Sinaxar 6 februarie
📑 Cuprins:
- Sfinții Mucenici Fausta fecioara, Evilasie, Maxim și cei dimpreună cu dânșii
- Sfânta Muceniță Doroteia
- Sfântul Mucenic Iulian
- Sfintele Mucenițe Marta și Maria
- Cuviosul Vucol, Episcopul Smirnei
- Cuv. Fotie mărturisitorul, patr. Constantinopolului
- Cuv. Ioan din Lico
- Cuv. Varsanufie, „Marele Bătrân”
- Cuv. Ioan, „Proorocul”
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfinții Mucenici Fausta fecioara, Evilasie, Maxim și cei dimpreună cu dânșii
Această sfântă fecioară, Fausta, mireasă neîntinată a Stăpânului Hristos, născută în zilele lui Maximian, păgânul împărat, a fost crescută în bună credință în cetatea Cizicul, de părinți de neam bun, bogați și credincioși, care după ce au răposat și și-au dat sufletele lor către Domnul, fecioara a rămas singură, când avea treisprezece ani. Ea se îndeletnicea în post și rugăciuni și întru citirea dumnezeieștilor cărți. Apoi trecând cu vederea toată înșelăciunea lumii acesteia – bogăția, dulcețile și plăcerile trupului și umblând pe calea cea strâmtă și grea a vieții, s-a făcut cunoscută și slăvită tuturor, pentru că nu puteau să tăinuiască atâtea fapte bune ale ei, după cuvântul Domnului: Nu poate cetatea să se ascundă, stând deasupra muntelui, ci a ajuns vestea despre dânsa până la împăratul Maximian care, îndată, a trimis din palatul său împărătesc pe cel întâi slujitor idolesc, anume Evilasie, în cetatea Cizicul, să caute și să afle pe mireasa lui Hristos, Fausta poruncindu-i astfel: de se va îndupleca să aducă jertfe zeilor, bine îi va fi ei, iar de nu, apoi să o arunce în adâncul apei.
Mergând Evilasie în Cizic, a aflat-o ca ani tânără, dar cu credința și înțelepciunea bătrână; apoi aducând-o la judecata sa, o silea să jertfească zeilor. Sfânta i-a răspuns: „Eu nu voi jertfi zeilor acelora care sunt surzi, orbi și nu au nici o simțire, fiind lucruri de mâini omenești, pentru că am ca Mire pe Iisus Hristos în cer și nu pot să-l las pe Acela, nici nu voiesc a pierde moștenirea pe care o am de la Domnul meu”. Evilasie a zis: „Jertfește, Fausto, zeilor, ca să nu mori chinuită și cu amar”. Răspuns-a sfânta: „Să nu mă socotești că sunt ca o femeie de cele fără de minte, căci, deși sunt tânără cu anii, însă dorința mea este mai mare înaintea Domnului”. Iar Evilasie, umplându-se de mare mânie, a poruncit să-i tundă părul capului spre ocară și batjocură și, spânzurând-o de un lemn, să o bată tare.
Sfânta Fausta, fiind foarte chinuită, și-a ridicat ochii spre cer și se ruga lui Dumnezeu. Deci, rugându-se ea destul, s-a pornit un trăznet atât de înfricoșător, încât mulți au murit. Evilasie, văzând aceea s-a temut foarte și, chemând pe Sfânta Fausta, a zis către dânsa: „Femeie, spune-mi, cine ești tu? Pentru că eu te văd făcând lucruri de farmece”. Iar sfânta a zis: „Ascultă-mă, Evilasie, poruncește unui zugrav să zugrăvească chipul meu”. Și, făcându-se aceasta degrabă a poruncit ostașilor să sfâșie icoana ei. Apoi a zis către stăpânitor: „Viu este Domnul Dumnezeu, precum eu nu simt nici cea mai mică durere pentru câte ați făcut icoanei acesteia, care este chipul și asemănarea mea. Astfel și sufletul meu nu simte nicidecum muncile ce le dați trupului meu. Ci, cât mă chinuiți, eu am în minte pe Stăpânul meu, Hristos, Care îmi micșorează durerile”.
Atunci a poruncit ca, punând-o într-un sicriu de lemn și întărind cu piroane de lemn sicriul, să taie sicriul cu ferăstrăul. Pe când slujitorii făceau cu sârguință cele poruncite lor, sfânta în sicriu cânta, slăvind pe Dumnezeu. Și s-au ostenit slujitorii multă vreme, dar nimic nu puteau să sporească, pentru că nu putea ferăstrăul să o taie și nici să vatăme pe sfânta fiind ca un diamant vârtos. Slăbind slujitorii, au rămas ca morți. Apoi, mergând la Evilasie, îi ziceau: „Stăpâne, femeia pe care ne-ai dat-o spre chinuire, din ceasul întâi până la al șaselea ferestruind-o în sicriu, nimic n-am sporit, pentru că șase ferăstraie schimbând, n-am putut să ne atingem de ea. Apoi și foc am pus lângă raclă, ca s-o ardem, dar n-a ars racla. Iar ea cânta zicând: „De voi merge prin mijlocul focului, nu mă va arde și văpaia nu mă va vătăma”.
Atunci Evilasie s-a mâhnit foarte și, punând de față pe sfânta, i-a zis: „O! femeie, mă înspăimânți, făcând aceste minuni. Am 80 de ani și niciodată n-am văzut unele ca acestea, deci, te jur pe Dumnezeul tău, în care crezi, să-mi spui tot adevărul”. Sfânta i-a răspuns, zicând: „Rogu-mă ție, stăpânul meu, să asculți într-adins cele ce-ți voi spune. Puterea lui Dumnezeu este aceea care mă păzește în chinuri, precum singur ai văzut. De vei asculta cu luare aminte cuvintele mele, te vei îndupleca degrabă ca să te faci prieten credinței mele”.
