Sinaxar 10 februarie
📑 Cuprins:
- Sfântul Mucenic Haralambie, Episcopul cetății Manesiei
- Cuviosul Prohor, făcătorul de minuni din Pecersca
- Sf. Mc. Porfiriu și Vaptos
- Sf. Mc. fecioare Enata și Valentina, și Sf. Mc. Pavel
- Sf. Anastasie, arhiep. Constantinopolului
- Cuv. Zenon
- Pomenirea icoanei Maicii Domnului din Areovind
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfântul Mucenic Haralambie, Episcopul cetății Manesiei
Împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, se risipea slujba care se făcea diavolilor și se strica închinarea idolească, pe vremea lui Sever, păgânul împărat al Romei. Atunci, în cetatea Magnesiei viețuia sfântul episcop Haralambie. El învăța popoarele cuvântul lui Dumnezeu, povățuindu-le la calea mântuirii și le zicea: „Împăratul meu, Iisus Hristos, a trimis pe prooroci și pe apostoli cu puterea Duhului Sfânt, ca toți oamenii, prin propovăduirea lor cea sfântă, să se înțelepțească și să meargă neabătuți pe calea dreptății. Sever, împăratul vostru, a născocit cumplite prigoniri, ca să se aducă jertfe idolilor celor neînsuflețiți și să dea sufletele la moarte. Iar Iisus Hristos, Împăratul meu, prin prooroci și prin apostoli ne-a trimis cuvintele vieții cerești, prin care vrăjmașii se izgonesc, șarpele se calcă, necredința se preface în credință, iar nălucirea diavolească piere și cade cu cădere cumplită toată puterea vrăjmașului. Să credem mai mult cuvintelor care ne arată căile vieții veșnice, decât să ne îndeletnicim în lucruri care ne aduc pierzare”.
Aceste cuvinte grăind sfântul episcop, a fost prins de cei necredincioși și adus la judecată și întrebare înaintea ighemonului Luchian și a lui Luchie. Înaintea lor grăind acelea, ighemonul a zis: „Din prisosința inimii tale scoate gura ta cuvinte fără de socoteală, nealegând binele de rău, dar să nu socotești, o, bunule bătrân, că pentru acele cuvinte nu vei fi chinuit. De aceea, ascultă sfatul nostru, câștigă-ți obiceiurile ce se cuvin la niște bătrâneți ca ale tale și să-ți alegi o socoteală mai sănătoasă, apoi să te apropii cu jertfe de zei, ca să nu punem pe tine chinurile pe care niciodată nu le-ai cunoscut”.
Sfântul Haralambie a răspuns: „Eu care am îmbătrânit și mi-am sfârșit vremelnica viață, nu voi să trec cu vederea bunătățile cele nevăzute care sunt aproape”. Mâniindu-se judecătorii, începură a pregăti cumplite chinuri și ziseră: „Jertfește zeilor, o! răule bătrân”. Dar Sfântul Haralambie răspunse: „Fiilor, nu jertfesc diavolilor, căci să știți că diavolii pe care îi cinstiți se cutremură și se scutură de semnul Crucii”. Atunci judecătorii au poruncit să ia de pe dânsul sfintele veșminte și dezbrăcând pe sfântul bărbat, cel cu chip îngeresc, au început a-l tortura, iar torturile erau într-acest fel: doi slujitori l-au spânzurat și l-au strujit cu unghiile de fier până ce i-au rupt toată pielea de la cap până la picioare. Iar sfântul, fiind rănit cu totul, a zis către prigonitori: „Mulțumesc vouă, fraților, că, strujind trupul meu cel vechi, mi-ați înnoit duhul, care dorește să se îmbrace în viața cea nouă și veșnică”. Zicând sfântul acestea, a căzut spaimă peste amândoi slujitorii care îl torturau și au zis către judecători: „Necinstea făcută de voi omului acestuia se preface în cinste, iar torturile, întru răcorire. Oare nu este acesta Însuși Hristos, Care, luând asemănarea bătrânului bărbat, a venit să cerceteze Asia, ca să întoarcă pe locuitorii ei? Căci strujindu-se trupul lui cel mai tare ca fierul, cu unghii de fier, acelea se topesc, iar trupul rămâne fără vătămare”.
Acestea grăind slujitorii, ighemonul a scrâșnit din dinți și a zis către dânșii: „O! slujitori răi și leneși la împlinirea poruncii, nu faceți cele ce vi s-au poruncit, ci apărați cu cuvinte pe cel osândit la chinuri”.
Slăbind slujitorii, au început a mărturisi și a preamări puterea lui Hristos, care întărea pe pătimitor și amândoi au fost tăiați pentru numele lui Hristos, iar numele lor este Porfirie și Vaptos. Asemenea și trei femei, privind la pătimirea mucenicului au crezut în Hristos și preamăreau pe sfântul și preaputernicul său nume; deci și pe ele le-au tăiat îndată. Atunci Luchie s-a sculat de la locul său, a luat singur uneltele de tortură și a început a-l chinui pe Sfântul Haralambie, strujindu-i tare trupul. Dar îndată i s-au rupt mâinile din coate, ca tăiate de o sabie, apoi s-au lipit și atârnau de trupul mucenicului. Luchie, căzând fără mâini la pământ, striga: „Omul acesta este fermecător. Ajută-mi, o, ighemoane”. Iar ighemonul, alergând și văzând mâinile aceluia agățate de trupul mucenicului, a scuipat în fața acestuia și îndată capul ighemonului s-a sucit înapoi.
Magnezienii, fiind cuprinși de mare frică, au rugat pe sfânt, zicându-i: „Lasă mânia și întoarce dumnezeiasca pedeapsă, că îți este poruncit să nu răsplătești rău cu rău”. Iar Sfântul Haralambie le-a răspuns: „Viu este Domnul Dumnezeu, că nu este răutate în inima mea, nici vicleșug în limba mea. Să știți că Hristos Dumnezeu a pedepsit pe începătorii cei fărădelege. El ne va da nouă viața veșnică, iar pe cei păgâni îi va pierde”.
