Sinaxar 7 februarie

📑 Cuprins:

• Cuviosul Partenie, Episcopul cetății Lampsacului
• Cuviosul Luca cel din Elada
• Sfinții Mucenici o mie și trei
• Sf. 6 mucenici din Frigia
• Cuv. Aprion, ep. Ciprului
• Cuv. Petru din Monovata
• Sf. Teopempt

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Cuviosul Partenie, Episcopul cetății Lampsacului

Cel numit cu numele fecioriei, Sfântul Partenie, s-a născut în Melitopoli. Tatăl său se numea Cristofor și era diacon al Sfintei Biserici lui Dumnezeu din acea cetate. Partenie n-a învățat carte; de la început însă, ascultând cele citite, își aducea aminte multe din dumnezeiasca Scriptură, ca un cărturar ales. Crescând cu anii, ședea la un lac de aproape, pescuind și vânzând pește, dând și milostenie la săraci. El, din mica sa vârstă învrednicindu-se darului lui Dumnezeu, îl tăinuia înaintea oamenilor, iar în anul al 18-lea al vieții sale, a început a face minuni, gonind diavolii din oameni, prin chemarea preasfântului nume al lui Hristos. Începând a străbate în popor vestea despre dânsul, a aflat de el și preasfințitul Filip, episcopul Melitopoliei. Acesta, chemându-l la dânsul și toate cele despre dânsul cercetându-le, s-a minunat de faptele lui cele bune și de darul lui Dumnezeu ce se afla într-însul. Deci, a poruncit să-l învețe carte și, după ce a învățat, l-a sfințit preot chiar nevrând și i-a încredințat lui cârmuirea bisericească. Iar Sfântul Partenie, fiind în rânduiala preoției, mai mult se nevoia și, câștigând îndoit darul dumnezeiesc al sfințeniei și al facerii de minuni, tămăduia toate bolile și făcea multe semne preaminunate, în numele Domnului nostru Iisus Hristos.

Între alte minuni ale lui, s-au întâmplat și unele ca acestea: L-a întâmpinat în drum un om pe care-l lovise în obraz un taur cu cornul, încât i-a scos ochiul, pe care îl ținea cu mâna lui tremurândă. Sfântul, luându-l cu mâna, l-a pus la locul lui și, cu apă spălându-l, în trei zile l-a tămăduit desăvârșit. O femeie, având o vătămare cumplită și netămăduită în părțile trupului cele ascunse, a venit la sfântul cerându-i tămăduire, iar cuviosul făcându-i semnul crucii pe fruntea ei, îndată acea femeie s-a tămăduit. Altă dată, mergând sfântul să cerceteze pe un bolnav și trecând pe lângă casa unui boier, un câine mare scăpând din lanțuri și din poartă alergând asupra lui s-a suit cu picioarele dinainte pe umerii lui, vrând cu dinții să muște fața sfântului. Iar el a suflat asupra lui și făcându-și semnul crucii, îndată câinele a murit și l-a aruncat sfântul de pe umerii săi.

Niște minuni ca acestea auzindu-le Ahilie, arhiepiscopul Cizicului, a chemat pe Sfântul Partenie la dânsul și l-a făcut episcop în cetatea Lampsacului. Iar omul acesta al lui Dumnezeu, mergând în episcopia încredințată lui, a găsit că toată cetatea ținea de păgânătatea elineștii închinări la idoli, iar creștinii erau în număr mic; și se supără foarte mult bunul păstor. De aceea nu înceta sfătuindu-i, mustrându-i, rugându-i și arătându-le calea adevărului și făcând minuni întru numele lui Hristos, tămăduind pe bolnavii lor, până ce i-a adus la cunoștința adevăratului Dumnezeu.

Văzând cetatea încredințată lui că sporește și se întoarce de la slujirea idolilor cu totul, a voit să strice capiștele idolești, care erau în cetate, iar în locul lor să zidească cinstite și sfinte biserici dumnezeiești. Pentru acest lucru a mers la marele împărat Constantin, ca să ia de la dânsul stăpânire spre acel lucru și, fiind primit de dreptcredinciosul și de Hristos iubitorul împărat cu cinste și cu dragoste, a câștigat de la dânsul ceea ce dorea. Pentru că marele Constantin a dat sfântului împărăteasca sa scrisoare pentru risipirea capiștelor idolești și încă și mulțime de aur i-a dăruit lui, pentru zidirea sfintelor biserici, apoi a eliberat pe sfântul cu pace. Întorcându-se arhiereul lui Dumnezeu, Partenie, în Lampsac, îndată a răsturnat toate capiștele din temelie și a zidit o dumnezeiască biserică în mijlocul cetății, mare și frumoasă, singur apucându-se de lucru și ajutând cu mâinile sale pe zidari.

Zidindu-se biserica, a venit într-una din zile la dânsul un om, având în sine un duh necurat – care de multă vreme locuia într-însul – și nu putea omul acela să gonească diavolul din el. Dar apropiindu-se de omul lui Dumnezeu, adică de Partenie, i-a făcut plecăciune, iar sfântul, cunoscând că într-însul este duhul necurat, nu i-a răspuns; diavolul, tulburându-se în om, a zis sfântului: „Fiindcă am dorit să te văd, pentru aceea ți-am făcut plecăciune, iar tu de ce nu mi-ai răspuns?” Sfântul Partenie i-a zis: „Iată, m-ai văzut”. Diavolul a zis: „Te-am văzut și te-am cunoscut”. Grăit-a sfântul: „Dacă m-ai văzut și m-ai cunoscut, atunci ieși de la zidirea lui Dumnezeu”. Zis-a lui diavolul: „Rogu-mă ție, nu mă izgoni din lăcașul meu, în care de atâta timp locuiesc”. Sfântul l-a întrebat: „De cât timp locuiești într-însul?” Răspuns-a diavolul: „Din copilăria lui și de nimeni nu am fost cunoscut până acum, decât numai de tine care mă izgonești, precum văd; iar de mă vei izgoni de aici, unde îmi vei porunci să mă duc?”

Sfântul i-a zis lui: „Îți dau eu un loc unde să mergi”. Zis-a lui diavolul: „Mi se pare că îmi vei zice să mă duc în porci”. Grăit-a lui sfântul: „Ba nu, îți voi da ție un om, în care intrând să locuiești, dar numai din acesta acum să ieși”. Zis-a diavolul: Cu adevărat o vei face aceasta, sau numai grăiești așa că să mă scoți de aici?” Grăit-a sfântul: „Cu adevărat îți zic că am un om gata, în care, intrând, să locuiești de vei voi, dar să ieși din omul acesta degrabă”. Diavolul, plecându-se la niște cuvinte ca acestea, cerea să-și câștige făgăduința de la dânsul. Atunci Sfântul Partenie, deschizându-și gura, a zis: „Iată, eu sunt omul, intră și locuiește în mine”. Iar diavolul, ca de foc arzându-se, i-a strigat: „Vai mie, în bun vas locuind eu, după atâta timp mă izgonești. Mare rău îmi vei face de voi intra în tine. Cum voi putea să intru în casa lui Dumnezeu?” Acestea zicându-le diavolul, a ieșit din om și s-a dus în locuri pustii și neumblate, iar omul acela a rămas sănătos, prin darul lui Hristos și lăuda pe Dumnezeu.

Săvârșindu-se zidirea bisericii, sârguința sfântului era ca să facă în altar sfânta masă, ca adică să săvârșească pe dânsa dumnezeiasca Liturghie. Aflând într-o capiște idolească, din cele risipite, o piatră bună și aleasă, a poruncit lucrătorilor să o pregătească spre săvârșirea sfintei mese. Lucrătorii, îndreptând-o și pregătind-o precum se cădea, au pus lespedea în car și, înjugând boi puternici, o duceau spre biserică. Diavolul, mâniindu-se pentru piatra aceea luată din capiște, a tulburat boii cei înjugați și i-a făcut ca deodată să alerge, să nu poată să-i țină nimeni. Din acea spaimă, omul care ducea boii, anume Eutihian, prin lucrarea diavolească a fost aruncat la pământ, sub car, cu fața în jos și, trecând carul cu piatra peste dânsul, i-a sfărâmat toate oasele și a murit.

Aflând de acea întâmplare, arhiereul lui Dumnezeu, Partenie, a spus: „Diavoleasca răutate a făcut aceasta. Însă nu vei face, diavole, împiedicare la lucrul lui Dumnezeu”. Îndată sculându-se, a luat cu dânsul pe dreptcredincioșii oameni care erau cu el și au mers cu toții la locul unde se întâmplase aceasta. Văzând trupul mortului, și-a plecat sfinții săi genunchi la pământ, spre rugăciune, apoi cu lacrimi s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Tu, Doamne, atotputernice, Dătătorule al vieții și al morții, știi din ce pricină vrăjmașul prin meșteșugirile sale a adus moarte asupra zidirii Tale. Dar o! Preabunule! precum totdeauna, așa și acum, arată-i deșartă scornirea lui și pe robul tău Eutihian fă-l părtaș vieții acesteia, arătând celor ce cred în Tine nebiruita Ta putere, că Tu unul ești Dumnezeu și Ție se cuvine slava în veci. Amin”.

Pe când făcea sfântul rugăciune către Dumnezeu, s-a întors duhul mortului în trupul lui. Apoi, tot poporul privind pe cel ce fusese mort, a început a grăi: „Slavă Ție, Hristoase, Dumnezeule, Care înviezi și morții!” Și îndată s-a sculat omul sănătos, ca și mai înainte. Apoi luând boii, a dus cu dânșii carul cu piatră până la ușile bisericii. Atunci toți cei care au văzut acea minune și acea neașteptată întoarcere la viață a mortului, au dat slavă și laudă Prea-bunului Dumnezeu.

Se aduceau de pretutindeni bolnavii și cei ce pătimeau de duhuri necurate și toți se tămăduiau cu darul, cu puterea lui Dumnezeu și cu rugăciunea Sfântului Partenie. Tot meșteșugul doctoricesc, în zilele acestui mare plăcut al lui Dumnezeu, nu era întru nimic de trebuință la oameni, deoarece toate bolile se tămăduiau în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Între acești bolnavi, era și o fiică a unuia Dionisie, de neam împărătesc, anume Dafna, pe care, fiind cumplit chinuită de diavol, în trei zile a izbăvit-o de chinurile lui. Pe o altă fiică a unuia Mamalie, care era boier în cetatea Smirna, cu numele Agalmatia, care se tulbura de duhul necurat, se tăvălea pe pământ, spumega și înțepenea, el a tămăduit-o. Apoi pe Zoila, o femeie vestită, care avea într-însa duh iscoditor și de acela cu greu se bântuia, a tămăduit-o sfântul.