A zis tiranul: „Spune-mi degrabă adevărul și eu voi asculta cu luare aminte”. Grăit-a sfânta: „Dumnezeu este fără de moarte și veșnic și lucrurile Lui sunt adevărate, iar judecata Lui este sfântă și dreaptă. Acela păzește în tot locul pe robii Săi cei ce viețuiesc cu dreptate și cu cuvioșie. Ei rușinează pe diavolul, lepădând pe idolii cei ce se cinstesc de voi ca niște dumnezei, apoi lucrurile cele rele ale lumii acesteia biruindu-le și defăimând cele pământești, ei doresc cele cerești și, viețuind în curăție, păzesc poruncile lui Dumnezeu fără prihană. Pe aceștia Dumnezeu cel preaînalt îi păzește de tot răul, de vreme ce ei Îl știu pe El că este Unul Dumnezeu și că nu este altul afară de Dânsul, Care S-a pogorât pe pământ și sălășluindu-Se întru Preasfânta și Preacurata Fecioară – precum El singur știe -, S-a născut dintr-însa negrăit. După aceea, pe scurt, după ce a făcut multe și prea slăvite minuni, învățând pe oameni, a venit de bună voie la cruce și a pătimit ca să ne mântuiască pe noi. Apoi, fiind îngropat, a înviat a treia zi și întru slavă S-a înălțat la ceruri, de unde iarăși va veni la sfârșitul veacurilor, să judece viii și morții și să-i răsplătească fiecăruia după faptele lui. Drept aceea, și noi, urmându-L, ne dăm la bătăi și la chinuri pentru împărăția cerurilor, ca să nu pierim în veci, pentru că aici murim, iar acolo înviem, în viața cea nesfârșită”.
Auzind acestea, Evilasie a început a cunoaște puterea cea mare a lui Dumnezeu cel viu și, umplându-se de Duhul Sfânt, se întorcea spre bine, iar pe Sfânta muceniță Fausta, dezlegând-o din legături, a lăsat-o liberă. Atunci, una din slugile lui, alergând la împăratul Maximian, i-a zis: „Stăpâne împărate, Evilasie a părăsit dragostea ta și voiește să se facă creștin; deci sârguiește să-l răpești de la înșelăciunea creștinească, mai înainte de a primi creștineasca desăvârșire”. Împăratul, mâniindu-se foarte mult, a chemat degrabă pe Maxim, eparhul său, care era foarte aspru și fără de omenie, și jurându-i pe zeii săi, l-a trimis în Cizic, la Evilasie. Acesta, sosind mânios la Cizic l-a întrebat pe fericitul Evilasie, zicând: „Spune-mi, răule, cum ai îndrăznit a lăsa pe zeii cei mari și a-i defăima, crezând nebuniilor creștinești și a te apropia de dânșii?” Evilasie răspunse: „Mă jur pe capul meu că și tu, de vei asculta pe fecioara Fausta, degrab vei cunoaște pe Dumnezeul cel viu și vei fi fericit”. Eparhul Maxim, mâniindu-se foarte, a poruncit să-l spânzure pe lemn și să-l bată cumplit. Fiind bătut mult, striga către Hristos Dumnezeu, zicând: „Stăpâne, Dumnezeule Atotputernice, Care ai ajutat roabei tale Fausta în toate chinurile ei și ai arătat ochilor mei minunile Tale, izbăvește-mă pe mine, smeritul, de acest amar și preacumplit eparh, deoarece pe Tine Te-am dorit Doamne, pentru minunile Tale cele multe și mari”.
După aceasta, eparhul a poruncit să ardă coastele mucenicului cu făclii aprinse. Și, când se ardea, pătimitorul a rugat pe Sfânta Fausta, care sta acolo și privea la pătimirea lui, să se roage pentru dânsul către Domnul. Sfânta, milostivindu-se de dânsul, a început a se ruga, zicând: „Doamne, Dumnezeul meu, arată-Ți darul Tău și mă ascultă pe mine, roaba Ta, primește pe Evilasie în staulul turmei Tale celei cuvântătoare și-l rânduiește în numărul drepților Tăi, că bine ești cuvântat în veci, amin”. Atunci eparhul a poruncit ca și pe Sfânta Fausta s-o pună înaintea nedreptei sale judecăți, fiindcă povățuise pe Evilasie să se facă creștin. Și a zis către dânsa Maxim: „Necuratule chip, cum ai îndrăznit tu să abați pe cinstitul slujitor Evilasie de la zeii cei mari și să-l aduci la Dumnezeul tău?” Sfânta Fausta răspunse: „Nădăjduiesc spre bunul și milostivul Dumnezeul meu, Care a chemat pe Evilasie să fie fiu al adevărului și Care și pe tine te va chema El întru a Sa cunoștință și închinăciune dumnezeiască”. Eparhul zise: „Fausto, să nu mă socotești că sunt nebun ca Evilasie care te-a ascultat”. Și îndată a poruncit s-o lege și să-i bată piroane de fier în picioare.
Făcându-se aceasta cu sârguință de către slujitori, sfânta nu simțea dureri deloc și văzând eparhul Maxim că mucenița nu bagă în seamă un chin ca acela, a chemat o ceată de ostași și le-a poruncit să înceapă asupra ei mai mare și mai cumplit chin. Unul din ostași, al cărui nume era Claudie a zis: „Stăpâne, de voiești s-o omori repede, apoi dă-o spre mâncare fiarelor”. Deci, îndată a poruncit eparhul să se facă așa, și sfânta a fost dusă goală la locul acela unde era să fie mâncată de fiare.
