dea milostenie după putere, și să se curețe de tot păcatul prin pocăință; și într-acest chip să se împărtășească cu Preacuratele Taine la praznicele cele mari și vestite, ca să fie totdeauna sănătoși.

Încă și pe un monah, anume Mercurie, l-a îndemnat odată cuviosul ca să izgonească pe dracul dintr-un îndrăcit; și acolo, înaintea cuviosului, a certat Mercurie pe duhul cel rău și viclean, cu numele lui Iisus Hristos, și cu preaslăvire a tămăduit pe cel îndrăcit. Iar pe un ucenic al unui stareț, care era supărat rău de un diavol, întâlnindu-l în cale cuviosul, i-a poruncit să păzească ascultarea desăvârșită către bătrânul său, să se depărteze de brânză, de vin și de necurăție și se va tămădui în numele lui Iisus Hristos. Și, o! minune, mergând după cuvântul acesta, s-a tămăduit.

Într-una din zile au mers la cuviosul niște monahi din lavră pentru sfat, iar împreună cu dânșii a mers și un mirean; cum a văzut cuviosul pe mirean, l-a izgonit de departe, zicându-i că este achindinean (Achindin era un eretic) și necredincios, cu toate că nu-l știa nimeni altul că este astfel, până în ceasul acela. Iar sfântul se împotrivea lui Achindin și-l numea cacochindinos (adică primejdios), și îndrăcit, părtaș la tot eresul și slujitor al lui Antihrist; pentru aceasta pe niște eretici ca aceștia îi izgonea și-i anatematiza cuviosul pe față.

Alți monahi iarăși au mers la cuviosul și, cum i-a văzut de departe, a strigat cu glas mare: „Alungați înapoi pe masalianul, zicându-i pe nume, și apoi să veniți la mine”. Acest lucru auzind acei monahi, s-au cutremurat și izgonind din tovărășia lor pe rău credinciosul acela masalian, au mers la sfântul.

Un monah voia să călătorească la Constantinopol cu un caiac al Tesalonicului, pentru o trebuință; iar cuviosul nu l-a lăsat, spunându-i mai înainte primejdia. Dar după trei zile de la pornire, s-a scufundat în mare caiacul acela cu toți oamenii. Alt caiac a venit în limanul Lavrei, și oamenii acelui caiac au mers la cuviosul, având cu ei și un om îndrăcit, care avea pe diavolul nesăturării, căci mânca cât mănâncă cinci oameni și tot nu se sătura.

Pe acesta aruncându-l la picioarele cuviosului, l-au rugat ca să-l izbăvească de acest duh; atunci sfântul luând o bucată de pâine uscată, a dat-o celui ce pătimea, zicându-i: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos numai atât să mănânci, că te vei sătura, și să fii în pace”. De atunci înainte s-a izbăvit acel om de diavolul nesațiului, și nu mânca mai mult decât măsura dată de sfânt. Pentru aceasta, lepădându-se de lume și de cele din lume, s-a făcut monah și s-a sălășluit aproape de sfântul; apoi, povățuindu-se de dânsul, a sporit cu darul lui Dumnezeu în fapta cea bună și s-a făcut un monah preaiscusit.

Un monah, anume Varlaam, ucenic al unui bătrân oarecare, a fost ocărât de cuviosul pentru neascultarea ce o arăta către bătrânul său, și i-a zis: „Pentru aceste greșeli ale tale, vei avea un rău sfârșit și ai să mori înghețat de frig”. Lucru care s-a și întâmplat; căci s-au împlinit cele zise mai înainte de cuviosul. Unui alt monah, cu numele Atanasie i-a spus cuviosul mai înainte că va fi omorât de ismailiteni; și s-a întâmplat și această proorocire a cuviosului. Atât era de bogat fericitul prin darul Sfântului Duh, încât și cele ce erau departe le vedea, ca și cum ar fi fost aproape și cele ce aveau să fie, le cunoștea mai înainte și le spunea, ca și cum ar fi fost de față.

