Sinaxar 10 ianuarie
📑 Cuprins:
- Sfântul Ierarh Grigorie, Episcopul Nisei
- Sfântul Ierarh Dometian, Episcopul Melitinei
- Cuviosul Părinte Marchian, preotul și iconomul marii Biserici de la Constantinopol
- Cuviosul Antipa de la Calapodești
- Sf. Amonie din Nitria
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfântul Ierarh Grigorie, Episcopul Nisei
Acest Grigorie era frate după trup cu Sfântul Vasile cel Mare și a străbătut din tinerețe toată învățătura cărții desăvârșit; el a fost retor slăvit și filosof ales, ca și Vasile, fratele lui. Apoi s-a căsătorit cu fericita Teozva, pe care Sfântul Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu (Teologul), a cinstit-o mai pe urmă cu multe laude, numind-o podoaba Bisericii, înfrumusețarea lui Hristos, cu adevărat soție sfântă a celui sfințit și vrednică de tainele cele mari. Pentru că bărbatul ei fiind hirotonit prezbiter, soția sa viețuia cu sfințenie în curățenie și cu mintea întreagă, slujind bolnavilor, îngrijind de cei săraci și strălucind cu bunătățile.
Apoi s-a învrednicit de slujba diaconiei; pentru că a sfințit-o diaconiță și de aceea cuvântătorul de Dumnezeu zice că este vrednică de mari taine. Apoi, plăcând Domnului, a răposat și s-a numărat în cetele sfinților.
Bărbatul ei, Sfântul Grigorie, a fost ridicat la rânduiala episcopiei, în ostrovul Nissei și păstorea bine Biserica lui Hristos. Împărățind în acea vreme Valens (364-378), arienii se întăriseră, având ajutor pe împăratul cel orbit cu același eres, care a izgonit pe Sfântul Grigorie de Nissa de pe scaunul său; atunci a umblat sfântul din loc în loc, opt ani, până la moartea împăratului, străbătând cetățile și țările și întărind pe cei dreptcredincioși.
În vremea împărăției marelui Teodosie (379-395), fiind al doilea sobor a toată lumea în Constantinopol (381), contra lui Macedonie, luptătorul contra Sfântului Duh, se afla acolo și Sfântul Grigorie cu Sfinții Părinți, ca ajutător al dreptei credințe, înfruntând și rușinând pe potrivnici cu puterea adevărului celui arătat din dumnezeiasca Scriptură și, șezând pe scaunul său mulți ani, a ajuns la adânci bătrânețe, apoi a adormit întru Domnul, lăsând după sine multe scrieri folositoare Sfintei Biserici. El era cu chipul cel trupesc asemenea fratelui său Vasile, însă cărunt și puțin mai vesel.
Sfântul Ierarh Dometian, Episcopul Melitinei
Acest plăcut al lui Dumnezeu, Dometian, s-a născut pe vremea împărăției lui Iustin cel Tânăr (565-578), din părinți drept-credincioși și bogați, anume Teodor și Evdochia. Isprăvind cu desăvârșire învățătura cărții, s-a căsătorit; dar mutându-se soția sa din această viață, iar el sârguindu-se de îndată spre filozofia cea duhovnicească, a lăsat lumea, pentru dragostea lui Dumnezeu și a fost ales episcop al Bisericii Melitinei, la 30 de ani ai vârstei sale.
El era un bun păstor, nu numai al turmei sale, ci a fost și altor popoare luminător și ajutător și foarte trebuitor în toată împărăția grecească, ca un purtător de grijă a binelui obștesc; pentru că de multe ori era trimis în Persia de împăratul Mauriciu (582-602), pentru îndreptarea poporului; apoi a fost mijlocitorul lui Chosroe, împăratul Persiei, spre a se face pace între greci și perși. Iar un voievod, anume Baram, care se ridicase asupra lui Chosroe și se atinsese cu îndrăzneală de vrednicia împărătească în Persia, l-a dat jos din stăpânire și l-a făcut birnic (tributar) al grecilor.
El era prieten bun al împăratului Mauriciu, care i-a dăruit mult aur și averi, pe care le-a împărțit la sfintele biserici și la casele de ostași, spre hrănirea săracilor. Venind în Constantinopol, a trecut la Împăratul ceresc și trupul lui a fost cinstit de soborul împărătesc și bisericesc și a fost adus în cetatea sa Melitina, apoi a făcut multe minuni în viață și după moarte, întru mărirea lui Hristos, Dumnezeul nostru.
