Sinaxar 9 februarie
📑 Cuprins:
- Sfântul Mucenic Nichifor
- Cuviosul Meletie Mărturisitorul
- Cuv. Roman Cilicianul
- Sf. Mc. Marcel ep. Siciliei, Filagriu ep. Ciprului și Pangratiu ep. Tavromeniei
- Sf. sfințit Mc. Petru Damaschin
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfântul Mucenic Nichifor
În Antiohia cea mare a Siriei se afla un preot, anume Saprichie și un cetățean, anume Nichifor. Aceștia aveau între ei mare prietenie și dragoste, încât alții îi socoteau că sunt frați de-o mamă. Viețuind ei cu cinste multă vreme într-o prietenie mare ca aceasta, i-a zavistuit vrăjmașul, urâtorul binelui, și a semănat între dânșii atâta vrajbă, încât, după aceea, nici nu voiau să se mai întâlnească. Astfel se urau unul pe altul cu ură nedreaptă, căci, pe cât de mare era înainte dragostea și prietenia lor, pe atât de mult a crescut, mai pe urmă ura și vrajba, prin lucrare diavolească.
După multe zile, fiind ei în vrajbă și ură, Nichifor, venindu-și în sine și cunoscând că acea răutate este de la diavol, a rugat pe niște prieteni și vecini ca, mergând la preotul Saprichie, să-l roage ca să-l ierte pe cel ce se pocăiește și să-l primească în dragostea sa cea dintâi, pentru Domnul. Preotul n-a voit să-l ierte. Nichifor iarăși a trimis pe alți prieteni cu rugăminte, însă preotul nici nu voia să-i asculte. A treia oară i-a izgonit pe trimiși și, pe cei ce-l rugau, nu i-a ascultat, nici s-a înduplecat spre milă, să ierte pe fratele care cu smerenie cerea iertare. Astfel, învârtoșându-și inima sa, a rămas neplecat, uitând cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, Care a zis: Iertați și se va ierta vouă. Și iarăși: Deci de vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, să-ți lași darul tău înaintea altarului și, mergând, mai întâi te împacă cu fratele tău. Și iarăși: De nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru ceresc nu vă va ierta greșelile voastre.
Nichifor, văzând că Saprichie, preotul, n-a primit pe mijlocitorii care l-au rugat pentru dânsul, a mers singur la el și, căzând la picioarele lui, îi zicea: „Iartă-mă, părinte, iartă-mă pentru Domnul”. Dar Saprichie nu voia nici să se uite la dânsul, fiind nemilostiv, neavând dragoste și nici frica lui Dumnezeu, deși era dator ca pe fratele lui să-l ierte chiar mai înainte de rugăciune, ca unul ce era creștin și preot. Deci, s-a dus Nichifor de la dânsul rușinat, necâștigând iertare.
În acea vreme s-a făcut fără de veste, în Antiohia, prigonire mare contra creștinilor, în împărăția lui Valerian și a lui Galerie. Și a fost prins Saprichie preotul și l-au dus la întrebare înaintea ighemonului, zicându-i: ” Cum îți este numele tău?” El i-a răspuns: „Saprichie mă numesc”. Zis-a ighemonul: „Ești cleric?” Saprichie a răspuns: „Da, sunt preot”. Zis-a ighemonul: „De ce neam ești?” Saprichie a răspuns: „Sunt creștin”. Zis-a ighemonul: „Împărații noștri, stăpânii acestor țări și ai hotarelor Romei, Valerian și Galerie, au poruncit ca cei ce se numesc creștini să aducă jertfe zeilor celor fără de moarte, iar dacă cineva va defăima și va lepăda porunca împărătească, să știe că unul ca acela, după multe munci, va fi osândit la cea mai grea moarte”.
Saprichie, stând înaintea ighemonului, a zis: „Noi creștinii, o! ighemonule, avem Împărat pe Hristos Dumnezeu, căci Acela Unul ne este adevăratul Dumnezeu, Creatorul cerului, al pământului, al mării și al tuturor celor ce sunt într-însele; iar toți zeii păgânilor, fiind diavoli, să piară de pe fața pământului, căci nu pot să ajute nimănui, fiind lucruri de mâini omenești”. Atunci, ighemonul mâniindu-se, a poruncit ca să-l întindă pe roată și să-l chinuiască fără milă. Fiind torturat, Saprichie a zis ighemonului: „Putere ai asupra trupului meu, dar asupra sufletului meu nu ai, fără numai Domnul meu, Iisus Hristos, Care l-a creat”.
Fiind chinuit mult, Saprichie a răbdat toate torturile cu bărbăție. Apoi, văzându-l neînduplecat, necuratul judecător a dat asupra lui hotărâre de moarte, zicând: „Lui Saprichie, preotul, care a defăimat împărăteștile porunci și n-a voit să aducă jertfe zeilor celor fără de moarte și nici nu s-a lepădat de creștineasca nădejde, poruncim să i se taie capul cu sabia”. Fiind dus Saprichie la tăiere, sârguindu-se spre cereasca cunună, a auzit despre aceasta fericitul Nichifor. Deci, i-a ieșit în cale și s-a aruncat la picioarele lui, zicându-i: „Mucenice al lui Hristos, iartă-mă că ți-am greșit!” Iar el nu i-a răspuns, căci inima lui era cuprinsă de răutate diavolească. Sfântul Nichifor, alergând pe altă cale, l-a întâmpinat și iarăși, căzându-i înainte, îl ruga, zicând: „Mucenice al lui Hristos, iartă-mă că ți-am greșit ca un om, căci, iată, ți se dă din cer cunună de la Hristos, pentru că nu te-ai lepădat de El, ci ai mărturisit numele Lui cel sfânt, înaintea a multe mărturii”. Dar Saprichie, orbindu-se de ură și fiind aspru la inimă, stătea neînduplecat, nevrând nicidecum să-l ierte. Ba, nici un cuvânt n-a zis către fratele care se ruga lui, încât și prigonitorii se mirau de împietrirea lui Saprichie și ziceau lui Nichifor: „Om nebun ca tine niciodată n-am văzut. Iată acesta merge la moarte, iar tu cu tot dinadinsul ceri de la el iertare. Oare după moarte va putea să te vatăme cu ceva? Ce trebuință îți este să te împaci cu cel ce va muri îndată?” Sfântul Nichifor le-a răspuns: „Voi nu știți ceea ce cer eu de la mărturisitorul lui Hristos, ci numai Dumnezeu știe”.
Sosind Saprichie la locul în care avea să fie tăiat, Sfântul Nichifor iarăși a zis către dânsul: „Te rog, mucenice al lui Hristos, iartă-mă de ceea ce ți-am greșit ca om, căci este scris: „Cereți și se va da vouă; dă-mi, deci, iertare”. Acestea și altele asemenea spunând Nichifor, nu l-a ascultat împietritul la inimă, prietenul său, Saprichie, nici nu s-a înduplecat, fiind rugat de atâtea ori, neaducându-și aminte de ceea ce s-a zis: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și pe aproapele tău ca pe tine însuți. Ci și-a închis urechile inimii și ale trupului ca o aspidă surdă care nu aude glasul vânătorilor. De aceea, Dumnezeu, judecătorul cel drept, care nu caută în față – de vreme ce Saprichie n-a luat aminte la cele zise în Evanghelie: „Iertați și se va ierta vouă” și „cu ce măsură veți măsura, cu aceeași vi se va măsura” – a luat darul Său de la Saprichie, cu dreapta Sa judecată și îndată a căzut de la Dumnezeu și s-a lipsit de cununa cea împletită.
Deci, când i-au zis prigonitorii: „Pleacă-ți genunchii, ca să ți se taie capul”, Saprichie a zis către dânșii: „Pentru ce voiți să mă tăiați?” Aceia au răspuns: „Pentru că n-ai voit să aduci jertfe zeilor și ai defăimat porunca împărătească, pentru un om numit Hristos”. Auzind aceasta, ticălosul Saprichie a zis către dânșii: „Să nu mă ucideți, că voi face ceea ce poruncesc împărații, mă voi închina zeilor și le voi aduce jertfe”. Așa l-a orbit ura și de darul lui Dumnezeu s-a depărtat, încât el, care mai înainte era în cumplitele chinuri și nu se lepădase de Hristos Domnul, fiind acum la sfârșit și așteptând să ia cununa muceniciei și a slavei, s-a lepădat de viața cea veșnică și s-a depărtat de Domnul.