Atunci toți strigară către Dumnezeu, zicând: „Să nu ne pierzi pe noi, cei care Ți-am greșit Ție, Doamne. Iartă-ne pe noi, o! Dumnezeule, căci acum ai pedepsit pe boierii noștri, ca să ne aduci la lumină și să ne faci vrednici vieții veșnice”. Atunci a crezut în Hristos o mulțime de lume. Luchie a zis: „Omule al lui Dumnezeu, îngere al Domnului, miluiește-mă pe mine, căci mă doare cumplit! Iată, mâinile mele te îngreuiază, fiind agățate de trupul tău. Deci rânduiește-le la locul lor, ca să scapi de greutate, și eu să mă izbăvesc de durere; iar de vei face aceasta, voi crede și eu în Dumnezeul tău”.
Sfântul a făcut rugăciuni către Dumnezeu, zicând: „Mulțumim Ție, Stăpâne, Care ne păzești totdeauna și Care ai venit în trup! Învățătorul meu, caută spre smerenia celor ferecați și dezleagă din legăturile pedepselor pe judecătorii aceștia și mă vindecă pe mine martorul tău, cel cu totul rănit”. Atunci un glas s-a auzit din nori, zicând: „Bucură-te, Haralambie, luminătorul pământului și strălucitorul cerului, părtaș al îngerilor, împreună viețuitor al proorocilor, prieten al apostolilor și împreună vrednic ostaș al mucenicilor. Am auzit rugăciunile tale și am primit cuvintele buzelor tale. Iată cuvântul tău să fie vindecare bolnavilor”. Și îndată se tămăduiră Luchie și Luchian, ighemonul. Apoi Luchie a căzut la picioarele mucenicului, cerând Sfântul Botez, pe care l-a și câștigat, iar ighemonul s-a lăsat de prigonirea creștinilor, până ce va înștiința pe împărat.
Într-acea vreme, mulți, alergând la sfânt, s-au botezat, mărturisindu-și păcatele și cei bolnavi de diferite neputințe primeau tămăduiri. Luchian, ighemonul, ducându-se la împăratul Sever, care era atunci în Antiohia Pisidiei, i-a spus toate cele ce s-au făcut în Magnesia, zicând: „S-a arătat un om între noi, din adunarea galilienilor, care îi întoarce pe toți de la zei, iar bolnavilor le dă sănătate. Și Luchie, tămăduindu-se, a crezut în Hristos și toată Magnesia a primit credința lui, iar eu, însănătoșindu-mă, am venit aici, să spun acestea împărăției tale”. Sever, auzind acestea, s-a umplut de mânie și a strigat: „O! veșnici zei, cei necinstiți de oamenii necredincioși, de ce s-a întărit pe pământ acea grăire a mincinoșilor?” Apoi îndată a trimis trei sute de ostași plini de neomenie și cruzime să prindă pe Sfântul Haralambie și, punând multe răni pe dânsul, să-l aducă din Magnesia în Antiohia.
Mergând ostașii și prinzând pe mucenicul lui Hristos, i-au bătut piroane de fier ascuțite în tot trupul, iar barba lui cea lungă împletind-o ca pe o funie au pus-o pe grumajii săi, de care trăgeau pe sfântul pe cale, ducându-l la împărat. Mergând cale de 15 stadii de la cetatea Magnesia, un cal ce mergea pe partea dreaptă, întorcându-se spre ostași, a vorbit cu glas ca de om, grăind: „O! de trei ori blestemaților, slujitori diavolești, nu vedeți pe Hristos Dumnezeu și pe Sfântul Duh, care este în omul acesta? Pentru ce îi faceți acestea o! împietriților cu inima? Dezlegați pe cel ce nu puteți să-l legați, ca singuri să vă sloboziți din legături”.
La cuvântul acesta ca de om, ce s-a grăit de cal, ostașii s-au înfricoșat, dar împlinind împărăteasca poruncă, trăgeau pe mucenic spre Antiohia. Diavolul, închipuindu-se în om bătrân, a stat înaintea împăratului Sever, zicând: „Vai mie, o împărate, eu sunt împărat al Sciților, iată a venit în stăpânirea mea un om, anume Haralambie, vrăjitor mare, care toată oastea a întors-o de la mine și poporul s-a lipit de dânsul. Eu, de toți fiind părăsit, am venit să-ți spun acestea ca să nu ți se întâmple și ție ceva”. Acestea grăindu-le diavolul, Sfântul Haralambie, târât de ostași, s-a adus înaintea împăratului.
Văzându-l împăratul, îndată i-a înfipt în piept trei țepușe lungi și a poruncit ca, aducând lemne, să aprindă foc și să ardă pe mucenic încet, ca să nu moară îndată, ci să-l chinuiască cât mai mult. Dar fiind ars sfântul, o femeie care stătea acolo, vrând să facă plăcerea împăratului, a luat spuză fierbinte și a turnat peste capul sfântului mucenic, precum și pe fața și pe barba sa, zicând: „Mori, bătrânule, mori, că mai bine este a muri, decât a ne sminti pe noi cu înșelăciunile tale”. Femeia aceea era soția împăratului și a zis către dânsa sora ei: „Oare nu te temi tu de Dumnezeu, ticăloaso, că, împlinind voia împăratului, mânii pe Dumnezeu? Nu-ți va ajuta ție Sever când se va mânia Hristos asupra ta!” Și, întorcându-se către mucenic, a zis: „Omule al lui Dumnezeu, cinstite sunt bătrânețele tale și Dumnezeu este cu tine și eu vreau să cred în El și să mă izbăvesc de păcatele mele”.
După aceasta, stingându-se focul și slujitorii slăbind, iar sfântul fiind nevătămat de arderea focului, împăratul a zis: „Să se dezlege omul acela de tortură și să-mi răspundă”. Mucenicul, fiind adus mai aproape de dânsul, i-a zis împăratul: „Omule, în această zi de dimineață, vorbind cu împăratul sciților m-am mâniat pe tine și te-am necinstit, iar tu, răbdând chinurile, vei fi cinstit de noi. Însă să-mi răspunzi la ce te voi întreba: Mulți ani ai?” Sfântul Haralambie a răspuns: „Mulți ani am petrecut în viața aceasta deșartă, pentru că am trăit 113 ani”.
