Sinaxar 24 august

📑 Cuprins:

• Sfântul Sfințit Mucenic Evtihie, ucenicul Sfinților Apostoli Ioan și Pavel
• Sfânta Muceniță Sira, fecioara din Persia

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfântul Sfințit Mucenic Evtihie, ucenicul Sfinților Apostoli Ioan și Pavel

Sfântul Evtihie avea ca patrie Sevastopolul. El, auzind de buna vestire a lui Hristos, și-a lăsat părinții și rudele și s-a apropiat de iubitul ucenic al lui Hristos, de Apostolul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu. Deci, urmând obiceiurilor lui și fiind următor vieții aceluia, învățase de la dânsul cereasca înțelepciune, și scosese darul lui Dumnezeu ca dintr-un izvor.

Umplându-se el de râvna apostolească, a dezrădăcinat din temelie înșelăciunea idolească. Asemenea și pe Sfântul Apostol Pavel aflându-l, ca steaua pe soare, i-a urmat lui, ostenindu-se împreună cu dânsul în propovăduirea cuvântului și răbdând bărbătește toate primejdiile. Pentru aceea este numit ucenic al amândurora, al Sfântului Evanghelist Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, și al Sfântului Apostol Pavel. Numindu-se el apostol – între cei mai mici apostoli -, deși nu se află în numărul celor șaptezeci de apostoli, însă s-a cinstit cu numire apostolească, ca unul ce s-a ostenit cu cei mai mari apostoli întru buna vestire a lui Hristos și ca unul ce a fost sfințit de dânșii episcop la slujirea cuvântului și la jertfe. Evtihie a străbătut multe țări, propovăduind pe Hristos, nu numai cu dânșii, ci și singur. El nu umbla singur, ci avea călător împreună pe îngerul lui Dumnezeu, care îl întărea și îi spunea mai înainte cele ce avea să i se întâmple. El suferea pretutindeni legături și bătăi, și pătimea cu bărbăție pentru Domnul său.

Odată, fiind chinuit de foame în temniță, i s-a adus pâine de o mână nevăzută, cu care se întărise atât, încât socotea muncile întru nimic. Iar când l-a dezbrăcat ca să-l chinuiască, și când i-a strujit trupul cu unghii de fier, a curs din cinstitul lui trup, mir de bună mireasmă și a umplut văzduhul de bună mirosire. După aceea, fiind aruncat în văpaia focului, s-a auzit tunet din cer și s-a pogorât o ploaie mare, încât a stins focul; iar sfântul a rămas viu și nevătămat, slăvind pe Dumnezeu. Altădată a fost dat spre mâncare fiarelor; dar și acelea s-au îmblânzit înaintea feței lui, și s-au făcut ca niște miei.

Ceea ce este mai de mirare, este faptul că unui leu, dându-i drumul asupra lui, acela a grăit cu glas omenesc, propovăduind măririle Mântuitorului Hristos. Atunci s-au mirat și s-au spăimântat toți, care se uitau la acea priveliște. Dar ce minune este pentru că Cel ce a putut de demult să deschidă gura măgarului lui Valaam, să vorbească ca oamenii, oare nu putea să rânduiască gura leului ca să grăiască omenește, spre mustrarea și rușinarea păgânilor, și spre mărirea atotputerniciei Sale? Deci și aici tot Domnul este, cum a fost și acolo, făcând minuni. Însă cum Sfântul Apostol Evtihie și-a săvârșit nevoința alergării sale, despre aceasta se povestește în Prolog că s-a sfârșit fiind adus legat de la Efes în patria sa, Sevastopol. Slujba din Minei pomenește în ce chip s-a sfârșit, zicând că i s-a tăiat capul cu sabia, fiind încununat de Iisus cu coroana biruinței.

Notă – Unii povestesc despre Sfântul Evtihie că ar fi fost tot acela care se pomenește în Faptele Sfinților Apostoli la cap.3. Era un tânăr oarecare, anume Evtihie, care, șezând la fereastră, amețit de somn, a căzut jos din acea casă, de la rândul al treilea și, murind, l-a înviat Sfântul Apostol Pavel. Dar de această înștiințare vrednică de credință n-am aflat încă, și nu se pare să fi fost tot acel Evtihie care a căzut, căci era din Troada, precum se arată tot în cap. 3 al Faptelor Apostolilor, care zice: Am venit în Troada… Patria acestui apostol Evtihie care se cinstește acum era Sevastopolul.

Deci, cetatea Troada este în Frigia, iar Sevastopolul în Palestina. Deși zic cei ce socotesc că Evtihie este unul și același cu tânărul din Troada, care a căzut din casă de la rândul al treilea, fiind ucenic al Sfântului Ioan cuvântătorul de Dumnezeu, însă nu se potrivește cu sfârșitul. Aceia spun de Evtihie, care este în Faptele Apostolilor, că a propovăduit în Spania, și acolo s-a dus la Domnul. Iar acest Evtihie care se cinstește acum, aducându-se de la Efes în Sevastopol, patria sa, s-a sfârșit prin tăiere cu sabia.

Sfânta Muceniță Sira, fecioara din Persia

În zilele lui Hosroe cel bătrân, împăratul Persiei, în al 28-lea an al împărăției lui, Sfânta fecioară Sira s-a arătat în Persia, ca un mărgăritar curat și mare, strălucind cu frumusețea credinței creștinești și slăvindu-se prin nevoință pentru Hristos cu cele mai mari pătimiri. Ea s-a născut în cetatea Hirhaselevcos, din neam păgânesc, din care se nășteau totdeauna multe roade ale diavolului. Tată avea un slujitor idolesc și vrăjitor vestit, care fusese multă vreme judecător în adunarea vrăjitorilor și a popilor persienești. El era împreună șezător la înalta stăpânire între dânșii, și se numea Mavit. El știa bine învățăturile lui Zoroastru, mai-marele vrăjitor și întâiul învățător în citirea stelelor, din Persia.