Apoi, sloboziră la dânsa o leoaică, dar aceea, alergând, s-a închinat sfintei. Slobozind și pe celelalte fiare, toate cădeau la picioarele ei și se închinau. Eparhul, văzând o minune ca aceea, se miră foarte și porunci să o lege de picioare cu o funie și s-o târască pe pământ, așa goală. Atunci, sfânta a strigat către Domnul, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, acopere făptura Ta, ca ochii celor fără de rușine și necurați să nu privească goliciunea trupului miresei Tale”. Îndată, pogorându-se un nor de sus, a acoperit pe sfânta ca cu o haină aleasă. După aceasta, un alt ostaș, anume Eusebiu, a zis lui Maxim eparhul: „Va voi strălucirea ta să mi-o dea mie în stăpânire?” Eparhul zise: „Ia-o și chinuiește-o cum poți și voiești”. El, luând pe sfânta muceniță, a dus-o la un fierar care, făcând o mulțime de piroane de fier lungi, i le-a bătut în cap, în frunte, în ochi, în piept, în fluierele picioarelor și în tot trupul. Iar sfânta se ruga în sine: „Mulțumesc Doamne, Iisuse Hristoase, că Tu ești cunoscătorul inimilor, slava și cununa drepților. Învrednicește-mă, dar, și pe mine, smerita și nevrednica roaba Ta, ca să mă aflu în calea ce duce la limanul neviforat, iar pe Maxim, eparhul, adu-l la sfânta credință și la dragostea Ta. Întărește-l în frica Ta și-l rânduiește cu cei ce te mărturisesc pe Tine, adevăratul Dumnezeu, ca toți să Te știe, că ești unul Dumnezeu și că Ți se cuvine cinste și slavă dumnezeiască, în vecii vecilor. Amin”.
Eusebiu, văzând că o fecioară tânără ca ea care, fiind străpunsă cu piroanele și sângele curgându-i, nu băga în seamă un chin ca acela – nesimțind de fel durerile -, a poruncit să aducă o căldare mare și s-o umple cu smoală și pucioasă. Apoi, fierbând-o tare, au aruncat într-însa pe Sfânta Fausta, împreună cu Sfântul Evilasie, și au pus foc mare dedesubt. Sfinții mucenici stând în căldarea aceea ca într-un loc verde și răcoros, cântau și preamăreau pe Dumnezeu. Îndată, focul s-a stins și căldarea s-a răcit. Atunci, Maxim eparhul, văzând credința și răbdarea sfinților, a zis : „Dumnezeule veșnic, Cel ce ai făcut pe Evilasie a fi părtaș patimilor roabei Tale Fausta, primește-mă și pe mine, ticălosul și păcătosul și mă rânduiește cu acești doi ca și eu, mai micul, să împlinesc numărul de trei, în chipul Sfintei Treimi. Cu adevărat Doamne Dumnezeul puterilor, arată-Ți bunătatea Ta spre mine, nevrednicul robul Tău și fă degrab cu mine după milostivirea Ta, ca și în mine să Te proslăvești mai mult”.
Acestea zicând, s-au deschis cerurile și el a văzut pe Fiul lui Dumnezeu cu cetele sfinților, îngeri și arhangheli și cu adunările tuturor sfinților strălucind ca o lumină. Văzând Maxim o înfricoșată și înspăimântătoare taină ca aceea, a strigat cu glas mare către Dumnezeu: „Doamne, primește-mă precum ai primit pe robul Tău Evilasie, și nu pomeni fărădelegile și nedreptățile mele. Iartă pe păcătosul și nevrednicul robul Tău, și mă primește precum ai primit pe tâlhar, odată”.
După aceasta, îndată a alergat la căldarea în care erau Sfânta Fausta și Sfântul Evilasie și, ridicându-și ochii spre cer, și-a făcut semnul crucii, zicând: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh; și eu sunt cu voi”. Atunci dezbrăcându-se de hainele sale și iarăși însemnându-se cu semnul crucii peste tot trupul, s-a aruncat în căldare. Atunci Sfânta și fericita Fausta s-a umplut de mare bucurie și veselie căci a ascultat-o Dumnezeu și a adus și pe Maxim la dreapta credință. Și a zis: „Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule, că nu voiești să piară nimeni, ci toți să se mântuiască și să vină la cunoștința adevărului. Căci iată mă aflu între acești doi robi ai Tăi, ca o viță de vie ce are struguri. Apoi fă treimea aceasta nedezlipită, de vreme ce ai zis, Doamne: Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.
Astfel grăind sfânta cu veselie, s-a auzit un glas din cer zicând: „Veniți la Mine cei osteniți întru nevoință și însărcinați cu pătimirile, pentru numele Meu, și vă voi odihni pe voi întru împărăția cerească”. Sfinții, auzind acest glas, s-au umplut de negrăită bucurie și, mulțumind lui Dumnezeu, și-au dat sufletele în mâinile Lui în șase zile ale lunii februarie. Cu ale căror rugăciuni, Doamne, iertându-ne greșelile noastre, învrednicește-ne și pe noi, pe toți, milostivirii Tale, fă-ne părtași vieții celei veșnice, căci ești binecuvântat, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh și preamărit în veci. Amin.
Sfânta Muceniță Doroteia
În părțile Capadociei, în cetatea Cezareei, se afla Sfânta fecioară Doroteia, slujind în toate zilele lui Dumnezeu întru curăție în trezire și întru întreaga înțelepciune, cu smerenie și cu blândețe, postind și rugându-se neîncetat. Ea era foarte înțeleaptă, încât abia bărbații cei mai aleși întru înțelepciune puteau să fie asemenea ei și toți cei ce o știau preamăreau numele lui Iisus Hristos, Domnul nostru, Care avea o roabă ca aceasta, a cărei vedere era cinstită, viața sfântă, înțelepciunea neasemănată și fecioria neprihănită. Iar întru dragostea lui Iisus Hristos era atât de desăvârșită, încât s-a făcut vrednică de cămara Lui cerească și și-a îndoit nevoința sa pentru El, biruindu-și trupul și pe diavolul. Apoi, împletindu-și cununa îndoită – una a fecioriei, iar alta a muceniciei – și, bucurându-se, a trecut la Hristos, Mirele ei, pentru Care a pătimit pe pământ, precum se va arăta în povestirea de față.