Auzind Sfântul Nichifor acele ticăloase cuvinte spuse de Saprichie, l-a rugat cu lacrimi, zicând: „Să nu faci asta, o frate iubite, să nu te lepezi de Domnul nostru Iisus Hristos, să nu-ți pierzi cununa cea cerească, pe care prin pătimirea multor chinuri ți-ai împletit-o! Iată, stă lângă ușă Stăpânul Hristos, Care îndată ți se va arăta și Îți va da răsplătire viața veșnică, pentru această vremelnică moarte, căci pentru El ai venit la locul acesta ca să o iei”. Saprichie nicidecum nu voia să-l asculte, ci se sârguia spre pierzarea cea veșnică, pierzând viața nesfârșită pe care era să o câștige prin lovirea de sabie ce avea să o primească peste grumaji.
Văzând Sfântul Nichifor că Saprichie a căzut cu totul din sfânta credință și s-a lepădat de Hristos, adevăratul Dumnezeu, a început a striga cu glas tare către călăi: „Eu sunt creștin și cred în Domnul nostru Iisus Hristos, de Care Saprichie s-a lepădat! Deci, tăiați-mă pe mine în locul lui”. Călăii n-au îndrăznit să-l ucidă fără voia ighemonului și toți se mirau că de bună voie se oferă morții, strigând: „Sunt creștin și zeilor voștri nu mă închin și nu voi jertfi”.
Atunci unul din călăi, alergând la ighemon, i-a spus că Saprichie făgăduiește să aducă zeilor jertfă, dar este altul care voiește să moară pentru Hristos și care strigă cu glas tare: „Sunt creștin și zeilor voștri nu voi jertfi, iar împărăteștile porunci nu le ascult”. Ighemonul, auzind aceasta, a poruncit ca pe Saprichie să-l slobozească, iar pe acel creștin să-l taie cu sabia. Deci a fost tăiat pentru Hristos capul Sfântului Nichifor, în locul lui Saprichie, în nouă zile ale lunii Februarie, și s-a dus, bucurându-se, către Hristos Domnul, ca să ia cununa biruinței din dreapta Lui și să stea în ceata sfinților mucenici, care slăvesc pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe cel Unul în Treime Dumnezeu, Căruia I se cuvine cinste și închinăciune, slavă și stăpânire în veci. Amin.
Cuviosul Meletie Mărturisitorul
Oamenii de multe au trebuință, dar mai ales de cuvânt, care îi îndeamnă să fie buni și care gonește frica și pregătește îndrăzneala. Pe luptători îi duce către locul cel de luptă, iar pe ostași îi îndeamnă la arme. Dar mai mult decât alții, au trebuință de cuvânt cei care doresc să se ducă către nevoințele duhovnicești și pe care cuvântul îi îndeamnă să se facă și mai sârguitori. Precum au trebuință de tărie cei care se pregătesc de război, tot așa și cei care se luptă nu împotriva sângelui și a trupului, ci împotriva duhurilor răutății. Aceștia, după cuviință, au trebuință de mai multă întărire prin cuvinte. Pentru aceasta, s-au scris cărți cu multe cuvinte și vieți ale sfinților părinți și s-au arătat bunătățile cele făgăduite, precum și muncile cele îngrozitoare care ne îndeamnă a ne ține de acelea, iar de acestea a ne feri. Apoi ne îndrumă și către lucrurile cele de Dumnezeu iubite, iar de la cele potrivnice ne opresc.
Dacă oarecare povestire folosește spre îndemnarea la fapte bune, apoi și viața marelui nostru părinte Meletie are puterea de a folosi mult pentru cei ce o scriu și pentru cei ce o citesc. Căci bărbatul acesta s-a îmbărbătat, nu numai asupra patimilor, ci și pentru buna credință s-a arătat tare, nevoindu-se. Deci în amândouă a sporit bine și pentru amândouă de la Dumnezeu s-a încununat. Pentru aceea este de cuviință a povesti despre el, căci nu este lucru cuviincios a acoperi cu tăcere cele ce se cuvin a se povesti spre folosul multora; apoi a tâlcui cuvântul și celor iubitori de Dumnezeu. Facă-se celui ce voiește pildă bună și podoabă potrivită tuturor, adică celor ce se îngrijesc de fapta bună și de a viețui după Dumnezeu; dar mai ales celor buni și mai sârguitori decât aceștia și celor ce doresc a dobândi laudă nepieritoare, care niciodată nu cade, ca cele trecătoare de aici, care curg și se strică.
Cuviosul părintele nostru Meletie, s-a născut în părțile Mării Negre, într-un sat ce se numea Teodot, neînsemnat mai înainte, însă acum renumit pentru un bărbat ca acesta dumnezeiesc, ca și ținutul Armatem, care a odrăslit pe marele Samuil. Părinții lui se numeau Gheorghe și Maria, care erau buni creștini, cinstitori de Dumnezeu, îmbunătățiți și foarte milostivi, încât, aducându-și aminte de Avraam, care pentru iubirea de străini a câștigat fiu la bătrânețe, pe Isaac, se sârguiau și aceștia să dea lui Dumnezeu nu numai averea lor, ci și sufletele. Ei erau asemenea lui Iov, adică orbilor le erau povățuitori, șchiopilor picioare, ciungilor mâini, iar pe cei fără de adăpost îi aduceau în casă. La ei se sălășluia străinul și ușa casei lor era deschisă oricui venea la dânșii.
Pentru aceea au luat rod vrednic de fapta lor cea bună de la Dumnezeu și au născut pe minunatul Meletie, pe care l-au dăruit iarăși Celui ce l-a dat lor, ca nici prin aceasta să nu se arate mai prejos decât jertfa patriarhului. Apoi l-au născut a doua oară prin Sfântul Botez. A mai spune acum că avuția lor, care pentru Hristos se împărțea cu îmbelșugare la săraci, și mai mult creștea, socotesc de prisos. Că aveau ei nu numai o mare bogăție, ci încă și slavă și cinste dregătorească, căci se povestește că tatăl fericitului acestuia a fost voievod peste o oaste nu mică, iar despre maică-sa numai limba lui Solomon ar fi ajuns spre lauda ei. Aceea toate le avea bune, că se ruga lui Dumnezeu ziua și noaptea și cinstea pe bărbatul său cât se cuvenea, încât era cu dinadinsul ucenică a lui Pavel. Apoi cunoștea vremea rugăciunii, a înfrânării și a odihnei. Toată viața ei era spre rugăciune și doxologie către Dumnezeu, din care a avut rod de bună naștere, pe Meletie, pe care l-a adus lui Hristos și pe care eu îl socot stâlp al bunei cinstiri de Dumnezeu, tărie a credinței și turn însuflețit al faptei bune, scară ce duce către Dumnezeu și povățuitor către tot lucrul bun, după cum cuvântul va arăta mai departe.
Din niște părinți ca aceștia ieșind marele Meletie, s-a luminat cu Sfântul Botez și s-a numit Mihail, pentru că Meletie a fost numit mai pe urmă, când s-a făcut monah. Dar împreună cu numele și-a schimbat și viața. Acest lucru se face și acum la noi, nu fără de socoteală, nici după cum ar fi socotit unii cum că este un obicei vechi, precum sunt unele din lucruri, ci este un lucru plăcut lui Dumnezeu și de sfintele cuvinte vestit. Căci, precum cei ce au robi, cu orice chip și după cum li se pare, schimbă și numele acelora, așa și Dumnezeu se vede că le-a schimbat viața și numele celor pe care i-a ales să-i facă vase cinstite, încăpătoare de darurile Duhului, cum s-a întâmplat cu patriarhii: din Avram, numindu-l Avraam; din Iacov, Israil; din Simon, Petru; din Saul, Pavel. Și câți mai înainte de aceia și după aceia s-au învrednicit a sluji lui Dumnezeu, într-acest chip le-a schimbat și numele.
După ce s-a născut marele Meletie, precum am spus, și după ce a doua oară s-a născut din dumnezeiasca baie a Botezului, a fost înștiințat tatăl său, în taină, de Dumnezeu, de ceea ce era să se întâmple. Căci a văzut în somnul său că a venit la dânsul un bărbat cu sfințită cuviință și cinstit, trimis de împăratul, și cerea de la dânsul engolpionul (iconiță) cel de aur. Deșteptându-se din somn și nedumerindu-se ce înseamnă visul cel văzut, apoi, căutând, a înțeles că visul acela era pentru fiul său, care are să se facă engolpion de aur, adică va fi vas ales și cinstit al lui Dumnezeu, Împăratul ceresc. Pentru aceasta mai iubit va fi Împăratului a toate decât tatălui său cel trupesc. De aceea, tatăl lui a pus toată silința să facă toate cele ce trebuiau pentru creșterea cea bună a pruncului.