Vrăjitorul acela care a născut pe această fecioară Sira, ura foarte mult pe creștini și se sârguia să-și păzească pe fiica sa, ca să nu vină la cunoștința și prietenia fecioarelor creștinești, fiindcă în Persia erau atunci mulți creștini, precum sunt acum în toată Asia, deși viețuiesc în strâmtorare și în defăimare. De aceea, fiind ea încă copil mic, a dat-o după moartea maicii sale în altă cetate, care se numea Fars, în care se afla toată învățătura vrăjitorească. El a dat-o la o femeie vrăjitoare, rudă a lui, ca să o crească în deprinderea vrăjitoriei păgânești. Când fecioara a început a veni în înțelegere, îndată a învățat vrăjitoria. După aceea a dat-o la slujirea cea necurată a jertfelor, pentru a săvârși oarecare jertfe diavolești, care se numeau de ei Iast, și acelea le aveau ca pe niște jertfe mai curate. Însă aceasta se vorbește despre dânsa, ca să se știe în ce fel de întunecare și înșelătorie diavolească a fost, și din ce fel de întuneric a ieșit și din cursele diavolului a scăpat la lumina cunoștinței adevărului.

Deci, ajungând ea în vârsta desăvârșită și știind bine toată învățătura vrăjitorească, slujea cu căldură în rânduiala jertfelor necuraților zei ai Persiei. Ei i s-a rânduit calea mântuirii astfel: după purtarea de grijă și după rânduiala lui Dumnezeu, a făcut cunoștință cu niște femei creștine sărace și a auzit de la dânsele despre Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu; deci, a început cu dinadinsul a întreba de credința creștinească, despre dogmele ei și despre toată rânduiala și viața creștinească, și cele ce le auzea de la dânsele, pe acelea le judeca cu mintea, alegând între credința creștinească și cea persană. Deci, a văzut între ele mare deosebire în toate, căci toate cele ce erau ale credinței persane, pe acelea le vedea mincinoase și necurate; iar cele ale credinței creștinești le vedea drepte și curate. Atunci și-a pus ca scop să lase păgânătatea persană și să se facă creștină.

Voind ea să știe mai bine despre dreapta credință creștinească, a început a merge în taină la biserica creștină, a asculta citirile și cântările bisericești și învățăturile cuvintelor lui Dumnezeu; a lua aminte la buna rânduială și la buna săvârșire a slujbelor bisericești. Ei i-a plăcut foarte mult credința creștinească și toată rânduiala ei; deci, a început a urma vieții creștinești prin postire și prin omorârea trupului său. Ea se păzea foarte mult de a se mărita și a-și risipi mintea prin grijile vieții; căci acum avea vârsta de optsprezece ani. De aceea nu se arăta ochilor oamenilor mireni, nici nu se aduna cu fecioarele și cu femeile persiene cele slăvite și bogate, ci se ferea de ele, fugind de vorbire și de prietenia lor.

Dar ea adeseori se întâlnea cu fecioarele și cu femeile creștine și vorbea despre nașterea lui Hristos din Preacurata Fecioară și despre toate minunile Lui, despre patima și moartea cea de bunăvoie, despre Înviere și Înălțare la ceruri; despre înfricoșata judecată ce va să vină, despre răsplătirea drepților și despre chinul credincioșilor. Toate cele ce le auzea de la fecioarele creștine le credea fără șovăire, le scria în inima sa și se umilea. Astfel ardea de dragostea către Hristos. Se închidea în camera sa și citea cărți creștinești, se deprindea la rugăciuni și la cântarea psalmilor și se ruga către adevăratul Dumnezeu al creștinilor, presărându-și capul cu țărână.

Astfel a petrecut multă vreme, păzindu-și în taină credința creștinească, căci se temea de tatăl său și de ceilalți vrăjitori; deci, aceasta socotea că este destul spre mântuire, ca să creadă în Hristos, căci încă nu înțelesese cuvântul apostolului: Cu inima se crede întru dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire. După o vreme oarecare, a căzut într-o boală trupească și n-a căutat doctorii în vrăji, precum era obiceiul păgânilor, ci și-a întors mintea către Dumnezeu și, bolind cu trupul, a mers la biserica creștinească și a rugat pe preot să-i dea ei din biserică puțină țărână, având credința că va câștiga tămăduire din acea țărână. Dar preotul s-a lepădat de dânsa ca de o necurată, zicându-i: „Ce împărtășire îți este ție cu credincioșii, tu care ești necredincioasă și slujitoare de idoli, care vii la biserica creștinească?”

Ea nu s-a mâniat de aceea, știindu-și singură nevrednicia sa, dar, tăcând puțin, s-a atins cu credință de haina preotului, ca altădată femeia cananeiancă de haina lui Hristos, și îndată a câștigat tămăduire de neputința sa și s-a întors acasă sănătoasă. Deci, se mira de schimbarea sa din boală în sănătatea cea atât de grabnică și zicea în sine: „Dacă slujitorii lui Hristos au o putere ca aceasta, cu atât mai vârtos trebuie să fie Atotputernic Hristos”. Ea dorea să vină în desăvârșita credință creștinească și gândea cum ar putea să câștige Sfântul Botez.