Pentru viața ei, străbătând slava printre oameni, vestea despre dânsa a ajuns până la Saprichie, ighemonul, prigonitorul creștinilor. Acesta, nezăbovind, a venit în cetatea Cezareei, unde, îndată a prins pe Sfânta Doroteia și a poruncit s-o pună înaintea judecății sale nedrepte. Deci sfânta fecioară stătea înaintea păgânului judecător, rugându-se în sine către Domnul și chemând în ajutor pe Dumnezeu, Mântuitorul său. Apoi, a întrebat-o ighemonul: „Spune-mi, cum te numești?”. Sfânta a răspuns: „Numele îmi este Doroteia”. Saprichie a zis: „De aceea te-am chemat: ca să aduci jertfă zeilor celor fără de moarte, după porunca împăraților noștri”.
Sfânta Doroteia a zis: „Dumnezeu, Care este Împărat al cerului, Acela mi-a poruncit ca Lui, unuia, să-I slujesc”. Pentru că astfel este scris: Domnului Dumnezeului Tău să te închini și Aceluia unuia să-I slujești. Și iarăși: zeii care n-au făcut cerul și pământul să piară de pe pământ. Deci, se cade a socoti cărui împărat suntem datori a ne supune: celui pământesc sau Celui ceresc? Și pe cine să ascultăm: pe Dumnezeu sau pe om? Pentru că, ce sunt împărații? Decât numai oameni muritori, precum au fost și acei zei ai voștri, la care vă închinați”. Saprichie a zis: „De vei voi să fii întreagă, sănătoasă și curată, lasă-ți creștinătatea și jertfește zeilor, iar de nu, apoi, după lege, vei fi cumplit chinuită și spre pildă altora”.
Sfânta a răspuns: „Voi fi pildă tuturor credincioșilor, ca să se teamă de Dumnezeu, iar de oamenii cei răi să nu se teamă, pentru că aceia fac ceea ce fac câinii cei răi, care rup pe oamenii cei nevinovați, neavând nici o pricepere sau înțelegere și care se sălbăticesc, se mânie, latră și cu dinții lor apucă și rup pe cei ce trec alăturea”. Saprichie a zis: „Tu, precum văd te-ai hotărât să fii neschimbată în mărturisire, bârfitoare și voiești să mori cu alții, astfel cu amar. Ascultă-mă și jertfește, ca să scapi de chinurile cele cumplite”. Iar sfânta a zis: „Chinurile tale sunt vremelnice, iar ale gheenei sunt veșnice. Deci, ca să scap de chinurile cele veșnice, nu mă voi teme de cele vremelnice căci îmi aduc aminte, de cuvintele Domnului meu: Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă; dar mai mult vă temeți de cel ce poate ca și sufletul și trupul să-l piardă în gheena focului.
Saprichie a zis: „Ești datoare să te temi de zei, ca nu cumva mâniindu-se să-ți piardă sufletul și trupul tău, de nu le vei aduce jertfe”. Sfânta Doroteia a răspuns: „Acum ți-am spus, Saprichie, că nicidecum nu vei putea să mă îndupleci să aduc jertfă diavolilor care au locuit în acei oameni deșerți, care au trăit atât de rău încât și a grăi, de ei, este rușine. Astfel au murit ca niște dobitoace necuvântătoare de vreme ce, fiind vii, n-au cunoscut pe Cel ce a făcut cerul și pământul, marea și cele ce sunt într-însele. Deci sufletele acelora ard în focul cel nestins, care se închină la idolii făcuți din diferite materii; și de nevoie va fi să se trimită în veșnicul foc și aceia care, lăsând pe Ziditorul lor, au voit ca acelora să le fie închinători”.
Acestea auzind Saprichie s-a mâniat foarte și, întorcându-se către slujitorii care erau gata a o chinui, le-a zis: „Puneți-o în locul de chinuire ca, temându-se de chinuri, să voiască a fi slujitoare zeilor noștri”. Iar roaba lui Dumnezeu stând la locul cel de chin, cu bărbăție și fără de temere, a zis către judecător: „Ce tot zăbovești, nechinuindu-mă? Fă ceea ce ai să faci, ca să pot vedea degrab pe Acela pentru a Cărui dragoste nu mă tem a pătimi și a muri”. Saprichie a zis: „Cine este Acela pe care-L dorești atâta?” Sfânta a zis: „Hristos, Fiul lui Dumnezeu”. Zise Sapirichie: „Unde este Hristos?”
Sfânta a răspuns: „Cu prea puternica sa Dumnezeire este pretutindeni, iar cu omenirea Îl mărturisim că este în ceruri, șezând de-a dreapta Tatălui Său, cu Care împreună și cu Duhul Sfânt este o Dumnezeire și ne cheamă în raiul desfătărilor celor veșnice, unde răsadurile aduc roade în toată vremea, adică crini și trandafiri, și unde toate florile cele frumoase înfloresc totdeauna, unde câmpurile, munții, dealurile totdeauna sunt verzi, izvoarele dulci și sufletele sfinților întru Hristos se veselesc. Niște lucruri ca acestea pe care ți le-am spus ție, de le-ai fi crezut, o! Saprichie, te-ai fi izbăvit de pierderea ta și ai fi intrat în raiul plăcerilor dumnezeiești celor negrăite”. Saprichie a zis către dânsa: „Se cade să lași deșertăciunea și să jertfești zeilor ca să ai bărbat și să te înveselești în viața ta și să nu pieri asemenea ca și părinții tăi, care au pierit pentru nebunia lor”. Iar sfânta a zis: „Nici nu voi jertfi diavolilor, de vreme ce sunt creștină, nici nu voi lua bărbat, de vreme ce sunt mireasa lui Hristos. Aceasta este credința mea, care mă va duce în Rai și în cămara Mirelui Meu”. Atunci a chinuit-o cumplit pe sfânta.