După aceasta pe un tânăr, anume Nicon, fiu de preot, având într-însul un diavol cumplit ce-l muncea, părinții săi îl duseră la sfântul, la ale cărui picioare aruncându-l, ei se rugau să se milostivească spre el și să-l izbăvească de duhul necurat. Iar omul lui Dumnezeu, Partenie, le-a zis: „Nu este vrednic de tămăduire fiul vostru, căci spre pedeapsă îi este dat lui duhul care îl muncește, de vreme ce este ca un ucigaș de tată. Pentru că adeseori, răbdând de la dânsul ocară și necinste, v-ați rugat întru amărăciunea sufletului vostru ca să fie pedepsit de Dumnezeu. Deci, lăsați-l ca așa să fie, pentru că de trebuință îi este lui această pedeapsă”. Iar ei, fiind niște părinți iubitori de fii și durându-i inima de fiul lor, au strigat cu lacrimi: „Roagă-te pentru dânsul, dumnezeiescule arhiereu, ca să se izbăvească de cumplitul diavol”. Fericitul Partenie, văzând lacrimile cele multe ale părinților și milostivindu-se spre dânsul, s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu și îndată a ieșit diavolul din tânărul acela. Părinții, luând pe fiul lor sănătos, s-au întors la casa lor, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu.

O femeie oarecare, pe nume Alexandra, din cetatea ce se numea Arisva, având duh de mânie, care pe mulți vătăma, a fost adusă la slujitorul lui Dumnezeu, Partenie, iar el, certând pe duh, a tămăduit-o și a trimis-o sănătoasă la ai săi. Pe o altă fecioară, fiică a lui Sinodie, din cetatea Avideniei, fiind muncită de diavol și prin munți rătăcindu-se, au prins-o părinții, au dus-o la dreptul, care a tămăduit-o prin punerea mâinilor și prin rugăciune. Pe un ostaș, anume Axan, cu toate mădularele slăbănogite, spălându-l cu apă și rugându-se lui Dumnezeu pentru dânsul, l-a făcut sănătos.

Un om oarecare, Alan, din neam sirian, prin lucrarea necuratului duh ce locuia într-însul, s-a sugrumat cu o funie, în biserica pe care sfântul a zidit-o și era mort chiar la locul celor chemați. De acest lucru înștiințându-se sfântul, a mers la mortul acela și cu rugăciune înviindu-l din morți, a gonit pe diavol dintr-însul. Un bărbat din cetatea Parea, care este între Lampsac și Cizic, a adus la sfântul pe femeia sa îndrăcită, pentru tămăduire, spre care, Sfântul, suflând spre ea și rugându-se, a făcut-o îndată sănătoasă. Asemenea și pe altă femeie îndrăcită, anume Acavia, din satul Chelea, a tămăduit-o plăcutul lui Dumnezeu. Pe femeia Evharia, soția lui Agapit, magistrianul, fiind otrăvită și foarte bolnavă, Sfântul Partenie a făcut-o sănătoasă cu untdelemn sfânt.

Un tânăr, anume Maxim, din cetatea Viza; era în Lampsac, slujind unui diacon. Acela, căzând în boala pântecelui (dizenterie) și neputând să se tămăduiască, a murit. Părinții, auzind de moartea lui, au plecat din Viza în Lampsac ca să îngroape pe fiul lor și, luându-l cu patul, l-au dus în biserică plângând și l-au pus chiar în acel loc unde avea să meargă arhiereul lui Dumnezeu, Partenie. Venind sfântul, a văzut pe cel mort zăcând și pe părinții lui plângând, apoi a lăcrimat singur și, plecându-și genunchii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru cel mort, care a înviat îndată; și, ridicându-se, a început a grăi. Sfântul, întinzându-și mâna la dânsul, l-a ridicat și l-a dat părinților sănătos. Toată cetatea se mira foarte mult de niște minuni preaslăvite ca acestea și toți preamăreau pe Dumnezeu.

Teofila, diaconița din satul Asermiei, și cu dânsa o copilă mică, anume Rufina, din același sat, amândouă slăbite de muncirea diavolească, fiind aduse la sfântul, pe amândouă le-a tămăduit, stropindu-le cu apă sfințită și rugându-se pentru dânsele. Asemenea pe Tadasie, care era singur la tatăl său, Ilarie, preotul și prin lucrarea diavolească își pierduse mintea, sfântul l-a tămăduit cu rugăciunea. Pe o bătrână săracă, anume Caliopa și cu dânsa pe o copilă, anume Kiriachi, care pătimeau de duhuri necurate, le-a tămăduit. Apoi, dându-le cele de trebuință, le-a trimis sănătoase acasă.

Între alte multe și nespuse minuni ale sfântului s-a întâmplat și aceasta: în casa în care se lucrau pânzele cele împărătești de porfiră, se sălășluise diavolul și făcea multe supărări lucrătorilor, înfricoșându-i cu năluciri și stricându-le lucrurile lor. De aceea erau în mare mâhnire lucrătorii pentru pagubele cele multe care se făceau prin supărarea diavolească, temându-se de mânia împărătească și de pedeapsă, pentru paguba cea aducătoare de atâta cheltuială. Aflând de aceasta arhiereul lui Dumnezeu, Partenie și fiind rugat de lucrători, s-a dus cu sârguință acolo; și chemând pe diavolul cel necurat care făcea supărări, l-a certat prin înfricoșatul și sfântul nume al lui Hristos și l-a gonit de acolo. Iar diavolul răcnea în auzul tuturor și spunea că este gonit de focul lui Dumnezeu în focul gheenei. Din acea vreme, nu mai era în casa aceea nici o supărare.

După aceasta, diavolul a început a face supărare pescarilor, deoarece, când aruncau mrejele în apă, vedeau în ele, prin nălucirea diavolească, mulțime de pești, iar când trăgeau mrejele la mal, cu multă osteneală, nu găseau nici un peștișor. Așa se osteneau în deșert de multă vreme. Dar nu numai în Lampsac era aceasta, ci și în toate cetățile și satele dimprejurul părților acelora.

Adunându-se toți pescarii din toate cetățile și satele, au venit la sfântul, cerându-i să se roage lui Dumnezeu pentru dânșii, ca să nu se ostenească în deșert cu prinderea peștelui. Iar sfântului, rugându-se cu post și cu lacrimi, i s-a descoperit de la Dumnezeu că prin lucrarea diavolească se face pescarilor o supărare ca aceea. Îndată sculându-se sfântul, s-a dus pe la toate malurile și limanurile, făcând rugăciuni și gonind de pretutindeni pe diavol, care se încuibase în ape. Apoi a poruncit pescarilor ca, în fața sa, să arunce mrejele la pescuit. Făcând ei aceasta cu bucurie, prin rugăciunile sfântului, abia au putut să tragă mrejele de mulțimea peștilor. De atunci s-a făcut pescarilor pescuirea cu bună sporire ca și mai înainte.

Șezând sfântul la limanul Catapteliei în vremea pescuitului și fiind trase mrejele, un pește mare ce se numea Tinos, sărind din mreajă, s-a aruncat la picioarele sfântului; iar el, însemnându-l cu semnul crucii, a poruncit să-l taie și să-l împartă la frați, spre slava lui Dumnezeu. După aceea a tămăduit pe un șchiop, anume Calist, făcându-l să umble bine. Pe un alt om, anume Lezvie, fiind cuprins de bube dinspre cap către picioare, nedeosebindu-se în nimic de cei leproși, ungându-l cu untdelemn sfințit și rugându-se în trei zile l-a făcut sănătos.

Odată, arhiereul lui Dumnezeu, Partenie, ducându-se în Tracia pentru trebuințe bisericești și fiind în Mitropolia Iracliei, s-a dus la arhiepiscopul Ipatian, care era bolnav rău. Vorbind cu dânsul, îl întrebă de pricina bolii lui. În acea noapte, Dumnezeu a descoperit plăcutului său, Partenie, că arhiepiscopul Ipatian este pedepsit cu acea grea boală pentru iubirea de argint, căci averile săracilor și ale scăpătaților le păstra la sine.

A doua zi, Sfântul Partenie s-a dus la dânsul și i-a zis: „Scoală-te stăpânule cel mare, că nu ești cuprins de neputință trupească, ci ești pedepsit pentru o neputință sufletească. Deci lepădă pe aceea și vei fi iarăși sănătos”. Bolnavul zise: „Mă știu și eu că sunt păcătos și pentru aceea mă pedepsește Dumnezeu, dar mă rog ție a te ruga pentru mine, ca să mă curăț de fărădelegile mele”. Grăit-a lui Sfântul Partenie: „Dacă greșește cineva omului, poate că s-ar asculta rugăciunea pentru dânsul, dar greșeala ta este către Dumnezeu. Cele ce sunt ale săracilor întoarce-le lui Dumnezeu și totdeauna vei fi sănătos cu sufletul și cu trupul”.

Atunci arhiepiscopul, venindu-și în simțire, a zis: „Părinte, am greșit Domnului meu, Care este drept”. Îndată, chemând pe econom, i-a poruncit să aducă argintul adunat din averile cele luate de la săraci și, văzând că erau mai multe, a rugat pe Sfântul Partenie să le împartă la săraci, dar sfântul l-a sfătuit ca să le împartă singur. Atunci bolnavul arhiepiscop a poruncit să-l pună în caretă și să-l ducă în biserica Sfintei Mucenițe Glicheria. Acolo, adunând săracii și scăpătații, le-a împărțit toate cu îndurare. Dar bunul și preamilostivul Dumnezeu, Cel ce n-a defăimat cei doi bani ai văduvei ca și lacrimile desfrânatei și a primit suspinarea vameșului, primind pocăința arhiepiscopului și în trei zile i-a dat sănătate desăvârșită.

Omul lui Dumnezeu, Partenie, venea în toate zilele la bisericile cetății Iraclia, săvârșind în ele obișnuitele rugăciuni. Într-o zi, intrând în biserica ce se numea Ahila, a aflat un om bolnav, spre care, milostivindu-se, și-a plecat genunchii și s-a rugat cu lacrimi preabunului Dumnezeu. Apoi, sculându-se de la rugăciune, a uns pe cel bolnav cu sfântul untdelemn și în același ceas l-a tămăduit și l-a pus pe picioare, poruncindu-i să umble. Apoi s-a dus cel tămăduit într-ale sale, lăudând pe Dumnezeu. Înștiințându-se cetățenii Iracliei de acea neașteptată minune, toți cei care erau cuprinși de orice fel de neputințe și de boli alergau la sfântul și cu puterea lui Dumnezeu, prin rugăciunile plăcutului Său, toți se întorceau sănătoși.