Tatăl a dat pe copil la un dascăl, ca să-l învețe sfintele cărți și împreună cu acestea și viața cu fapte bune. Cu toate acestea nici el nu s-a lenevit a-l sfătui și a-l învăța în casa sa, după cum au datorie părinții a învăța pe fiii lor, poruncindu-i să facă toate cele ce sunt plăcute lui Dumnezeu și îndemnându-l a merge la biserică de două ori pe zi, dimineața și seara, ca să audă învățăturile dumnezeieștilor Scripturi și să se adape dintr-însele, ca pomul lui David cel răsădit lângă izvoarele apelor. Tânărul, fiind înțelept, cu bună așezare, cu frumoase obiceiuri împodobit și cu râvnă în toate, cu câte se cinstește Dumnezeu, făcea mai multe decât cele ce i se porunceau. Pentru aceasta covârșea în fapta bună și în sporirea învățăturii pe toți cei de o vârstă cu el. Deci, sporind în acest chip în lucruri bune, apoi nevoindu-se, a văzut o vedenie dumnezeiască, care îi poruncea, asemenea lui Avraam, să fugă din patria și de la rudeniile sale și să se ducă în alt pământ străin, pe care i-l va arăta Însuși cel ce i-a poruncit în vis. Negreșit Acela era Dumnezeu și nici o îndoială nu am despre aceasta. Vedenia aceasta arăta prin vis mutarea tânărului din locul acela, iar mai adevărat, însemna înălțarea cugetului și defăimarea trupului, pentru care i s-a dat ca soartă pământul celor blânzi.
Învrednicindu-se de vedenia aceea, tânărul cel curat, și pricepând ce înseamnă această vedenie, căci ajunsese acum la vârsta care poate judeca unele ca acestea, nezăbovind de fel, s-a lepădat de toate: de patrie, de părinți, de rudenii, de cei de o vârstă cu el, de bogăție și de slava lumii cea iubită de tineri – căci acum era întărit cu statornicia obiceiurilor și cu tăria trupului – și a urmat cu osârdie lui Dumnezeu, Celui ce l-a chemat, ridicând pe umerii săi crucea și primind moartea lui Hristos. Eu însă nu știu de ce să mă minunez mai mult, de răbdarea lui cea mai presus de fire, ori de înțelepciunea cea mai presus de om. Pentru aceasta, punând înainte povestirea, voi lăsa s-o judece cei ce o citesc și o aud.
După cum am zis mai sus, a socotit să se ducă în alt pământ. De aceea, cel ce s-a învrednicit de-același glas, a hotărât să se ducă în pământul în care și Avraam a nemernicit. Deci, a pornit să se ducă la Ierusalim ca să se închine sfintelor locuri, în care S-a pogorât Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, unde S-a făcut Om și a lucrat minunile cele preaslăvite, apoi a răbdat cruce, moarte, îngropare și a înviat a treia zi, după Scripturi, și S-a înălțat la cer. Dar când a pornit să se ducă la Ierusalim, era luna ianuarie și toiul iernii. Atunci bunul Mihail călătorea pe jos, singur, fără alt tovarăș de drum, fără acoperământ și, în sfârșit, fără toate cele ce sunt trebuincioase la drum. Multă nevoie pătimea cel cu suflet răbdător: ploi, ninsori, noroi, vărsările râurilor, care erau în drum și mai rău decât toate era că și tâlhării se făceau în cale și a trece pe lângă ele nu era lesne, fiind tânăr, străin, fecior de boier și neiscusit în unele ca acestea. Dar toate acestea întru nimic le socotea cuviosul, pentru multa dragoste și sârguință ce o avea către Hristos. Căci astfel este dumnezeiescul dor, când cade în vreun suflet viteaz, încât focul îl socotește rece, iar gerul și înghețarea întru nimic nu o bagă în seamă. Dar de vreme ce despre vărsările de râuri am pomenit, să istorisim ceea ce nu este cu dreptate a trece cu vederea.
Când trecea prin Lidia, a ajuns și la râul Pactolului, ce curge prin acea țară, râu care este din fire mare, îndestulat de ape și cu anevoie de trecut. Atunci însă, din pricina iernii, a ploilor și a ninsorilor ce se întâmplaseră pe acea vreme, se făcuse mai mare și se ridica în valuri ca o mare. Deci ce să facă omul lui Dumnezeu? Fiindcă nu vedea pe nimeni, nu vedea nici pod sau luntre și nici altceva din cele spre trecere, alergă către Atotputernicul Dumnezeu, ridicând la cer mâinile și ochii, iar mai înainte de acestea mintea. Și suspinând din adânc, iar limba mișcând-o spre rugăciune, zise:
„Doamne, Stăpâne a toate văzătorule și atotputernice, Cel ce dintru neființă pe toate le-ai făcut. Cel ce ai chemat pe Avraam din pământul Caldeilor și cu cel care Te-a ascultat, ai călătorit împreună, netezind toate cele colțuroase și aspre, și pe cele grele ușurându-le pe cale; Cel ce focul cel preaslăvit l-ai arătat lui Moise, în Sinai și i-ai ajutat acestuia în toate; Cel ce noianul mării l-ai făcut pământ uscat israelitenilor, celor care nu știau calea, și izvoarele cele stricate le-ai făcut curgeri dulci și bune de băut; Cel ce în vremea lui Isus Navi ai oprit Iordanul; Cel ce ai preamărit pe Ilie în car de foc și pe Elisei l-ai trecut neudat apa râului, Însuți Stăpâne și Purtătorule de grijă al tuturor, vino și acum ca ajutor al neputinței mele și mă sprijinește pentru mila Ta, că de Tine nici lucru, nici cuget nu se poate tăinui, ci pe toate le știi mai înainte de a se face ca un privitor al celor nearătate și ca cel ce intri și te atingi de inimă. Tu știi câte are în sine mintea mea și miluindu-mă și învrednicindu-mă dumnezeieștii Tale arătări, m-ai îndemnat să urmez Ție. De aceea mă rog negrăitei Tale bunătății, să-mi fii mie povățuitor al căii acesteia și al vieții, și dăruiește-mi nebiruitul Tău ajutor din înălțime, prin care cu bună menire să trec râul acesta, cum și toată calea cealaltă, să mă învrednicesc a vedea locurile pe care le-ai sfințit, prin venirea Ta și să Te slăvesc pe Tine, Cel cu adevărat preaslăvit în veci”.
Îndată după ce a sfârșit rugăciunea, cuviosul s-a înălțat în văzduh și a trecut de partea cealaltă a râului. Astfel a zburat cu aripile aurite ale faptei celei bune și se sârguia a se sui la cer; astfel l-a sprijinit Hristos pe dânsul. Pentru aceasta, slăvind pe Dumnezeu, Care cu un chip ca acesta i-a ajutat, alerga cu mai multă sârguință în cealaltă călătorie.
După ce a ajuns la Ierusalim și s-a închinat cu multă evlavie tuturor locurilor sfinte, a dorit să vorbească și cu cuvioșii părinți, care se nevoiau prin pustietățile acelea, ca să ia de la dânșii chip și povățuire despre viețuirea și petrecerea nevoinței celei pustnicești.
Cuviosul s-a dus la muntele Sinai și, după asemănarea câini-lor de vânătoare, urma cărările muntelui, cerceta peșterile, înconjura mănăstirile până ce și-a împlinit dorința. Căci tot cel ce cere, ia, zice sfințitul cuvânt, și, cela ce caută, află. Deci, a văzut acolo părinți minunați, mari cu fapta, înalți cu vederea, unii petrecând în pustie de peste 80 de ani și petrecând toată viața lor în ostenelile pustnicești. Minunându-se de petrecerea și nevoința lor cea mai presus de fire, i-a rugat cu lacrimi și nu numai el, ci și aceia care aveau multă evlavie, ca să-l primească în tovărășia lor. Deci, judecând părinții a primi pe tânăr în viața de obște, l-au primit cu dragoste și s-a numărat împreună cu frații. El, dezbrăcându-se de hainele cele lumești, a lepădat împreună cu dânsele și numele cel mirenesc, numindu-se Meletie, și împreună cu acesta tot cugetul pământesc. Făcându-se monah, s-a îmbrăcat cu hainele cele de păr ale monahilor și împreună cu acestea s-a îmbrăcat cu asprimea și reaua pătimire a pustniciei și a viețuirii după Dumnezeu, deși chiar mai înainte de aceasta nu era neîmpărtășit de sudorile cele duhovnicești. Acum, însă, s-a îmbogățit și mai mult cu acestea, după cum se va spune de aici înainte.