După aceasta, Saprichie, ighemonul, a poruncit ca, punând capăt chinuirii sfintei, s-o ducă la două femei care erau surori, ale căror nume erau: Hristina și Calista. Acestea, mai înainte fuseseră creștine, dar, temându-se de chinuri, se lepădaseră de Hristos și, deznădăjduindu-se, viețuiau cu necurăție în plăceri și în deșertăciunea lumească, fiind îmbogățite de închinătorii de idoli pentru a lor cădere de la Hristos. Lor le-a încredințat Saprichie pe Sfânta fecioară Doroteia, zicându-le: „Precum voi ați lăsat deșertăciunea și vrăjile creștinești, aducând jertfe zeilor celor nebiruiți și ați luat de la noi daruri, astfel și pe aceasta s-o întoarceți de la nebunia creștinească la zeii noștri, căci noi, cu mai mari și mai multe daruri vă vom cinsti, de veți putea s-o înduplecați pe aceasta către noi”. Ele, luând-o în casa lor, au zis către dânsa: „Ascultă pe judecătorul și te învoiește cu el, mântuiește-te de chinuri precum am făcut și noi. Mai bine este ție să te îngrijești, ca să nu pierzi lumea aceasta văzută și viața cea plăcută și să nu pieri mai înainte de vreme”. Sfânta Doroteia a răspuns: ” Dacă voi, ascultând sfatul meu, v-ați fi pocăit de jertfele cele aduse idolilor și iarăși de v-ați fi întors la Hristos, v-ați fi mântuit de chinurile gheenei, pentru că bun este Domnul nostru și mult-milostiv celor ce se întorc către El cu toată inima”.
Hristina și Calista ziseră către dânsa: „Am greșit o dată, căzând de la credința în Hristos, cum se poate acum, dar, a ne întoarce iarăși la El?” Zis-a, către ele, sfânta: „Este mai mare păcat a se deznădăjdui cineva de mila lui Dumnezeu, decât a se închina idolilor. Nu vă deznădăjduiți, nici vă îndoiți de Doctorul cel bun și iscusit, căci poate tămădui rănile voastre. Nu este rană pe care El n-ar voi s-o tămăduiască, căci de aceea Se numește Mântuitor, fiindcă El mântuiește; de aceea, Răscumpărător, căci El ne răscumpără; de aceea Eliberator, căci eliberează. Voi numai să vă întoarceți din tot sufletul spre pocăință și fără de îndoială vă veți învrednici iertării”. Atunci, amândouă surorile acelea s-au aruncat la picioarele ei, plângând și dorind ca ea să se roage Milostivului Dumnezeu pentru dânsele și, primind pocăința lor, să le dea iertare de păcate.
Sfânta a strigat către Dumnezeu cu lacrimi, zicând: „Dumnezeule, cel ce ai zis: Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu! Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai adeverit că mai multă bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu de un păcătos care se pocăiește, decât de cei 99 de drepți, care n-au greșit, arată darul Tău acestor oi ale Tale, pe care diavolul le-a răpit și s-a sârguit să le ia de la Tine. Întoarce oile Tale către turma Ta. O! bunule Păstor, prin chipul acestora să se întoarcă la Tine toți cei căzuți”.
Trecând câtăva vreme, Saprichie ighemonul a chemat la el pe cele două femei cu Sfânta Doroteia, și luând pe amândouă surorile le întrebă dacă au putut să înduplece pe Doroteia la zeii lor. Hristina și Calista, ridicând glasurile lor, au răspuns: „Am rătăcit și rău am făcut, căci, temându-ne de muncile cele vremelnice, am jertfit zeilor (idolilor), de aceea, am rugat-o și ne-a dat pocăința, prin care vom putea să câștigăm de la Hristos, Domnul nostru, iertarea de păcatele noastre”. Atunci Saprichie și-a rupt hainele și cu mare mânie a poruncit să le lege la un loc pe amândouă surorile, împreunându-le la spate și să le bage într-un vas cu smoală și, punând lemne, să le ardă.
Ele, strigând către Dumnezeu, au zis: „Doamne Iisuse Hristoase, primește pocăința noastră și dă-ne iertare”. Deci, fiind arse femeile acelea, Sfânta Doroteia se înveselea de acea priveliște și striga către dânsele: „Mergeți mai înaintea mea, o! surorilor și fiți încredințate de iertarea păcatelor voastre, iar cununa muceniciei, pierdută mai înainte, acum fără îndoială ați aflat-o și va ieși întru întâmpinarea voastră milostivul Părinte, înveselindu-Se ca de aflarea fiului celui desfrânat. Apoi vă va îmbrățișa ca pe fiicele Sale, vă va preamări înaintea îngerilor Săi și vă va rândui în cetele sfintelor mucenițe”. Astfel, sfintele femei, Hristina și Calista, surorile cele de o mamă, sfârșindu-se întru pocăință mucenicește, au luat iertare și cunună de biruință de la Hristos Dumnezeul nostru.
Saprichie a poruncit ca pe Sfânta Doroteia s-o aducă iarăși la chinuri, spânzurând-o, s-o chinuiască ca și mai înainte. Sfânta, fiind prigonită, se cuprinsese de atâta veselie, ca și cum ar fi intrat acum în cămara iubitului ei Mire, Hristos. Saprichie a zis către dânsa: „Ce este, oare, că arăți pe fața ta o bucurie ca aceasta, fiind chinuită?” Sfânta a răspuns: „Niciodată în viața mea nu m-am bucurat astfel, ca acum, căci mă bucur pentru sufletele acelea pe care diavolul, prin tine, le luase de la Dumnezeu, iar prin mine le-a primit Hristos.
