Sinaxar 5 februarie
📑 Cuprins:
- Sfânta Muceniță Agata
- Sfânta Muceniță Teodula
- Cuv. Teodosie din Scopelon
- Cuv. Polieuct, patr. Constantinopolului
- Sf. nou Mc. Antonie Atenianul
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfânta Muceniță Agata
Împărățind rău-credinciosul Deciu și fiind pus de dânsul Chintian ca voievod în Sicilia, a ieșit o păgânească poruncă prin toate țările, ca toți creștinii să fie uciși. În acel timp era în cetatea Panormului o fecioară foarte frumoasă, anume Agata, născută din părinți de neam bun și bogați. Aceștia auzind de aceea tiranică poruncă, fără de Dumnezeu, dată spre uciderea creștinilor, s-a aprins cu râvna după Hristos, Domnul său, Căruia s-a făcut mireasă, prin curată feciorie. Și așa, trecând cu vederea moștenirea sa și cinstea bunului său neam, cum și bogăția cea vremelnică ce îi rămăsese de la părinți, cum și toată slava lumii acesteia întru nimic socotind-o, a început dinainte a se pregăti spre pătimirea cea pentru Hristos.
Chintian, ighemonul, auzind de frumusețea, de bunul neam și de bogăția acestei sfinte fecioare, fiind cuprins de gând necurat spre dânsa și cu patimă poftind-o, se gândea cum ar putea să o vadă și spre necurata sa poftă să o aducă, împreună cu averea ei. Înștiințându-se el că ea crede în Hristos, îndată a trimis ostași din cetatea Catana în Panorm, ca să aducă la judecată pe sfânta, ca pe o creștină. Deci, mergând trimișii la Sfânta Agata, voiau să o prindă și-i făgăduiau că o vor duce cu cinste la voievodul lor, numai spre a-i da cuvânt că se va închina la zeii lor. Dar dânsa, poruncind slugilor să o aștepte puțin, a intrat în camera dinăuntrul casei sale și, închizându-se într-însa, și-a ridicat mâinile în sus și se ruga, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Tu știi inima și voința sufletului meu, credința și dragostea mea către Tine. Tu să-mi fii povățuitor și ajutor asupra vrăjmașului pe care prin Tine, Dumnezeul meu, l-am călcat și l-am omorât; iar acum, Stăpâne, mă rog Ție, să nu lași pe acel om rău, robul diavolilor, să-mi întineze trupul meu, în care cu bucurie și cu cinste am viețuit până acum. Grăbește și Te sârguiește ca să biruiești pe diavol și pe Chintian, sluga lui, ca să nu zică: unde este Dumnezeul ei? Primește ca jertfă și prisos lacrimile mele întru miros de bună mireasmă, că Tu, Unul, ești Dumnezeu și Ție Ți se cuvine slava în veci. Amin”.
Astfel rugându-se, a ieșit din cetate cu ostașii, petrecând-o câțiva creștini cunoscuți. Mergea cu osârdie și cu vitejie de suflet ca să fie pentru Domnul său ca un zid nesurpat, zicând în sine: „Mai înainte aveam război cu diavolul, sârguindu-mă să-mi păzesc fecioria curată, să biruiesc patimile trupului meu, dar pe care le-am și biruit, cu darul Hristosului meu, și am călcat pe vrăjmașul cel ce încurcă pe oameni cu dulcețile și cu poftele. Acum merg la al doilea război, la care am să-mi pun sufletul meu pentru Hristos. Tu însă, diavole, nu te vei bucura de mine, ci mai vârtos singur te vei rușina, căci nădăjduiesc în Hristos, Dumnezeul meu, că va privi din înălțime spre nevoința mea cu mulțimea sfinților îngeri, și-mi va ajuta mie, neputincioasa”.