Cuviosul Părinte Marchian, preotul și iconomul marii Biserici de la Constantinopol
În vremea împărăției lui Marchian și a Pulheriei (450-457), a înflorit cu bunătățile în Constantinopol, prea minunatul bărbat Marchian fericitul, care avea ca patrie Roma cea veche, fiind născut din părinți dreptcredincioși, de neam bun și bogați; care, mutându-se din Roma cea veche în cea nouă, au luat cu dânșii și pe fiul lor Marchian, copil tânăr, care străbătea bine învățătura cărții și se deprindea la obiceiuri bune și, de vreme ce dorea ca să fie totdeauna în casa lui Dumnezeu, cu sârguință venea la cântarea bisericească. Pentru acest lucru era iubit de patriarhul din acea vreme, care l-a rânduit între clericii săi.
După puțină vreme, deși tânăr de ani, dar bătrân cu înțelepciunea și cu curățenia vieții – căci căruntețile sunt înțelepciunea oamenilor și vârsta bătrânilor, și viața neîntinată -, l-a judecat a fi vrednic de rânduiala preoției, apoi l-a pus și iconom al bisericii celei mari.
Murind părinții săi, multe averi i-au rămas fericitului Marchian, pentru că era la dânșii unul născut; pentru aceea toate bogățiile părinților au intrat în mâinile lui, pe care nu le-a cheltuit în deșert, ci pe toate le-a dat lui Dumnezeu, îndestulând pe cei săraci, iar bisericile Domnului le-a înnoit, zidind și altele din temelie. Între acestea a zidit cu multă cheltuială o biserică nouă și prea frumoasă, în cinstea Sfintei Mucenițe Anastasia.
Când unul din prietenii lui se mira de atâta cheltuială de aur la zidirea și înfrumusețarea bisericii, sfântul a zis către dânsul: „De-aș avea o fiică și aș voi ca s-o logodesc cu cineva dintr-un neam bun, oare n-aș cheltui mulțime de aur ca s-o pot dărui cu mulțime de podoabe? Acum, hotărând în mintea mea ca să zidesc biserica cea mai frumoasă a miresei lui Hristos, care mireasă și-a vărsat sângele pentru Dânsul, voi putea oare să-mi cruț averile mele?
Oare de împodobirea aceasta nu mă voi îngriji mai mult?” Astfel era de milostiv pentru buna podoabă a bisericilor; iar pentru sine era scump și nemilostiv, neiubind împodobirea cu haine, ba încă uneori dezbrăcându-se de haina sa cea simplă și dând-o celor săraci, precum va arăta cuvântul de față; căci după ce s-a săvârșit biserica Sfintei Anastasia și cu toată podoaba s-a înfrumusețat, a sosit sfințirea ei, chiar în ziua pomenirii acestei mucenițe, la 22 decembrie, în care s-a sfârșit mucenicește pentru Hristos.
Mergând preasfințitul patriarh Ghenadie la acea biserică cu tot clerul, împăratul cu toată suita sa, precum și poporul, s-au mutat moaștele Sfintei Mucenițe Anastasia din biserica cea mică și veche în cea mare și nouă, zidită de Marchian. Atunci Cuviosul Marchian mergând cu ceilalți prezbiteri în felon (sfită) înaintea caretei în care erau moaștele sfintei, un sărac, apropiindu-se de dânsul, cerea milostenie; iar el neavând nimic afară de haina în care era îmbrăcat (pentru că două haine niciodată n-a purtat în viața sa), dar nevrând să lase deșert pe cel sărac, tăinuindu-se de toți, a mers la un loc ascuns, și dezbrăcându-se de haina sa, a dat-o săracului, iar el a rămas gol, îmbrăcat numai în felon, făcând acest lucru după cuvântul Domnului: Celui ce cere de la tine, dă-i. Apoi intrând în rândul său între prezbiteri, a mers înainte, neștiind nimeni ce făcuse.