De vreme ce acestea s-au aflat în acest chip, nici un fel de faptă bună nu era pe care să n-o aibă Meletie cel bun în toate. Că toată ziua slujea la trebuințele fraților și toată noaptea o petrecea în rugăciune, în doxologia lui Dumnezeu și în citirea dumnezeieștilor Scripturi. El nu avea pat, nici așternut, nici a doua îmbrăcăminte, ci o dată se culca rezemat de o funie, altă dată pe pământul uscat și se îndulcea de puțin somn, pentru nevoia firii. Uneori petrecea și săptămâni întregi cu totul fără somn, adică în săptămâna Sfintelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos, cum și în altele ale stăpâneștilor și marilor praznice, după cum cei de mai înainte au văzut cu ochii pe acest bărbat și ne-au povestit. Astfel, cu osârdie a îmbrățișat Meletie viața cea aspră și astfel s-a nevoit împotriva firii. Acestea sunt începuturile petrecerii pustnicești ale lui. Petrecând cuviosul vreme multă, împreună cu acești dumnezeiești părinți, apoi nevoindu-se bărbătește în faptele bune și învățând unele de la acei sfințiți bărbați, iar altele deprinzându-le de la sine și făcându-se minunat în toate, s-a suit la treapta cea înaltă a vederii și s-a învrednicit de darurile duhovnicești.
Din această pricină s-a întâmplat să fie lăudat cuviosul de cei ce îl cunoșteau și să se povestească despre dânsul către cei de departe, lăudându-se de toți numele lui. Deci, îngreunându-se cuviosul – căci se temea ca nu cumva, pentru laudele cele de la oameni, să se lipsească de răsplata nevoințelor sale de la Dumnezeu și fără folos să se ostenească -, a socotit să fugă de acolo. De aceea, a ieșit noaptea din mănăstire și s-a dus mai în grabă la Ierusalim, căci iubea să rămână câtva timp lângă Mormântul Domnului și să se învrednicească a vedea Sfânta Lumină și nu numai cu auzul, ci chiar cu ochii să se învrednicească a vedea minunea și deplin a se încredința. După ce s-a învrednicit a vedea ceea ce dorea, s-a pogorât în Egipt și s-a dus în cetatea lui Alexandru, iar de acolo tot pământul sirienesc l-a străbătut. Apoi s-a dus în Damasc, ca să adune de la părinți, ca o albină iubitoare de osteneală, mierea faptelor bune. Plecând din Damasc, că nu suferea să trăiască cu mulțimea necredincioșilor de acolo, s-a dus la muntele Latrului și acolo a petrecut multă vreme. Apoi s-a dus la muntele Galisiul, ce se află în Asia Mică, puțin depărtat de Efesul cel vechi și are deasupra o mănăstire foarte mare, pe care a zidit-o vestitul în pustnicie și marele în petrecerea cea după Dumnezeu, minunatul părintele nostru Lazăr Galisiotul. Pe aceasta Dumnezeu a preamărit-o și foarte mare a făcut-o, împodobind-o cu podoabele nemuritoare ale faptei bune. Căci în această mănăstire au odrăslit foarte mulți cuvioși bărbați care au strălucit ca niște luminători și au luminat lumea.
Socotesc însă că este nevoie să facem și o scurtă descriere despre starea acestui munte. Muntele acesta era înalt, râpos și aspru, neavând nimic din câte sunt spre odihna și mângâierea trupească. Nu are nici odrăslire de buruiană, nici de verdeață, dar nici altele care sunt de trebuință spre hrană nu rodesc deloc; ci pământul este cu totul uscat și neroditor. Dar este roditor într-alt fel de fapte bune și calea care duce la mănăstire este nu numai strâmtă și necăjită, – ca una ce duce către viață – ci este și aspră și mult încurcată. Nu numai cu dușmanii cei nevăzuți se întâmplă să dea război cei ce pustnicesc acolo, ci, cu adevărat, și împotriva stihiilor; că vara soarele, arzând pietrele, acestea dogoresc nu mai puțin decât focul când cade în spini. Iar bieții părinți rabdă toate acestea și până în sfârșit viețuiesc, iar iarna se chinuiesc de ninsori și de răceală. Și așa prin foc, prin frig și răceli trec în odihna cea duhovnicească.
Nu numai acestea, dar și apa sunt siliți de-a pururea a o aduce de departe și după cum se zice în Pilde: fiecare să bea sudorile sale. Și de vreme ce vestea cea bună pentru mănăstirea din Galisiot străbătea pretutindeni – pentru că în acea vreme toți câți vorbeau despre dânsa, cu vorbe lăudătoare spuneau -, dumnezeiescul Meletie, având foarte mult dor de fapta cea bună, a socotit că acolo se cade a se duce, ca și mai cu iubire de osteneală să lucreze mierea cea dulce. Ducându-se Cuviosul Meletie în acea mănăstire și văzând pe părinții cei ce se aflau într-însa, s-a minunat de petrecerea lor cea pustnicească și dorind să se sălășluiască împreună cu dânșii, se rugă să-l primească; și așa s-a numărat și el împreună cu frații cei de obște și s-a făcut monah. Apoi s-a dat pe sine în ascultarea unui bătrân, care se numea Marcu și care se poreclea Amiselin.
Cine va povesti covârșirea smereniei minunatului Meletie și sârguința către slujirea frățimii? Cine va spune nepregetarea, firea sa cea blândă și răbdarea lui cea mare? El grăia puține cuvinte și făcea multe lucruri din câte îi poruncea duhovnicescul său părinte; că asculta, se supunea și cu plăcere îl slujea. Din obișnuita pătimire și aspra viețuire, nicidecum n-a ieșit, căci și nopțile era în rugăciune și zilele le trăia în lacrimi și nu era ceas și nici cea mai mică parte din ceas, în care să nu cugete la Iisus Hristos și în rugăciunea sa să nu aibă numele Lui, zicând necurmat rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”. Petrecând cu starețul său multă vreme și dându-i ascultare desăvârșit, nu numai de dânsul era lăudat și vrednic de minune ci și de ceilalți care petreceau împreună cu starețul lui. Căci povestindu-le starețul faptele bune ale dumnezeiescului Meletie, îl punea pe dânsul ca chip și asemănare a petrecerii celei după Dumnezeu la toți cei ce se aflau acolo.
Dar puțin a lipsit de n-am uitat această minunată ispravă a Cuviosului, căreia nimeni să nu-i fie necredincios: dumnezeiescul Meletie se închidea în chilia sa și petrecea nemâncat 40 zile, urmând prin aceasta lui Moise și lui Ilie, și mai ales Mântuitorului Celui de obște și Dascălului Hristos. Monahii care slujeau mănăstirii au dus în chilia lui un vas cu apă și un număr de smochine uscate. După ce au trecut 40 zile, le-au găsit întregi, fiindcă cuviosul nu mâncase nici una. Pentru aceasta, tot muntele Galisiul s-a minunat și în toate laturile Asiei de primprejur străbătând vestea despre dânsul, alergau să-l vadă pe marele nevoitor. Aceasta făcându-se, îi împiedicau liniștea și nevoința lui, pentru care pricină se mâhnea foarte mult omul lui Dumnezeu. Deci, socotea în ce chip să uneltească ca să scape de slava și de laudele oamenilor, pentru care nu înceta ziua și noaptea, rugând pe Dumnezeu să-i arate calea prin care să-și dobândească dorirea sa.
Odată, dându-se la obișnuita sa petrecere și pentru aceasta rugându-se lui Dumnezeu, s-a învrednicit de o vedenie neobișnuită. Fiind întuneric, pentru că era la miezul nopții, s-a umplut chilia de o dumnezeiască și cerească lumină, apoi i s-a arătat Iisus Hristos îmbrăcat cu îmbrăcăminte minunată și preastrălucită, iar împrejurul lui Hristos stăteau niște tineri prea frumoși, ținând în mâini sceptru și purtând haine albe, iar umbletul lor era cu multă evlavie. Cum a văzut Cuviosul această dumnezeiască vedenie, îndată s-a spăimântat și a căzut jos. Iar unul din tinerii aceia, apucându-l de mână, l-a ridicat și atunci, Stăpânul Hristos a zis către dânsul: „Meletie, de ce te temi? M-ai chemat și, pentru aceasta, iată am venit!”. Iar cuviosul, fiind încă înspăimântat, nu numai că nu vorbea nimic, ci nici nu îndrăznea a căuta spre Domnul. De aceea Domnul a zis iarăși către dânsul: „Du-te în cetatea lui Constantin, ca să ajuți adevărului căruia i se dă război”. Acestea zicându-i, s-a suit în ceruri împreună cu tinerii aceia.