Acum este veselie mare la cer, căci îngerii se bucură de sufletele acelea, arhanghelii se înveselesc, împreună cu toți sfinții Apostoli, iar mucenicii și proorocii dănțuiesc. Deci, sârguiește-te, o! Saprichie, și fă degrab ceea ce ai să faci, ca să pot să trec și eu îndată la veselia sfinților și să mă bucur în ceruri cu aceia cu care am plâns pe pământ”.
Atunci, Saprichie a poruncit să o ardă cu făclii aprinse pe sfânta muceniță. Ea, cu și mai multă veselie și arătând fața luminoasă și bucuroasă judecătorului, a strigat către el: „Ticălosule, tu ești un nimic, cu idolii tăi”. Tiranul, pogorând-o de pe lemn, a poruncit s-o bată cu palme peste obraz, zicând: „Să se bată fața ta, care mă batjocorești pe mine”. Iar sfânta, fiind bătută, nu înceta a se bucura; și au slăbit cei ce o băteau pe ea. Apoi, ighemonul a dat o hotărâre de moarte asupra ei: „Pe Doroteia, fecioara cea mândră, care n-a voit să aducă jertfă zeilor celor fără de moarte și să trăiască, ci a voit ca, de bună voie, să moară, pentru un oarecare om, neștiut, ce se zice Hristos, poruncim să o taie cu sabia”.
Auzind acestea, Sfânta muceniță Doroteia a zis: „Mulțumesc Ție, iubitorule de suflete, Hristoase, că mă chemi în raiul Tău și în cămara Ta, cea prea sfântă, mă aduci”. Sfânta muceniță, ducân du-se la moarte, când ieșea din divan, un scolastic, anume Teofil, sfetnic al ighemonului, a strigat către dânsa, batjocorindu-o: „Ascultă, mireasa lui Hristos, trimite-mi mere și flori de trandafiri din raiul Mirelui tău”. Sfânta Doroteia i-a zis: „Cu adevărat voi face aceasta”. Și, sosind ea la locul tăierii, a rugat pe călău să o lase puțin să se roage Dumnezeului său. Apoi, sfârșind rugăciunea, a stat înaintea ei îngerul Domnului, în chip de prunc mic, foarte frumos, aducând într-o basma curată trei mere preafrumoase și trei flori de trandafir roșii. Iar sfânta a grăit către prunc: „Rogu-mă ție, să le duci acestea lui Teofil și să-i spui: „Iată, ai ceea ce ai poruncit”. Acestea zicând și-a plecat sub sabie sfântul său cap și, fiind tăiată, s-a dus dănțuind la Hristos Domnul, Mirele său, pe Care din tinerețe L-a iubit și a primit cununa biruinței din mâna Domnului, în cămara Lui cea nestricăcioasă.Teofil, râzând de făgăduința Sfintei fecioare Doroteia, spunea prietenilor săi și celor de o vârstă: „Acum, când Doroteia era dusă la moarte, spuind că e mireasă a lui Hristos și lăudându-se că va intra în raiul Lui, am zis către dânsa: „Ascultă, mireasa lui Hristos, când vei intra în Raiul Mirelui tău, să-mi trimiți de acolo flori de trandafir și mere”. Iar ea mi-a răspuns: „Cu adevărat îți voi trimite”. Acestea zicând Teofil către prietenii săi, râdea fără de măsură. Dar iată că deodată s-a oprit înaintea lui îngerul acela, cu trei mere bune și cu trei flori frumoase, apoi i-a zis lui: „Precum a făgăduit, Sfânta fecioară Doroteia ți-a trimis acestea din Raiul Mirelui său”.
Teofil, văzând merele și florile și luându-le în mâini a strigat cu mare glas: „Adevărat Dumnezeu este Hristos și nu este nici o nedreptate întru Dânsul”. Iar prietenii și vârstnicii i-au zis: „Te îndrăcești, Teofile, sau glumești?” Răspuns-a lor Teofil: „Nu mă îndrăcesc, nici nu glumesc, ci înțelepciunea cea sănătoasă îmi poruncește să cred că Dumnezeu cel adevărat este Iisus Hristos”. Apoi întrebau aceia: „Pentru ce te-ai schimbat, deodată?” Grăit-a lor, Teofil: „Spuneți-mi, care lună este acum?” Zis-a lui: „Februarie”. Grăit-a lor, Teofil: „Toată Capadocia o acoperă în această vreme iarna, gerul și gheața și nu este nici un copac sau buruiană care s-ar împodobi cu frunzele sale. De unde socotiți că sunt aceste flori?” Zicând acestea, le arătă merele și florile cele de trandafir.
Ei, văzându-le și pipăindu-le, cum și mireasma cea frumoasă a lor mirosind-o, se mirau și ziceau: „Noi nici în vremea cea obișnuită a roadelor și a florilor n-am văzut roade așa de frumoase”. Grăit-a lor Teofil: „Eu socoteam pe fecioara Doroteia cea dusă la moarte că este nebună, căci zicea că Mirele său este Hristos și pomenea de Raiul Lui. Deci, am zis către dânsa ca spre o nebună, batjocorind-o: „Când vei merge în Raiul Mirelui, să-mi trimiți de acolo mere și flori”. Iar ea mi-a răspuns: „Cu adevărat îți voi trimite”. Eu râdeam de cuvintele ei, dar iată că, după tăierea ei, mi-a venit înainte un prunc mic, cu vârsta ca de patru ani, cu frumusețe negrăită, pe care nu-l credeam că știe a vorbi ceva. Însă el a început ca un bărbat desăvârșit a grăi către mine, zicând: „Sfânta fecioară Doroteia, precum a făgăduit, ți-a trimis daruri din Raiul Mirelui său”. Acestea zicând și dându-mi în mâini acestea, s-a făcut nevăzut. Iarăși a strigat Teofil: „Fericiți cei ce cred în Hristos și pătimesc pentru El și pentru numele Lui, căci Acela este adevăratul Dumnezeu și tot cel ce crede în el este înțelept cu adevărat”. Acestea strigând Teofil, cineva a intrat la ighemonul și i-a zis: „Scolasticul Teofil, care până acum ura pe creștini și le dădea lor moarte ucigătoare, acela acum strigă înaintea porților, lăudând și binecuvântând numele lui Iisus Hristos și foarte mulți cred în El, ascultând cuvintele lui Teofil”.