Intrând toți în biserică și făcându-se sfințirea, iar moaștele Sfintei Mucenițe Anastasia fiind așezate cu cinste, preasfințitul patriarh a poruncit fericitului Marchian ca să săvârșească dumnezeiasca slujbă. Venind ceasul spălării mâinilor, se acoperea Marchian cu felonul său, luând seama ca să nu-l vadă cineva că este gol. Iar diaconii și prezbiterii cei ce erau acolo, căutând spre dânsul, l-au văzut că avea pe sub felon o haină prea minunată, ca o porfiră împărătească de mare preț, strălucind ca aurul; de care unii se minunau iar alții se mâniau, grăind între dânșii că un prezbiter nu se cade să fie într-o haină ca aceasta și să slujească Sfânta Liturghie.
Acea haină nevăzută, cu care Dumnezeu a acoperit goliciunea robului Său, toți au văzut-o, când cuviosul s-a apropiat ca să se împărtășească cu Preacuratele și de viață făcătoarele Taine. Unii dintre prezbiteri au spus despre aceasta preasfințitului patriarh Ghenadie, care a zis: „Și eu l-am văzut astfel, precum ziceți voi”.
Sfârșindu-se slujba, l-a chemat patriarhul în camera sfintelor vase și a început a-l ocărî, zicându-i: „De ce te împodobești, frate, cu astfel de haină? Oare se cade ție să slujești într-o haină ca aceasta, care este cuviincioasă mai mult împăratului decât prezbiterului?” Iar el cu smerenie a căzut la picioarele lui, zicând: „Iartă-mă, stăpâne, n-am făcut aceasta ce mi se spune de voi; pentru că din tinerețe nu m-am obișnuit a purta haine frumoase și de mare preț, deci cum aș putea acum a mă îmbrăca într-însele?”.
Patriarhul i-a zis: „Noi toți te-am văzut în haină împărătească, pentru ce te aperi?”. Atunci a poruncit să-i ridice felonul și, văzându-l gol, s-au mirat. Iar patriarhul întrebându-l despre acest lucru, fericitul, chiar nevrând, i-a spus ceea ce se întâmplase; cum că pentru Hristos a dat săracului haina cea de pe urmă. Auzind toți aceia, care văzuseră la dânsul sub felon haina cea împărătească, au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce dă un dar tăinuit ca acesta, celor ce-L iubesc; și de atunci s-a știut de către mulți viața lui cea milostivă.
Apoi cuviosul într-atâta sărăcie a ajuns, încât, odată umblând prin ploaie, i s-a udat haina, și intrând în casa sa, închizând ușile după dânsul, a aprins cărbuni și usca acea haină udă, pentru că nu avea alta. Într-acea vreme s-a întâmplat că patriarhul avea trebuință de iconom pentru niște lucruri. Mergând trimișii să cheme pe Marchian, au aflat încuiată casa lui; deci îl strigau de afară ca să meargă degrabă la patriarh. Iar el spunea că merge, dar nu pleca, de vreme ce nu i se uscase haina. Apoi au venit iarăși trimișii și-l supărau, chemându-l. Unul dintr-înșii, privind prin ușă, l-a văzut uscându-și haina la cărbuni și a spus celor ce erau cu dânsul; deci, ducându-se, au spus și patriarhului. Iar el a zis: „Să nu vă mirați de aceasta, pentru că Marchian din tinerețe s-a învățat la sărăcie de bunăvoie și la smerenie, cu totul încredințându-se lui Dumnezeu, săvârșind apostolescul cuvânt cu fapta; căci având hrană și o haină, cu aceasta se îndestulează”. Cei ce au auzit aceasta, au lăudat pe Domnul, care are astfel de slujitori.
Pentru viața lui cea atât de îmbunătățită, i-a dat Dumnezeu darul facerii de minuni, ca să izgonească diavolii și să tămăduiască bolnavii. Odată săvârșindu-se praznicul în biserica Sfintei Anastasia și adunându-se mult popor, o femeie care era îngreunată s-a suit în foișorul bisericii pentru că înăuntru era îmbulzeală, și din întâmplare a căzut de acolo la pământ și a murit. Sfântul Marchian nerăbdând să se facă tânguire la praznic, a ridicat mâinile sale cele cuvioase în sus și a făcut rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu; atunci, îndată femeia aceea a înviat și a stat pe picioare sănătoasă, încă și rodul purtat în pântecele ei era viu, încât se minunau oamenii de acea minune preamărită.