Apoi chiar și venirea împăraților a cunoscut-o mai înainte, și a zis: „Împărații grecilor voiesc să vie la mine ca să audă proorocie și să ia mai înainte înștiințare de cele ce vor să fie, iar nu ca să se folosească”. După puțin timp au venit la dânsul Ioan VI Cantacuzino (1347-1354) și Ioan V Paleologul (1341-1391), care atunci împărățeau împreună, cărora le-a proorocit cuviosul toate câte avea să li se întâmple, povățuindu-i să îndure toate neplăcerile ce au să vie asupra lor.

Apoi le-a dat învățătură și i-a îndemnat la fapte folositoare de suflet și potrivite împăraților, pe care nu le arătăm aici, pentru scur-tarea istoriei. Iar când au plecat de acolo împărații, fiind petrecuți de sfântul, a zis către Cantacuzino: „Iată egumenul mânăstirii!”

Iar către Ioan Paleologul a zis: „Stăpânește, nestăpânitule, și nu te înșela; căci împărăția ta va fi mică și slabă și-ți va aduce multe tulburări”. După aceasta le-a zis: „Bucurați-vă și mergeți în pace”. Trecând puțină vreme, a trimis în Constantinopol lui Ioan Cantacuzino o bucată de pâine uscată, o ceapă și un usturoi.

Prin aceasta i-a vestit de mai înainte, că se va face monah și va mânca astfel de hrană; ceea ce s-a și întâmplat, căci după puțin timp, fiind silit de Ioan Paleologul, s-a făcut monah, fără voia sa, și atunci când mânca pâine și ceapă, și-a adus aminte de proorocia Cuviosului și se minuna. Asemenea și Ioan Paleologul, aducându-și aminte de proorociile cuviosului, după ce s-au împlinit toate cele proorocite, s-a minunat, lăudându-l foarte mult.

Preasfințitul patriarh Calist, mergând în Serbia cu tot clerul său, pentru unirea și pacea Bisericii, și trecând prin Sfântul Munte al Atonului, a mers la locul Sfântului Maxim, ca să-l vadă; iar cuviosul a ieșit întru întâmpinarea lui și a luat binecuvântare de la dânsul; iar după sărutare a zis în glumă către cei ce erau de față: „Bătrânul acesta a pierdut pe baba sa” și altele; și după ce au vorbit mult timp împreună, l-a petrecut cântând: „Fericiți cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului”.

Prin aceasta le vestea moartea și îngroparea lor acolo, lucru care s-a și întâmplat; căci mergând patriarhul cu clerul său în Serbia, după un scurt timp, au murit cu toții acolo, fiind otrăviți, după cum spun cei mai mulți, iar după cum scriu bizantinii, din pricina văzduhului, și s-au îngropat acolo, în biserica serbilor. Deci, s-a împlinit proorocia cuviosului, care a făcut-o pentru împărați și pentru patriarh.

Un sihastru cu numele Metodie, mergând într-o zi la cuviosul, a văzut o lumină dumnezeiască strălucind împrejurul lui și n-a îndrăznit a se apropia de dânsul, până când i-a poruncit cuviosul.

Se mai povestește de mulți un lucru minunat despre cuviosul, cum că primea pâine cerească. Odată, în vreme de iarnă, a mers bolnicerul lavrei, anume Grigorie, spre cetatea lui, împreună cu alt frate și, de multă zăpadă ce căzuse, era acoperit locul și urme de om nu se vedeau nicăieri; dar, făcând drum cu multă osteneală, au mers la locul cuviosului, având cu ei pâine, vin și altele trebuitoare pentru mângâiere.