Ighemonul, poruncind ca îndată să-l aducă la sine, i-a zis: „Ce ai grăit înaintea porților?” Răspuns-a Teofil: „Am lăudat pe Hristos, pe Care l-am hulit până astăzi”. Zis-a lui ighemonul: „Mă mir de tine, fiind om înțelept, că lauzi numele Aceluia, pentru Care, pe cei ce-L lăudau i-ai prigonit până acum”. Zis-a Teofil: „Dintr-aceasta se cunoaște că Dumnezeu adevărat este Hristos. Căci, îndată m-a întors din rătăcire la calea cea dorită și dreaptă și m-a făcut să-L cunosc pe El ca Dumnezeu adevărat”. Zis-a ighemonul: „Toți înțelepții întru înțelepciune sporesc și cresc, iar tu din înțelept te-ai făcut nebun, numind Dumnezeu pe Cel pe Care iudeii L-au răstignit, precum ai auzit și de la creștini”.
Teofil a zis: „Am auzit că Hristos a fost răstignit și rătăceam, nesocotindu-L pe El că este Dumnezeu și am hulit în toate zilele numele Lui. Acum, căindu-mă de păcatele mele, cele de mai înainte și de hule, îl mărturisesc pe El că este Dumnezeu adevărat”. Zis-a ighemonul: „Unde și când te-ai făcut creștin, tu cel ce ai adus jertfe zeilor până astăzi?” Grăit-a Teofil: „Într-acel ceas în care am crezut în Hristos. Pentru aceasta, din toată inima crezând în El ca în Fiul lui Dumnezeu, Cel fără de moarte, propovăduiesc numele Lui cel adevărat, numele cel sfânt, numele cel fără de prihană, numele în care nici o fățărnicie nu se află, nici o înșelătorie și Care împărățește peste idoli”.
Zis-a ighemonul: „Au doară, împărățește înșelăciunea peste zeii noștri?”. Grăit-a Teofil: „Oare nu împărățește înșelăciunea în idolii aceia pe care o mână omenească din lume i-a cioplit, din aramă și din fier i-a făurit și din plumb i-a turnat? Pe care îi străjuiesc păsări de noapte, pe care păianjenii își fac lațurile lor și ale căror scobituri sunt pline de șoareci? De nu este așa, precum grăiesc eu, apoi mincinos să fiu. Însă tu socotește singur: oare nu grăiesc adevărul? Și, de vreme ce nu mint, apoi cu dreptate este ca și tu să te învoiești cu adevărul și să te întorci de la minciună. Pentru că se cade ție, judecătorul care judeci pe alții pentru minciună, singur de la minciună să te întorci la adevărul care este în Hristos Dumnezeu”. Zis-a ighemonul: „Deci zeii noștri, oare nu sunt vii?”
Grăit-a Teofil: „Asemănarea idolilor o vedem omenească, dar nu au nici o simțire, însă Dumnezeu este nevăzut, viu și de viață dătător. Idolii, dacă vor fi făcuți din materie de mare preț, sunt străjuiți ca să nu se fure de tâlhari, iar Dumnezeul ceresc de nimeni nu este străjuit, ci El îi străjuiește pe toți, îi păzește și-i ferește ca pe zidirea Sa. Ighemonul zise: „O, ticălosule Teofile, văd că dorești să pieri cu grea moarte”. Grăit-a fericitul Teofil: „Eu doresc să câștig viața bună”. Ighemonul zise: „Gândește-te că de vei petrece în acea nebunie a ta, mai întâi îți voi da chinuri multe, apoi voi porunci cu amar să te ucidă”.
Fericitul Teofil răspunse: „De aceea am început eu a dori să fiu ucis pentru Hristos Dumnezeu”. Ighemonul zise: „Adu-ți aminte de casa ta, de femeie, de copii și de rudenii și nu te duce nebunește la moartea cea amară; căci mare nebunie este aceasta ca, de bună voie, să te dai la chinuri și la pedepse cu care se pedepsesc tâlharii”. „Nu este nebunie aceasta, ci o mare înțelepciune, ca pentru bunătățile cele mari și veșnice, defăimând muncile cele mici și vremelnice, pentru viața cea nesfârșită să suferi moartea cea de scurtă durată”. Ighemonul zise: „Mai bine îți alegi muncile decât odihna și dorești moartea mai bine decât viața?” Sfântul Teofil răspunse: „Eu nu mă tem de munci și nici de moarte nu mă cutremur, ci mă tem de chinurile cele fără de sfârșit precum și de moartea aceea care aduce pedeapsa veșnică. Chinurile date de tine degrab se vor sfârși, iar chinurile pregătite închinătorilor de idoli nu se vor sfârși niciodată”.