În acea vreme, când Sfântul Partenie săvârșea cu darul și cu puterea lui Hristos minunile, tămăduind diferite boli, era lângă el arhidiaconul bisericii Iraclia, al cărui nume era Ipatian, ca și al arhiepiscopului lui. Acela, văzând minunile ce se săvârșeau, a căzut la picioarele sfântului bărbat, rugându-l cu lacrimi și spunându-i că, în satul său, fiind multă semănătură și răsărind holdele, grădinile, răsadurile și viile toate se uscaseră din cauza secetei. Deci, îi zicea: „Vino în acest loc, preacinstite părinte, ca văzând toate cele uscate, să te rogi lui Dumnezeu să dea ploaie pământului celui însetat și să scape de foamete toată patria noastră. Cinstitul și sfântul bărbat, Partenie, s-a dus cu sârguință la țarini, la grădini și la vii și, văzând toate semănăturile foarte uscate, a lăcrimat și, plecându-și genunchii, s-a rugat mult cu lacrimi către Iubitorul de oameni, Dumnezeu, ca să trimită ploaie pământului și să răsară roadele. Iar Dumnezeu, Cel ce face voia celor ce se tem de El, fiind rugăciunea încă în gura sfântului, a acoperit cerul cu nori și s-a pogorât ploaie multă, care a adăpat pământul din destul.

Sfântul Partenie, rămânând cu arhidiaconul în satul lui, toată noaptea a petrecut-o în rugăciuni, iar a doua zi a zis către arhidiacon: „Ia aminte, o! frate, că știi pe arhiepiscopul tău, cum a fost pedepsit de Dumnezeu cu boală grea, pentru iubirea lui de argint. Iată Domnul mi-a arătat în această noapte că nu după multe zile va trece din viața aceasta, iar tu, în locul lui, vei fi arhiepiscop al cetății Iracliei. Drept aceea să știi ca totdeauna să te îngrijești de cei săraci, pentru că aceia milostivesc pe Dumnezeu mai mult decât toate”.

După aceasta, binecuvântând sfântul țarinile, grădinile și viile arhidiaconului și făcându-le să rodească cu îndestulare prin a sa rugăciune și binecuvântare, s-a întors în cetate. Apoi a mers la arhiepiscop ca să-l sărute și apoi să plutească cu corabia în calea sa. Arhiepiscopul, întâmpinându-l, l-a îmbrățișat cu dragoste; apoi, șezând și vorbind între ei, Sfântul Partenie a zis către arhiepiscop: „Îți vestesc, o! stăpâne, că nu după multe zile, te vei dezlega din trup și vei merge către Domnul, căci te cheamă Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, iar tu, ducându-te către El, vei lăsa după tine – precum mi-a descoperit Domnul – moștenitor bun, pe Ipatian, arhidiaconul tău”. Răspuns-a arhiepiscopul: „Fie voia Domnului”. Și sărutându-se unul pe altul cu sărutare sfântă, s-au despărțit. După aceea, a plutit Sfântul Partenie de la cetatea Iracliei și, în puține zile, a ajuns în cetatea Lampsacului. Trecând nu multă vreme, s-a îmbolnăvit iarăși arhiepiscopul Iracliei și s-a odihnit întru Domnul. În locul lui a fost ales Ipatian, cel ce a fost arhidiacon și astfel s-a împlinit proorocirea sfântului.

Sosind vara și făcându-se secerișul și adunarea tuturor roadelor, a mers arhiepiscopul Ipatian la satul său, la țarini și la vii, care mai înainte se uscaseră de secetă și le-a aflat cu multe roade îndestulate, mai mult decât în toți anii dinainte, și aceasta se făcuse cu rugăciunile și binecuvântarea Sfântului Partenie. Umplând arhiepiscopul o corabie plină cu grâu, cu vin și cu toate roadele, s-a dus în Lampsacul făcătorului de minuni, ca să-i dea mulțumire pentru binecuvântarea sa. Sfântul a primit cu dragoste pe arhiepiscopul Iracliei, însă roadele aduse de dânsul n-a voit să le primească, zicându-i: „Mulțumește lui Dumnezeu pentru toate, iar pe acestea să le împarți fraților”. După multă vorbire folositoare cu sfântul, întorcându-se arhiepiscopul Ipatian la locul său, a împărțit la frații săi mulțime de grâu, de vin și de toate roadele, după porunca omului lui Dumnezeu, povestind la toți, până la sfârșitul său, măririle lui Dumnezeu, pe care le-a făcut prin robul său, Partenie.

Strălucind asemenea cu îngerii prin viață plăcută lui Dumnezeu, marele făcător de minuni, Sfântul Partenie, și pe mulți întorcându-i de la idoli la adevăratul Dumnezeu, tămăduind nenumărate boli, aproape de sfârșitul vieții sale, s-a îmbolnăvit și chemându-se de Domnul, s-a dus la El în șapte zile ale lunii februarie, odihnindu-se cu pace în bătrânețe fericite.

Atunci s-a înștiințat îndată despre cinstita mutare a Sfântului Partenie în cetățile și în țările cele de primprejur și s-au adunat de pretutindeni arhiepiscopii, la îngroparea lui, adică arhiepiscopul Iracliei, al Cizicului, al Melitopoliei, al Pariei și mulți alți episcopi și preoți. Deci au făcut sfântului îngropare slăvită, cu psalmi, cu laude și cu cântări duhovnicești, punând cinstitul lui trup aproape de soborniceasca biserică, în casa de rugăciuni zidită de dânsul. Se dădeau, de la mormântul lui cel sfânt, multe tămăduiri neputincioșilor. Pentru că nu numai în viața sa, ci și după moarte, acest doctor fără de plată și făcător de minuni pe cei leproși îi curăța, diavolii din oameni îi scotea și toată boala tămăduia. Iar acum tămăduiește și vindecă sufletele și trupurile noastre cu rugăciunile sale, prin darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine slava în veci. Amin.

Cuviosul Luca cel din Elada

Sfântul Luca era născut în părțile Eladei, din părinți veniți din insula Eghina, care este lângă marea Egee. Acolo, nesuferind desele năvăliri ale agarenilor, și-a lăsat patria sa și, mergând în hotarele grecești, s-a sălășluit într-un sat al Eladei, în părțile Fochidei, care acum se zice Salon, numit și Castoria. Numele părinților lui erau: Ștefan și Eufrosina.

Aflându-se cuviosul în vârstă copilărească, nimic copilăresc nu arăta în sine; ci, părea bărbat desăvârșit cu lucrul, iubind tăcerea, liniștea și obiceiul cel cinstit. Iar ce-i mai de mirare, că la o vârstă ca aceea a început să fie pustnic și înfrânat. Pentru că nu numai nu gusta nimic din cărnuri, dar nici lapte, brânză și ouă nu mânca, încă nici mere și alte roade care sunt copiilor mici mult dorite și iubite. El se hrănea numai cu pâine de orz, cu apă și cu verdețuri de grădină, iar miercurea și vinerea, până la apusul soarelui postea. Și aceasta este de mare mirare, că la o postire și înfrânare ca aceasta pe nimeni nu avea învățător și povățuitor. Ci, singur se povățuia prin dumnezeiescul dar și din zi în zi sporea spre mare nevoință, fugind de îmbuibare și de mâncăruri de dulce, și iubind postul și ostenelile, cum și lipsa celor de nevoie, care omoară trupul. Toate cele ce altora erau iubite și bine primite, acelea erau urâte și neprimite cu totul fericitului Luca, iar cele ce altora erau grele, rău primite și nesuferite, lui îi erau ușoare, iubite și dorite.

Părinții lui, văzându-l în niște deprinderi ca acelea, neobișnuite copiilor, se minunau foarte și mai ales se mirau de pustnicia și de înfrânarea lui. Socotind că aceasta este dintr-o ușurare de minte copilărească, l-au încercat astfel: fierbând carne și pește într-un vas, i-au pus înainte la masă și tatăl său, luând peștele, i-a dat fericitului Luca să-l mănânce. El, neștiind că acel pește era fiert împreună cu carnea, a început a mânca și, cunoscând din gust cum că peștele a fost fiert împreună cu carnea, s-a mâhnit foarte, ca și cum ar fi făcut el singur de bună voie vreo mare fărădelege. Așa se tânguia, plângând și suspinând, nici pâine nu voia să mai mănânce. Apoi a petrecut într-o tânguire și foame trei zile. Atunci părinții, cunoscând hotărârea lui spre bine, care se trăgea nu din ușurarea minții copilărești, ci din darul lui Dumnezeu ce era într-însul, l-au lăsat după aceea să viețuiască după voia sa.

El era supus părinților săi și făcea cu sârguință toate cele poruncite de dânșii. Uneori păștea oile ca Abel, ca Iacov și ca Moise, alteori lucra pământul după ce înaintase în vârstă, iar alteori împlinea slujba casei, ostenindu-și trupul său tânăr și firea cea pătimașă omorându-și. Către săraci era atât de milostiv, încât cu totul se trecea cu vederea pe sine însuși. Când se ducea undeva de acasă la lucru, hrana ce o lua pentru sine o împărțea la cei lipsiți, iar el rămânea flămând. Apoi chiar hainele sale cu multă osârdie și dragoste le împărțea la aceia și de multe ori se întorcea gol acasă, pentru care lucru era dosădit de părinți, ocărât și câteodată bătut. Uneori părinții îl lăsau să umble gol multă vreme, nedându-i îmbrăcăminte, ca măcar rușinându-se de goliciunea sa, să înceteze să-și dea hainele. Însă, îmbunătățitul tânăr nu înceta a face lucrurile milostivirii, nerușinându-se de goliciune pentru că goliciunea pentru săraci îi era lui ca o porfiră împărătească, iar bătaia și necinstea pentru dânșii, o socotea ca o cinste și laudă și mai mult spre facerea de bine a săracilor se sârguia.