Dar diavolul, care urăște pe cei buni, văzând într-însa începuturi bune ale sfintei credințe, s-a sârguit să facă împiedicare scopurilor ei. Deci, i s-a arătat ei noaptea cu mânie, ocărând-o că, lăsând obiceiurile părintești, a căutat ajutor la creștini în boală, atingându-se de haina preotului creștinesc. Dar fericita fecioară, cunoscând că aceea este amăgire diavolească, s-a îngrădit pe sine cu semnul Sfintei Cruci, precum se deprinsese de la creștini, și, plecându-și genunchii la pământ, a început a citi psalmul 90 al lui David: Cel ce locuiește întru ajutorul Celui Preaînalt, se va sălășlui în acoperământul Dumnezeului cerului. Diavolul, stingându-se puțină vreme, s-a arătat iarăși, zicându-i cu mânie aceleași cuvinte. Atunci fecioara, plecându-și iarăși genunchii către Dumnezeul cerului, a început a citi același psalm. Diavolul, fugind puțin și iarăși întorcându-se, a îndrăznit a-i zice: „Eu sunt Dumnezeu, Care locuiește în cele de sus, sub a Cărui apărare petrec toți, și ți se cade ție să alergi la mine, iar nu la creștinii care te amăgesc pe tine”.

Atunci ea, plecându-se a treia oară la rugăciune, s-a rugat cu osârdie lui Hristos Dumnezeu ca să-i descopere ei adevărul și să gonească de la dânsa înșelăciunea. Și îndată cu puterea lui Dumnezeu a fost gonit de la dânsa ispititorul, însă în mintea ei a rămas ca o urmă de înșelare diavolească oarecare îndoire. Cunoscând că aceea este din lucrare diavolească, cu inimă mai călduroasă s-a întors către Dumnezeu, căindu-se cu lacrimi și mărturisind neputința sa. În noaptea următoare a fost mângâiată de Dumnezeu prin vis și i-a însemnat ei dinainte mucenicia, care i s-a făcut astfel: se vedea că stă pe o treaptă mai înaltă mai sus de preoți și ținea în mâinile sale sfântul potir, plin de sângele lui Hristos. Pe acela îl arăta poporului, iar doi diaconi, stând de amândouă părțile, cădeau. Această vedenie însemna că avea să primească pentru Hristos paharul pătimirii, înaintea ochilor poporului cel din priveliște. Iar treapta cea mai înaltă pe care stătea, însemna cinstea mucenicească, care covârșește toate rânduielile sfinților. Cădirea era semn că pătimirea ei avea să fie bineprimită lui Dumnezeu, ca jertfa și tămâia, și prin aceasta toată Biserica lui Hristos va mirosi bine.

După vedenia aceea a început viața cea cu nevoință întru Dumnezeu. Deci ea s-a cunoscut de frați și de rudenii că s-a aplecat la credința creștinească, fiind văzută schimbată la trup, galbenă la față de înfrânare și de post și vorbind puțin. Închizându-se în camera sa, petrecea în tăcere, iar de la aducerea jertfelor la zei și la obișnuitele lor slujbe a încetat cu desăvârșire. Toți s-au mâhnit pentru ea și au rugat-o pe mama lor vitregă să o îndemne să înceteze cu viața aceea și să nu se depărteze de la slujba zeilor părintești, ca să nu aducă necinste neamului lor și să nu pornească mânia împărătească asupra casei lor. Iar mama ei vitregă, învățându-se în taină de la cel ce de demult a amăgit în Rai prin asemănarea șarpelui pe Eva, s-a apropiat de această fericită fecioară cu fața veselă și, zâmbind, a început a-i spune despre sine că este de aceeași credință creștinească, și se prefăcea ca și cum o păzea și slujea lui Hristos în taină.

Deci o sfătuia în taină să nu se depărteze de la Hristos, iar la arătare să facă după obiceiul jertfei slujba idolilor, ca, văzând-o toți că slujește zeilor, să se lepede de părerea cea pentru creștinătatea ei. „Făcând tu aceasta – zicea învățătoarea către fecioară -, nu vei mânia pe Hristos, pentru că El se mulțumește dacă cineva Îi slujește în taină, și nici nu vei întărâta pe tatăl și pe frații tăi. Vei scăpa de chinurile cele cumplite care au să fie asupra ta, dacă vei asculta de sfatul meu. Să te gândești însă că ești fecioară tânără și neputincioasă cu trupul, și nu vei putea să rabzi bătăile, rănile, ruperile trupului, arderile și celelalte chinuri, și mi-e frică ca nu cumva, slăbind în chinuri, fără voie să te lepezi la arătare de Hristos, că atunci păcatul îți va fi mai mare. Deci, îți este mai bine să slujești Lui în taină, iar la arătare să arăți ca și cum ai sluji zeilor. Cred că aceasta nu ți se va socoti ca păcat”.

Acestea și altele de felul acesta grăindu-le mama cea vitregă Sirei, în toate zilele, i-a plecat inima la sfatul său, pentru că Scriptura zice: Vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune. Însă Domnul n-a lăsat pe roaba Sa în acea amăgire ca mult să se afunde în adânc, ci iarăși a întărit-o prin noi descoperiri. Trecând patru luni și sosind cele 40 de zile ale Marelui Post, fecioara a voit să-l petreacă în postire, nevoințe și în tăinuiri pustnicești. Când a început a posti, a văzut în vis pe frații săi aruncați în gunoi și în noroi, și pe tatăl său zăcând într-un pat pângărit, iar în altă parte a văzut un pat înalt și frumos, strălucind cu o lumină minunată, și o mulțime de fețe luminate o chemau în acea cămară. Deci, după această vedenie, deșteptându-se din somn, a alergat foarte de dimineață la biserica creștinească și, mergând la episcopul Ioan, i-a spus cu de-amănuntul toate cele câte i se întâmplase, adică, cum s-a tămăduit de boală prin atingere de haina preoțească, și de vedenia ce i s-a făcut în vis. Deci, ruga pe episcop să-i dea Sfântul Botez.