Împărarul Sever a zis: „De ai trăit atâția ani, cum de n-ai venit până acum, în pricepere, ca să poți cunoaște pe dumnezeii cei fără de moarte?” Răspuns-a sfântul: „Mulți ani viețuind, o! împărate și câștigând multă înțelegere, am cunoscut pe Hristos Dumnezeu, Unul adevărat și am crezut într-Însul”. Zis-a împăratul: „Ai avut femeie sau nu?” Răspuns-a sfântul: „Pe cereasca fecioară am însoțit-o mie, adică împărăția Hristosului meu, iar pe pământ n-am cunoscut femeie”. Împăratul a zis: „Știi să înviezi morții?”. Sfântul a răspuns: „Nu este în puterea omenească un lucru ca acesta, ci într-a lui Hristos”. Și a poruncit împăratul ca să aducă un om îndrăcit de multă vreme, pe care de 35 de ani îl chinuia diavolul, izgonindu-l prin pustietăți și prin munți, aruncându-l în păduri și bălți și în crăpăturile pământului ca să-l piardă.
Aducând aproape pe omul acela, îndată diavolul, simțind buna mireasmă a sfântului, a strigat: „Rogu-mă ție, robul lui Dumnezeu, nu mă chinui mai înainte de vreme, ci poruncește-mi cu cuvântul și voi ieși! Iar de vei voi, apoi îți voi spune cum am intrat în omul acesta”. Deci a poruncit sfântul ca să spună diavolul aceasta, și îndată el a început a spune: „Vrând omul acesta ca să fure pe aproapele său, a zis în mintea sa: de nu voi ucide mai întâi pe moștenitor, nu voi putea să iau moștenirea lui. Ucigând pe aproapele, mergea să-i răpească bunătățile lui, iar eu, aflându-l într-un loc ca acesta, am intrat în el și de 35 de ani locuiesc aici”.
Sfântul Haralambie a zis diavolului: „Ieși din omul acesta și să nu-l vatămi nicidecum”. Și îndată a ieșit diavolul, iar omul a rămas sănătos. Atunci împăratul a zis: „Cu adevărat mare este Dumnezeul creștinilor!” După trei zile a murit un tânăr și poruncind împăratul să aducă pe cel mort înaintea sa, a zis către Sfântul Haralambie: „Roagă-te Dumnezeului tău să învieze pe acest mort”. Sfântul, rugându-se, a înviat pe cel mort și mulți din popor crezură în Hristos, văzând niște minuni ca acelea, iar împăratul era în mare mirare.
Atunci se afla la împărat un eparh, anume Crisp. Acela a sfătuit pe împărat zicând: „Să pierzi pe omul acesta de pe pământ, că este vrăjitor și face minuni cu farmecele”. Împăratul, crezând cuvintele lui Crisp și schimbându-se din gândul cel bun, a zis către mucenic: „Jertfește idolilor, Haralambie, ca să scapi de mâinile ucigașilor”. Sfântul a răspuns: „Mult mă folosesc muncile, căci cu cât trupul meu se zdrobește cu bătăile, cu atâta se bucură în mine duhul meu”. Apoi, mâniindu-se împăratul, a poruncit să bată pe sfânt cu pietre peste gură, iar cei ce-l băteau ziceau: „Supune-te împăratului, ca să nu piei în deșert”. Împăratul a zis către slujitori: „Luați făclii aprinse, ardeți-i barba și pârliți-i fața”. Slujitorii, punând făcliile în barba sfântului, un foc mare a ieșit din barbă și, întorcându-se către cei ce stăteau împrejur, a ars ca la 70 de păgâni.
Umplându-se de mânie, Sever a zis: „Bine mi-a spus împăratul sciților că ești vrăjitor, Haralambie, și voiești ca și de la mine să se întoarcă ostașii”. Apoi, către boierii săi a zis: „Nu-mi spuneți cine este Hristos, în Care crede Haralambie?”. Eparhul Crisp a zia: „Hristos este Fiul Mariei, Cel născut din desfrânare”. Iar un oarecare Aristarh a zis lui Crisp: „Nu bârfi, căci de unde ai cunoscut taina aceea? De unde știi cine a fost Maria și cine Hristos?” Crisp zise cu mânie: „Diavole, mai înțelept ești tu decât mine?” Răspuns-a Aristarh: „Înțeleg mai bine decât tine”. Împăratul Sever a zis către Aristarh: „O! cap rău, grăiești împotriva mea”. Răspuns-a Aristarh: „Nicidecum, împărate, nu împotriva ta, nici a nimănui, ci pentru Hristos grăiesc”. Împăratul, arzând de mânie, a luat un arc și, încordându-l, a azvârlit săgeata spre înălțime, zicând: „Vino aici, Hristoase, pogoară-Te pe pământ, jos, să-Ți pui corturile Tale, că iată gătesc asupra Ta război! Am destule puteri ca să stau împotriva Ta! Pogoară-Te și stai puțin aproape de mine, iar de nu, apoi voi surpa cerurile, voi stinge soarele și te voi prinde cu mâinile!”
Niște hule ca acestea zicând împăratul, cu îndrăzneală și fără de rușine asupra lui Hristos Dumnezeu, s-a cutremurat pământul și frică mare a căzut peste toți, căci, mâniindu-se Dumnezeu în cer, pământul se clătina ca o frunză și se auzeau de sus din nori glasuri înfricoșate, fulgere și tunete și au murit de frică mulți oameni. Împăratul, cu Crisp eparhul, erau legați cu nevăzute legături și spânzurau în văzduh. Apoi, a strigat împăratul către mucenic, zicând: „Haralambie, acestea le sufăr pentru păcatele mele. Cu dreptate primesc pedeapsa, dar zi tu un cuvânt către Dumnezeul tău, ca să mă izbăvesc din chinurile acestea și voi scrie numele Dumnezeului tău ca și pe al tău în toată cetatea, ca să se slăvească, pentru că sunt lovit cu mare furie de Hristos al tău”.