Odată, mergând la țarină să semene grâu, a văzut niște săraci cerând și le-a împărțit grâul, lăsând foarte puțin pentru semănat. Dar Domnul răsplăti însutit milostenia făcută la săraci și acele puține semințe de grâu atât de mult le-a binecuvântat, încât s-au îmbelșugat holdele neobișnuit; deci, venind secerișul, mai mult grâu s-a adunat decât în anii trecuți. După acestea, Ștefan, tatăl Sfântului Luca, a murit. Atunci fericitul Luca, lăsând plugăria, s-a apucat de învățătură și se îndeletnicea cu gândirea la Dumnezeu și cu rugăciunea, în care a sporit atât de mult dumnezeiescul tânăr încât, înălțându-și spre Dumnezeu mintea, se ridica și cu trupul de la pământ, precum a văzut cu încredințare Eufrosina, maica lui. Căci ea, văzând odată că fiul ei nu iese din cămara lui și vrând să știe ce face, s-a uitat în taină printr-o deschizătură și l-a văzut rugându-se, având mintea ridicată spre Dumnezeu, iar cu trupul stând în văzduh, neatingând pământul, ci ridicat în sus de un cot. Aceasta a văzut-o nu o dată, ci de două-trei ori, încât se mira foarte mult, spunând-o și la alții cu jurământ.

Acest fericit tânăr avea dorință de mult timp să lase această lume mult tulburătoare și să se ducă la liniștea monahilor, în nevoința monahicească. Deci, prin dorință ridicându-se spre aceasta, s-a sculat și a ieșit din casă, neștiind nimeni. Apoi, lăsând Elada, s-a dus în Tesalia, dar pe drum l-au prins ostașii care erau rânduiți să prindă pe robii cei fugiți de la stăpânii lor. Aceia, văzând pe tânărul îmbrăcat cu haine proaste și socotindu-l rob fugit, l-au prins și-l întrebau al cui rob este, unde și încotro merge. Tânărul răspundea: „Sunt rob al lui Hristos și merg pentru rugăciuni la Sfinții Părinți”. Dar aceia nu credeau cele spuse de dânsul, pentru că socoteau că-și tăinuiește înaintea lor starea lui de robie. De aceea băteau cu nemilostivire pe nevinovatul tânăr, apoi l-au închis în temniță până va voi să spună al cui rob este și cum a scăpat de la stăpânul său.

Dar această ispită se făcea fericitului tânăr de la urâtorul vrăjmaș, care făcea împiedicare scopului său cel bun, iar după o vreme, sfântul a fost cunoscut de niște oameni. Aceia, mărturisind despre dânsul, l-au slobozit din legături. Întorcându-se la casa sa, a răbdat cuvinte dosăditoare și de ocară de la casnici. Dar robul lui Hristos nu mai puțin a răbdat bătăile și spre Dumnezeu suspina ziua și noaptea, ca El să binevoiască a duce la bun sfârșit scopul lui. De aceea și-a câștigat degrab dorirea, în chipul următor: doi monahi din Roma cea veche au venit în satul acela, pe care, văzându-i Luca, îndată și-a adus aminte de scopul său și i s-a aprins inima de văpaia dragostei celei dumnezeiești. Vorbind cu acei monahi, i-a întrebat unde merg, iar ei au răspuns că merg la Ierusalim și s-a rugat deosebi fericitul Luca să-l ia și pe el cu dânșii și să-l facă părtaș cinului monahicesc. Ei se fereau să-l ia, pe de o parte fiindcă era prea tânăr, având abia 17 ani și era neobișnuit cu calea, iar pe de altă parte fiindcă se temeau de părinții lui, ca să nu pătimească ceva rău când se vor înștiința despre plecarea lui și când vor alerga după ei ca să-i ajungă. El le spunea că este sărac și străin, nebăgat în seamă de nimeni: deci a înduplecat pe acei monahi ca să-l ia, însă au ieșit în taină cu dânsul din sat.

Mergând la Atena și, intrând în biserica cea prea slăvită de acolo, a Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, s-au rugat și s-au odihnit în mănăstire, iar monahii, ducându-se la Ierusalim, au lăsat pe fericitul Luca în acea mănăstire, zicându-i: „Aici, o! tânărule, este potrivit locul pentru scopul tău, aici vei putea să-ți câștigi dorirea ta și degrab, în frumoasa ceată a monahilor te vei număra”. Deci, dându-l în seama egumenului, s-au dus. Atunci egumenul, întrebându-l de multe ori de unde este și de ce neam, nu putea să afle pentru că tânărul își tăinuia patria și casa sa, vrând să nu fie știut de nimeni. Apoi egumenul, văzându-l cu obicei bun, blând, smerit și ascultător, l-a îmbrăcat în mantie.

Maica lui se întrista foarte mult după dânsul, nesuferind despărțirea de iubitul său fiu, pe care-l avea ca pe o mângâiere a văduviei sale și răcorire în necazuri. Ea plângea după dânsul cu amar, strigând către Dumnezeu și zicând: „Vai mie, Doamne, Tu, martor al văduviei și al sărăciei mele. Mai întâi m-ai mâhnit, luând de la mine prin moarte pe soțul, cu care m-ai unit prin însoțire, iar acum m-ai aruncat în primejdiile singurătății, care îmi sunt mai grele decât moartea. Acum și pe acela, pe care l-am avut ca pe o răcorire în atâtea nevoi, din ochii mei l-ai depărtat și nu știu unde aș putea să văd pe singura rază a vieții mele, căci e drept a grăi ca David: el era lumina ochilor mei și aceasta acum nu este cu mine. Care este pricina ducerii de la noi a copilului? Oare, eu îl opream ca să nu-ți slujească neîncetat, Stăpâne? Oare, poruncindu-i lucrurile cele de casă, l-am făcut să treacă cu vederea și rugăciunile cele obișnuite lui? Oare, l-am învățat să aleagă cele trupești mai mult decât cele duhovnicești, cele pământești decât cele cerești și cele vremelnice decât cele veșnice? M-am deprins de la părinții mei ca nu numai trupului, ci și sufletului să fiu maică, vrând să fie desăvârșit în fapte bune, pentru care cea mai multă vreme i-o însemnam pentru rugăciune, decât pentru slujba mea. Aceasta îmi era singura veselie, să văd pe iubitul meu fiu, deși nu totdeauna, dar măcar uneori îmi era destul să aud de la vecini lauda bunului său obicei și cu aceea să-mi mângâi mâhnitul meu suflet. Nu trece cu vederea, Împărate al tuturor, lacrimile ochilor mei și binevoiește a-mi lumina întunericul mâhnirii mele. Aceasta vei face când vei da ochilor mei de maică să-și vadă iarăși fiul ei iubit; atunci voi chema pe toți la aflarea fiului meu, voi spune mărirea Ta și Te voi preamări în toate zilele vieții mele”.

Astfel văduva maică, în mâhnirea sa, rugându-se lui Dumnezeu, L-a plecat spre milă pe Cel ce este bun din fire și pentru ceea ce-L ruga a câștigat. Domnul, Care pe toate le orânduiește cu înțelepciune, a făcut ca egumenul mănăstirii aceleia, în care fericitul Luca se nevoia, să vadă în vis, plângând, pe aceea maică și să audă de la dânsa niște cuvinte ca acestea: „Pentru ce părinte ai mâhnit văduvia mea? Pentru ce ai adus rană la durerea mea? Pentru ce fără de milă mi-ai luat singura mângâiere a văduviei mele? Pentru ce ai răpit reazemul bătrânețelor mele? Dă-mi-l degrab. Dă-mi lumina ochilor mei, dă-mi nădejdea mea, că nu voi înceta a mă apropia de Dumnezeul și Împăratul tuturor, arătând ce strâmbătate mare sufăr”. Egumenul, înfricoșându-se de o vedenie ca aceasta în vis, de cuvintele cele auzite, mai întâi se gândea că este vreo nălucire deșartă și înfiorare de la diavol, dar când a văzut pe aceeași femeie arătându-i-se în vis noaptea a doua și a treia și a auzit de la dânsa aceleași cuvinte pline de mânie, a înțeles că nu este înșelăciune diavolească, ci arătare de la Dumnezeu.

Făcându-se ziuă, a chemat îndată pe tânărul Luca, ce era îmbrăcat în chipul monahicesc și i-a zis cu mânie: „Ascultă tu, de ce ai gândit să tăinuiești cele privitoare la tine și n-ai vrut să spui, deși te-am întrebat cine ești și de unde? De ce ai spus că nu ai părinți, nici rudenii și cum ai îndrăznit a te apropia către chipul monahicesc și la viețuirea cu noi, fiind cu totul plin de înșelăciune și de minciună, precum mărturisește de tine chiar fapta ta? Dacă ai fi spus de la început adevărul, acum nu s-ar fi descoperit, fără voia ta, cele despre tine. Du-te de la noi și din toate hotarele atenienilor și te întoarce la aceea ce te-a născut, de către care sunt foarte dosădit, cu mare mâhnire, în trei nopți de-a rândul”.

Grăind acestea egumenul, fericitul Luca s-a înfricoșat foarte și stătea uimit, căutând în jos și tăcând. Din ochi îi curgeau lacrimi, nevoind să se despartă de sfânta mănăstire. Atunci, egumenul, văzându-i lacrimile și smerenia, s-a umilit și a început a vorbi cu blândețe către dânsul, zicându-i: „Fiule, este peste putință a nu te întoarce la maica ta, în această vreme de acum. După aceea, îți va fi neoprită viețuirea în mănăstire. Te sfătuiesc așa să faci, căci precum este arătat, rugăciunea ei este foarte puternică și a îndu-plecat pe Dumnezeu și rugăciunea ta o va împiedica prea mult”.

Fericitul Luca, auzind aceasta, n-a zis nimic împotrivă, s-a închinat, a cerut rugăciune și binecuvântare de la egumeni. Și așa, chiar nevrând, a ieșit din mănăstire și a plecat către maica sa, în satul Castoria. Ajungând și intrând în casă, a găsit pe maica sa tânguindu-se și, văzându-l, se umplu de bucurie. Dar nu s-a repezit îndată să-l îmbrățișeze ca o maică, ci mai întâi, viteaza femeie, temătoare de Dumnezeu, dându-I mulțumire Acestuia, că prin lucrarea Lui primește pe fiul cel iubit de care se lipsise, zicea: „Bine este cuvântat Dumnezeu, Care n-a depărtat rugăciunea mea și mila Sa de la mine”. Astfel, Sfântul Luca, întorcându-se la maica sa prin dumnezeiască voie, îi slujea ca un fiu și a petrecut la dânsa patru luni. Apoi, arzând cu duhul către Dumnezeu și spre viața cea bună și liniștită, a voit să se ducă iarăși la mănăstire, dar acum nu-l mai oprea maica de la scopul cel bun nici nu-l împiedica din cale, pentru că știa că fiului ei i se cade să cinstească mai mult pe Dumnezeu decât pe părinți.