Astfel grăind în sine, cu lacrimi fierbinți își spăla fața. Apoi, mergând ea, i s-au dezlegat curelele încălțămintelor, iar punându-și picioarele pe o piatră ca să le lege, a privit și n-a văzut pe nimeni din cunoscuții ce o petreceau, pentru că toți, lăsând-o pe ea, se întorseseră. Pentru aceea, mai mult a lăcrimat și s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Atotputernice, Doamne, pentru cetățenii mei, cei ce n-au crezut pe roaba Ta, că voiesc să pătimesc pentru numele Tău cel sfânt, arată vreo minune în locul acesta”. Și îndată a crescut un măslin sălbatic, fără de roade, care închipuia mințile cele sălbatice ale panormitenilor.
Intrând ea în cetatea Catana, voievodul a poruncit să o ducă în casa unei femei bogate, anume Afrodisia, care avea cinci fiice tinere, cărora le-a poruncit ca, cu înșelătoarele lor cuvinte și obiceiuri, să-i schimbe mintea ei spre dragostea trupească și să o îndemne să aducă zeilor jertfă. Acelea, luând-o, cinstind-o și făgăduindu-i multe, apoi chiar și îngrozind-o, se sârguiau să o înduplece spre voia lui Chintian. Însă cu nimic n-au reușit să o înduplece de la dragostea lui Dumnezeu spre dragostea lumii și nu numai cu cuvintele, dar nici cu lucrurile. Pentru că, deși ei o împodobeau cu haine de mare preț, îi dădeau daruri, îi puneau înainte mâncăruri de preț, dulcețuri de multe feluri și ospețe, apoi alcătuiau dansuri și jocuri și făceau înaintea ochilor ei toate faptele mirenești cele fără de rânduială și toate glumele, ea nici nu voia să privească la acelea, ci zicea: „Să știți că mintea și gândul meu sunt întemeiate pe piatră și niciodată nu pot să se despartă de dragostea lui Hristos. Cuvintele voastre cele înșelătoare sunt asemenea cu vântul, iar bucuriile lumești sunt ca ploaia și îngrozirile voastre ca pâraiele, care, deși vor veni în casa mea, nu vor putea să o clintească, pentru că stă întemeiată pe piatra care este Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu”. Acestea grăind, pâraie de lacrimi îi udau pieptul, căci, precum dorește cerbul spre izvoarele apelor, așa dorea și sufletul ei pătimirea pentru Domnul său.
Afrodisia, văzând că inima sfintei este nemișcată și nebiruită, a mers la voievodul Chintian și i-a zis: „Mai lesne este a înmuia piatra și a preface fierul în plumb topit, decât a îndupleca pe fecioara aceea și a o întoarce de la Hristosul ei. Pentru că eu și fiicele mele nimic n-am făcut toată ziua și noaptea, decât numai am îndemnat-o pe de o parte cu momeli și rugăminți, iar pe de alta cu îngrozire, ca să fie la un gând cu noi. Eu i-am adus mărgăritare și ghirlande alese, haine de mare preț, aur și pietre scumpe înaintea feței ei, slugi și bogății, dar ea pe toate le nesocotește ca pământul cel călcat în picioare”.
Atunci Chintian, voievodul, mâniindu-se, a poruncit să o aducă în palatul său cel tăinuit și, șezând la locul său, plin de gânduri necurate, a început a o întreba: „De ce neam ești?” Răspuns-a Sfânta Agata: „Din neam bun sunt născută și am rudenii cinstite și bogate”. Iar Chintian i-a zis: „De ești de neam slăvit, apoi de ce porți haină proastă, ca o roabă?” Răspuns-a sfânta: „Sunt roaba lui Hristos și pentru aceea port chip de rob”. Deci, i-a zis Chintian: „Cum zici tu că ești roabă, dacă ești liberă și fiică din părinți de neam bun?” Răspuns-a sfânta: „Acesta este bunul neam al nostru și libertatea, ca adică să slujim lui Hristos”. Zis-a voievodul: „Au doară noi nu suntem liberi cei ce nu slujim lui Hristos al vostru?” Răspuns-a Agata: „Întru atâta robie ați ajuns, încât nu numai robi păcatului v-ați făcut, ci și închinători urâților și nesimțitorilor idoli, cinstind lemnul și piatra ca pe Dumnezeu”.