Atunci a venit acolo fiica împăratului, anume Galini, și a zis către tatăl său: „Crede în Dumnezeu și te vei izbăvi din legăturile cele nevăzute cu care ești legat, pentru că Dumnezeu, care te-a legat, este veșnic și neatins”. Apoi, căzând fericita Galini înaintea mucenicului, a zis: „Mă rog ție, robul lui Dumnezeu, roagă-te lui Hristos Dumnezeu și dezleagă pe tatăl meu din legăturile nevăzute”. Rugându-se sfântul, a încetat înfricoșata mânie a lui Dumnezeu, iar împăratul și eparhul, liberându-se de pedeapsă, au zis: „Stăpâne al cerului și Ziditorule al pământului, Cel ce locuiești în cer, miluiește-ne, caută cu milostivire pe pământ”. Apoi s-a dus împăratul cu eparhul și cu toți boierii în palatele sale și au petrecut trei zile, neieșind de frica cea dumnezeiască și de groaznica certare ce li se întâmplase.
În acea vreme, fiicei împăratului i s-a făcut o vedenie, pe care a spus-o Sfântului Haralambie: „Mi se părea că stau lângă apă și am văzut îndată o livadă mare îngrădită, în care erau sădiți tot felul de copaci mirositori, iar în mijloc era o vie frumoasă și în vie un cedru înalt. De la rădăcina copacului ieșea un izvor, iar străjerul locului aceluia era înfricoșat și nu lăsa pe nimeni să intre acolo. Văzând pe tatăl meu și pe Crisp eparhul, stând aproape, străjerul a întins spre dânșii toiagul său cel de foc, gonindu-i de acolo. Însă eu, stând cu frică, l-am rugat să-mi poruncească să rămân acolo”. Dar acela mi-a zis: „Vino aici și eu te voi duce pe umeri cu cinste”. Pe când eram înăuntru, lângă izvorul cel de sub cedru, am auzit un glas, zicându-mi: „Ție-ți este dat locul acesta și celor ce sunt asemenea ție”. O vedenie ca aceasta văzând, mă rog ție să-mi spui tâlcul ei.
Sfântul Haralambie i-a răspuns: „Tâlcuirea visului tău este: apa cea mare este darul Sfântului Duh, locul cel îngrădit este Raiul, via este locuința drepților, copacii cei mirositori sunt cetele sfinților îngeri, cedrul cel înalt este slava Crucii, izvorul cel de la rădăcina cedrului înseamnă viața veșnică, care prin Sfânta Cruce se dăruiește neamului omenesc, iar Străjerul locului, Cel ce te-a luat pe umeri, este Hristos Domnul, Care pe cele 99 de oi lăsându-le, a mers în urma celei rătăcite și, găsind-o, a luat-o pe umerii Săi. Tatăl tău și eparhul vor fi izgoni din Raiul lui Dumnezeu, căci acei ce n-au mulțumit Domnului întâi și pe urmă vor fi nemulțumiți, pentru că se abat de la Dumnezeu prin diavoleștile amăgiri”.
După acea înfricoșată pedepsire ce s-a făcut, trecând 30 de zile, împăratul s-a răzvrătit iarăși și, lăsând pe Dumnezeu, a Cărui mână tare a cunoscut-o, s-a întors la idoli. Deci, chemând pe mucenic i-a zis: „Haralambie, ascultă sfatul meu și te închină zeilor, ca să fii cinstit”. Sfântul a răspuns: „Nu se poate să fie aceasta, adică să poată a se răzvrăti robul lui Dumnezeu de cuvintele tiranului, căci cu adevărat cuvintele tale, o! împărate, sunt nesocotite și nebune”. Mâniindu-se împăratul, i-a zis: „Cap nepriceput! zici că ale mele cuvinte sunt nepricepute și nebune?”. Atunci a poruncit să pună la gura lui undița și să-l poarte de gât prin toată cetatea.
Fiica împăratului, apropiindu-se de tatăl său, a zis: „Ce faci? o! tată, de ce chinui pe dreptul acesta? Pentru ce te tu legi de cursele diavolești și, lăsând cele bune, alegi cele rele? De ce voiești moartea și lepezi viața? Pentru ce te scoli cu mânie tiranică asupra robului lui Hristos? Ascultă, tată, glasul meu și precum te sârguiești la rău, tot așa sârguitor să fii spre bine: căci cel ce seamănă rele, rele va secera, iar cel ce seamănă întru buna credință, va secera cele bune. Adu-ți aminte de pedeapsa lui Dumnezeu ce a fost peste tine, când erai legat și spânzurat în văzduh, cu nevăzute legături. Pe Dumnezeu Cel adevărat L-ai mărturisit și, fiind dezlegat din legături, acum Îl lași? Mulți puternici, fiind pedepsiți, cunosc puterea Aceluia, dar scăpând de pedeapsă, iarăși Îl uită”.
Acestea auzindu-le, împăratul nu s-a îndreptat, ci, mai aspru făcându-se, i-a spus: „Jertfește zeilor, Galino!” Ea, întorcându-se către dânsul i-a răspuns: „Voi face ceea ce voiești, tată”. Împăratul, bucurându-se, a zis: „Să se dezlege Haralambie, de vreme ce fiica mea jertfește zeilor”. Fiind adus Haralambie, împăratul i-a zis: „Iată, s-a schimbat fiica mea, Galini, de la credința ta la a noastră și voiește să jertfească zeilor”. Deci vino și tu, Haralambie, cu dânsa, în capiștea zeilor noștri și fă ceea ce noi dorim”. Tăcând Haralambie, împăratul socotea că se învoiește. Apoi fiica împăratului a mers în capiștea lui Dia și a lui Apolon și a zis slujitorilor: „Căindu-mă, am venit să rog pe zeii pe care i-am mâniat, crezând în Hristos”. Deci, strigară slujitorii: „Mare Dia, puternice Apolon, făcătorii cerului, domnii domnilor, căutați spre doamna Galini și miluiți-o pentru Sever împăratul”.