Bunul Meletie s-a umplut de negrăită bucurie și socotea acum să împlinească porunca lui Dumnezeu, cugetând să meargă spre acea cale. Însă nu a voit să tăinuiască această vedenie starețului său. De aceea, i-a arătat voia sa, afară de vedenia care o văzuse; și l-a rugat să-i dea voie a se duce, dar bătrânul, cunoscând cu ce fel de bărbat locuia împreună, n-a voit nicidecum să-i dea voie; ci mai vârtos, în tot chipul se străduia ca să-i scoată din gând acest scop. Pentru aceasta îi aducea aminte și de gâlcevile din cetate, precum și de celelalte întâmplări care sunt împotriva petrecerii monahicești.
Ce a făcut după aceasta? Iarăși se mâhnea dumnezeiescul Meletie și se ruga lui Dumnezeu pentru aceasta, apoi i s-a auzit rugăciunea lui. Atunci, un glas din cer a venit la bătrân, zicându-i: „Pe robul meu, Meletie, liberează-l, că spre folosul multora va merge la Bizanț”. După ce a auzit Marcu aceste cuvinte, a liberat pe Meletie cu rugăciunile sale. Purcezând Cuviosul și mergând două zile, a treia zi a ajuns la Pition, care este port, și de acolo, suind într-o corabie, s-a dus pe mare la cetatea lui Constantin. Mai înainte de toate se sârguia mult a se tăinui, ca să scape de slava oamenilor; însă n-a putut să aibă acea parte, fiindcă avea cu dânsul făclia faptei bune. Căci după cum este cu neputință să se tăinuiască cel ce umblă în întuneric, având cu sine lumină, așa și cel ce are cu sine fapta bună nu se poate ascunde de oameni și de cei mulți să rămână necunoscut, chiar dacă ar locui în pustiu, în peșteri, în munți sau s-ar ascunde în găurile pământului. Deci și acest dumnezeiesc bărbat, deși lucra multe și nu căuta slava, cu toate acestea n-a putut a se tăinui de cei mari ai cetății, ci s-a făcut cunoscut împăraților, senatorilor și tuturor celorlalți.
Mulți din cetatea lui Constantin alergau și se adunau la dânsul în fiecare zi și luau de la dânsul mare folos, pentru că ce lucru nu avea cuviosul, ca să nu îndemne pe oameni la fapta cea bună? Obiceiul lui era smerit, îmbrăcămintea proastă, părul nepieptănat, picioarele neîncălțate, cuvintele sănătoase și roditoare, mintea deșteaptă și luătoare aminte. Pe scurt, toate mișcările lui erau de folos celor ce îl priveau sau vorbeau cu dânsul. Pentru toate acestea nu pot să vă povestesc câtă lume alerga la dânsul în fiecare zi. Căci constantinopolitanii au un bun obicei, adică întreabă ca să afle despre oamenii cei înțelepți și îmbunătățiți unde se află. Așa se duc și-i întâlnesc, iar cuvintele lor le scriu pe lespezile inimii. Unii dintr-înșii scriu și pe hârtie cuvintele unor îmbunătățiți ca aceștia, ca să le aibă spre folos totdeauna, precum și până astăzi cei mai mulți dintr-înșii au multe cuvinte ale cuviosului scrise pentru aducere aminte.
Pentru aceea, dumnezeiescul Meletie mai mult decât întâi s-a mâhnit, căci dorea să se liniștească și de oameni să nu se slăvească. Fiindcă mintea omului, care se curățește prin liniște, se unește cu Dumnezeu și întru sine Îl sălășluiește. In alt chip nu este cu putință a dobândi acest dar. Pentru aceasta a socotit să fugă din împărăteasca cetate.
Trecând Propontida, s-a dus la locul marelui părinte Axentie și aflând o peșteră mică, cu totul pustie, făcută de el singur, a intrat într-însa și acolo a petrecut multă vreme, fără casă, gol, desculț, fără foc. Apoi, făcându-și o colibă foarte mică, dinaintea ușii peșterii, atât de mult se nevoia și atâta sârguință către pustnicie arăta, ca și cum atunci ar fi făcut început și atunci ar fi început viața cea plăcută lui Dumnezeu. Astfel, cu sârguință a început ostenelile cele aspre și mai presus de fire. Postind multe zile, priveghind și făcând multe mătănii, își chinuia trupul prin tot felul de pătimiri aspre, încât se povestește că un monah, văzând pe sfântul nevoindu-se în acest chip, a zis către dânsul că nu se cade astfel a se omorî cu osteneli peste măsură și covârșitoare. Către acesta Sfântul a răspuns: „N-ai auzit, fiule, că și Avraam se va căi că nu s-a nevoit mai mult, când va vedea în ziua judecății darurile lui Dumnezeu cele covârșitoare, pe care le va dărui în ziua aceea celor vrednici?” Acestea auzindu-le, monahul acela s-a minunat și, cucernicindu-se de răspunsul sfântului, a tăcut. Dar ducându-se de la dânsul, a propovăduit minunata petrecere a cuviosului tuturor monahilor și mirenilor cu care s-a întâlnit.
Mulțime de oameni alergau la cuviosul, îl supărau și-i tulburau liniștea cea iubită lui. Deci, mâhnindu-se, se ruga lui Dumnezeu să fie cruțat de aceasta. După rugăciune a deschis cartea proorocilor, ca să învețe pe ce cale voiește Dumnezeu să-l povățuiască să se ducă și îndată a aflat cuvântul acesta: „Te-am pus spre lumina neamurilor„. Cunoscând ce înseamnă cuvântul acesta, a rămas în același loc, primind pe toți care veneau la dânsul. Tămăduia pe cei bolnavi, dezlega nedumeririle celor care îl întrebau, dădeau învățături folositoare de suflet și ajuta în tot felul pe cei ce veneau la dânsul.
Pentru toate acestea, a străbătut pretutindeni mare laudă despre cuviosul și nici un creștin nu era care să nu cheme în ajutorul său sfintele lui rugăciuni: corăbierii, călătorii și câți erau bolnavi și sănătoși, toți îl chemau; bolnavii, să se tămăduiască de bolile lor; iar cei sănătoși, să-și păzească sănătatea. Nici pe ostași nu i-a trecut cu vederea, făcătorul de bine cel de obște și nici pe lucrătorii de pământ nu i-a lăsat neîmpărtășiți de darul său, încă și pe păstori și pe vânători i-a împărtășit cu facerile sale de bine și tuturor celor ce se aflau în diferite nevoi le dădea cele ce aveau trebuință. Adeveresc cuvântul meu și pescarii, care au luat de la dânsul multe binefaceri. Îndată ce pomeneau prin rugăciune numele lui Meletie, prindeau pești nenumărați. Ce să mai zic despre oameni? Când și vitele chiar și fiarele se împărtășeau de darurile Cuviosului, căci și spre ele avea mare îndurare și multă milostivire.
Dar oare Cuviosul numai în minuni era vestit, iar iubirea de străini o trecea cu vederea, măcar cât de puțin? Nu. Cum să tac eu și să nu vă povestesc după vrednicie, despre mulți pe care i-a săturat din puține pâini; și despre mesele de fiecare zi, la care ospăta pe toți cei ce veneau la dânsul, precum și despre îndestularea bunătăților pe care le revărsa peste toți acea limbă de miere izvorâtoare care dădea învățături la toți și le hrănea sufletele, nu mai puțin decât trupurile.
Acestea fiind în acest chip, o! cum aș putea să povestesc fără lacrimi cele de aici înainte! Atunci a venit asupra Bisericii noastre a Răsăritului ca un nor plin de grindină, ce avea să facă multe rele, adică catolicismul. Fiindcă diavolul, începătorul de răutăți, după multe războaie pe care le-a ridicat împotriva turmei lui Hristos, a pornit și războiul acesta mai de pe urmă – adică schimbarea Simbolului Credinței – și a răzvrătit pe cea mai de frunte din Bisericile lumii, adică Roma cea veche. Pentru aceasta toate Bisericile lumii plâng și se tânguiesc, căci s-au dezlipit de sora lor, Biserica Romei. Plâng împreună cu aceștia și îngerii, păzitorii Bisericii. Deci, a fost pentru dânsa mare plângere în Roma, precum zice Scriptura, iar dușmanul cel de obște se bucură și se veselește pentru răzlețirea și despărțirea creștinilor.