Auzind episcopul toate cele ce i-a spus ea, s-a bucurat cu duhul că este chemată de Dumnezeu spre mântuire. Socotind el vremea ce era atunci, nu a învrednicit-o de Sfântul Botez, pentru că a știut-o că este de neam mare și tatăl ei putea multe. Deci, era ură mare de la toți vrăjitorii asupra credincioșilor în vederea ochilor și se temea a-i întărâta, ca să nu se pornească cu mânie pentru botezul ei. Căci vor îndemna pe împărat să ridice prigonire și chinuire asupra Bisericii lui Hristos și vor risipi oile cuvântătoare ale Domnului cu neîmblânzita lor mânie de lupi răpitori. Episcopul se îndoia pentru fecioară, ca nu cumva, temându-se de îngrozirea și chinurile tatălui său, să se lepede de Hristos, și atunci harul Sfântului Botez va fi batjocorit. De aceea a sfătuit-o ca mai întâi să mărturisească tatălui ei pe Hristos, asemenea și fraților, rudelor și tuturor casnicilor ei, și dacă va putea răbda pătimirile ce i se vor face de la ei, și de va rămâne până la sfârșit întru mărturisirea numelui lui Iisus Hristos, atunci se va învrednici de Sfântul Botez. Astfel sfătuind-o episcopul, a trimis-o acasă cu pace.

Plecând necăjită fecioara de la episcop că nu și-a câștigat dorința, se tulbura cu mintea pentru că era între dragoste și între frică; arzând cu dragoste spre Hristos și temându-se de chinuri. Deci de frică a tăcut. După aceea i s-a făcut iarăși o vedenie în vis: Vedea pe îngerul lui Dumnezeu ținând un toiag de fier, cu care a lovit-o, zicând: „Unde este făgăduința ta, cu care te-ai făgăduit că vei sluji lui Hristos, adevăratul Dumnezeu și cu tărie vei sta împotriva păgânilor pentru numele Lui?” Deșteptându-se ea din somn, s-a înspăimântat de vedenia aceea. Începând a se lumina de ziuă, a chemat-o mama sa cea vitregă și îi poruncea să jertfească zeilor vrăjitoreasca jertfă cea de dimineață, după obiceiul său.

Iar ea, arzând acum cu râvnă după Hristos, voia să mărturisească la arătare numele Lui și să se lepede înaintea tuturor de vrăjitorii și de slujirile idolilor. Ea s-a arătat în ceasul acela ca și cum ar asculta pe maica sa, și, luând uneltele vrăjitorești de jertfă, după diavoleștile predanii ale lui Zoroastru, s-a dus la jertfelnic și, văzându-se strălucită cu oarecare lumină dumnezeiască și întărindu-se în inima sa, s-a lepădat de frică și a sfărâmat înaintea tuturor uneltele vrăjitorești și a scuipat asupra focului, pe care perșii îl au în loc de zeu. L-a aruncat jos, altarul l-a răsturnat și a strigat cu glas mare: „Sunt creștină și mă lepăd de idoli și de toate lucrurile lor cele vrăjitorești și diavolești. Scuip pe mincinoșii idoli și spre altarele cele necurate, și cred în adevăratul Dumnezeu al creștinilor; deci, iată, mă duc la biserica creștină”. Frații ei împreună cu mama cea vitregă și cu toți cei din casă auzind aceasta, au prins-o și au încuiat-o în cămară, punându-i păzitori ca să nu iasă. Atunci se întâmplase că tatăl ei nu era acasă, iar fericita zicea către ei să trimită să cheme pe tatăl său, ca să mărturisească numele lui Hristos și înaintea lui, măcar de s-ar da de el la chinuri. Ea nu mai voia acum să-și păzească în taină credința sa pentru Hristos; ci avea dorința să o arate, netemându-se de nici un fel de chinuri.

În acea vreme, adunându-se la dânsa rudele și vecinii, o îndemnau cu lacrimi să înceteze de la o faptă ca aceea, să nu mâhnească pe tatăl și pe frații săi, să nu-și necinstească neamul și să nu se dea de voie la chinurile cele cumplite. Dar ea nu voia să asculte cuvintele lor cele viclene. Venind tatăl și văzând focul lor cel vrăjitoresc pe care îl avea în loc de zeu, risipit de fiica lui, jertfelnicul răsturnat, uneltele vrăjitorești sfărâmate, și pe fiica sa, Sira, preamărind numele lui Hristos cu glas mare, s-a umplut de negrăită mânie, și, apucând-o, a bătut-o fără milă, până ce a ostenit. Apoi a început să plângă, s-o îndemne și s-o momească, zicându-i cuvinte de dragoste și de rugăminte; dar nimic n-a sporit, deși îi făcea multe rele, ținând-o legată, închisă în loc întunecos, chinuind-o cu foamea și cu setea, și dându-i multe bătăi. Uneori el singur, alteori prin rudenii voia s-o amăgească, să se întoarcă la zei și la acea slujbă vrăjitorească. Dar roaba lui Hristos petrecea ca un diamant tare și ca un turn, neclintită în mărturisirea preasfântului nume al lui Iisus Hristos.

Tatăl său, văzând voința ei neschimbată spre credința creștinească și că nu poate cu nici un chip s-o întoarcă de la dânsa, s-a dus și a spus lui Mavit, mai-marele vrăjitorilor. Mavit, adunând pe ceilalți popi și vrăjitori din cetățile de primprejur, a șezut cu dânșii lângă capiștea focului zeului lor și a pus pe fecioara lui Hristos înaintea judecății sale; deci, s-a adunat acolo popor mult ca la o priveliște mare. Printre oameni erau și mulți creștini, care se adunaseră să vadă nevoința fecioarei Sira, pentru că toți aflaseră de întoarcerea ei spre Hristos și de pătimirea ce a suferit de la tatăl său. Mavit a întrebat-o: „Pentru ce te-ai lepădat de învățăturile și de zeii părintești și ai luat altă credință?” Ea a răspuns: „Orice om care are înțelegerea sănătoasă, nu se aseamănă dobitoacelor necuvântătoare, care se duc în urma celor ce le-au născut, fără să știe unde; deci, merge pe calea pe care o vede mai bună, nici urmează părinților și strămoșilor săi cei rătăciți în pierzare; deci, și eu, văzând că credința creștinească este mai bună decât păgânătatea părintească, am ales pe cea mai bună și m-am lepădat de cea rea”.