Chintian a zis: „De vei mai huli astfel, apoi multe munci vei lua. Deci, spune-mi de ce te lepezi de zeii noștri?” Răspuns-a Agata: „De aceea mă lepăd de ei, fiindcă nu sunt zei, ci diavoli al căror chip îl faceți de aramă și de marmură, iar fața lor o auriți”. Zis-a Chintian: „Ascultă sfatul meu cel bun, fecioară, și adu jertfe, ca să nu cazi în multe feluri de chinuri și să aduci necinste și ocară bunului tău neam, căci mai pe urmă, chiar nevrând, te vei închina zeilor, stăpânilor lumii”. Răspuns-a Sfânta Agata: „Fie femeia ta ca Afrodita și tu singur fii ca Zeus, zeul tău”.
Aceasta zicând sfânta, Chintian a poruncit să o lovească peste obraz, zicându-i: „Nu ocărî pe voievodul”. Răspuns-a Sfânta Agata: „Unde este înțelegerea ta, voievoade? Eu îți doresc ție să fii ca zeul tău, iar tu nu voiești să fii asemenea lui, ci singur te rușinezi de zeii tăi; deci cu mine împreună începe a-i lepăda pe ei”. Zis-a voievodul: „De multe patimi ești vinovată, la care îndată te voi supune, de nu vei face ceea ce-ți poruncesc”. Răspuns-a fecioara: „Nu mă tem de nimic, pentru că de mă vei da spre mâncarea fiarelor, acelea, văzându-mă pe mine, se vor îmblânzi, auzind și de numele lui Hristos. În foc de mă vei arunca, îngerii din ceruri îmi vor aduce rouă, sau răni și munci dacă îmi vei face, am ajutor pe Duhul adevărului, Care mă va izbăvi din mâinile tale”. Atunci a poruncit voievodul să o ducă într-o temniță întunecoasă, unde mergea sfânta ca la un ospăț și veselie, încredințându-se lui Dumnezeu.
A doua zi, Chintian, voievodul, aducând iarăși înaintea judecății sale pe Sfânta Agata, a întrebat-o: „Cum te-ai hotărât pentru a ta sănătate?” Răspuns-a sfânta: „Sănătatea mea este Hristos”. Zis-a voievodul: „Leapădă-te de Hristos, ca să nu pieri încă în tinerețile tale”. Răspuns-a sfânta: „Leapădă-te și tu de zeii tăi cei mincinoși, care sunt pietre și lemne, și te apropie de adevăratul Dumnezeu, Cel ce te-a făcut, ca să nu cazi în chinurile cele veșnice”. Atunci, mâniindu-se, voievodul a poruncit să o spânzure goală de un lemn și să o bată.
Fiind bătută sfânta, tiranul i-a zis: „Îndreaptă-ți gândul tău spre închinarea zeilor ca să fii vie”. Ea a grăit: „Chinurile tale îmi aduc veselie și mă bucur pentru ele, precum se bucură cineva de aflarea comorilor celor mari. Folositoare îmi sunt chinurile acestea vremelnice, căci precum nu este cu putință a se aduna grâul în magazie până ce nu va fi curățit de pleavă, astfel cu neputință este sufletului meu să intre în rai, de nu se va sfărâma mai înainte trupul meu cu chinuri”. Deci, îndemnă voievodul pe slujitori ca mai cu dinadinsul s-o chinuiască; după aceea a poruncit ca cu clește de fier să-i rupă pieptul și să-l taie. Dar făcându-se aceasta, a zis mucenița către voievod: „Nedumnezeitule și fără de omenie prigonitorule, nu te rușinezi a tăia pieptul de femeie pe care și tu singur l-ai supt la maica ta? Însă altceva am în sufletul meu, de care tu nu poți să te atingi, căci este sfințit lui Dumnezeu din tinerețele mele”.