Sfântul Luca având în calea sa rugăciunile ei, ca pe un bun povățuitor, s-a dus la un munte de lângă mare, care se numea Ioanipetra, unde era biserica Sfinților Doctori fără-de-arginți, Cosma și Damian și, făcându-și acolo o chilie mică, a început a viețui după Dumnezeu. Dar nu se poate spune cu de-amănuntul câte osteneli a suferit acolo, nevoindu-se și luptându-se cu diavolii și omorându-și trupul, dar și a le tăcea pe toate nu se cade, ci să spunem câte ceva din cele multe, spre a se ști ce fel de viață avea acel plăcut al lui Dumnezeu. Era la cuviosul un ucenic, care se îndoia de părintele său, socotind că își face rugăciunea cea neîncetată cu fățărnicie, pentru că el nu-l vedea îndeletnicindu-se cu nimic altceva, nici cu dumnezeieștile cărți, nici cu cuvintele părinților și-l socotea ca pe un necărturar, neînțelegând nimic din cele dumnezeiești, ci că petrecea în somn și lenevie în toate nopțile.

Odată fiind târziu și cuviosul închizându-și ușa chiliei sale, ucenicul a șezut afară lângă ușă și, plecându-și capul, asculta ce face cuviosul noaptea, dacă se odihnește sau se roagă. Și a ascultat toată noaptea până dimineața, iar ceea ce a auzit, singur a spus astfel: „L-am auzit plecându-și genunchii și bătându-se cu capul de pământ, la fiecare închinăciune, zicând: „Doamne miluiește”, cu căldura duhului. Apoi aprinzându-se mai mult cu osârdia către Dumnezeu, făcea mai dese închinăciuni, strigând mai cu osârdie: „Doamne miluiește” și se ostenea până ce a slăbit cu trupul și s-a aruncat cu fața la pământ, iar cu duhul nu slăbea, căci striga către Dumnezeu, rugându-se. Apoi, iarăși sculându-se, își pleca genunchii până în zorii dimineții și toată noaptea a petrecut-o într-o astfel de rugăciune neîntreruptă”. De atunci, încredințându-se ucenicul acela despre nevoințele părintelui său, se căia de îndoirea sa de mai înainte și spunea la alții cu jurământ despre dânsul, după mutarea sfântului.

Dar nu numai prin privegherile de noapte, cu plecarea genunchilor, ci și prin ostenelile din zi, se chinuia pe sine cuviosul. El își făcuse o grădină mică, în care a sădit mulți pomi și unde semăna semințe, nu pentru trebuința sa sau pentru câștig, ci pentru osteneala trupului său, ca astfel, în toate zilele lucrând grădina cu sudoarea feței sale, să ostenească. Roadele cele din pomi și din semințe le împărțea la cei ce veneau la dânsul, pentru care, uneori umplând o coșniță mare, o ducea în taină la țarinile străine ce erau aproape și astfel, cu ostenelile sale hrănea pe alții, iar el petrecea flămând. Apoi începuseră a veni cerbii în grădina lui și a-i face supărare, mâncând unele roade, iar pe altele călcându-le cu picioarele. Sfântul îi gonea și când se întorcea la chilie, cerbii îndată intrau în grădină.

Făcându-se aceasta de multe ori, iar sfântul supărându-se, a ieșit la dânșii și a zis către unul care era mai în vârstă, ca la o făptură pricepută și cuvântătoare: „De ce-mi faceți supărare și ostenelile mele le pustiiți, când eu niciodată nu v-am mâhnit pe voi cu nimic? Suntem robi ai unui Domn și zidire a unui Dumnezeu. Afară de aceasta eu sunt zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și am putere peste alte zidiri, pentru că toate le-a supus Ziditorul sub picioarele omului. Deci, poruncind Dumnezeu, nu vei trece din locul acesta, ci, aici unde stai vei primi vrednica pedeapsă”.

Aceasta zicând-o sfântul, îndată cerbul, lovindu-se ca de o săgeată, a căzut la pământ și zăcea nemișcat, iar ceilalți fugiră toți. Apoi s-a întâmplat atunci, că umblau vânătorii prin pustie și l-au văzut de departe și, repezindu-se la cerbul care zăcea, cu bucurie-l duceau la junghiere (vânatul cel neașteptat). Cuviosul, mâhnin du-se pentru cerb, a zis către dânșii: „Fraților, de nici un folos nu vă este vouă cerbul acesta pentru că nu voi v-ați ostenit, nici l-ați vânat, ci ați venit la el fiind deja vânat; voi voiți să-l înjunghiați, pe când se cade mai bine a-l milui, căci a căzut și zace jos”. Acestea auzind, vânătorii au lăsat cerbul, mirându-se de milostivirea sfântului, iar el, făcând rugăciune, l-a eliberat în pustie, întreg și sănătos.

Astfel Cuviosul părintele nostru Luca, aflându-se desăvârșit monah cu viața, nu era încă îmbrăcat în chipul monahicesc cel desăvârșit. De aceea, foarte mult dorea a se ruga lui Dumnezeu cu osârdie ca să-l învrednicească sfântului și îngerescului chip. Deci, fiind auzit, și-a câștigat dorirea, pentru că veniseră la dânsul doi monahi bătrâni, cinstiți cu căruntețele și cu sfântă podoabă, care spuneau că merg la Roma cea veche. Aceia, făcând rugăciuni, au îmbrăcat pe Cuviosul Luca în chipul îngeresc cel desăvârșit al monahilor și, învățându-l multe, s-au dus. Neavând Luca să le dea ceva pe drum, fiind cu totul sărac cu trupul și cu duhul, neavând nici cele trebuincioase spre hrană, îi petrecea pe ei, hrănindu-se de la dânșii duhovnicește, din cuvintele cele folositoare.

Mergând ei la malul mării, ședeau să se odihnească și acum voiau să se despartă de Cuviosul Luca, dându-i sărutarea întru Domnul. Pe când ședeau ei, iată deodată a sărit un pește din mare și a căzut pe mal înaintea picioarelor lor, apoi și un altul; și amândoi se tăvăleau ca și cum se dădeau gata în mâinile monahilor. Aceasta s-a făcut cu rugăciunile Sfântului Luca, pentru că el, neavând hrana cea trebuincioasă pentru făcătorii săi de bine, s-a rugat lui Dumnezeu, purtătorului de grijă a toate, prin tăinuita sa rugăciune din inimă, ca să le trimită hrană în cale. Și, Cel ce trimitea cândva lui Ilie, prin corb, pâine și carne, Acela a trimis peștii din apele mării, acestor cuvioși părinți. Ei, luând amândoi peștii, au mulțumit lui Dumnezeu, Celui ce-și deschide mâna Sa și satură pe tot cel viu, de bună voie.

Părintele nostru Luca, luând chipul cel desăvârșit al călugăriei, a început viața cea mai desăvârșită. Pentru că a început a se nevoi mai mult ca înainte, adăugând osteneli și postire, cu lacrimi și cu privegheri de toată noaptea. Hrana lui era pâine de orz, iar uneori verdețuri crude și băutura era apa. Somn avea foarte puțin, pentru că era în chilia sa o groapă săpată în pământ, în chipul mormântului. Aceasta o făcuse spre cea de-a pururea pomenire de moarte. Când era nevoie în vreo noapte să doarmă, se așeza în groapa aceea, ca și cum era îngropat, și, odihnindu-se puțin, îndată se scula la rugăciune, zicând cuvântul lui David: Apucat-am înainte fără de vreme și am strigat. Și iarăși: Apucat-au înainte ochii mei spre dimineață, ca să cugete la cuvintele Tale.

Astfel petrecând, a străbătut vestea despre viața lui cea îmbunătățită, printre locuitorii cei din jur; și începură a veni la dânsul popoarele. Odinioară au venit la el doi frați, spunându-i că tatăl lor, înaintea sfârșitului vieții sale, a ascuns undeva, în pământ, aurul și argintul și banii pe care-i avea și murind nu le-a spus locul în care a ascuns comoara; deci, ziceau ei: „Ne rugăm ție, roagă-te lui Dumnezeu să ne arate comoara, ca să nu avem în toate zilele între noi gâlceavă, pentru că, fiind frați, avem bănuială unul asupra altuia cum că a furat părinteasca comoară și a tăinuit-o la sine”. Deci, fă cu rugăciunile tale ca vrajba dintre noi să se curme, iar prin comoara cea arătată să se acopere sărăcia și lipsa noastră”. Cuviosul se lepăda și-i alunga de la sine, spunând că nu este nevoie să se roage pentru acestea lui Dumnezeu. Dar aceia, venind adeseori, îl supărau prin rugăciuni și l-au înduplecat spre milostivire. Sfântul, rugându-se pentru dânșii către atotvăzătorul Dumnezeu și înștiințându-se prin descoperire, le-a spus pe nume acel loc în care tatăl lor pusese comoara. Ei, ducându-se, au săpat la locul cu pricina și au aflat într-însul aurul și argintul cel părintesc, după cuvântul sfântului, și vestiră acea minune în toate satele din jur.

Diavolul cel urâtor de bine, deși totdeauna era biruit de acest viteaz ostaș al lui Hristos, se ispitea încă să ridice război asupra lui și, vrând să-i facă supărare și împiedicare, a scornit prin meșteșugurile sale un lucru ca acesta: De la un sat de aproape, prin îndemnarea vicleanului, au venit trei femei plângând care, căzând la picioarele lui, și-au mărturisit păcatele lor cele grele, rugându-l pe sfântul să le tămăduiască sufletele cu sfatul cel bun și prin rugăciunea sa. El se întorcea de la dânsele și se lepăda cu totul, trimițându-le la preoți, el nefiind preot, ci monah nesfințit; însă, chiar nevrând el să le asculte, i s-au umplut urechile de povestirile cele rele ale păcatelor femeilor. Ducându-se ele, îndată, vrăjmașul care săgeată la inimă pe cei drepți, a căzut asupra sfântului prin gânduri necurate și a ridicat războiul păcatelor în mădularele lui cele chinuite. Dar sfântul, înțelegând meșteșugul diavolului, s-a înarmat împotriva lui cu arma rugăciunii, stând trei zile la un loc, și a biruit războiul aceluia. Apoi, prin ploaie de lacrimi, a stins văpaia cea cumplită a poftei și a sfărâmat capul șarpelui cu ajutorul lui Dumnezeu.