Mavit, mâniindu-se, a zis: „Fecioară, multe chinuri te așteaptă dacă nu vei asculta!” Ea, punându-și mâna pe grumaji, i-a zis cu mare îndrăzneală: „Pe aceștia să-i tai, că ai putere, ți-am spus o dată aceasta”. După aceea Mavit a mai grăit mult către dânsa, dar ea nimic nu i-a mai răspuns, ci zicea în sine psalmii lui David, pe care ei nu-i înțelegea. Atunci Mavit a zis către ceilalți: „Ce grăiește aceasta?” Dar nimeni nu știa cele ce grăia dânsa; iar unul dintr-înșii a zis: „Grăiește oarecare învățătură creștinească”. Mavit a trimis îndată ca să cheme pe episcopul creștinesc, și să afle de la dânsul dacă fecioara grăiește cuvinte creștinești. Episcopul a venit cu frică, temându-se de stăpânirea vrăjitorilor. Mucenița uitându-se spre el și văzând că se temea, a strigat către dânsul, zicând: „Părinte, nu te teme, ci adu-ți aminte de Scriptura care zice: Am grăit întru mărturiile tale înaintea împăraților și nu m-am rușinat. Și iar: Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, că sufletul nu pot să-l ucid.

Episcopul, fiind întrebat despre cuvintele ce le-a grăit fecioara, a spus că sunt creștinești. Mult mâniindu-se asupra fecioarei, a poruncit să o bată peste gură. După aceea a început a o momi cu cuvinte amăgitoare, apoi a o îngrozi cu chinurile, dar cu nimic n-a sporit; astfel că se rușina de creștinii care erau la acea priveliște. Apoi, Mavit a poruncit ca până la o vreme s-o păzească în casa tatălui său, nevoind să spună împăratului așa repede, ca să nu se necinstească între dânșii acel cinstit neam. Apoi a sfătuit pe tatăl ei să se sârguiască a întoarce pe fiica sa mai mult cu momiri, decât cu îngroziri. Mucenița, întorcându-se acasă, se bucura și slăvea pe Dumnezeu, că s-a învrednicit a fi cercetată pentru numele lui Hristos, înaintea boierilor și a judecătorilor și înaintea a tot poporului.

Mucenița stând în casa părinților, Domnul mângâia și întărea pe roaba sa cu noi descoperiri, pentru că adeseori i se făceau arătări îngerești, din care se învăța cum să răspundă înaintea păgânilor judecători. Uneori i se arătau Moisi, Ilie, Apostolul Petru și alți sfinți, precum de aceasta se scrie mai pe larg în istorie. Tatăl său se îngrijea în tot chipul de întoarcerea ei de la Hristos și, neputând să o schimbe din hotărârea ei cea tare, a spus de dânsa lui Mavit și la tot divanul. Atunci se întâmplase de venise în cetatea aceea un oarecare bărbat cu numele Daru și cu dregătorie din cel mai înalt sfat împărătesc. Aceștia, amândoi puternici, Daru și Mavit, erau împreună și ascultau cuvintele tatălui, care se plângea de fiica sa și striga împotriva creștinilor că s-ar fi adunat asupra lui și ar fi vrut să-l ucidă cu pietre. Daru a trimis la fecioară pe niște bărbați vestiți, ca s-o întrebe pentru ce a lăsat înțelepciunea vrăjitorească și s-a abătut la credința creștinească. El a poruncit trimișilor s-o îndemne cu cuvinte bune, făgăduindu-i daruri împărătești; iar de nu-i va asculta, atunci să-i spună că o așteaptă chinuri cumplite.

Aceia, ducându-se la dânsa și întrebând-o, grăindu-i multe cuvinte momitoare și îngrozitoare, fericita le-a spus: „Eu singură voiam să merg la cel ce v-a trimis și să-i grăiesc despre credința mea în Hristos; dar de vreme ce ați venit voi la mine, ascultați cuvintele mele: eu am luat credința creștinească pentru că am cunoscut-o că este dreaptă și adevărată. Credința creștină are un Dumnezeu, pe Ziditorul a toate. El este Atotputernic și fără de moarte; iar vrăjitoria și slujirea voastră de idoli am urât-o, deoarece aveți mulți zei care sunt fără suflet și nu pot nimic. Deci, spuneți celui ce v-a trimis să nu mintă în făgăduința sa, prin care îmi făgăduiește chinuri cumplite, ci să le împlinească cu fapta, că sunt gata să pătimesc și să mor pentru Hristos, Dumnezeul meu”. Acel dregător cu numele Daru, auzind un răspuns ca acesta al fecioarei, s-a umplut de mânie și a poruncit s-o ia din casa părintească și să o ducă în temnița poporului. Acolo, să-i lege mâinile și picioarele cu fiare, s-o încuie într-o închisoare strâmtă și întunecoasă și să nu-i dea nici pâine, nici apă.