După aceasta, aruncară în temniță pe sfânta, iar la miezul nopții i s-a arătat Sfântul Apostol Petru, cu chipul bătrân și cinstit, purtând în mâinile sale multe doctorii, iar înaintea lui mergea un tânăr frumos cu o făclie luminoasă și a înțeles sfânta că a venit un doctor. Deci a zis către dânsa apostolul care i se arătase: „Necuratul tiran te-a rănit cu niște bătăi ca acestea, dar n-a sporit nimic; căci tu, cu bărbăția ta, mai mult l-ai biruit. Drept aceea, ticălosul a poruncit ca pieptul tău nu numai să-l chinuiască, ci chiar să-l taie; pentru aceasta sufletul lui se va chinui în veci. Iată, eu stăteam și priveam la tine în ceasul acela, când ai răbdat chinurile și am cunoscut că este cu putință să se tămăduiască pieptul tău; pentru aceea am și venit aici”. Sfânta muceniță Agata a răspuns: „Eu niciodată n-am obișnuit trupul meu cu nici un fel de doctorie, și acum mi se pare că nu se cade a strica obiceiul cel bun, păzit din tinerețe”. Bătrânul i-a zis: „Și eu sunt creștin și nădăjduiesc să te tămăduiesc; am venit la tine, deci nu te rușina de mine”.
Sfânta i-a răspuns, zicând: Tu ești bărbat, iar eu fecioară, deci cum voi putea ca fără de rușine să-mi descopăr pieptul înaintea ta? Voiesc mai bine să rabd înainte durerea rănilor mele, decât să mă golesc înaintea ochilor bărbătești. Mulțumescu-ți, cinstite părinte, căci pentru mine ai venit aici, vrând să tămăduiești rănile mele, însă să știi că doctoriile cele făcute de oameni nu se vor apropia de trupul meu niciodată”. Iar bătrânul i-a zis: „De ce nu voiești să te tămăduiesc?” Sfânta a răspuns: „Am pe Domnul meu Iisus Hristos, Care le tămăduiește pe toate și Care, cu voia și cu cuvântul Său, ridică pe cei căzuți. Acela, de va voi, poate să mă mântuiască și pe mine, roaba Sa cea nevrednică”.
De o credință mare ca aceasta a sfintei mucenițe bucurându-se, apostolul a zâmbit puțin și i-a zis: „Acela m-a trimis la tine, fecioară, pentru că eu sunt Apostolul Său; deci, fii acum tămăduită”. Zicându-i acestea, s-a făcut nevăzut. Atunci Sfânta muceniță Agata, cunoscând cine era cel ce i s-a arătat, a început a mulțumi lui Dumnezeu, zicând: „Îți mulțumesc Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că Ți-ai adus aminte de mine și ai trimis pe Apostolul Tău ca să mă tămăduiască”. Apoi a privit la trupul său și a văzut toate rănile tămăduite; după aceea, toată noaptea, o lumină negrăită umplând temnița, o lumină pe ea. De aceea, înfricoșându-se străjerii, au fugit și au lăsat temnița neîncuiată. Acolo erau și alții legați, care, văzând minunea, ziceau către sfânta: „Iată, ușile sunt deschise și nimeni nu străjuiește, deci ieși și fugi”. Dar sfânta le-a răspuns: „Să nu-mi fie mie a mă lipsi de cununa mucenicească și a duce pe străjeri în primejdie. Eu, având ajutor pe Domnul meu, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, Care m-a tămăduit, voi petrece până în sfârșit întru mărturisirea Lui”.