După rugăciunea cea de trei zile, slăbindu-i desăvârșit trupul, a adormit puțin și a văzut în vis, stând înaintea lui, îngerul, în chip de tânăr frumos, ținând în mâini o undiță pe care a aruncat-o în gura lui, și i s-a părut fericitului Luca că a înghițit undița și că a ajuns până la cele dinlăuntru ale lui. După aceasta, tânărul ce i se arătase a scos undița dintr-însul și a tras o parte de trup însă sângerată, pe care a aruncat-o și a zis: „Îndrăznește și nu te teme”. Deșteptându-se îndată din somn, a cunoscut că l-a izbăvit Domnul de patima cea trupească a păcatului și mulțumea Mântuitorului, Izbăvitorul său.

Apoi, s-a dat cuviosului de la Domnul și darul proorociei, pentru curăția vieții lui, și spunea mai înainte cele ce avea să fie. Așa a spus mai înainte despre năvălirea oștilor bulgărești asupra stăpânirii grecești și s-a împlinit aceasta la vreme, precum mai pe urmă va arăta cuvântul; chiar și tainele omenești mai înainte le vedea. Cuviosul avea o soră, anume Cali, nu numai după trup, ci și după duh, pentru că urma cu viața fratelui său, în feciorie și curăție și în nevoințele monahicești. Aceea adeseori venea de la mănăstirea sa la fratele ei cu ale sale ascultătoare, și-i slujeau la orice trebuință. Uneori îi lucra grădina, sădind și curățind verdețurile.

Odată cuviosul a zis către dânsa și către cele ce erau cu ea: „Vine la noi un om purtând în spate o sarcină mare și grea, mult ostenindu-se”. Acestea zicându-le, le-a lăsat și s-a dus în munte. Dar ele n-au înțeles cele zise și, mirându-se, cugetau la acele cuvinte pe care le-a spus cuviosul. Și iată, după puțin timp a venit un om, neavând nici o sarcină și întreba despre cuviosul, zicând: „Unde este Sfântul Luca, căci am cu dânsul o neapărată trebuință.” Sora sfântului a răspuns acelui om: „Nu este acum aici, s-a dus în pustie; iar de vei voi să-l vezi, să aștepți până va veni”. Omul acela a zis: „Nu mă voi duce până ce nu-l voi vedea”. Și a stătea lângă chilie șapte zile, așteptându-l pe sfânt. Trecând și ziua a șaptea, a venit și sfântul din munte și, văzând pe acel om, îndată, căutând cu mânie, a zis către el: „La ce ai venit în pustia aceasta? De ce ai lăsat cetățile și ai venit în munți? Pentru ce, defăimând pe păstorii și pe preoții bisericești, ai alergat la noi, necărturarii și cum ai îndrăznit a veni înaintea ochilor noștri, netemându-te de pedeapsa lui Dumnezeu, fiind plin de nenumărate fărădelegi?”

După niște cuvinte ca acelea ale sfântului, omul, fiind înfricoșat, vărsa lacrimi și nu putea să grăiască nici un cuvânt de frică. Și i-a zis iarăși sfântul: „De ce taci, nemărturisind faptele tale și nu-ți arăți uciderile și fărădelegile pe care le-ai făcut, ca să milostivești măcar, cât de cât, pe Dumnezeu?”Atunci, omul acela, abia putând să grăiască câte ceva de multă plângere și oftare, a început a zice: „Ce voiești mai mult să-ți spun, o! dumnezeiescule om, de vreme ce prin dumnezeiescul dar, care locuiește în tine, singur mai înainte de mărturisirea mea ai spus păcatul meu cel greu? Pentru că nu este ascunsă înaintea ta fapta ce am făcut în taină. Însă ceea ce-mi poruncești voi face și voi spune la arătare fărădelegea mea”. Și a început a spune înaintea tuturor, cu de-amănuntul, cum, unde și pentru ce pricină a ucis pe prietenul său în cale și mărturisea aceea cu mare tânguire și smerenie, căzând la picioarele sfântului și rugându-se să nu-l lase să piară în cursele diavolului. Iar sfântul, mult învățându-l, l-a slobozit, poruncindu-i să meargă la preoți.

Aceasta s-a spus spre încredințarea faptului că vedea mai înainte și greșelile omenești cele tăinuite. Dar și alta, asemenea cu aceea, trebuie să se spună. Un cârmaci, Dimitrie, adeseori stând cu corabia sa la malul ce nu era departe de chilia sfântului, s-a cunoscut cu dânsul, învrednicindu-se de sfintele sale rugăciuni și îndulcindu-se de învățătura lui. Odată, sosind la mal și voind, după obicei, să meargă la sfântul, a gândit să nu vină la dânsul cu mâinile goale, ci să-i aducă ceva, pentru că prindea uneori pește în limanul acela. Deci el, cu corăbierii care erau cu dânsul, a aruncat undițele, dar nu a prins pește deloc, ci toată ziua s-a ostenit în zadar.

Fiind târziu, și-a adus aminte de numele Cuviosului Luca și în numele lui a aruncat undița. Atunci, îndată a prins un pește mare, pe care l-a scos încet și iarăși a aruncat undița a doua oară, în numele sfântului și a prins îndată alt pește, asemenea cu cel dintâi, dar ceva mai mic. Mergând la sfânt, a luat peștele cel mai mic, iar pe cel mai mare l-a ținut la el. Sfântul, fiind mai înainte-văzător, a cunoscut ce făcuse, însă a primit cu dragoste pe oaspete și darul adus. Apoi, vorbind cu dânsul, a pomenit cum Anania a greșit lui Dumnezeu, tăinuind din prețul ce a luat pe țarină și cum nu a ascuns de Sfântul Apostol Petru fapta cea tăinuită.

Auzind acestea, cârmaciul a cunoscut că pentru el a adus cuvântul acela, fiindcă a tăinuit peștele cel mai mare și s-a umplut de spaimă pentru mai înainte-vederea fericitului părinte. Rușinându-se de vădirea greșelii sale, a căzut la picioarele lui, mărturisindu-i păcatul, căindu-se și cerând iertare. El, învățându-l cu blândețe, i-a dat iertare, însă peștele cel adus i-a poruncit ucenicului ca, fierbându-l, să-l pună înaintea fraților care veniseră atunci la dânsul, pentru că el nu mânca pește. De multe ori, cuviosul vedea mai înainte chiar pe cei ce voiau să vină la dânsul și înainte spunea ucenicului său, poruncindu-i să pregătească pentru ei fiertură și pâine.

Cuviosul, petrecând în muntele acela șapte ani, a venit năvălirea războiului bulgăresc asupra grecilor, despre care cuviosul a proorocit mai înainte. Atunci oamenii fugeau unii în cetăți și întăriri, iar alții în ostrovul Elveului și în Peloponez. Însă Cuviosul Luca, lăsând muntele, s-a urcat pe corabie și a mers în Corint.

Auzind despre un stâlpnic oarecare din Patre, a mers la el și a stat zece ani, slujindu-i cu toată osârdia și supunerea, ca un fiu tatălui său. Pe acel stâlpnic îl vorbea de rău un oarecare preot, atrăgând și pe alții, hulind și clevetind pe dreptul bărbat. Fiind acolo Cuviosul Luca și auzind vorbele mincinoase ale lui față de nevinovăția părintelui, se împotrivea foarte tare. Preotul, fiind aspru din fire, a lovit peste obraz pe Sfântul Luca și îndată, pe cel ce-a lovit, l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, căci, deodată a căzut la pământ, îndrăcindu-se și rămânând așa până la sfârșitul său, dându-se satanei spre chinuire, ca măcar duhul să se mântuiască. După zece ani s-a întors cuviosul în patria sa, Elada, și s-a sălășluit la locul său cel dintâi, în muntele Ioaniptra.

S-a întâmplat odată că trecea pe acolo episcopul Corintului, ducându-se la Constantinopol, și se odihnea în apropiere de chilia sfântului, despre care, cuviosul înștiințându-se mai înainte, a mers să se închine lui, dându-i daruri din ostenelile sale: poame, verdețuri și rădăcini de grădină. Apoi a mers episcopul să vadă chilia lui Luca și, văzându-i petrecerea cea liniștită, grădina și lucrarea cuviosului s-a minunat. Episcopul a voit ca să-i dea milostenie, poruncind bărbaților cinstiți, care merseseră cu el, ca fiecare să dea câțiva bani, punând și el aur, așa că strânsese destulă milostenie pentru sfânt. Dar acesta n-a voit să primească, zicând: „Nu caut aur stăpâne sfinte, ci sfintele tale rugăciuni și învățături. Nu-mi trebuie mie aur, deoarece am ales sărăcia și petrecerea aceasta, ci dă-mi ceea ce doresc: să mă înveți postul, ca să mă pot mântui”.

Episcopul, mâhnindu-se și socotindu-se defăimat, a zis către cuvios: „De ce lepezi milostenia noastră și pe noi cei ce o dăm? Căci și eu sunt creștin credincios, deși sunt episcop păcătos și ne-vrednic. Pentru ce, vrând să urmezi în toate lui Hristos, într-aceasta nu-i urmezi Lui? Căci și El de la cei drept-credincioși primea milostenie și tot ce i se da. Deci și tu, deși nu-ți trebuie banii ce ți se dă, primește-i și dă-i la cei ce au trebuință. Dacă socotești că este lucru netrebnic facerea de bine către săraci, apoi lepezi amândouă acestea: adică cele trebuincioase săracilor și mântuirea celor ce fac milostenie. Pentru că săracul, neluând milostenie, de unde-și va câștiga cele trebuincioase? Iar noi, nedând milostenie, nu ne vom mântui”. La aceste vorbe ale episcopului plecându-se cuviosul, a luat milostenia, însă nu multă, ci puțină. Episcopul dându-i binecuvântare, s-a dus în calea sa.

Cuviosul Luca avea obiceiul să se suie la Duminica Floriilor pe vârful muntelui, ducând în mâini crucea și cântând Doamne miluiește. Așa odată, suindu-se, iarăși după obicei, o viperă ieșind din cuibul său, prin diavoleasca îndemnare, l-a mușcat pe sfânt de degetul cel mare de la picior. El, plecându-se, a luat vipera și, smulgând-o, a zis către dânsa: „Nici tu să nu mă vatămi pe mine, nici eu pe tine, ci să mergem fiecare pe calea sa, deoarece suntem ai unui Ziditor și nu putem să facem orice, nevrând Ziditorul nostru”. Și s-a dus vipera în peștera sa, iar sfântul s-a suit în munte, neavând nici cea mai mică vătămare din mușcarea viperei.