Deci, sfânta a petrecut în acea închisoare trei zile și trei nopți, neputând a se mișca, pe de o parte de greutatea marilor lanțuri de fier, iar pe de alta, de strâmtoarea locului. După trei zile, scoțând-o pe ea de acolo, o întreba, oare s-a învățat acum și oare voiește să se întoarcă la legile și la zeii părintești? Dar ea petrecea neschimbat în credința lui Hristos. Deci, a condamnat-o s-o arunce într-o groapă adâncă, întunecoasă și puturoasă, punând pe dânsa o greutate de fier mare. Când puneau pe dânsa fiarele și voiau să o ferece cu lanțurile cele cu piroane, acele piroane nu puteau să intre în găurile cele pregătite lor, deși au chemat mulți fierari care se osteneau în zadar. Atunci mucenița a făcut semnul Sfintei Cruci spre piroane și spre lanțuri, și îndată piroanele s-au prins bine la locul lor. Însă vrăjmașii lui Hristos, fiind orbiți cu răutatea, n-au înțeles puterea cea minunată a Sfintei Cruci și au ferecat strâns pe sfânta, plecându-i capul spre picioare, și astfel au aruncat-o în groapa aceea.

Dar, Domnul nostru Iisus Hristos, Care nu părăsește pe cei ce-L iubesc, îndată a trimis ușurare roabei Sale în groapa aceea; căci o lumină cerească i-a strălucit ei acolo și legăturile de fier s-au desfăcut, au căzut de pe dânsa și putoarea s-a prefăcut în bună mireasmă, astfel că mucenița era ca într-o cămară, bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu. Creștinii care erau în acea cetate, adunându-se în biserică cu episcopul lor, se rugau cu lacrimi lui Dumnezeu pentru mucenița Sira, ca să o întărească pe ea și să-și săvârșească nevoința sa cu bine. Mucenița a petrecut în groapa aceea cincisprezece zile, și nimeni nu se aștepta ca ea să fie acolo vie, din pricina mirosului greu, al foamei celei mari și de strâmtoarea fiarelor celor grele ce erau puse pe dânsa.

În acea vreme era secetă, din lipsă de ploaie, și din popor se zicea, că pentru fecioara Sira cea chinuită cu nedreptate, îngrozește mânia lui Dumnezeu cu uscăciune și cu foamete. Deci, era cârtire împotriva popilor și vrăjitorilor. După cele cincisprezece zile, păgânii judecători s-au înștiințat că fecioara Sira este vie în groapă și că s-a dezlegat de legături, și se mirau foarte mult. Atunci ei au poruncit să o scoată de acolo și să o ducă iarăși în temnița cea de obște a poporului.

Când au scos pe mucenița din groapă, îndată s-a vărsat din cer o ploaie foarte mare și a adăpat pământul din destul; iar poporul a zis că Dumnezeu a trimis ploaie pământului pentru cea scoasă din groapă. Deci, Domnul a dat roabei Sale darul facerii de minuni ca să tămăduiască bolile și să izgonească diavolii. Mulți veneau la dânsa pentru tămăduire, când ședea în temniță, și câți se atingeau de hainele sau de legăturile ei, câștigau tămăduiri de neputințele lor; iar diavolii nu sufereau apropierea ei, căci în oarecare vreme, sosind praznicul sfinților mucenici, care au pătimit mai înainte în Persia și care se săvârșea o dată pe an în biserica ce era în afara cetății, mucenița a dorit să fie acolo la cântarea cea de toată noaptea.

Atunci unul din creștini, iubitor de Dumnezeu, a dat păzitori-lor aur și s-a făcut singur chezaș, ca să o elibereze pe muceniță din temniță în acea noapte, făgăduindu-se s-o aducă iarăși la dânșii în zorile dimineții. Sfânta, fiind lăsată în voie, și-a schimbat hainele ca să nu fie cunoscută; și, venind la biserică, a stat în unghiul pridvorului și asculta cântarea bisericească. Acolo, în adunarea cea de praznic, era o femeie îndrăcită și aceea, cum s-a apropiat de Sfânta fecioară Sira, îndată a strigat diavolul dintr-însa, făcând arătare, că mucenița Sira a venit în biserică și-l izgonește pe el. Când poporul o căuta pe dânsa, ea îndată a fugit de acolo și s-a dus la temniță. Așa se temeau diavolii de dânsa, încât nici nu puteau să se apropie de ea. În altă noapte, iarăși prin chezaș și cu plată fiind eliberată noaptea din temniță de păzitori, a mers la episcop și a luat de la dânsul Sfântul Botez, în biserica care era în cetate.

După aceasta, Mavit și ceilalți judecători și slujitorii vrăjitorești s-au sfătuit să trimită pe mucenița Sira la împărat, de vreme ce cu nici un chip n-au putut să o întoarcă de la credința creștinească. Ei au trimis-o, punând pecete pe grumazul ei, după obiceiul lor, ca să nu fie dată acolo o alta în locul ei, iar pecetea aceea era astfel că nu era cu putință să se șteargă din grumaz, decât numai împreună cu capul.

Ostașii, luând-o, au dus-o în cetatea care se numea Acvac; căci acolo era atunci împăratul și au dat-o pe ea eparhului cetății, cu înștiințarea pricinii ei, din ce neam este și ce a răbdat. Eparhul mai întâi o îndemna cu cuvinte amăgitoare, apoi o îngrozea cu chinurile, ca să se întoarcă la credința cea dintâi; dar, văzând-o pe ea nesupusă, a dezbrăcat-o de hainele ei și, îmbrăcând-o într-o zdreanță murdară, a dat-o în paza unor evrei, știind că ei sunt vrăjmașii cei mai mari ai creștinilor. Acei evrei, luând-o pe ea și înfășurând-o cu legături de fier, au închis-o într-o casă întunecoasă, iar ca hrană îi dădeau ei o bucată foarte mică de pâine de orz, cât numai să nu moară de foame. În toate zilele o certau, ocărând-o cu cuvinte defăimătoare și, hulind pe Hristos, îi ziceau: „Unde este cuvântul cel grăit de tine, că legăturile vor cădea singure de pe grumaz, de la mâini și de la picioarele tale? Să vedem noi acum cum vor cădea?”