Dogma aceasta a apusenilor învață și alte multe socoteli, rău slăvitoare și străine de adevăr, dar mai ales aceasta este cea mai rea. Zic ei că Duhul Sfânt purcede nu numai din Tatăl, ci și din Fiul, iar la Sfânta Liturghie cântă: „Și Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Care din amândoi purcede”. Dar și Simbolul Credinței, după cum s-a spus mai sus, stricându-l ei zic: „Și întru Duhul Sfânt, Care de la Tatăl și de la Fiul purcede”. Deci dogma aceasta, ca să nu spun mai multe, căci nici nu este vreme acum a le aduce pe toate în discuție, dogma aceasta rea s-a început demult și a cuprins Roma cea veche, dar a venit și peste noi nu de mult timp, adică în timpul împărăției lui Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282), ce se numea și Azimitul, care cu totul a tiranizat Biserica mult timp.
Însă n-au lipsit nici ostașii lui Hristos, care se nevoiau pentru adevăr. Căci dogmei acesteia răuslăvitoare i-au dat război prin cuvinte și alți părinți și cuvântători de Dumnezeu, având păstor și dascăl pe Iosif. Aceștia au stat ca niște stâlpi neclintiți ai credinței cât a fost cu putință lor, au intrat în Biserica lui Hristos și până la moarte s-au dat pe dânșii prigonitorilor și cugetătorilor de cele latinești. Ei s-au arătat păzitori cu dinadinsul ai dumnezeieștilor dogme; iar dintre cei mulți era și marele Meletie, după cuvântul ce-l vom arăta. Locuind el, precum am zis, în peștera marelui Axentie și fiindcă a văzut latinitatea întinzându-se și, mai mult, luptând împotriva adevărului, s-a hotărât să nu caute numai al său folos. De aceea, a lăsat liniștea și umbla prin toată Bitinia, întărind pe creștini întru dreapta credință, poruncind să se păzească și să se îndepărteze cu toată sârguința lor de dogma aceea răzvrătitoare, că așa numea el latinizarea.
Odată, umblând Cuviosul, când ziua se plecase și soarele era să apună, a zis către dânsul cel ce călătorea împreună cu el: „Părinte, vezi că vremea a sosit către seară. Să rămânem aici, că satul este departe și nu putem să ajungem acolo”. Cuviosul a ridicat ochii la cer și a zis: „Dumnezeule, Mântuitorul meu, Tu ești Lumina lumii, Tu de mult ai oprit soarele pentru poporul tău, Israil. Oprește-l și acum pentru noi, ca mergând pe lumină, să ajungem la sat”. Și, o! nemărginitele Tale minuni, Cuvântule al lui Dumnezeu, soarele nu s-a ascuns până când nu au ajuns acolo unde voia sfântul.
Eu nu mă îndoiesc de spusele dumnezeieștilor bărbați, care povestesc mari lucruri și mai presus de fire despre cuviosul; dar nici iarăși nu voi putea să nu mă minunez. Ci de amândouă acestea mă bucur, povestind slava Dumnezeului meu, a Celui ce a făgăduit a preamări pe cei ce Îl preamăresc pe El. Căci un cuvânt care se zice cu credință, poate muta și munții și dealurile cele mari nemișcate, fiindcă am învățat că acei ce cred în Hristos, fac minuni mari, prin puterea Stăpânului lor. El a înviat morții și soarele a întunecat, pământul l-a clătit, apoi lucrul cel mai mare și iadul l-a prădat. De ce să ne mirăm, dacă această minune a lucrat-o prin robul său? Oare să nu creadă cineva aceasta? Nu. Căci se cuvine a ne minuna de îndrăzneala aceasta a Cuviosului care o avea către Dumnezeu și a-L preamări pentru aceasta. Că nu a încetat a lucra minunile cele de demult și în vremurile noastre cele mai de pe urmă. Căci a arătat cu acestea că, dacă și acum se face cineva asemenea cu Moise, cu Isus al lui Navi și cu Daniil, apoi poate și acela, dacă ar fi trebuință, să usuce marea, să oprească soarele și să săvârșească lucruri preaslăvite, câte s-au făcut atunci. Acum însă, mergem cu cuvântul mai departe.
Era un ostrov (insulă) mic, puțin departe de uscat, sub dealul marelui Axentie, mic, veselitor și numit cu numele Sfântului Andrei, cel mai întâi chemat dintre apostoli. În acest ostrov, dumnezeiescul Meletie a zidit o biserică și o mănăstire frumoasă, iar împrejurul ei a zidit și alte sihăstrii și case de rugăciuni. Apoi s-a dat pe dânsul la nevoințe și osteneli pustnicești mai presus de fire, la stări de toată noaptea, la privegheri, la posturi, la rugăciuni, la lacrimi. Dar nici ostrovul acela nu l-a lipsit de minunile sale, căci mărturisește despre aceasta mulțimea oamenilor care se adunau acolo, în ostrov, pentru lucrarea minunilor. Dar de vreme ce i se tulbura și acolo liniștea cuviosului, din pricina adunării creștinilor ce curgeau din toate părțile, a hotărât să se suie iarăși în dealul lui Axentie. Și să vezi aici, o! iubite creștine! ce lucru pricinuitor de veselie a urmat! Pe când se pregătea cuviosul să se ducă din ostrov, i s-a arătat înaintea ochilor marele Axentie la miazăzi care, fericindu-l, i-a mulțumit pentru biserica pe care a zidit-o el acolo și pe deplin l-a asigurat că i se va da mare răsplătire, asemenea cu aceea pe care a luat-o Cuviosul mucenic Ștefan cel Nou, care a sihăstrit mai înainte pe dealul acela. Această făgăduință i s-a împlinit, că a dobândit cununa mărturisirii și dumnezeiescul Meletie, după cum de aici înainte va arăta cuvântul.
Când împăratul Mihail Azimitul a mărturisit pe față, în Biserica cea mare, dogmele latinilor și căuta să unească Biserica Răsăritului cu cea de Apus, iar patriarhul ortodox, care era atunci, a fost izgonit din scaun și a venit alt patriarh, anume Ioan Vecos, care apăra minciuna, și nu adevărul, toți dreptslăvitorii rău pătimeau și erau chinuiți cu multe feluri de pedepse. Atunci, Sfântul Meletie, sfătuindu-se despre acestea cu dumnezeiescul Galaction, s-a dus împreună cu dânsul la Constantinopol. Galaction era ieromonah și pustnicise împreună cu cuviosul în muntele Galisiului, fiind procopsit în cuvânt, desăvârșit în fapta cea bună și vrednic de cinste în amândouă, nu numai la cei ce-l vedeau, ci și la cei ce s-au întâmplat să-l asculte pe dânsul.
Mergând ei amândoi la Constantinopol, au venit înaintea împăratului Mihail, cugetătorul la cele latinești, și au mărturisit cu îndrăzneală că ei sunt apărători ai credinței creștine și că nu se împărtășesc cu eresul latinilor, care și mai înainte s-a vădit și a fost risipit de dumnezeieștii părinți. Apoi ziceau vitejii, că soboarele cele din toată lumea au statornicit în Simbolul Credinței, că Duhul Sfânt purcede numai din Tatăl și afurisesc pe toți aceia care vor îndrăzni a face adăugire sau cea mai mică scădere dintr-însul. Deci, pentru ce tu, o! împărate ai trecut cu vederea cuvintele lui Hristos din Sfânta Evanghelie, precum și pe ale ucenicilor Lui? Pe lângă aceștia și mărturiile dumnezeieștilor părinți și sfintelor canoane ale soborniceștii Biserici și pe tine însuți te-ai dat rătăcirii? Apoi ne silești și pe noi să-ți urmăm în această rătăcire și să lepădăm apostolicele predanii. Este cu neputință a se face aceasta, nu te apuca să strici cele neclintite, căci mai lesne ne vei scoate sufletele din trupuri, decât să ne abatem de la dreapta noastră credință și de la râvna ce-o avem pentru dânsa.