Trecând patru zile, într-a cincea a venit iarăși tiranul la judecată și, aducând pe Sfânta Agata, a zis către dânsa: „Până când te vei împotrivi poruncii împărătești? Jertfește zeilor, ca să nu te pedepsesc cu chinuri mai cumplite”. Sfânta a răspuns: „Toate cuvintele tale sunt deșarte și porunca împăratului tău nedreaptă, care întinează chiar văzduhul. Însă spune-mi, o! ticălosule și nebunule, cine caută ajutor de la lemnele și de la pietrele cele nesimțitoare? Eu aduc jertfă de laudă Aceluia Care a tămăduit pieptul meu și a vindecat trupul meu”.
Atunci tiranul a poruncit să-i descopere pieptul și văzându-l întreg și sănătos cum era mai înainte, a întrebat-o: „Cine te-a tămăduit?” Mucenița a răspuns: „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu”. Zis-a Chintian: „Iarăși numești pe Hristos, de Care eu nici nu voi a auzi?”. Și a poruncit ca să aștearnă pe pământ hârburi ascuțite și cuie arse în foc și să toarne cărbuni aprinși, peste care, întinzând pe sfânta, s-o ardă și s-o chinuiască. Făcând aceasta, deodată s-a cutremurat nu numai locul acela, ci și toată cetatea și, despicându-se pământul, a înghițit pe Vultia, iubitul lui Chintian, și pe Teofil, prietenul lui – după al căror sfat Chintian făcea o faptă ca aceea. Toți cetățenii temându-se de cutremur au alergat în curte la Chintian, strigând să nu mai chinuiască pe nevinovata fecioară, căci pentru dânsa s-a făcut cutremurul acesta.
Chintian, temându-se de cutremur și de tulburarea poporului, a poruncit să ducă pe sfânta în temniță, în care intrând mucenița și-a ridicat mâinile spre cer și a zis: „Mulțumescu-Ți Doamne că m-ai învrednicit a pătimi pentru numele Tău cel sfânt și, luând de la mine dorul vieții celei vremelnice, mi-ai dat răbdare. Deci, ascultându-mă, Doamne, în ceasul acesta, binevoiește ca să las lumea aceasta și să trec spre mila Ta cea bogată și mare”. Astfel rugându-se și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.
Înștiințându-se cetățenii de aceasta, au venit cu sârguință și, luând sfântul ei trup, l-au dus cu cinste la groapă. Atunci a venit în cetatea aceea, la cinstitul trup al muceniței, un tânăr frumos, neștiut de nimeni, având cu sine o sută de tineri bine împodobiți. Acela, petrecând la mormânt trupul sfintei, a pus în racla ei o tăbliță de piatră, pe care era scris: „Minte cuvioasă, cinste lui Dumnezeu și patriei izbăvire”. O scrisoare ca aceasta punând pe capul sfintei mucenițe, îndată s-a făcut nevăzut și tot poporul a cunoscut că erau îngerii lui Dumnezeu.
După aceasta, Chintian, voievodul, luând pe ostașii săi, s-a dus în cetatea Panormului, ca să ia bogăția Sfintei mucenițe Agata și să facă toate averile ei, ale lui. Venind la râul ce le era în cale, care se numea Psemit, s-a suit în luntre cu ai săi și trecea peste râul acela, dar caii, sălbăticindu-se deodată, s-au pornit asupra lui: unul, cu dinții i-a mușcat fața și i-a sluțit-o, iar altul l-a călcat în picioare; și atâta l-au chinuit, până l-au aruncat în râu. Astfel s-a înecat ticălosul, sfârșindu-și greu viața sa cea rea, iar trupul lui, mulți căutându-l, nu l-au găsit, pentru că a pierit împreună cu sufletul. De atunci nici unul din dregătorii împărătești n-a îndrăznit să supere rudeniile Sfintei Agata, iar slava ei a început a se lăți pretutindeni și s-a zidit o biserică pe moaștele ei, iar haina cu care umbla sfânta s-a pus pe mormântul ei, întru pomenirea smereniei sale.