Intrând în coliba lui, au văzut pâine caldă și curată, din care ieșea miros atât de plăcut, încât a umplut coliba lui de bună mireasmă; iar ei, cercetând să vadă dacă se află în colibă vreun semn de foc, și neaflând, au rămas uimiți, minunându-se de acea pâine cerească. Deci, căzând la picioarele sfântului, cereau să le dea și lor o bucată din acea pâine.

Milostivindu-se cuviosul, a tăiat jumătate din pâine și le-a dat, zicând către dânșii: „Mâncați și luați aminte să nu spuneți cuiva din cele ce ați văzut, cât voi trăi eu”. Încă și apă de băut a dat prietenilor săi, după cum martor îmi este Dumnezeu, că mai pe urmă, după adormirea cuviosului, ne-au spus nouă unii din cei ce s-au împărtășit din această băutură cerească. Iar alți frați ne-au spus cum că apa mării, cu rugăciune o făcea dulce și o bea.

Altă dată, în vremea culesului de vii, au mers la dânsul doi monahi, și după ce au băut puțin, cuviosul a luat o bucată de pâine și le-a dat, zicând: „Duceți-vă mai degrabă la mânăstirea lui Dorotei, ca să nu vă primejduiți pe cale de furtună”; iar ei se minunau că le-a zis că are să fie furtună, pentru că aerul și timpul erau liniștite, și nori nu se vedeau nicidecum. Cu toate acestea, mai înainte ca ei să ajungă la mânăstirea lui Dorotei, cerul s-a schimbat într-un chip înfricoșat și s-a stârnit un vânt, urmat de o mulțime de fulgere și trăsnete și a căzut atâta grindină și ploaie tulburătoare, încât a încetat desăvârșit culesul, iar viile cele neculese le-a prăpădit și le-a făcut ca și pe cele culese; acestea văzându-le acei doi monahi, au strigat; „Doamne, miluiește”. Și propovăduiau pretutindeni proorocia cuviosului.

Altă dată a venit la cuviosul un învățat din Constantinopol și, îndată ce l-a văzut cuviosul i-a cunoscut gândurile cele rele pe care le hrănea acel om și a început să-l certe, zicând: „Unde ai văzut tu nevoințele și luptele sfinților, cum și darurile pe care le dă lor Dumnezeu? Încât hulești asupra lor, zicând că sfinții au avut puține nevoințe, iar cei ce scriu viața lor le fac laude și le adaugă fapte neadevărate, pe care nu le-au făcut. Apoi și darul minunilor pe care l-au luat îl socotești că este mincinos. Încetează cu niște gânduri ca acestea satanicești, ca să nu întărâți pe Dumnezeu, să trimită un trăsnet asupra ta și să te ardă de tot. Pentru că sfinții s-au afierosit cu totul lui Dumnezeu, încât toate faptele lor le-au făcut pentru Dumnezeu și spre plăcerea Lui. Și cine poate scrie cu dinadinsul toată viața fiecărui sfânt, precum a fost? Sau cine o știe cu amănuntul? Ci numai puține din cele multe se scriu, ca să fie spre mărturia sfântului.

Asemenea socotesc unii, că și darul Sfântului Duh, care s-a dat sfinților, nu este numai atât cât se vede, ci este bogat, neajuns și neînțeles, încât covârșește toată mintea. Numai dacă vrei să fii cu adevărat înțelept, lasă nebuna cuvântare a elinilor și îndeletnicește-te, precum zice David, ca să cunoști pe Dumnezeu și, prin cunoștință și prin liniștea cea duhovnicească, să te împrietenești cu Dumnezeu, pe cât vei putea; și atunci vei cunoaște darul Sfântului Duh, cum și minunile cele dumnezeiești și neînțelese ale lui Dumnezeu. Și astfel te vei minuna și te vei umili, după ce vei cunoaște în ce întuneric erai mai înainte, căci fără de lumină nu se cunoaște întunericul. Deci, vino la lumina liniștii și rugăciunii și vei fugi singur de întuneric; apoi atunci vei vedea și vei cunoaște darul și puterea sfinților și vei dori să-l dobândești și tu”.