Fericita Galini, intrând în capiștea idolească, a chemat pe slujitori și le-a zis: „Pe care să-l surp mai întâi: pe Dia, pe Iraclie sau pe Apolon?”. Zis-au slujitorii: „Nu, doamnă, nici unuia să nu-i gândești rău nici să batjocorești pe mântuitorii noștri, ca să nu se mânie și să clatine cerul și să răstoarne pământul”. Atunci, fericita Galini, apucând pe idolul Dia, i-a zis: „Dacă tu ești zeu, apoi cum n-ai înțeles că am venit să te răstorn?”. Și zicând aceasta, l-a surpat; iar el, căzând la pământ, s-a sfărâmat în trei bucăți. Asemenea, apucând și pe Apolon, i-a zis: „Și tu, satano, gârbovitule bătrân, să cazi la pământ, făcându-te praf”. Apoi a sfărâmat pe ceilalți zei, care erau acolo. Și-au alergat slujitorii la Sever, zicând: „Stăpâne, împărate, a pierit nădejdea noastră, acum și soarele se va stinge și lumea va pieri, că au murit zeii”. Împăratul a zis: „Ce sunt cuvintele acestea?” Răspuns-au slujitorii: „Galinia, fiica ta, a sfărâmat pe zei”. Zis-a împăratul: „Mergeți și chemați în această noapte 50 de meșteri și înnoind idolii, să-i puneți în capiștea lor, apoi să ziceți că au înviat din morți, precum și Galileenii spun despre Hristos al lor, că a înviat din morți”.
Slujitorii, cu sârguință făcând așa, au mers a doua zi la fiica împăratului, zicându-i: „Vino la capiște, stăpână, să vezi pe zei înviați”. Apoi a zis fericita Galinia: „Au înviat zeii? voi merge să-i văd”. Intrând în capiște, a văzut pe idoli din nou ciopliți și a zis: „Mare minune am văzut”. Iar slujitorii ziseră: „Cu adevărat, mare minune; pentru că ieri, fiind necinstiți și batjocoriți, acum strălucesc cu mai mare cinste și slavă”. Fericita Galinia a zis: „Pe zeii cei noi mai cu înlesnire îmi este a-i răsturna decât pe cei vechi”. Deci, a zis către idolul Dia: „Ție îți zic Dia, cela ce ai înviat din morți, să te duci iarăși la cei morți”. Aceasta zicând-o, iarăși a sfărâmat pe idoli. Atunci, slujitorii, umplându-se de mânie, au spus iarăși împăratului despre sfărâmarea idolilor. Împăratul, punând de față pe fiica sa, i-a zis: „De ce ai sfărâmat pe idoli?” Ea a răspuns: „De vreme ce voi sunteți amăgiți cu deșartă părere, îi numiți zei pe când ei sunt materie neînsuflețită”. Împăratul a zis: „Jertfește idolilor, sămânță necurată, iar nu fiică a mea”. Iar Galinia a răspuns, batjocorindu-l: „Acum am jertfit, precum am știut, iar de voiești și celorlalți zei ai tăi, voi face asemenea”. Mâniindu-se împăratul, a lăsat pe fiica sa și, întorcându-se către mucenicul Haralambie cu iuțime, l-a dat la o femeie văduvă spre batjocură.
Intrând sfântul în casa văduvei, s-a lipit lângă un stâlp, ce era lângă casă și îndată stâlpul cel uscat a odrăslit și a crescut copac mare, acoperind cu ramurile sale toată casa văduvei. Văzând femeia o minune ca aceea, s-a înfricoșat și a zis: „Ieși de la mine, omule, că nu sunt vrednică a primi pe un asemenea bărbat, pentru că socotesc că tu ești Hristos sau înger sau prooroc sau apostol. Pleacă de la mine, mă rogu ție, că nu sunt vrednică să intri sub acoperământul meu”. Sfântul i-a zis ei: „Îndrăznește fiică, pentru că ai aflat dar de la Dumnezeu. Crede în El, că mare este Domnul, milostiv și foarte lăudat”.
A doua zi, văzând vecinii copacul cel înalt și cu multă frunză care acoperea cu umbra sa casa văduvei, ziceau între dânșii: „Ce este această minune?”. Unii ziceau: „Fiindcă a intrat acolo Haralambie, pentru aceea a odrăslit stâlpul și a crescut copac mare”. Și, intrând, găsiră pe sfânt șezând și învățând pe văduvă, grăind astfel către dânsa: „Fericită ești tu, femeie, că ai crezut în Hristos; fericită ești că se iartă păcatele tale, pentru că Dumnezeu primește pe cei ce se pocăiesc”. Deci ziseră lui oamenii care veniseră: „Pentru ce nu ne spui nouă de ești Tu Hristos cu adevărat?” Răspuns-a Sfântul Haralambie: „Iertați-mă, fiilor, sunt slugă a voastră, dar slujitor al lui Hristos și în numele Lui se fac acestea”.
Atunci femeia, luând îndrăzneală, a strigat cu glas mare: „Bucură-te, Haralambie, care totdeauna luminezi lumea cu lumina cea nestinsă. Bucură-te Haralambie, cel mare cu darul; bucură-te Haralambie, sfeșnicule cel prealuminos, pentru că mulți prin învățătura ta s-au apropiat de Hristos!” Acestea grăindu-le femeia, toți au căzut la picioarele Sfântului Haralambie, mărturisind pe Hristos, iar cu inimile crezând Într-însul, au primit mântuitorul Botez.
În altă zi, a poruncit împăratul ca să aducă pe mucenic la judecată și, alergând înainte, cei ce crezuseră în Hristos au spus împăratului minunea ce se făcuse, cum a odrăslit stâlpul cel uscat și s-a făcut copac mare.
Mirându-se împăratul de aceea, Crisp, eparhul, i-a spus: „Stăpâne împărate, de nu vei porunci ca degrab să ucidă cu sabia pe vrăjitorul acela, toți se vor amăgi de minunile făcute de dânsul și, lăsând pe zeii noștri și pe noi, vor merge în urma lui”. Atunci, împăratul a hotărât asupra sfântului judecată de sabie, despre care auzind Sfântul Haralambie, a cântat cu bucurie psalmul lui David: „Milă și judecată voi cânta Ție, Doamne; cânta-voi și voi înțelege în cale fără prihană, când vei veni către mine”; apoi a mai zis și un alt psalm până în sfârșit.