Un comite, mai mare peste visteriile împărătești, a fost trimis de către împărat în părțile Africii și, ajungând în Corint, avea mulțime de aur împărătesc. Noaptea, însă, fiind acolo furtișag, s-a luat tot aurul împărătesc. Făcându-se cercetare, mulți erau întrebați și torturați, dar nu se găsea aurul, iar comitele acela era tare mâhnit. Mergând cetățenii cei mai cinstiți la el, nu puteau să-l mângâie, căci fiind necăjit de pierderea banilor, deznădăjduia și-și temea viața de mânia împărătească. Atunci, un oarecare din cei din mijloc, a zis: „Nimeni nu poate să arate aurul cel furat fără numai Luca monahul, prin care Dumnezeu face multe minuni”. Acestea auzind, ceilalți ziseră: „Cu adevărat, așa este”. Deci vorbeau de el lăudându-i viața cea îmbunătățită și dumnezeiasca vedere.

Comitele, auzind de aceasta, a trimis cu nădejde la sfânt rugăminte, zicând: „Urmează Aceluia Care nu S-a lepădat a Se pogorî din cer pentru mântuirea oamenilor și vino puțin în cetate ca să cercetezi pe cei cuprinși de un mare necaz”. Sfântul, la început nu voia să meargă, fugind de slava deșartă și de cinstea omenească, dar de milă pentru cei mulți, care fără de vină pătimeau pentru aurul cel furat, a mers. Fiind întâmpinat de comite și de cetățeni cu cinste, a poruncit ca mai întâi să pregătească masă, zicând către comite: „Să dăm mai întâi datoria pântecelui și să ne veselim întru slava lui Dumnezeu, că puternic este Cel ce ne adapă pe noi cu vinul umilinței, Acela să ne dea și paharul bucuriei, cu iubirea de oameni”.

Șezând ei și ospătându-se, apoi săturându-și sufletul cu folositoarele cuvinte ale sfântului mai mult decât corpul cu bucatele, uitându-se sfântul spre unul ce sta înainte și slujea, spunându-i pe nume, l-a chemat la dânsul și i-a zis: „Pentru ce ai adus stăpânului tău acea primejdie mare, îndrăznind a fura împărătescul aur? Mergi degrab și adu aici aurul pe care l-ai ascuns în pământ, de vrei să te învrednicești de milostivire și de iertăciune”. Auzind, acela sta tăcut și, tremurând, neputând să grăiască nici un cuvânt împotrivă, căci și conștiința îl mustra, apoi, căzând la pământ, a apucat picioarele sfântului, mărturisind că este adevărat lucrul acesta și, cerând iertăciune cu lacrimi, a câștigat-o, pentru că sfântul voia ca nu numai să-i vădească rana păcatului, dar să o și tămăduiască. Îndată, furul acela ducându-se, s-a întors degrab, aducând tot aurul pe care îl furase și l-a pus înaintea tuturor. Atunci s-a pricinuit bucurie comitelui și celor ce erau cu el, pentru eliberarea celor ce erau năpăstuiți pe nedrept. Atunci diavolul cel ce născocise furtișagul a fost rușinat, iar tâlharul a fost iertat și toți preamăreau pe Hristos Dumnezeu. Sfântul, umilindu-se, nu lua în seamă slava ce i se făcea de oameni, ci pe aceea dând-o lui Dumnezeu, s-a întors la locul său.

După câtăva vreme, s-a dus la mănăstirea care era lângă cetatea Teba, ca să cerceteze acolo pe egumenul Antonie, pentru că Luca Cuviosul avea obicei să se ducă la bărbații cei însuflați de Dumnezeu și să vorbească cu dânșii despre folosul sufletesc. Fiind el la egumenul Antonie, s-a întâmplat în acea vreme de s-a îmbolnăvit de moarte fiul unuia din cei mai de frunte cetățeni ai Tebei. Și auzind cetățeanul acela de Cuviosul Luca, că a venit în mănăstirea lor, s-a sculat îndată și alergând, a căzut la picioarele sfântului și se ruga cu lacrimi să meargă în casa lui, să cerceteze pe copilul cel bolnav care era aproape să moară; căci avea credință că prin cercetarea sfântului se va însănătoși bolnavul. Dar sfântul, fiind smerit, se lepăda, zicând: ce sunt eu și ce vedeți voi de vă amăgiți de o părere ca aceasta despre mine? Pentru că unul este doctorul sufletelor și al trupurilor, Care poate și din moarte să ne izbăvească. El este Ziditorul nostru, Dumnezeu, iar omul păcătos nu poate să facă nicidecum un lucru ca acesta”. Și s-a dus cetățeanul acesta mâhnit, tânguindu-se și deznădăjduindu-se de viața fiului.

După ce s-a înserat, vorbind egumenul deosebit cu cuviosul, a zis către cel dintâi: „N-am făcut bine, precum mi se pare, cinstite părinte, necercetând pe cel bolnav și nemângâind pe cel întristat; deci cu dreptate vom auzi și noi cuvântul lui Hristos: Bolnav am fost și nu m-ați cercetat. Grăit-a Sfântul Luca: „Dar a tămădui pe cei bolnavi este puterea lui Dumnezeu și a mângâia pe cei întristați se cade numai acelora care au cuvânt și înțelepciune în gurile lor, iar eu sunt departe de cea dintâi și de cea de-a doua sunt lipsit cu totul, fiind neînvățat. Dacă vei voi și dacă vei socoti că este lucru plăcut lui Dumnezeu să mergi tu mai întâi și să-mi fii povățuitor, iar eu să-ți urmez, așa voi face”.

Atunci s-au sculat amândoi îndată și au ajuns seara târziu și, intrând în casa cetățeanului aceluia, au găsit pe copil mai mult mort, așteptând sfârșitul. Tatăl copilului și slugile cădeau înaintea sfântului și-l rugau lăcrămând să se roage lui Dumnezeu pentru fiul lui, care se sfârșea, ca să-l întoarcă de la moarte. Cuviosul, fiind rugat de omul acela și de către egumenul Antonie, și-a ridicat mâinile în sus și s-a rugat. Apoi, sfârșind rugăciunea, s-a întors la mănăstire și, ivindu-se zorile, s-a dus degrabă la muntele său, fugind de slava omenească. Deci, făcându-se ziuă, egumenul Antonie a trimis slujitorul său în cetate să afle ce face copilul bolnav și dacă a fost ascultată rugăciunea Cuviosului Luca. Slujitorul, nezăbovind, s-a întors îndată, spunând egumenului un lucru de mirare: copilul care în acea noapte era să se sfârșească, l-a întâmpinat călare pe cal, mergând de acasă la baie, să se spele. Auzind acestea, egumenul Antonie s-a mirat și a preamărit pe Dumnezeu.

Apoi mulți supărau pe Cuviosul Luca, venind la dânsul pentru folos, tulburându-i liniștea. De aceea a voit să se ducă de acolo în locuri mai liniștite, dar, mai întârziind împlinirea gândului său, a trimis pe ucenicul său, Gherman, în Corint, la un bărbat iscusit și de Dumnezeu insuflat, anume Teofilact, cerând sfat folositor de la dânsul, dacă este bine să mai petreacă în muntele Ioaniptra și să rabde supărare de la cei ce veneau sau să se ducă aiurea, în alt loc, neștiut. Teofilact i-a trimis sfatul care odată i s-a dat din cer marelui Sfânt Arsenie: „Fugi de oameni și te vei mântui”.

Cuviosul Luca, primind cu bucurie sfatul acela, a plecat de acolo cu ucenicul său și s-a dus de s-a sălășluit într-un loc pustiu, aproape de mare, care se numea Calamie. Acolo petrecea, având hrană din osteneala mâinilor sale, pentru că săpa pământul, semăna semințe, le măcina în râșniță și făcea pâine. Odată, plutind corăbierii pe acolo, aproape de chilia cuviosului și mergând într-însa, nu găsiră pe nimeni, sfântul și ucenicul fiind duși undeva. Apoi, văzând piatra de râșniță, au luat-o și au dus-o în corabie. Când a venit cuviosul în chilie și a văzut că nu este piatra, a alergat la corăbieri, cerând să-i dea piatra, deoarece nu are cu ce să-și macine grâul, iar ei se jurau că nu au luat-o. Sfântul le-a zis: „Dacă nu ați luat-o, mergeți în pace, iar celui ce a luat-o, să-i răsplătească Dumnezeu cum voiește”. Zicând acestea, a plecat de la dânșii și îndată a căzut mort cel ce luase piatra. Corăbierii s-au înspăimântat și, venind, au dat piatra înapoi, apoi i-au cerut iertare. Sfântul s-a mâhnit de moartea aceluia și a plâns pentru dânsul multe zile.

Petrecând cuviosul în acel loc trei ani, a avut loc năvălirea agarenilor asupra părților din Atica. Atunci s-a mutat sfântul într-un oarecare ostrov, pustiu și fără apă, care se numea Ampia, în care răbda de foame și de sete, de multe ori. De acolo a trecut într-un loc frumos, care se numea Sotirie, de unde, izgonind pe diavol, care prin nălucire voise să-l înfricoșeze, a petrecut acolo până la fericitul său sfârșit. S-au adunat în acel, la dânsul, frați și s-a întemeiat o mică mănăstire, iar mai marele curții atenienilor, care se numea Crinet, având dragoste către cuviosul, a zidit în mănăstirea aceea o biserică, în numele marei mucenițe Varvara.

Acolo petrecea sfântul în post și rugăciuni neîncetate, slujind lui Dumnezeu, ajutând oamenilor la sufleteasca mântuire, ca și la trupeasca sănătate, căci folosea sufletelor cu cuvântul și cu viața, iar cu rugăciunea tămăduia bolile cele trupești. Pe un monah Grigorie, care bolea totdeauna de stomac, l-a tămăduit cu cuvântul. Pe o femeie cinstită, din Teba, care era cuprinsă de lungă și cumplită boală și deznădăjduită de doctori, a trimis la dânsa pe ucenicul său, Pangratie, s-o ungă cu untdelemn sfânt și a adus-o îndată la sănătatea cea desăvârșită. Astfel el tămăduia toate bolile grabnic și spunea multora cele ce aveau să fie mai înainte. Petrecând în locul acela șapte ani, s-a apropiat de sfârșit. Dar mai înainte de sfârșitul lui, s-a întâmplat lucrul acesta:

Unul din ucenicii săi, Teodosie, avea un frate, care se chema Filip și era mirean, având dregătoria de spătar. Filip a voit să vină la cuviosul, pe de o parte ca să cerceteze despre fratele său, iar pe de alta, ca să-l vadă pe Cuviosul Luca, de care auzise multe lucruri prea slăvite. Cuviosul, văzând mai înainte venirea lui, a zis către Teodosie: „Gătește frate cele ce sunt trebuitoare pentru o cină bună, pentru că vine fratele tău pe la noi”. Iar Teodosie, mirat și bucuros, pregătea cu sârguință cele de mâncare și ieșea afară în poartă adeseori, privind în cale și așteptând venirea fratelui său.