Acestea auzindu-le cărturarul, s-a înfricoșat și s-a cutremurat; căci i-a spus gândurile cele ascunse ale lui și, folosindu-se foarte mult de cuvintele cuviosului, și-a îndreptat gândirea cea hulitoare pe care o avea, și de aici înainte îndrepta și pe alții cu prea înțeleapta învățătură a sfântului.

„Și eu însumi, zice scriitorul vieții acestuia, martor îmi este Dumnezeu, nu voi ascunde ceea ce am văzut la cuviosul, fiindcă m-am făcut și eu cunoscut cu dânsul și am avut împreună petrecere cu el.

Într-o zi am pornit de la Sfânta Mânăstire a Vatopedului, împreună cu alt frate, și am mers la coliba lui, dar neaflându-l acolo, mă mâhneam și căutam împrejur, ca să văd pe cel dorit; apoi suindu-mă puțin dinapoia colibei lui și căutând spre drumul lui Isaia, iată că l-am văzut pe el departe de noi, ca de două mile, și toată calea aceasta este cu greu de umblat, fiind un loc pietros și drum întocmit nu avea.

Dar, o! minune, am văzut pe sfântul că s-a înălțat de la pământ sus în cer și, ca un vultur înaripat, zbura pe deasupra pădurii celei dese și a pietrelor celor mari și venea spre mine. Deci, văzându-l zburând într-acest fel, m-am cutremurat și am strigat: „Mare ești, Doamne!” Iar de frică m-am tras puțin înapoi, și într-o clipeală de ochi a sosit și sfântul acolo, unde stăteam eu. Dar ce cânta eu nu am înțeles, însă mă minunam. Am căzut deci la picioarele lui și l-am primit. Iar el m-a întrebat de când am venit în locul acesta? Apoi, apucându-mă de mână, m-a dus în coliba lui; și după aceea m-a învățat și m-a sfătuit mult, zicându-mi: „Caută să nu spui cuiva ceea ce ai văzut, atât cât voi fi în această viață.

Să știi că ai să fii egumen al mânăstirii și ai să pătimești multe. Însă rabdă, urmând lui Hristos, Care a fost spânzurat pe lemn; căci El îți va fi ajutător întru ispitele care vor fi spre mărturia pătimirii tale”. Și toate acestea mi s-au împlinit, după proorocia sfântului”.

Însă și aceasta pe care am văzut-o eu însumi, nu voi s-o tac: Un monah, cu numele Iacob, l-a rugat pe sfântul ca să-i facă carte de milostenie, prin care să-și scoată din robie pe fratele său. Tăcând puțin cuviosul, i-a zis cu asprime: „Du-te de scoate cei șaizeci de galbeni, pe care îi ai ascunși în zidul turnului, și-i dă spre răscumpărarea fratelui tău. Apoi, nu fi lacom și mincinos și să nu te mai robești iarăși cu această patimă”. Iar Iacob, auzind aceasta, a mărturisit adevărul și cerând iertăciune de la cuviosul pentru îndrăzneala lui, a dobândit-o pe aceasta.

Altă dată un mirean a venit la cuviosul și-l ruga cu plângere: „Sfinte al lui Dumnezeu, ajută-mi, căci un preot m-a blestemat și a murit, iar acum nu știu ce să fac, eu ticălosul”. Sfântul milostivindu-se de dânsul, i-a zis: „Mergi la mitropolitul Veriei, care stăpânea ca un arhiereu pe preotul acela ce a murit, și să te ierte după legile creștinești”.

Acest lucru s-a și făcut, căci a dobândit de la dânsul iertare. Și în același ceas a zis unui monah: „Du-te și tu către preotul Ioan, ca să te ierte, mai înainte până nu moare, căci te-a blestemat când l-ai ocărât și l-ai lovit cu un ciomag”. Iar monahul, minunându-se că i-a spus greșeala lui, s-a dus împreună cu mireanul în Veria și a luat iertare.