Trecând un an după sfârșitul sfintei, din muntele Etna, care era aproape de cetatea Catana, a erupt un foc mare, care, ieșind ca un râu din gura ce era în muntele acela, urla groaznic și pietrele topindu-le ca ceara, le arunca din înălțimea muntelui, încât tot poporul Catanei era cuprins de mare frică, temându-se de pierderea cetății lor. Deci, au alergat la biserica Sfintei Mucenițe Agata nu numai creștinii, dar și necredincioșii, și, luând haina ei, au stat împotriva focului care se pornise asupra cetății și se apărau cu acea haină de văpaia cea pierzătoare și înfricoșătoare. Atunci, focul, ca și cum se rușina de haina aceea a sfintei mucenițe, s-a întors înapoi și s-a stins. Acest lucru văzându-l poporul, cu mare bucurie a lăudat pe Dumnezeu, iar pe Sfânta Muceniță Agata a slăvit-o. Minunea aceasta a fost în luna februarie, în cinci zile, în care sfânta a pătimit pentru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
Sfânta Muceniță Teodula
Pe vremea împărăției lui Dioclețian și Maximian, împărații Romei, în cetatea Anazavriei era un voievod, anume Pelaghie, care a zis către slujitorii săi: „Duceți-vă în toată stăpânirea mea, căutați pe creștini și, prinzându-i, aduceți-i la judecată, ca, ascultând porunca împărătească, să se închine zeilor noștri”. Ducându-se slujitorii să împlinească porunca, au prins pe o femeie creștină, anume Teodula. Dar ea, netemându-se atât de chinuri, pe cât se temea să nu fie necinstită de cei necredincioși, le da mult aur, rugându-i să-i dea drumul. Ei, neluând în seamă aurul, au dus-o la voievodul lor și i-au spus despre dânsa cum că voia să se răscumpere cu aur. Atunci, voievodul a lăudat pe slujitorii care nu s-au bucurat de aur și nu au eliberat-o și pentru care lucru i-a cinstit cu daruri. El, șezând la judecată și punând de față pe acea fericită femeie creștină, a întrebat-o de numele ei. Ea a răspuns: „Sunt creștină”. Voievodul Pelaghie a zis: „Mai înainte de a începe să te chinuim, spune-ne numele tău”. Sfânta a răspuns: „Ți-am spus o dată și n-am mințit, că mă numesc creștină; acesta îmi este numele cel cinstit și veșnic, iar de oameni sunt numită Teodula. M-am născut din părinți credincioși și sunt prea bine crescută în legea creștină”.
Voievodul i-a zis: „Te văd răspunzându-mi fără minte”. Teodula a răspuns: „Voi sunteți fără minte, că ați lăsat pe Dumnezeu și vă închinați pietrelor”. Voievodul a zis: „Te sfătuiesc ca pe o soră să jertfești zeilor, ca să vii să te desfătezi în averile mele și să fii în mare cinste”. Teodula a răspuns: „Desfătează-te în averile tale tu și tatăl tău, satana, că veți fi împreună moștenitorii muncii veșnice”. Voievodul zise: „Știu că voi, femeile, sunteți pornite cu năravurile și ocărâți pe stăpâni, însă eu sunt negrabnic spre mânie și cu blândețe te învăț să te supui mie și să jertfești zeilor, ca să nu-ți pierzi sufletul”. Sfânta răspunse: „Eu nu-mi pierd sufletul, ci îl mântuiesc, petrecând în mărturisirea lui Dumnezeu, iar trupul va merge în pământ. Deci nu fără de minte îți zic să-mi chinuiești trupul precum voiești căci Dumnezeu, văzând răbdarea mea, îmi va trimite ajutorul Său, de vreme ce voiesc a pătimi cu osârdie pentru El, precum și El a pătimit pentru noi pe cruce, lucrând mântuirea poporului Său”. Pelaghie, voievodul, a zis: „Socotești că prin aceste cuvinte ale tale mă vei porni spre mânie, ca să te pierd mai degrab. Să știi bine că te voi chinui multă vreme, tăind unul câte unul din mădularele tale, până ce te voi pierde”. Sfânta a răspuns: „Vicleanule și răpitorule lup, cum vei putea să pierzi pe oaia care are ca păstor pe bunul Hristos, Făcătorul tuturor și dintr-ale Cărui mâini nimeni nu va putea să mă răpească?”