Atunci ighemonul a poruncit ca pe Sfântul Teofil să-l spânzure gol, de un lemn și să-l bată cumplit. Dar, pe când îl bătea, sfântul zicea: „Iată acum m-am făcut creștin, căci sunt ridicat pe cruce pentru păcatele mele, pentru că lemnul acesta este asemenea crucii. Mulțumesc Ție, Hristoase Dumnezeule, că m-ai învrednicit să fiu spânzurat pe lemn”. Ighemonul zise către dânsul: „Ticălosule, cruță-ți trupul tău”. Sfântul Teofil răspunse: „Ticălosule, cruță-ți tu sufletul. Eu nu-mi voi cruța trupul cel vremelnic pentru ca sufletul să se bucure în veci”. Tiranul, mâniindu-se atunci mai mult, a poruncit să strujească pe mucenic cu unghii de fier și să-l ardă cu făclii. Sfântul se veselea în chinuri ca și cum nu simțea durerea și nu zicea nimic altceva, decât numai acestea: „Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pe Tine Te mărturisesc, numără-mă în ceata sfinților Tăi”.
Fața lui era luminoasă, iar slujitorii, au slăbit de multă osteneală, Saprichie ighemonul a dat un răspuns de moarte asupra sfântului, care era așa: „Atunci lui Teofil, care a adus până acum jertfe zeilor celor fără de moarte, iar acum s-a răzvrătit și de la zei s-a abătut către creștineasca adunare, poruncim să i se taie capul”. Sfântul Teofil, auzind acel răspuns dat asupra sa, a zis: „Mulțumesc Ție, Hristoase, Dumnezeul meu”. Apoi, bucurându-se și-a plecat sub sabie sfântul său cap și, fiind tăiat, s-a încununat prin mucenicie, luând plata ca lucrătorul care venise în ceasul al unsprezecelea – asemenea ca cel dintâi – în Împărăția lui Hristos Dumnezeul nostru. Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine cinste și slavă în veci. Amin.
Sfântul Mucenic Iulian
Acesta, din vârsta tinerețelor știind bine meșteșugul doctoricesc, tămăduia nu numai trupurile oamenilor, dar și sufletele, căci tămăduindu-i de boli, îi învăța să creadă în Hristos și pe mulți din elini îi întorcea la Hristos Dumnezeu. Și fiind prinși Sfinții Mucenici Silvan episcopul, Luca diaconul și Mochie citețul, a căror pomenire se face în Ianuarie, în 29 zile și ducându-i spre mâncarea fiarelor în temniță, Iulian a alergat la dânșii, i-a sărutat și-i ruga să nu se înfricoșeze de moarte pentru Domnul. Atunci l-au prins și, închizându-l într-o peșteră, i-au bătut un piron lung în cap. Asemenea, pironindu-i mâinile și picioarele, și-a dat duhul său lui Dumnezeu.
Sfintele Mucenițe Marta și Maria
Mai facem pomenirea și a Sfintelor mucenițe fecioare: Marta și Maria, surori de mamă, care, arzând cu dreaptă credință și dragoste spre Hristos, se asemănau surorilor din Evanghelie, Marta și Maria; și a fratelui lor, Sfântul mucenic Licarion, copilul. Acelea au fost în părțile Asiei, în vremurile în care Biserica lui Hristos era prigonită de împărații și de boierii păgâni, închinători la idoli. Marta și Maria petreceau în feciorie slujind lui Hristos, și doreau să moară pentru El. Odată, s-a întâmplat păgânului voievod a merge pe lângă casa lor și Marta, deschizând ușa, a strigat cu sora sa către voievod: „Suntem creștine”. Dar voievodul cu slugile nu băgau de seamă și treceau înainte, iar ele au strigat iarăși în urma voievodului: „Suntem creștine”. Iar voievodul le-a răspuns: „Vă iert pentru tinerețele voastre, căci nu vreau să vă ucid”.
Sfânta Marta a zis: „O, voievodule, moartea mucenicească nu este moarte, ci viață”. Voievodul, auzind acestea, s-a mâniat foarte și a poruncit s-o prindă. Apoi a ieșit și Sfânta Maria și a zis către voievod: „Cele ce a grăit sora mea și eu le mărturisesc”. Apoi a ieșit după surori acel copil, anume Licarion și a strigat: „Precum au zis Marta și Maria, asemenea și eu grăiesc, sunt creștin”. Atunci voievodul a poruncit să-i spânzure pe cruci, pe câte trei. Iar maica lor sta și le zicea: „Mântuiți-vă scumpii mei fii și primiți cununa de la Hristos”. Maria, care era spânzurată pe cruce, a zis: „Mântuită să fii și tu maica noastră, cu rodul pântecelui tău, că ne-ai adus lui Hristos”. Și un ostaș a străpuns cu sabia pe Marta pe Maria și pe Licarion, fiind pe cruce, și toți trei și-au dat duhul în mâinile Domnului.
Cuviosul Vucol, Episcopul Smirnei
Plăcutul lui Dumnezeu Vucol s-a deprins din copilăria sa la nerăutate și la întreaga înțelepciune, apoi s-a făcut vas al Sfântului Duh. Iar prealăudatul și iubitul lui Hristos ucenic, Sfântul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, aflându-l iscusit și vrednic, l-a hirotonisit episcop și păstor prea folositor smirnenilor. Apoi, fiind luminat de Sfântul Duh și ca o făclie punându-se în sfeșnic, pe cei ce ședeau în întunericul rătăcirii și al înșelăciunii idolești cu lumina cerească i-a luminat. După aceea, prin Sfântul Botez, i-a făcut fii ai luminii și i-a izbăvit de fiarele cele nevăzute și sălbatice, care căutau pe oricine să înghită. Deci acesta, mai înainte de moartea sa încredințând fericitului Policarp oile sale cele cuvântătoare, a trecut din viața vremelnică la cea veșnică. Trupul lui cel sfânt, fiind îngropat, Dumnezeu a poruncit să crească pe mormântul lui un răsad care dădea tămăduire bolnavilor.