Odată arhiereul Traianopolei a plecat cu diaconul său ca să meargă la cuviosul, vrând să-l ispitească de are cu adevărat mai înainte vedere; pe drum a luat rasa diaconului său și s-a îmbrăcat cu dânsa. Și astfel arhiereul a mers la dânsul, ca un diacon, apoi a zis către sfântul: „Binecuvântează, părinte; arhiereul este afară și de voiești, poruncește să vină înăuntru”. Iar sfântul a zis către dânsul: „Tu ești arhiereul, și tu să mă binecuvântezi; deci, nu te mai preface, căci eu eram acolo deasupra locului în care ați făcut înțelegerea”. Si aceasta zicând, a făcut metanie și l-a binecuvântat arhiereul, apoi l-a sărutat, și foarte mult s-a minunat.

Sfântul zicea încă și aceasta despre cuviosul și de Dumnezeu purtătorul Nifon Athonitul, căci deasupra colibei lui era o peșteră mică, și într-o zi a intrat în peșteră și a dormit, iar după ce s-a sculat din somn a șezut și a văzut dinaintea peșterii o femeie împodobită; dar cunoscând vicleana lucrare a diavolului, a făcut de trei ori semnul cinstitei Cruci, și îndată s-a făcut nevăzută.

Apoi spunea și despre sine, că într-o zi de luni a venit un monah pe care nu l-am văzut niciodată și a șezut înaintea colibei mele și era cu totul slab de multa înfrânare, iar marți dimineața, a venit la mine și am vorbit împreună; dar neavând pâine sau altceva, ca să mâncăm amândoi, am ieșit și am șezut mai sus de coliba mea până joi dimineață, și iarăși a venit la mine și am vorbit împreună, apoi iarăși a ieșit și a stat în locul cel dintâi până sâmbătă dimineață. Atunci am ieșit și eu pentru puțină odihnă trupească, și de atunci nu l-am mai văzut”.

Deci, după ce a petrecut cuviosul părintele nostru Maxim 14 ani în peștera aceea, mai înainte zisă, unde își avea coliba sa, aproape de Panaghia, a ieșit de acolo și a venit aproape de Sfânta Lavră, numai ca să audă duhovniceștile organe, adică clopotele, și acolo și-a făcut o colibă mică, și într-însa a șezut până la sfârșitul vieții sale.

Sunt și alte multe povestiri despre dumnezeiescul Maxim, adică mai înainte – vederi și faceri de minuni mari în învățături de Dumnezeu înțelepțite, prin care povățuia pe mireni, pe monahi și pe fiecare om de orice stare; cu toate acestea este cu neputință ca să le scriem pe toate, fiind o mulțime.

Iar acestea pe care le-am scris, sunt asemenea ca și cum am fi umplut un pahar cu apă din mare, pe lângă noianul mării, dar și aceste puține sunt destule ca să cunoască creștinii cum că nu numai în vremea aceea de demult preamărea Dumnezeu pe sfinții Săi; ci și acum și în toată vremea pe toți care Îl slăvesc pe El prin locurile cele bune îi preamărește cu semne și minuni, care sunt ca niște arvune ale slavei cea de-a pururea vecuitoare, pe care au s-o dobândească întru Împărăția cerurilor. De aceea, trecând pe cele mai multe, venim acum către preasfințitul sfârșit al sfântului, ca să sfârșim și povestirea cea despre dânsul.

Un oarecare monah, care se numea Nicodim, a mers la cuviosul pentru folosul sufletesc; iar sfântul a zis către dânsul: „Frate Nicodime, eu acum degrabă o să mor”. Deci, după aceea i-a arătat și ziua adormirii sale, iar pe aceia care aveau să se afle la îngroparea lui, i-a spus mai înainte pe nume. Și, când a sosit ziua aceea, pe care mai înainte i-a spus-o, Cuviosul Maxim a adormit, fiind de 95 de ani, în a 13-a zi a lunii ianuarie, și a fost îngropat în mormântul pe care el însuși și l-a săpat, aproape de coliba lui.