Atunci, mâniindu-se, tiranul a poruncit să o dezbrace pe sfântă și s-o spânzure de cosițele capului de un chiparos și s-o chinuiască arzându-i pieptul cu țevi de fier încinse. Sfânta chinuindu-se, a zis: „Să știi, voievodule, că nu simt chinurile, ci pe tine te văd chinuindu-te și biruindu-te”. Voievodul îi răspunse: „Zeii noștri sunt milostivi și știu că vrei să te întorci către dânșii; de aceea, cruțându-te, au luat durerea de la tine, ca să nu simți muncile”. Sfânta i-a zis: „Unde sunt zeii tăi care m-au cruțat? Arată-mi-i, ca să-i cinstesc”. Voievodul, auzind acest cuvânt, s-a bucurat foarte și cu sârguință a poruncit ca, dezlegând-o, s-o ducă în capiștea lui Adrian, pe care îl aveau ca pe un zeu prea lăudat. Deci, intrând sfânta în capiștea aceea, a văzut pe idolul lui Adrian și, rugându-se adevăratului Dumnezeu, a suflat asupra idolului și îndată a căzut, lovindu-se ca de un tunet, și s-a frânt în trei părți. Apoi, ieșind sfânta afară, a zis către voievod: „Intră și dă mână de ajutor zeului tău, deoarece a căzut și s-a sfărâmat”. Voievodul, intrând, a văzut pe idol căzut la pământ, sfărâmat în trei bucăți și s-a tânguit după el cu plângere mare.
Ajungând vestea la împărați despre sfărâmarea lui Adrian, și au trimis un bărbat în cetatea Anazavriei, ca să afle de este adevărat și să-l dea pe voievod la fiare. Înștiințându-se de aceasta, voievodul a căzut înaintea Sfintei Teodula cu plângere, rugând-o să facă întreg pe zeul lor, iar el a făgăduit să se facă creștin, de va vedea pe zeul acela stând la locul său, unde fusese mai înainte. Sfânta, făcând rugăciune către atotputernicul Dumnezeu, a poruncit idolului să se ridice întreg și să se așeze la locul lui. Atunci îndată idolul s-a ridicat întreg și s-a așezat la locul unde fusese mai înainte. Deci, venind omul cel trimis de la împărați și văzând pe idol întreg, s-a întors, nefăcând voievodului nici un rău. După aceasta a venit la Pelaghie o scrisoare de la împărați, poruncindu-i ca, chinuind-o pe Teodula cu diferite chinuri, s-o piarză cu moarte. Pelaghie nu numai că nu și-a îndeplinit făgăduința, adică a se face creștin, dar, uitând și facerile de bine ale Sfintei Teodula, a pus-o iarăși la chinuri și a poruncit să-i ardă picioarele cu țepușe înfocate. Făcându-se aceasta, s-a apropiat de Pelaghie un închinător de idoli, anume Comentarisie, zicându-i: „Mă rog strălucirii tale, voievodule, să-mi dai stăpânire asupra ei și eu o voi face să se închine zeilor, iar de nu voi face aceasta apoi să-mi tai capul”. Deci voievodul i-a dat putere asupra sfintei.