Odată, fiind un mare foc în Constantinopol, Cuviosul Marchian, înconjurând biserica Sfintei Anastasia, s-a suit pe acoperiș și, ridicându-și mâinile spre cer, se ruga; atunci, îndată focul și-a întors flacăra cea neîmblânzită, prin rugăciunile sfântului și cu totul s-a stins, ca și cum ar fi fost multă apă, nevătămând bisericeasca zidire cu nimic. Apoi a zidit Cuviosul Marchian și o altă biserică Sfintei Mucenițe Irina, în locul unde era biserica cea veche și care căzuse, adică cea de lângă mare.
După aceea a înnoit și altele care erau acolo aproape, adică a Sfântului Teodor și a Sfântului Isidor și le-a îndestulat cu toate cele trebuincioase. Ajungând la adânci bătrânețe, s-a apropiat de fericitul său sfârșit și umblând noaptea prin ulițe, oriunde afla un mort zăcând, îl spăla și-l îmbrăca, apoi zicea celui mort: „Scoală-te, frate, să ne îmbrățișăm”. Sculându-se mortul, după cuvântul sfântului, îi dădea lui sărutarea cea mai de pe urmă și iarăși se odihnea.
El a mântuit și multe desfrânate, pe unele prin cuvinte, pe altele prin ale sale faceri de bine, îndemnându-le să-și ia bărbați și să viețuiască după lege; iar pe cele ce din sărăcie se dedau la o petrecere necurată ca aceea, pe acelea în taină miluindu-le din averile sale părintești și îndestulându-le, le întorcea la viața cea cu înțelepciune. Pe acest fericit bărbat Dumnezeu l-a iubit, îngerii l-au lăudat și arhiereii l-au cinstit; iar împărații s-au rușinat de el, popoarele s-au minunat și au preamărit pentru dânsul pe Dumnezeu; apoi diavolii s-au temut de dânsul și au fugit. Pentru că era cu Dumnezeu și Dumnezeu într-însul, la Care s-a și mutat, fiind plin de ani și de fapte bune, răposând mai înainte de săvârșirea și sfințirea bisericii Sfintei Irina. Sfântul a grăit la sfârșit cuvintele acestea: „Doamne, în mâinile Tale dau acestea amândouă, adică: sufletul pe care Tu însuți mi l-ai dat și Biserica, pe care eu, cu a Ta voie, am zidit-o”.
A fost îngropat cu slavă în Mânăstirea Sfântului Ioan Înaintemergătorul, care se numește a lui Daniil, aproape de biserica Sfântului Mucenic Mochie. Pentru săvârșirea bisericii Sfintei Irina, după moartea Cuviosului, a luat grija dreptcredincioasa împărăteasă Verina, soția împăratului Leon cel Mare (457-474), care a împărățit după Marchian și Pulheria și a săvârșit-o, precum se cădea; iar acoperișul l-a făcut din aur și înăuntru a împodobit-o cu toată frumoasa cuviință, întru pomenirea Cuviosului Marchian și întru cinstea lui Hristos Dumnezeu, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.
Cuviosul Antipa de la Calapodești
Pe Cuviosul Antipa, mare trăitor duhovnicesc și călugăr sfânt, l-a odrăslit pământul Moldovei în veacul al XIX-lea. Acest ostaș al lui Hristos, numit din botez Alexandru Luchian, s-a născut în anul 1816 într-o familie de țărani credincioși din satul Calapodești – Bacău. La vârsta de 20 de ani a fost călăuzit de Duhul Sfânt să intre în nevoința călugărească.
Mai întâi s-a ostenit doi ani de zile (1836-1837) în obștea Mânăstirii Căldărușani. Apoi s-a dus la Muntele Athos și s-a stabilit în schitul românesc Lacu, unde se nevoiau peste 80 de sihaștri români. Aici a deprins meșteșugul nevoinței duhovnicești de la cei mai aleși călugări atoniți, ajungând vestit în schit pentru postul și osteneala lui. Tot aici a primit tunderea în monahism și s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul lacrimilor și al neîncetatei rugăciuni.
După aproape cincisprezece ani de sihăstrie în schitul Lacu, bunul nevoitor a trăit încă patru ani de zile în Mânăstirea Esfigmenu. Aici primește marele și îngerescul chip al schimniciei sub numele de Antipa și este hirotonit diacon. Astfel, înmulțind ostenelile și privegherile de toată noaptea, Cuviosul Antipa era cinstit în tot muntele ca mare sihastru și lucrător al rugăciunii lui Iisus. Se învrednicise încă și de darurile vindecării bolilor și al înainte-vederii.