Ajungând cu veselie la locul în care avea să-și sfârșească nevoința, a zis: „Mulțumesc, Ție, Doamne Dumnezeule, că ești milostiv și îndurat. Tu ai ucis pe vrăjmași, ai sfărâmat iadul și durerile morții le-ai dezlegat. Pomenește-mă, Doamne Dumnezeul meu, întru împărăția Ta”. Astfel rugându-se el, s-au deschis cerurile și S-a pogorât la dânsul Domnul cu mulțimea sfinților îngeri, pe un scaun de smarald cu foarte mare podoabă, și a șezut pe dânsul Domnul, zicând către mucenic: „Vino, Haralambie, prietenul Meu, cel ce ai răbdat multe pentru numele Meu. Cere de la Mine ce voiești și îți voi da ție”.
Sfântul Haralambie a spus: „Mare este taina aceasta, Doamne, că m-ai învrednicit a vedea înfricoșata Ta slavă. Doamne, de-Ți place Ție, mă rog să dai slavă numelui Tău, ca oriunde se vor pune moaștele mele și se va cinsti pomenirea mea, să nu fie foamete în locul acela sau aer stricăcios, care să piardă roadele. Ci să fie mai ales în locurile acelea pace și sănătate trupească, mântuire sufletească și îndestulare de grâu și vin, cum și înmulțire de dobitoace, pentru trebuința oamenilor. Doamne, Tu știi că oamenii sunt trup și sânge, iartă-le lor păcatele și le dă îmbelșugare din roadele pământului, ca, cu îndestulare, pentru osteneala lor, să se sature și să se îndulcească, preamărindu-Te pe Tine, Dumnezeul lor, Dătătorul tuturor bunătăților; iar roua ce se pogoară de la Tine, să le fie tămăduire. O! Doamne Dumnezeul meu, varsă peste tot darul tău și îi izbăvește de boala ciumei”.
Astfel rugându-se sfântul, Domnul i-a zis: „Fie după cererea ta, viteazul meu ostaș”. Deci s-a dus Domnul cu îngerii Săi la cer și i-a urmat sufletul Sfântului Mucenic Haralambie. Atunci ostașii, ducându-se la împărat, i-au spus despre slava mucenicului și cum i s-a arătat Domnul și că a murit fără tăiere de sabie și au văzut sufletul lui suindu-se la ceruri. Atunci a căzut împăratul în mare mirare și frică, iar fericita Galinia, fiica lui, a cerut de la dânsul trupul mucenicului și, luându-l, l-a învelit în pânze curate și subțiri și l-a uns cu aromate și mir de mare preț și l-a pus în raclă de aur, slăvind pe Dumnezeu. Împăratul s-a temut să judece și să facă rău fiicei sale, pentru că vedea pe Dumnezeu care era cu dânsa. Deci a lăsat-o să viețuiască în dreapta credință creștinească, după voia ei.
Acestea toate s-au făcut în acel timp când era Sever în Antiohia, iar întru noi împărățind Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta este nebiruitul Mare Mucenic Haralambie, arhiereul lui Dumnezeu, care mijlocește pentru toată lumea, care a pătimit în ziua a zecea a lunii februarie și totdeauna stă de-a dreapta scaunului lui Dumnezeu, rugându-se pentru noi Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava și împărăția, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Cuviosul Prohor, făcătorul de minuni din Pecersca
Dumnezeul cel milostiv și bogat în îndurări, de multe ori sloboade răutăți asupra neamului omenesc, ca astfel, pedepsindu-l, să-l aducă la cunoștința cea sănătoasă și să-l îndemne la lucruri bune; însă deși pedepsește și aduce asupra lui bătăi, cu toate acestea nu întârzie a milui și nu zăbovește a tămădui de răni, precum este cu cuviință a se vedea din viața acestui Cuvios Prohor, care se mărturisește astfel: În zilele domniei lui Sviatopolc Iziaslavici multă prigonire s-a făcut oamenilor în Kiev, de către voievod, căci dărâma casele celor puternici, fără de pricini și jefuia averi multe. Pentru aceasta, Dumnezeu a lăsat pe păgâni să aibă putere asupra lui și s-au făcut războaie multe în stăpânirea lui de către polovți. Pe lângă acestea era și între ei război, încât era atunci foamete și mare lipsă în pământul Rusiei.
În acele zile, a mers acest fericit Prohor de la Smolensk la mănăstirea Pecersca, la egumenul Ioan și de la dânsul a luat sfântul și îngerescul chip al monahilor. Apoi a început a se nevoi în fapte bune și s-a dedat la înfrânare mare, încât și de pâinea cea obișnuită s-a lipsit. Adunând el lobodă mare, verde, și frământând-o cu mâinile sale își făcea pâine și cu aceea se hrănea. Dar și aceasta o pregătea mai înainte în vreme de vară pentru tot anul și, venind altă vară, făcea la fel pentru anul viitor, încât nu-i trebuia obișnuita pâine în toate zilele vieții sale. Pentru aceea era numit lobodnic, căci, afară de prescurile din biserică nu mânca niciodată în chilie, nici poame, fără numai lobodă, precum nici altceva nu bea, afară de apă.
Văzând Dumnezeu răbdarea sfântului și atâta înfrânare, i-a prefăcut în dulceață amărăciunea de pâine făcută din lobodă, încât i se aduse bucurie în loc de mâhnire, pentru că nu se mâhnea acest fericit niciodată, ci, totdeauna bucurându-se, slujea lui Dumnezeu și nici se înfricoșa vreodată în ispite. Viețuia ca o pasăre și afară de lobodă n-avea nimic, încât nu putea să se laude ca bogatul, zicând: „Suflete, ai multe bunătăți pregătite spre mulți ani, odihnește-te, mănâncă, bea și te veselește”. Ci, având acele verdețuri mai înainte pregătite pentru tot anul, se smerea pe sine, zicând: „Prohore, în această noapte au să-ți ceară sufletul de la tine, iar cele ce ai, cui vor fi?” Acest fericit a împlinit cu fapta cuvântul Domnului ce zice: „Căutați la păsările cerului, că nu seamănă, nici seceră, nici adună în jitnițe, ci Tatăl vostru ceresc le hrănește pe ele”. Sfântul, râvnind păsărilor, ușor își făcea calea pe care creștea loboda. De acolo, pe umerile sale, ca pe aripi o aducea în mănăstire și astfel, din pământ nearat, îi venea hrană nesemănată, ca și păsărilor.