Tiranul, făcând cinci piroane lungi, a înfipt unul în urechea ei stângă și a trecut prin urechea dreaptă. Alt piron l-a înfipt în urechea dreaptă și a străbătut capătul pironului în cea stângă, al treilea l-a înfipt în fruntea ei, iar celelalte două în pieptul ei. Sfânta, ridicându-și ochii către cer, s-a rugat lui Dumnezeu să-i dea răbdare și îndată a primit ajutorul lui Dumnezeu și tămăduire, pentru că au căzut piroanele și a rămas sănătoasă. Comentarisie, luând pe sfântă în casa sa, o sfătuia cu cuvinte înșelătoare să se închine zeilor lor, ca și eu – zicea dânsul – să primesc cinste de la voievod și tu de la împărați să te învrednicești de mare slavă. Sfânta a zis către el: „Gândește-te tu singur și te fă creștin, ca să te învrednicești nu de cinstea cea de puțină vreme, ci de cea veșnică, întru Împărăția Domnului nostru Iisus Hristos, Celui ce are să judece viii și morții și să răsplătească fiecăruia după faptele lui”. Comentarisie a zis: „Spune-mi mie, roaba lui Hristos, tot adevărul, că s-a aprins inima în mine, după cuvintele tale”.
Teodula i-a grăit: „Lumea aceasta, bogățiile și toată slava ei, degrabă trec, iar veacul cel viitor este nesfârșit. De va face cineva aici fapte bune, va lua răsplătire bună în veacul acela, iar cei ce fac rele în lumea aceasta, vor fi acolo munciți în veci. Mai ales cei ce se închină idolilor, ca și voi, vor cădea în chinurile cele nesfârșite”. Cu aceasta și cu mai multe cuvinte, Sfânta Teodula l-a adus pe Comentarisie la cunoașterea adevărului și, umilindu-se cu inima a zis: „Rogu-mă ție, doamnă Teodula, nu pomeni răutățile cele ce ți-am făcut, ci te roagă pentru mine, Dumnezeului tău, ca și eu să fiu creștin”.
A doua zi, a stat Comentarisie în fața voievodului cu Sfânta Teodula și i-a zis: „N-am putut să întorc pe roaba adevăratului Dumnezeu de la dreapta și fericita ei cale, dar, mai ales, ea m-a povățuit și pe mine la calea cea dreaptă, izbăvindu-mă de întunericul neștiinței și, aducându-mă la Hristos, adevăratul Dumnezeu, în Care cu neîndoire cred și mărturisesc preasfânt numele Său, și mă închin Lui, cu osârdie”. Aceste cuvinte ale lui auzindu-le, voievodul a poruncit ca îndată să-i taie capul cu sabia, iar trupul să i-l arunce în mare, și astfel s-a sfârșit chinuirea lui în 24 de zile ale lui ianuarie.
Sfânta Teodula a fost aruncată într-un cuptor aprins și a petrecut într-însul nevătămată. După aceasta, a dat-o în stăpânire unuia, anume Eladie, ajutător al voievodului, ca să o îndemne la închinarea idolilor, dar și acela, ca și Comentarisie, prin cuvintele cele de Dumnezeu insuflate ale Sfintei Teodula, a fost adus către Hristos și, stând înaintea voievodului, a mărturisit că este creștin; pe care apoi l-a tăiat cu sabia. Atunci, arzând tiranul o tigaie, a întins pe fericita Teodula pe tigaia aceea și a turnat peste dânsa smoală fiartă, ceară și unt. Însă tigaia a crăpat de foc și aruncând scântei mari și văpaie înfocată, a ars mulțimea poporului ce sta de față, iar pe voievod, ajungându-l focul și vătămându-l, l-a dat morții celei amare, pe când Sfânta Teodula a rămas fără vătămare.
Această minune văzând-o mulțimea poporului, a crezut în Hristos, între care era și Macarie cu Evagrie, cinstiți cetățeni. Mai pe urmă, necredincioșii, arzând ei iarăși cuptorul, au aruncat într-însul pe Sfânta Teodula și cu dânsa și pe Macarie și Evagrie și pe mulțimea acelora ce au crezut în Hristos, în același cuptor. Acolo, rugându-se cu toții, și-au dat sfârșitul și, trecând la viața cea nesfârșită, se încununează cu cununa biruinței și dănțuiesc cu toți sfinții, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, în veci. Amin.