Această îndrăzneală a cuvioșilor socotind-o împăratul ca ocară, a închis în temniță pe bunii părinți, dându-le și o pătimire mai grea, pe care au răbdat-o cu bucurie acei ostași ai lui Hristos. După puține zile, împăratul a poruncit să-i scoată din temniță și să-i aducă iarăși înaintea lui, nădăjduind că după acea rea pătimire îi va afla mai slăbănogi. Dar sfinții s-au ascuțit prin fierbințeala credinței și s-au făcut mult mai tăietori împotrivă relei credințe. Atunci și mai multă îndrăzneală arătând decât mai înainte, au aprins mânia împăratului. Pentru aceea, a poruncit să-i surghiunească în Schir, care este un ostrov supus mitropolitului atenienilor. Apoi, din Schir, dumnezeiescul Meletie a fost trimis la Roma, ca să vorbească despre credință cu înțelepții Papei. Acolo l-au închis în temniță și l-au ținut legat șapte ani. După aceea a fost adus iarăși în Schir, din porunca împăratului, și închis în temniță, împreună cu bunul Galaction.
Multe și înfricoșate cu adevărat sunt relele pe care le are surghiunul. Iar dacă și locuitorii locului în care este surghiunit cineva, sunt răi, mult mai mult crește reaua pătimire a surghiunului celor ce pătimesc. Temnița în care erau închiși sfinții era cumplită și întunecată și, ca să zic cuvintele Scripturii, asemenea cu umbra morții. Foamea ce o pătimeau într-însa cuvioșii era îndelungată, căci în chipul acesta hotărâse stăpânitorul Schirului să-i omoare. Dar buna pereche și mai ales bunul Meletie și-a adus aminte de călătoria cea veche și obișnuită a postirii de multe zile și de munca cea tiranicească, când de a sa bună voie și-a făcut scară către Dumnezeu. Deci a petrecut, după obicei, 40 zile fără hrană. Acest lucru atât de mult l-a înspăimântat pe temnicer, după ce a aflat, căci a zis către femeia sa, ceea ce a zis Manole de demult: „Am pierit, o! femeie, având război cu Dumnezeu, căci legații aceștia au atâta faptă bună, încât se arată că nu sunt oameni, ci mai presus de om. După aceea i-a povestit ei postul lor cel îndelungat, rugăciunile cele dese și privegherile de toată noaptea. Prin acestea a adus în mare spaimă pe femeia sa. Căci ea, auzind acestea, a alergat dimineața la sfinți, împreună cu fiica sa cea una născută și, căzând la picioarele lor, au luat binecuvântare de la dânșii.
Sfinții, aflându-se în niște pătimiri ca acestea, se bucurau și-l slăveau pe Dumnezeu în fiecare ceas. Dar împăratul punea multă sârguință ca să risipească creștinătatea, să răspândească și să înrădăcineze latinitatea. De aceea pe toți îi atrăgea către sine, pe unii cu înfricoșări și cu pedepse, pe alții cu daruri, iar pe alții cu cinste și cu vrednicii. Pe scurt, cu toate acelea câte știu a înșela dreptatea și adevărul, fiindcă mulți erau cei care se făcuseră prietenii acelei credințe și au primit latinitatea. Iar pe toți credincioșii, pe care nu putea să-i atragă de partea sa, îi surghiunea, le răpea averile și îi omora. De aceea, cu aceste felurite uneltiri tiranice, izgonea pe cei care nu-i afla împreună cu împăratul în latinitate, încât socotea că i-a biruit acum pe toți.
Fiind el odată în palatele cele împărătești și vorbind cu boierii, i-a venit să râdă și să zică așa: „Cum mi se pare mie, mare liniște are Biserica acum. Pentru aceasta se cade să-mi mulțumească patriarhul, căci acum nu se află nimeni care să tulbure lumea”. La aceste cuvinte ale împăratului, unii din cei ce erau de față grăiau cuvinte după plăcerea împăratului, iar unul din aceia a zis: „Dar surghiuniții care se află în Schir socotesc că sunt mai pricepuți și mai cunoscători decât toți și pentru aceasta se împotrivesc împărăției tale”. Împăratul, întrebându-i care sunt aceștia, boierul a răspuns: „Meletie și Galaction Galisioteanul”. Cuvântul acesta a rănit inima împăratului, pentru că bărbații aceia erau cuminți și vestiți pentru fapta lor cea bună.
Îndată a pregătit o corabie și a trimis o scrisoare împărătească, dar sfinții erau duși în Bizanț și au fost închiși în temnița ce se numea a Numerilor, în care au petrecut multe zile. Împăratul, prefăcându-se în această vreme că se îndeletnicea cu alte afaceri, nu a îngrijit de nici un lucru bisericesc și, prin urmare, nici pentru pricina sfinților. Arhiereii și mai ales patriarhul – o! îndelungată răbdare a lui Dumnezeu – pârau și cleveteau necurmat pe cei doi sfinți la împărat, sârguindu-se în tot chipul ca să-i plece și să-i aibă la un cuget cu dânșii, în latinitate, ori să nu-i mai vadă în viață. Căci cel ce lucrează cele rele, urăsc lumina. Scoțându-i din temniță pe viteji și aducându-i în față, au stat iarăși înaintea divanului împărătesc. Și, fiindcă au răspuns împăratului cu mai multă îndrăzneală decât înainte, li s-au dat mai întâi mai mari și mai grele pedepse. Îndată au fost bătuți cu toiege, multe ceasuri, până când trupurile acestora nu se deosebeau întru nimic de cele neînsuflețite și zăceau la pământ abia suflând, numai că nu erau moarte cu desăvârșire. După ce au răsuflat și și-au venit puțin în fire cei cu suflet răbdător, iarăși au fost torturați. Apoi Sfințitul Galaction a fost trimis în temniță, iar pe Meletie, cugetătorul celor cerești, l-au spânzurat cu o funie de un copac înalt și, o! minune, îndată a înfrunzit pomul acela, care mai înainte era uscat și s-a împodobit cu frunze.
Minunea aceasta a înduplecat pe împăratul să-și schimbe gândul și apoi, prin mijlocirea altor oameni, vorbea cu Cuviosul și-l ruga să primească latinitatea. Dar sfântul, defăimând rugămintea împăratului și toate muncile și necinstea, era ca un vultur în nori, după cum se spune în Pilde, neprins și nebiruit de toate meșteșugurile și măiestriile oamenilor. Pentru aceasta, nedumerindu-se împăratul și neștiind ce să mai facă, fiindcă n-a putut să biruiască gândul sfinților, se străduia să biruiască trupurile lor cu chinurile. După aceea, sfințitului Galaction, cu mari și aspre dureri, i-au scos ochii, iar Sfântului Meletie i-au tăiat limba sfântă, ca să nu mai slujească lui Dumnezeu Sfânta Liturghie, iar limba să nu mai îndrăznească a teologhisi despre Preasfânta Treime. Însă amândouă aceste fapte au ieșit împotrivă și nu după cum voia împăratul, căci dumnezeiescul Meletie – aceasta o știu toți – a grăit limpede chiar după ce i s-a tăiat limba, iar bunul Galaction a slujit Sfânta Jertfă cea fără de sânge, după ce s-a făcut împărat al grecilor dreptcredinciosul Andronic și a făcut să se răspândească iarăși buna-credință.
Împăratul acesta a întărit îndată ortodoxia, fiindcă a socotit că nu este alt lucru mai bun decât acesta. Și nici de alt lucru nu s-a apucat, până ce n-a chemat pe patriarhul Iosif iarăși la scaunul său, adică păstorul cel adevărat, stâlpul cel nemișcat și turnul cel neclintit al credinței. Apoi el a izgonit din Biserică pe prigonitorul oilor lui Hristos cele cuvântătoare, pe Ioan Vecos. După aceea a chemat cu mare cinste pe sfinții surghiuniți și închiși, adică tăria Bisericii, și a așezat la loc pe luminătorii cei preastăluciți. Mulți, arătându-se atunci mai străluciți decât pe vremea lui Mihail Azimitul, s-au suit pe scaunele lor și la dregătorii. Iar pe bunul Meletie nici împăratul cel iubitor de bună credință, nici boierii n-au putut să-l înduplece a lua preoția, căci se ferea de slava oamenilor ca de ceva foarte vătămător și se sârguia să dobândească numai ceea ce nu are nici schimbare, nici cădere. Iar cinstea de aici el o lepădă, ca una ce este vremelnică și pricinuitoare de împuținarea laudei și slavei celei adevărate.