Iubind mai mult singurătatea și smerenia decât cinstea și lauda, în anul 1860 Cuviosul Antipa a părăsit Muntele Athos și s-a reîntors în Moldova, la mânăstirile din preajma Iașilor. Dar văzându-se împresurat de mulți credincioși, căci numele lui se vestise în toată țara, după trei ani a plecat să se închine la moaștele cuvioșilor părinți de la Pecersca. Apoi a ajuns la mânăstirile din nord, uimind pe toți cu sfințenia vieții lui. De aici, auzind de vestita Mânăstire ortodoxă Valaam, aflată pe o insulă din lacul Ladoga, aproape de hotarele Careliei (Finlanda), Cuviosul Antipa, iubind fericita liniște și înstăinare, în anul 1865 s-a așezat în această mânăstire. Aici trăiau călugări foarte sporiți, lucrători neîntrecuți și dascăli iscusiți ai rugăciunii lui Iisus.
În Mânăstirea Valaam s-a nevoit Cuviosul Antipa încă 17 ani de zile, învrednicindu-se de darul preoției și „arătând fapte minunate de trăire duhovnicească, în post, în rugăciune și în desăvârșită sărăcie”. Cea mai mare nevoință a lui era rugăciunea cea de foc a inimii, prin care neîncetat slăvea pe Dumnezeu, izgonea gândurile cele necurate și gusta din bucuriile cele negrăite ale Duhului Sfânt. La aceasta adăuga post îndelungat, privegheri de toată noaptea, lacrimi, metanii și alte neștiute osteneli duhovnicești. Săvârșea încă adesea dumnezeiasca Liturghie și se ruga mult pentru lume și pentru țara în care s-a născut.
Pentru o petrecere aleasă ca aceasta, Cuviosul ieroschimonah Antipa Luchian dobândise de la Dumnezeu darul facerii de minuni și al înaintevederii. Căci cunoștea gândurile cele ascunse ale oamenilor și pe mulți îi povățuia pe calea mântuirii. Era de ase-menea și un mare părinte duhovnicesc și dascăl iscusit al rugăciunii inimii. Pentru aceea numele lui ajunsese cunoscut atât în Carelia cât și în Rusia de nord, încât mulți monahi și credincioși iubitori de Dumnezeu îl căutau și îi urmau învățăturile. Avea și în Mânăstirea Valaam câțiva ucenici aleși, dintre care cel mai sporit era ieroschimonahul Pimen, bărbat cuvios și foarte învățat.
După o nevoință binecuvântată ca aceasta, Cuviosul Antipa Atonitul și-a dat sufletul cu pace în brațele Mântuitorului Hristos, la 10 ianuarie 1882, și a fost înmormântat în gropnița Mânăstirii Valaam. Este singurul călugăr român care s-a nevoit în această vestită mânăstire isihastă din nordul Europei.
În anul 1883, văzând părinții Mânăstirii Valaam că ieroschi-monahul Antipa Luchian este venerat de ucenici și de credincioși ca sfânt, au rânduit să i se scrie viața pe scurt spre lauda lui Dumnezeu și folosul sufletesc. Astfel, ieroschimonahul Pimen, ucenicul său de chilie, scrie în același an nevoința părintelui său duhovnicesc, intitulată „Vrednicia de pomenire viață a ieroschimonahului Antipa”.
Viața Cuviosului Antipa a fost tipărită la Petersburg de două ori, în anii 1883 și 1893, răspândindu-se atât în Rusia și Finlanda, cât și în Muntele Athos. Iar canonizarea și trecerea în rândul sfinților a fost făcută în Muntele Athos, în anul 1906, după 24 de ani de la mutarea sa din viață. În Mineiul pe ianuarie, în zece zile, tipărit în limba rusă la Mânăstirea Pantelimon din Athos, la pagina 46 figurează și „Cuviosul ieroschimonah Antipa Atonitul „, cu viața sa pe scurt. Numele său este cinstit mai ales în mânăstirile din Sfântul Munte, fiind singurul călugăr atonit român trecut în rândul sfinților și numărat printre cei din urmă cuvioși părinți ai Atonului (Pr. Prof. Liviu Stan, op. cit., p. 73-75).
Așa s-a nevoit și s-a săvârșit în chip plăcut lui Dumnezeu, departe de țară, un mare cuvios român, dascăl al liniștii și al neîncetatei rugăciuni, cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.