Astfel nevoindu-se sfântul, s-a întâmplat în pământul Rusiei pe lângă desele războaie și o foamete mare, încât toți se îngrozeau de moarte. Dar Dumnezeu, vrând să preamărească pe plăcutul Său și să miluiască pe popoarele Sale, a înmulțit atunci loboda mai mult decât în alte veri. De aceea, fericitul Prohor își impunea osteneală mai mare, aducând neîncetat verdețuri de acelea pe care, frecându-le cu mâinile sale și făcând pâine, o împărțea la cei ce nu aveau și piereau de foame. Apoi, văzând unii că adună loboda, începură și ei a aduna asemenea, ca să se hrănească în vreme de foamete, dar nu puteau să o mănânce din cauza amărăciunii. Atunci toți năzuiau la sfânt; iar el le împărțea tuturor pâinea aceea, să arate tuturor cât e de dulce pâinea din lobodă, ca și cum era amestecată cu miere, încât nu mai pofteau pâine de grâu, pe cât pofteau pe aceasta din buruiană, ce se făcea din mâinile fericitului Prohor. Dar și aceasta este minune, căci pâinea aceea, dându-se numai cu binecuvântare de fericitul, se arăta mai luminoasă și curată, apoi era dulce la mâncare. Iar de lua de cineva în taină, se făcea neagră ca țărâna și amară ca pelinul. Dacă cineva din frați lua în taină de la fericitul vreo pâine, fără binecuvântare, și voia să o mănânce, atunci se afla în mâinile lui ca țărâna, iar în gură amară peste măsură, și nu putea să o mănânce și aceasta se făcea de multe ori. Acela se rușina să spună greșeala sa sfântului și cu binecuvântare să ceară pâine de la dânsul, dar fiind foarte flămând și neputând suferi nevoia cea firească și văzându-și moartea înaintea ochilor săi, a mers la egumenul Ioan și i-a spus ceea ce a făcut, cerându-și iertare.
Egumenul, necrezând cele zise, a poruncit altui frate să ia o pâine de la sfântul, în taină, ca să cunoască de este astfel și fiind adusă pâinea s-a aflat asemenea precum i-a spus fratele cel dintâi, căci nu putea nimeni s-o guste de amărăciune. Această pâine fiind încă în mâinile lor, a trimis iarăși egumenul la sfânt să ceară o pâine, care să fie dată cu binecuvântarea lui, apoi ieșind, zicea: să luați de la dânsul și o altă pâine în taină. Deci, aducându-le pâinea cea luată în taină, s-a schimbat înaintea lor și era neagră și amară ca pelinul, ca și cea dintâi, iar pâinea cea luată din mâinile lui, s-a arătat frumoasă și dulce ca mierea. Făcându-se astfel această minune, s-a preamărit fericitul Prohor pretutindeni și, hrănind pe mulți flămânzi, a fost la mulți de folos.
După aceasta, Sviatopolc Iziaslavici, domnul Kievului, a început război cu David Igorovici, domnul Vladimirului, pentru orbirea lui Vasile Rostislavici, domnul de la Treboclit, pe care Sviatopolc a poruncit să-l orbească, fiind amăgit de David Igorovici. Asemenea și cu Volodar Rostislavici, fratele lui Vasilc, domnul de la Premișli și cu Vasilc, pentru stăpânirea tatălui său Iziaslav, pe care o țineau Rostislavicii și acum se întorcea de la război Sviatopolc în Kiev, gonindu-l pe David la leși și punând în cetatea lui Vladimir pe fiul său, Metislav. Pe Volodar și pe Vasilc, nebiruindu-i, a trimis pe un alt fiu al său, Iaroslav, cu ungurii, asupra lor.
Pe vremea aceea, fiind mare neorânduială, jefuire și fărădelege nu lăsa să vie la Kiev neguțători din Galic și pe Mișli. Apoi nici nu era sare în tot pământul Rusiei și puteai vedea atunci pe oameni în mare mâhnire. Fericitul Prohor, văzând acea lipsă, a adunat în chilia sa mulțime de cenușă de prin toate chiliile și, rugându-se Domnului, a început a împărți cenușa aceea la toți, și se prefăcea în sare curată, cu rugăciunile sfântului. Cu cât o împărțea, cu atât mai mult se înmulțea, încât nu numai mănăstirea era îndestulată, ci și oamenii mireni, mergând la dânsul, luau din destul spre trebuința casei lor. Însă sfântul nu lua nimic, ci la toți împărțea în dar cât trebuia cuiva și rămânea târgul deșert, iar mănăstirea plină de cei ce mergeau să ia sare. Atunci a ridicat vrăjmașul o mare zavistie între cei ce vindeau sare în târg, că nu câștigaseră nimic, căci socoteau ca în acele zile să câștige bogăție pe sare și acum le era pagubă mare, deoarece sarea ce mai înainte o vindeau scump, acum nici ieftin nu o cumpăra nimeni. Sculându-se toți vânzătorii de sare, au mers la voievodul Sviatopolc și asupra fericitului cleveteau, zicând: „Prohor, monahul, a luat de la noi multă bogăție, că a adus pe toți la el după sare, iar noi, dându-ți dăjdii, nu putem să ne vindem sarea noastră și suferim din pricina lui”.