Într-una din zile, evreii defăimând așa pe sfântă, ea și-a ridicat ochii în sus, a suspinat și în taina inimii sale s-a rugat Domnului. Atunci îndată înaintea ochilor lor au căzut obezile de la grumaji, de la mâini și de la picioarele ei, iar evreii s-au mirat foarte mult. Sfânta a petrecut acolo unsprezece zile. Apoi eparhul a poruncit să o aducă iarăși la sine și, aflând-o neînduplecată către credința lor, a trimis-o la mai-marele vrăjitorilor, care era lângă împărat, înștiințându-l despre toate cele despre dânsa, precum se înștiințase și el. Mai-marele vrăjitorilor, punând-o înaintea sa, a zis către dânsa: „De ce te-ai lepădat de credința noastră, pe care o țin cu cinste împărații și boierii, care s-a răspândit pretutindeni, stăpânește pe toți și îmbogățește pe cei ce o păzesc pe ea, iar tu te-ai lipit de creștini, de oamenii cei necinstiți, proști, lepădați și urâți de toți?”

Sfânta a răspuns cu îndrăzneală, zicând: „Unde sunt acum coroanele împăraților voștri? Unde este slava boierilor voștri? Iată, toate acelea au trecut, împărații și boierii, înflorind ca iarba, în puțină vreme s-au vestejit și s-au dat morții celei veșnice, căci n-au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, pe Ziditorul tuturor, și nu s-au închinat Stăpânului vieții și al morții, ci au cinstit zidirea ca pe un Dumnezeu, închinându-se focului, apei, soarelui, lunii și stelelor. Iar creștinii, pentru pătimirile ce le rabdă în viața cea de aici de la voi, vor câștiga viața cea veșnică și pentru necinstirea cea vremelnică, vor moșteni slava cea cerească”. Mâniindu-se, marele vrăjitor, a început a cerceta cu de-amănuntul unde fusese până atunci. Înștiințându-se de felul chinurilor și legăturilor ce a suferit și că a fost păzită de evreii, a poruncit să o ducă iarăși în închisoarea lor, să o păzească bine și să nu lase la ea pe nimeni din creștini. Luând-o iudeii, fără omenie îi făceau răutate roabei lui Hristos, chinuind-o astfel trei zile cu fel de fel de chinuri.

Rânduindu-se de către împărat un dregător peste toate temnițele și închisorile și acela înștiințându-se de muceniță, a luat-o din închisoarea jidovească și a adus-o în închisoarea sa. Aceasta a făcut-o însă pentru câștig, deoarece era obicei la creștini a-și răscumpăra de la păzitori, cu aur și argint, intrarea în temniță la cei legați, care pătimeau pentru Hristos. Când au intrat în închisoarea muceniței oarecare creștini, care cumpăraseră cu argint intrarea, au mers la ea spre cercetare. Dar, văzând-o legată cu fiare și goală zăcând pe pământ, i-au adus un așternut, ca măcar atât să-i facă ușurare în acele chinuri. Venind unul din păzitorii temniței, a aruncat pe muceniță de pe așternut, și cu aceasta i-a pricinuit mare durere din pricina greutății fiarelor ce erau pe dânsa. Dar, îndată legăturile de fier s-au dezlegat și au căzut de pe dânsa și mare mirare le-a fost acelora care s-au întâmplat acolo.

În timpul acela, împăratul a voit să iasă din cetatea aceea la o alta ce se numea Resancusadon, și toți puternicii Persiei au mers cu dânsul, precum și mai-marele vrăjitorilor. Ei au adus în urma lor acolo și pe cei legați, între care și pe Sfânta Muceniță Sira. Rugându-se Domnului în toată calea aceea, cânta psalmii lui David. Iar ostașii cei ce o duceau, de multe ori o îngrozeau ca să tacă, pentru care au legat-o cu lanțuri mai grele; dar ea nu înceta a cânta și a mulțumi lui Dumnezeu.

Pe când erau la locul ce se numește Carsa, mai-marele vrăjitorilor și cu ceilalți judecători au pus-o pe ea mai întâi la întrebare, și au zis către dânsa: „Destulă vreme ai avut de la noi să te gândești; deci, acum spune ce ți-ai ales? Te vei întoarce la slujba cea dintâi a zeilor, ca să fii vie, sau mori, rămânând în credința creștină?” Răspuns-a sfânta: „Ce să-mi aleg mai mult, decât ce am ales o dată. De multe ori ți-am spus: sunt creștină, roaba lui Hristos, și pe Acela l-am iubit, Aceluia îi slujesc și pentru El doresc a muri”. Zis-a mai-marele vrăjitorilor: „Grăiește-ne nouă cuvinte de ale înțelepciunii noastre și pe care le-ai învățat de la început”.

Iar ea a început a zice cu mare glas psalmii lui David și rugăciuni către Dumnezeu. Mâniindu-se, mai-marele vrăjitor a poruncit să-i rupă hainele de pe dânsa; și, lăsând-o goală, i-a zis: „Nu-ți este rușine acum?” Răspuns-a sfânta: „Pentru ce să mă rușinez? Nu sunt nici răpitoare, nici desfrânată și nici alt rău n-am făcut; iar dacă m-ați dezbrăcat de hainele cele din afară, eu am în cer îmbrăcăminte luminoasă, nestricăcioasă și veșnică. Acea îmbrăcă-minte mi-a gătit-o Domnul meu, pentru Care acum cu necinste sunt dezgolită”.