Îngroparea lui s-a făcut chiar de aceia pe care el însuși mai înainte i-a spus, că adică nu se va face întru arătare și cu mulțime de popor. A dat poruncă îngropătorilor să nu mute într-alt loc moaștele lui, nici să ia cineva o părticică dintr-însele, ci să le lase întregi și ascunse în mormânt, ca să nu se slăvească de oameni.

Iar după ce s-au înștiințat despre adormirea cuviosului toți părinții Sfântului Munte foarte mult s-au mâhnit și plângeau că s-au lipsit de un dascăl ca acesta de Dumnezeu înțelepțit și de un luminător prea strălucit ca acesta, propovăduindu-i totdeauna pretutindeni vitejiile lui cele duhovnicești și dumnezeieștile lui daruri; făcând în fiecare an pomenirea sfântului cu cinste și cu e-vlavie, precum se cuvine sfinților.

Și așa au slăvit și slăvesc pe pământ oamenii pe Cuviosul Maxim cu cinste, iar sus în ceruri este slăvit de îngeri, care primind preacuratul și sfântul lui suflet, l-au așezat în corturile sfinților și l-au preamărit cu negrăita și neînțeleasa lumină a dumnezeirii; iar acum stă înaintea lui Hristos, pe Care din tinerețele lui L-a dorit și se bucură împreună cu îngerii și cu sfinții cei din veac, rugându-se neîncetat pentru noi.

Dar pentru ca să se arate că darul Sfântului Duh petrece nedespărțit de sfintele lui moaște, nu a lipsit de a se face minunile cele mari; căci un oarecare monah, cu numele Dionisie, care se poreclea Condostefanos, fiind bolnav de durere de cap multe zile, a alergat la mormântul cuviosului și rugându-l cu credință și cu lacrimi, ca să-i dea sănătate, a adormit puțin; apoi, deșteptându-se, s-a făcut sănătos și preamărea pe sfântul.

Și luând în mâinile sale puțină țărână de la mormântul sfântului, i se părea lui ca niște mir minunat și s-au umplut de bună mireasmă negrăită simțurile sale.

Chiar și eu însumi, zice scriitorul vieții acestuia, care mai înainte am văzut pe sfântul zburând în văzduh, îmbolnăvindu-mă foarte rău și ajungând aproape de moarte, deznădăjduindu-mă de viață, am chemat cu lacrimi în ochi pe sfântul întru ajutor, și în somn arătându-mi-se, m-a făcut sănătos, slăvind pe Dumnezeu, împreună și pe sfântul, căci mort fiind, am înviat.

Un ieromonah îmbunătățit, cu numele Nifon, împreună cu alt oarecare sihastru au mers la mormântul sfântului și, săpând, au luat o părticică din sfintele lui moaște, și atâta bună mireasmă a ieșit dintr-însele, încât n-au putut să o sufere; pentru aceea, ștergând cu un burete udat cu apă acea bucățică mică pe care au luat-o, și-au uns cu credință și cu evlavie simțirile lor. După aceea, au pus-o iarăși la locul ei, ca să păzească porunca cuviosului, care zisese să rămână întregi și nelipsite sfintele lui moaște; apoi, luând țărână numai, au astupat mormântul ca mai înainte, slăvind pe Dumnezeu, care așa preamărește pe sfinții Săi.

După aceea mult veselindu-se, mergeau în fiecare zi la mormântul sfântului și se împărtășeau de bună mireasmă, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine toată mărirea, cinstea și închinăciunea, împreună cu Părintele Său cel fără de început și cu Preasfântul și de viață Făcătorul Său Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sf. Mc. Pahomie și Papirin