Astfel viețuind Cuviosul și împodobindu-se cu toate felurile de fapte bune, s-a mutat din viața aceasta stricăcioasă, la adânci bătrânețe, în starea cea mai bună și mai înaltă. Deci, s-a dus către Dumnezeu ca să-și ia roadele ostenelilor sale îndelungate pentru buna credință. După ce, însă, a bolit trei ani întregi, la sfârșitul vieții sale, în care nici pâine n-a mâncat deloc, nici alte bucate mai grase, decât numai poame, și acestea cu multă înfrânare, cunoscându-și mai înainte ducerea sa de aici către Dumnezeu – căci aceasta se dă celor curați cu inima și sfinți -, el mai mult s-a nevoit și de la toate s-a înfrânat, viețuind trei ani întru cinstirea Treimei. El s-a gândit să le facă toate pentru slava lui Dumnezeu și să mănânce Paștele cel mare și fără de moarte cu cugetul curat și cu trup neîntinat. Când a venit ceasul să se mute din această viață, a chemat la sine pe toți frații, pe care, după ce i-a sfătuit mult, le-a vorbit cu fața veselă, a sărutat pe fiecare cu sărutarea cea de pe urmă și a preamărit împreună cu dânșii pe Dumnezeu. Apoi, ridicând mâinile și ochii la cer, a strigat „Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul”. Și îndată a adormit somnul cel cuviincios drepților și s-a mutat la Domnul pe Care L-a iubit.
Un monah, cu numele Gherasim, ce dormea în acea vreme în chilia sa, a văzut în vis pe dumnezeiescul Meletie, având mâinile înălțate și zburând cu mulțumire la ceruri. Apoi, deșteptându-se din somn, îndată a alergat și a găsit pe sfânt mort, având fața sa strălucitoare ca soarele.
Un alt monah, cu numele Teolipt, împodobit cu vrednicia preoției, fiind iubitor de Dumnezeu, pentru multa dragoste ce o avea către sfântul, din ziua în care s-a săvârșit acesta a slujit Sfânta Liturghie 40 zile, rugându-se pentru dânsul către Domnul. După ce a săvârșit acele 40 zile, în Duminica cea dintâi a Sfântului și Marelui Post, în care Biserica lui Hristos a îndătinat a se săvârși praznic și cu cântări de mulțumire a sluji lui Dumnezeu pentru închinarea cinstitelor icoane, a slujit iarăși pentru dânsul Sfânta Liturghie. După aceasta se ruga lui Dumnezeu ca să-i descopere în ce loc s-a învrednicit a se sălășlui sufletul dumnezeiescului Meletie după moarte.
Rugându-se, a adormit și a văzut în vis că se află într-o biserică mare și foarte frumoasă, care era zidită spre răsărit, având înălțime mare, unde strălucea o nespusă lumină. Într-însa erau părinți sfinți, care cântau lui Dumnezeu o cântare îngerească preaminunată. Apoi a auzit glasul unui propovăduitor din cei dinăuntru, cum că Meletie, când era viu, a zidit biserica aceasta în cinstea Prea Sfintei Treimi și foarte s-a bucurat Teolipt pentru ceea ce a auzit. Apoi i s-a părut că îndată a mers la mormântul sfântului, care era deschis, și într-însul a văzut doi oameni îmbrăcați cu haine strălucitoare, luând în mâinile lor cădelnițe minunate și frumoase, încât n-ar putea cineva să le asemene la frumusețe cu cele de pe pământ și tămâiau trupul sfântului. După aceea i s-a arătat marele Meletie, spunându-i astfel: „Tu, o! bunule Teolipte, ai lăsat mormântul meu neîngrijit; iar Dumnezeu, precum poți să vezi, a trimis pe aceștia ca să ne cerceteze. El, cugetând cum grăiește acum cel mort, a auzit un glas de sus care zicea: „Cela ce crede în Mine, de ar și muri, viu va fi„.
Despre aceasta este destul. Dar de voiește cineva a povesti câteva minuni ale cuviosului, iată voi spune câteva iubitorilor de Dumnezeu.
Se risipise întunericul nopții latinității și soarele dreptei credințe își întinsese razele sale pe pământ și strălucea minunat, iar marele Meletie, umblând, când era viu, într-una din zile pe malul mării, a găsit niște pescari întinzându-și mrejele pe nisip. Întrebându-i dacă au pește, ei au răspuns că toată noaptea au muncit pescuind și n-au prins nimic. Sfântul, mâhnindu-se împreună cu ei, le-a zis cu îndrăzneală: „Fiilor, aruncați iarăși mrejele voastre în numele Mântuitorului nostru Dumnezeu!” Ascultând aceia cuvintele Cuviosului, au intrat îndată în barca lor și, puțin depărtându-se la adâncul mării, și-au aruncat năvoadele și – o! darul Tău cel negrăit, Hristoase -, atâta mulțime de pești au intrat în mrejele lor, încât de-abia puteau cu anevoie să le tragă la mal. Astfel, minunându-se de credința Cuviosului, au preamărit pe Dumnezeu, iar sfântului i-au mulțumit foarte mult.
Ascultați și altă minune, întru nimic mai mică decât aceasta. Când se zidea dumnezeiasca biserică în ostrovul Sfântului Andrei cel întâi chemat dintre apostoli, adunându-se mulți meșteri, cu toată sârguința săvârșeau lucrul. Într-una din zile, fratele care era rânduit la slujba chelăriei a zis către Cuviosul că nu are să dea meșterilor nici un fel de mulțumire. Sfântul, luându-și toiagul, a zis către dânsul: „Urmează-mă”. Și, pogorându-se la mare, a lovit-o încetișor cu toiagul, zicând: „În numele Stăpânului meu, Hristos, dă-ne astăzi cele de trebuință”. Și, o! minune, îndată a sărit afară pe mal un pește mare, iar chelarul mergând să-l ia, a mai sărit unul afară din mare, nu mai mic decât cel dintâi. Luând chelarul pe amândoi peștii, i-a gătit după obicei și cu ei a ospătat pe meșteri.
După ce s-a făcut împărat binecredinciosul Andronic, după oarecare vreme a chemat la sine într-o zi pe marele Meletie, ca să se sfătuiască pentru o pricină bisericească. Mergând sfântul, l-a primit împăratul cu foarte mare cinste. Iar unul din boierii sfatului, cu numele Sirmurin, care era mare vistier cu boieria, a prihănit în gândul său pe sfântul, că iubește slava vremelnică, și a zis către unul care ședea lângă el: „Monahul acesta a lăsat, precum se vede, slava pe care se cădea s-o caute și caută acum slava de la oameni și se bucură de dânsa”. Ducându-se seara la casa sa și culcându-se, a văzut în visul lui că se afla într-un palat împărătesc, în care era un Împărat înfricoșat, îmbrăcat cu podoabă împărătească și arhierească iar împrejurul lui stăteau nenumărate oști. Împăratul, arătându-se foarte mânios către Sirmurin, i-a zis: „Pentru ce ai ocărât pe robul meu?” Și a poruncit ostașilor să facă robului său izbândă, pentru defăimarea care i-a făcut-o și puțin a lipsit de nu i-a legat mâinile și picioarele ca să-l arunce în locul de osândă al hulitorilor, de nu ar fi ajuns acolo marele Meletie, să mijlocească la împăratul pentru dânsul, ca să-l izbăvească. Cutremurându-se Sirmurin de acea înfricoșată vedenie, s-a deșteptat, și cum s-a făcut ziuă, îndată s-a dus la sfântul și, căzând la picioarele lui, i-a mărturisit prihănirea pe care i-a făcut-o și i-a spus vedenia pe care a avut-o; apoi, cu lacrimi fierbinți, își cerea iertarea, pe care îndată a și dobândit-o de la Cuviosul. Apoi s-a dus, bucurându-se și povestind cu multe laude isprăvile sfântului.
Așa a fost, iubiții mei frați, petrecerea Cuviosului Meletie, atât de covârșitoare prin râvna și dreapta lui credință și astfel de minuni a făcut. Trăind 77 de ani, a lăsat aceste văzute și trecătoare lucruri și s-a dus la Dumnezeu, Căruia din pruncie I-a slujit cu osârdie. Iar pentru Preasfânta Treime a mărturisit înaintea împăratului, a papei și a tuturor celor împreună cu dânșii drept-credincioși o Ființă întocmai de toți slăvită, Căreia I se cuvine și de la noi toată slava, cinstea și închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.