Astfel grăind ea, stăpânitorul țării Huzainului, șezând cu mai-marele vrăjitor, a zis: „Ce se îndrăcește aceasta?” Iar sfânta a răspuns: „Nu sunt eu îndrăcită, ci tu ești îndrăcit, pentru că slujești diavolilor! Și de vei voi, voi pune semnul Crucii pe fruntea ta, și diavolul v-a ieși din tine. Atunci ochii ți se vor lumina și vei cunoaște adevărul”. Deci, toți cei ce erau acolo, au strigat: „Vino-vată este morții, căci hulește pe zei, defaimă pe împărat și batjocorește pe boieri!” Pentru aceea, au judecat-o la moarte și au însemnat-o cu pecetea pe grumaji, ca nu cumva prin vreo meșteșugire să se omoare altă fecioară în locul ei. În ziua aceea, când au voit s-o scoată spre ucidere, s-au sfătuit oarecare din sfetnici, ca să-i mute moartea pentru altă dată. Să nu o omoare în acel loc, unde erau mulți creștini, ca să nu se ridice între ei gâlceavă și tulburare. Pentru aceea a mutat uciderea ei, și a dat-o mai-marelui păzitor al închisorii.

Luând el pe muceniță, o avea iarăși închisă cu ceilalți legați. După aceea împăratul s-a dus în cetatea Vetarmais, și a voit să zăbovească acolo. Aducându-se acolo și sfânta muceniță, a pus-o în temniță, unde, îmbolnăvindu-se, aștepta să moară. Ea se ruga cu lacrimi Domnului ca să nu moară astfel, și să se lipsească de cununa mucenicească, ci să se învrednicească a se sfârși prin pătimire. Ascultând Dumnezeu rugăciunea roabei sale, i-a dat sănătate.

După aceasta, unul din păzitorii temniței, aprinzându-se de diavol spre păcatul trupesc, a rugat pe mai-marele păzitor al închisorii ca să poruncească să batjocorească pe cea legată, pe Sfânta fecioară Sira. Luând el poruncă de la mai-marele păzitor, s-a apropiat de mireasa lui Hristos, plin de poftă necurată. Dar Domnul, păzind pe roaba Sa, a lovit pe acel poftitor cu orbirea ochilor, la urechi și la limbă, astfel că a rămas orb, surd și mut; și, căzând cu fața la pământ, striga cu glas urât. Văzând aceea mai-marele păzitor al închisorii, în loc să se înspăimânte și să cunoască puterea lui Dumnezeu, părându-i rău de îndrăzneala acelui nelegiuit, singur s-a aprins de acea poftă fărădelege asupra sfintei fecioare, și s-a gândit să se pornească spre sfântă. Iar sfânta a zis către el: „Eu sunt logodită cu Împăratul ceresc, și Acela nu te va lăsa să necinstești fecioria miresei Sale!” Mai-marele acela neascultând cuvintele ei, când a vrut să se ducă la ea, îndată îngerul lui Dumnezeu l-a lovit și a căzut la pământ ca mort. Mergând slugile lui, l-au scos din acel loc, și abia mai târziu și-a venit în simțire.

După o pedeapsă ca aceea a lui Dumnezeu, robul satanei, rămânând neîndreptat, s-a umplut de mânie, și s-a sârguit ca îndată să piardă pe muceniță, pentru că i se poruncise s-o omoare cu orice chin va voi. Însă n-a voit s-o omoare cu sabia, ci s-a gândit s-o sugrume cu funii, pentru aceea a chemat fierarul, să scoată fiarele de pe dânsa. Sfânta a zis către mai-marele acela: „Nu este trebuință de fierar”. Zicând aceasta a aruncat obezile de pe grumaji, din mâini și de la picioare, și cei ce au văzut aceasta s-au mirat, însă n-au cunoscut puterea lui Dumnezeu. Atunci mai-marele păzitor a poruncit să-i lege mâinile iarăși, ca să nu se împotrivească cu ele, când o va sugruma. Mucenița iarăși a zis către dânsul: „Lasă-ți sfaturile tale cele deșarte, că de bună voie mă voi da la moarte pentru Dumnezeul meu, astfel că nu voi mișca mâinile”. Deci au pus pe grumajii ei o funie, și au început a o sugruma.

Acum fiind aproape de moarte, slăbindu-i funia, a zis către dânsa: „Dacă voiești să te lepezi de credința creștină, te vom lăsa să trăiești”. Însă mucenița le-a răspuns lor: „Săvârșiți-vă o dată porunca voastră”. Atunci ei au început a o sugruma din nou, și iarăși când slăbea, o întrebau pe dânsa dacă voiește să se lepede de Hristos și să fie vie; dar ea, dorind moartea cea pentru Hristos, le poruncea ca să-și săvârșească porunca. Deci au tras funia de amândouă părțile, până ce au omorât-o.

Astfel s-a sfârșit mucenicește Sfânta Muceniță, fecioara Sira, pentru Hristos, Domnul său. Cinstitul ei trup, chinuitorii n-au vrut să-l dea îngropării, ci spre mâncarea câinilor; luându-l din temniță l-au dus acasă, unde, adunând o mulțime de câini și închizând porțile curții, a aruncat trupul muceniței spre mâncare, dar câinii nici nu s-au atins de dânsul. Atunci noaptea l-au aruncat afară; iar creștinii care erau în cetatea aceea, înștiințându-se de sfârșitul mucenicesc al sfintei mucenițe, au pândit unde vor arunca chinuitorii trupul ei. Deci, când au văzut unde l-au aruncat, creștinii l-au luat și l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia și de la noi să-I fie cinste și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Notă – După sfârșitul Sfintei Mucenițe Sira, nemaitrecând mulți ani, a început a pătimi pentru Hristos, de la Hosroe, bătrânul împărat al perșilor, și rudenia ei, Sfânta Maria, care pe grecește se numea Golinduhia. Viața și pătimirea ei s-au prelungit până la celălalt Hosroe, care era nepot celui dintâi; iar istoria despre dânsa caut-o în 12 zile ale lunii lui iulie.