Voievodul, auzind aceasta, se gândea în sine ca și gâlceava ce era între dânșii să o aline, și el să câștige bogăție. Deci, s-a sfătuit cu sfetnicii săi, că prețul sării fiind mare și luând sare de la Prohor, să fie vândută numai de ai săi. Astfel a făgăduit clevetitorilor: „Pentru voi, voi jertfi pe monah”. Dar ascundea în sine gândul său, vrând ca nimic să nu facă lor spre plăcere, ci, mai ales prin zavistia sa, mai multă împiedicare să le facă, pentru că zavistia nu știe să cinstească folosul altuia. Îndată a trimis Sviatopolc să ia toată sarea de la Prohor și, aducând-o, a mers el însuși să o vadă și cu acei pârâți care clevetiseră pe fericitul. Dar văzură toți că era cenușă înaintea lor. De aceea a zis voievodul unora să guste și tot cenușă era în gură. Atunci se mirară mult de schimbarea aceea și nu se pricepeau. Apoi, mai cu încredințare vrând să știe ce are să fie mai pe urmă din o vedenie ca aceea, voievodul a poruncit să păzească până în a treia zi. Mulțimea poporului, după obicei, mergea la fericitul ca să-și ia sare. Înștiințându-se de jefuirea ei, toți se întorceau deșerți blestemând pe acela care făcuse aceasta. Fericitul le zicea lor: „Când se va arunca de către voievod afară, atunci voi adunați-o”. Voievodul, ținând-o trei zile și neaflând nimic, a poruncit ca noaptea să o arunce afară. Cenușa aruncată îndată s-a prefăcut în sare; înștiințându-se cetățenii, se adunau, luând sare cu bucurie.
Făcându-se această minune, s-a spăimântat voievodul care făcuse aceea. Neputând să ascundă lucrul, căci se făcuse înaintea întregii cetăți, a început a cerceta ce este acest lucru. Atunci îi spuseră lui toate cele făcute de fericitul Prohor, și nu numai despre sarea aceea care era din cenușă, ci și de pâinile cele din lobodă cu care a hrănit o mulțime de popor și cum erau dulci pâinile, când le lua cineva din mâna lui cu binecuvântări, și cum erau amare, când cineva le lua în taină. Acestea auzindu-le Sviatopolc, s-a rușinat de fapta sa și, mergând la mănăstirea Pecersca, s-a împăcat cu egumenul Ioan. Căci mai înainte avea vrajbă împotriva lui, pentru mustrarea de nesațul bogăției și pentru chinuirea poporului. Pentru aceea îl și surghiunise în Turov, însă, temându-se de răsculare, degrabă l-a întors cu cinste în mănăstirea Pecersca.
Pentru aceste minuni, a început de atunci a avea mare evlavie Sviatopolc către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și către Cuvioșii Părinți Antonie și Teodosie ai Pecerscăi; iar pe fericitul Prohor îl cinstea și îl fericea, știind că este adevărat rob al lui Dumnezeu, înaintea căruia a dat lui Dumnezeu cuvânt, ca de acum să nu mai facă silire nimănui. Dar încă și acest cuvânt l-a întărit către fericitul, zicând: „de mă voi duce, după voia lui Dumnezeu, mai înainte de tine din lumea aceasta, tu să mă pui cu mâinile tale în mormânt, ca astfel nerăutatea ta să se arate spre mine. Iar de vei muri tu înaintea mea, eu, luându-te pe umerii mei, în peșteră te voi duce, ca pentru aceea să-mi dea Dumnezeu iertare de greșala cea mare făcută către tine”.
Astfel fiind întărit cuvântul, fericitul Prohor a viețuit ani destui, cu dumnezeiască plăcere, prin viață neprihănită și aspră. După aceasta s-a îmbolnăvit, iar voievodul Sviatopolc a ieșit la război împotriva polovților. Atunci, fericitul a trimis la dânsul, zicându-i: „Acum s-a apropiat ceasul ieșirii mele din trup; deci, de vei voi să-mi împlinești făgăduința și să-ți iei de la Dumnezeu iertare de păcate, vino să ne dăm iertăciune și cu mâinile tale să mă pui în mormânt, căci iată, aștept venirea ta. Iar de vei zăbovi și fără de tine mă voi duce, apoi eu pricină nu am și războiul nu se va isprăvi, venind la mine”.
Auzind acestea, Sviatopolc, îndată lăsând oastea, a mers degrab la Prohor cel bolnav. Cuviosul mult a învățat pe voievod despre milostenie, despre judecata ce va să vie și despre veșnica viață. Apoi i-a dat iertare și binecuvântare și a sărutat pe toți cei ce erau cu voievodul. După aceea, ridicându-și mâinile în sus, și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu. Voievodul, luând cu monahii trupul cuviosului, l-au dus în peșteră și l-au pus în mormânt, cu mâinile lor. După îngroparea sfântului, s-au dus la război și, cu multă biruință asupra păgânilor agareni, a prădat toate părțile Polovției și i-a adus în pământul său. Această biruință a fost dăruită de Dumnezeu pământului Rusiei, după proorocirea Cuviosului Prohor, care se ruga.
De atunci, voievodul Sviatopolc, când mergea la război sau la vânat, totdeauna se ducea la mănăstirea Pecersca pentru binecuvântare și, cu multă osârdie și mulțumire se închina în biserica cea de Dumnezeu zidită, înaintea icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și înaintea mormântului Cuvioșilor Antonie și Prohor și al tuturor celorlalți cuvioși, apoi mergea în calea sa. Astfel, bine rânduia domnia lui, după multe cercetări de la Dumnezeu, însă miluită prin Cuviosul Prohor, precum singur iubitorul de Hristos domn, Sviatopolc Iziaslavici, era martor, spunând la toți minunile și semnele acestui plăcut al lui Dumnezeu.
Cu ale lui sfinte rugăciuni facă-se și acum, ca și poporul creștinesc în războaiele cele de-a pururea să nu se lipsească de hrană, iar mai vârtos, de hrana ce trebuie în viața veșnică, ca să ne săturăm când se va arăta slava lui Dumnezeu. Cu această hrană să ne îndulcim împreună cu Cuviosul Prohor, nu prin mâncarea de verdețuri, de lobodă și de cenușă; ci prin vederea dumnezeieștii firi celei înflorite mai înainte de veci și omeneștii a firi luată de pe pământ, care este întru Hristos Dumnezeu și omul, Căruia I se cuvine toată slava, cu Cel fără de început al Lui Părinte și cu Prea Sfântul, Bunul și de viață Făcătorul Său Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.