Făcându-se seară, a venit Filip aducând multe pentru hrană, și a fost primit de către sfântul cu dragoste. Apoi au cinat toți împreună, mâncând și bând cele puse înainte în slava lui Dumnezeu. Numai atunci a mâncat și a băut cuviosul mai mult decât îi era obiceiul – dar aceasta a făcut-o pentru ospătarea lui Filip, iar după cină și după obișnuitele rugăciuni spre somn, Filip, culcându-se să se odihnească, se tulbura cu gândul despre cuviosul, zicând în sine: „Fățarnic este bătrânul acesta, pentru că mănâncă și bea mult și mi se pare că-și preface pustnicia și sfințenia”.

Adormit Filip, a văzut în somn doi tineri prea luminoși, căutând cu ochi aspri spre dânsul și arătându-i fața mânioasă, apoi cu asprime zicându-i: „De ce gândești nedrept despre cuviosul? Pentru ce osândești pe cel nevinovat și sfânt? Ridică-ți ochii tu, care vezi cele pământești, și privește de câtă cinste s-a învrednicit de la Dumnezeu acela care după a ta părere este fățarnic și înșelător”. Căutând Filip, a văzut un loc slăvit, așternut cu porfiră, și pe dânsul stând Cuviosul Luca, strălucind în multă slavă, ca soarele și, deșteptându-se, s-a spăimântat și aceasta a spus-o lui Teodosie, fratele său după trup, precum și altor monahi. Și mărturisindu-și păcatul său, a cerut iertare și s-a dus cu mare folos.

Cuviosul, văzându-și mai înainte ducerea sa către Dumnezeu, a mers să cerceteze pe toți părinții care erau în pustia aceea și i-a sărutat cu cea după urmă sărutare, zicându-le: „Rugați-vă pentru mine fraților, rugați-vă Stăpânului Hristos, pentru că nu se știe dacă ne vom mai vedea sau nu”. Și astfel, înconjurând pe toți, s-a închis în chilia sa și se pregătea mai înainte de moarte. Apoi a început a boli cu trupul, înaintea sfârșitului său cu opt zile, iar Grigorie preotul ședea lângă dânsul și l-a întrebat: „Ce poruncești pentru a ta îngropare? Unde vrei să se așeze trupul tău?” El a răspuns: „Legând de picioare trupul meu, să-l aruncați în prăpastie, că deși altora sunt netrebnic, fiarelor le voi fi trebuitor pentru mâncare”. Preotul însă îl ruga mult pe sfânt ca în alt chip să poruncească pentru al său trup și să-și hotărască locul pentru îngroparea sa. După un ceas, sfântul a zis: „În locul acesta pe care zac să mă îngropi, căci Dumnezeu voiește să preamărească locul acesta, întru slava numelui Său celui Sfânt”.

Acestea zicând, la apusul soarelui și-a ridicat ochii în sus și a zis: „În mâinile Tale, Doamne, dau duhul meu”. Apoi a adormit cu somnul vremelnicei morți, în șapte zile ale lunii Februarie.

Sfântul lui suflet s-a dus către Dumnezeu în viața cea fără de moarte. Iar a doua zi s-au adunat toți monahii și mirenii cei de primprejur și s-a făcut adunare mare de popor. Atunci, plângând toți pentru lipsirea unui luminător al lumii ca acesta, l-au îngropat cu cinste la locul în care a poruncit, adică în chilia lui, în care s-a nevoit. După șase luni, unui monah oarecare, Cosma famenul, din părțile Paflagoniei, mergând în Italia, i s-a arătat în somn o poruncă dumnezeiască: să meargă la locul unde s-a odihnit Cuviosul Luca și lângă mormântul aceluia să petreacă. Venind Cosma, a scos racla din pământ cu moaștele cuviosului cele nestricate și, punând-o deasupra mormântului, a îngrădit-o frumos cu scânduri, iar chilia aceea a prefăcut-o în biserică, unde se făceau minuni de la sfintele lui moaște, pentru că a izvorât mir cu bună mireasmă. Șchiopii se vindecau, orbii se luminau, leproșii se curățeau și diavolii se goneau cu rugăciunile Cuviosului Luca și prin puterea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

Sfinții Mucenici o mie și trei

Împărățind păgânul Dioclețian, cumplitul tiran, a ridicat mare prigonire asupra Bisericii lui Hristos și mulți creștini erau închiși în temnițe și uciși pentru Hristos. Atunci au pătimit și robii lui Hristos Teopempt, episcopul, Teona, care a fost vrăjitor, și patru protectori împărătești: Vasos, Evsevie, Evtihie și Vasilid, a căror pază era dată în grija Sfântului Petru, mucenicul, nu arhiepiscopul Alexandriei, ci postelnicul lui Dioclețian. Femeile acelor protectori, primind sfânta credință și petrecând nemișcate în mărturisirea lui Hristos, și-au pus sufletul lor pentru Domnul. După aceasta, casnicii lor, slugile toate și robii precum și cei liberi, sfătuindu-se între ei, au zis: „Iată stăpânii noștri, cei ce ne porunceau în lumea aceasta, ei, pentru sfânta credință în Domnul trecând cu vederea viața aceasta vremelnică și deșartă, și-au câștigat cereasca împărăție și pentru defăimarea celor pământești se îndulcesc acum de veșnicile bunătăți. Pentru ce să nu urmăm și noi stăpânilor noștri? De ce să nu ne apropiem de Dioclețian, împăratul, și să-i zicem: „Suntem creștini și noi și dorim ca, împreună cu stăpânii noștri cei ce ne-au stăpânit în viața aceasta, să câștigăm nestricăcioasa cunună, în viața ce va să vie”.

Un sfat folositor ca acesta, făcând între ei și toți învoindu-se cu osârdie, s-au socotit câți sunt la număr – cu femeile și cu copii – și s-au aflat o mie și trei. Deci, mergând toți, au stat înaintea divanului păgânului tiran Dioclețian, strigând: „Și noi suntem creștini și dorim să urmăm părinților și stăpânilor noștri care pentru Hristos și-au vărsat sângele, iar diavolilor nu ne supunem și idolilor celor orbi, surzi, muți și fără de suflet nu ne închinăm”.

Împăratul, văzând mulțimea lor, s-a tulburat foarte mult de mânie. Însă, mai întâi, prefăcându-se blând, a început cu momiri a-i amăgi, zicându-le: „Așa de nebuni sunteți, că de bunăvoie vă aruncați în pierzare? Nu e mai bine să vă învoiți cu mine ca și cu un tată care vă sfătuiesc să jertfiți zeilor și să vă izbăviți de acea nebunie cu care v-a înșelat Evsevie și prietenii lui protectori, care au ieșit rău din viața aceasta? Iată, de mă veți asculta și veți aduce jertfe zeilor celor fără de moarte, cinste și daruri mari veți lua de la mine și cu mila noastră destul vă veți îmbogăți”. Sfinții au răspuns tiranului: „Nouă nu ne trebuiesc nici darurile tale, nici nu ne temem, ci ne sârguim să aducem jertfă de laudă Dumnezeului celui viu și adevărat. Iar tu, ceea ce voiești să faci, fă degrab, pentru că nimic nu ne este mai scump decât Hristos”.

Dioclețian, auzind cuvintele acestea ale sfinților mucenici, s-a temut să nu se ivească vreo tulburare în popor, pentru că-i vedea apărând cu foarte mare îndrăzneală credința lor în Hristos. De aceea a făcut semn ostașilor săi să-i împresoare cu armele între care erau mulți prunci, ținuți de mamele lor în brațe, unii de câte un an, iar alții de două sau de trei luni. Și, înconjurând oastea pe creștini, împăratul a zis către dânșii: „Acum dar, supuneți-vă sfatului meu și mărturisiți că voiți a jertfi zeilor și a vă închina lor, ca să vă întoarceți întregi și sănătoși la casele voastre. Miluiți-vă pe voi și pe pruncii voștri, cum vă miluiesc eu, ca nu cumva cu nebunia voastră să pieriți și voi și copiii voștri. Însă de nu mă veți asculta, apoi nici Hristos al vostru nu vă va putea ajuta întru ceva”. Sfinții au răspuns: „Noi am învățat să ne închinăm unui Dumnezeu, Care locuiește în ceruri și Unuia Născut, Fiului și Cuvântului Său, Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care toate s-au făcut, și Sfântului Duh. Să nu ne amăgești în vreun chip cu mila ta cea deșartă, căci nici cu amăgirile tale nu ne vei pleca, nici cu îngrozirile nu ne vei înfricoșa, ca să cădem din credința cea întru Hristos, Domnul nostru, și să ne închinăm neînsuflețiților idoli celor cinstiți de tine, pentru că nimic nu poate să ne fie mai scump și mai dorit decât Hristos Dumnezeu, Care este în vecii vecilor”.

Atunci, Dioclețian, mâniindu-se, a făcut semn ostașilor ca să-i taie pe toți. Iar ei, ca fiarele cele cumplite, năvălind de pretutindeni asupra lor, au tăiat pe sfinții mucenici ai lui Hristos, necruțând nici unul, nici măcar pe pruncii care sugeau la pieptul mamei lor. Astfel că, din o mie și trei creștini n-a rămas nici unul viu. Așa și-au săvârșit viața sfinții lui Hristos mucenici, întru mărturisirea dreptei credințe, primind nevoința lor cea mucenicească, în 13 zile ale lunii care de egipteni se numește Mehir, iar după noi, în 7 zile ale lunii februarie, fiind la Nicomidia, în mitropolia Bitiniei, pe vremea împărăției lui Dioclețian, iar între noi împărățind Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu și Mântuitorul nostru, Căruia I se cuvine slavă și laudă, cu Dumnezeu Tatăl și cu preasfântul, bunul și de viață făcătorul Duh, în vecii vecilor. Amin.

Sf. 6 mucenici din Frigia

Cuv. Aprion, ep. Ciprului

Cuv. Petru din Monovata

Sf. Teopempt