Sinaxar 25 august

  1. /
  2. Sinaxar
  3. /
  4. August
  5. /
  6. Sinaxar 25 august

📑 Cuprins:


🔊 Sinaxar audio:

*Voce : părintele arhidiacon Adrian Maziliţa, sursa: sinaxar.ro

🎬 Sinaxar video:


Aducerea cinstitelor moaște ale Sfântului Apostol Vartolomeu

După sfârșitul mucenicesc al Sfântului Apostol Vartolomeu, care a suferit de la păgâni pentru Hristos în Alvana, cetatea Armeniei celei mari, credincioșii, luând cinstitul lui trup, l-au pus într-o raclă de plumb și l-au dus într-aceeași cetate. De la moaștele apostolului se făceau multe minuni, dându-se tămăduire bolnavilor. Pentru aceea, mulți din cei necredincioși se întorceau la Hristos. Iar slujitorii diavolești, popii cei necurați și chinuitorii, auzind și văzând cu ochii minunile acelea, nu numai puterile lui Dumnezeu nu le cunoșteau, dar se și mâniau asupra cinstitelor moaște ale apostolului, necăjindu-se în inimile lor.

Deci, adunându-se cu vrăjmășie și cu mânie, au luat racla de plumb în care erau puse moaștele și au aruncat-o în mare, socotind să le scufunde în adâncul mării. Ei au aruncat încă și alte patru racle cu moaștele altor sfinți mucenici, ale lui Papian, Luchian, Grigorie și Acachie. Dar, în loc ca raclele acelea să se afunde în adânc, ele au plutit ca niște luntre, mergând astfel pe deasupra apei și purtând comorile cele fără de preț în ele; mai ales racla apostolului fiind de plumb, stătea neafundată în apă, mai presus de fire. Acea raclă se făcuse ușoară și, ca o corabie purtându-se cu a lui Dumnezeu puternică îndreptare, înota pe mare în mijlocul raclelor mucenicești, pentru că, spre cinstea Apostolului Vartolomeu, două erau de-a dreapta și două de-a stânga.

Deci, raclele acelea mergând cu minunată înotare, s-au îndreptat spre Bosforul Traciei, la Propontis, și au trecut strâmtoarea Helespontului; apoi, trecând marea Egee și Ionică, au ajuns în Sicilia, și, lăsând Siracusa în stânga, au plecat spre apus și au ajuns la insulele Lipar. Acolo a stat racla apostolului, iar raclele celorlalți sfinți mucenici, petrecând pe apostol la Lipar, l-au lăsat și s-au despărțit, unde i-a poruncit voința dumnezeiască fiecăreia să meargă sau să stea. Racla lui Papian a plecat în Sicilia; a lui Luchian, în Mesina; a lui Grigorie, în Calabria; iar a lui Acachie, în Ascalon, cetate care se numește astfel. Despre toate acestea s-a făcut descoperire de la Dumnezeu lui Agaton, episcopul insulei Liparului; iar el cu clerul și poporul, mergând la malul mării și aflând acolo racla cu moaștele apostolului, s-au umplut cu toții de bucurie și au grăit: „O, Lipare, de unde ți-a venit ție o bogăție ca aceasta? Cu adevărat că te-ai mărit și te-ai proslăvit acum; deci, dănțuiește acum și saltă, primind în mâinile tale pe acest mare folositor al tău, care te cercetează pe tine, și pe mijlocitorul cel către Dumnezeu!” Apoi a strigat către dânsul: „Bine ai venit la noi, apostole al lui Hristos!”

Deci, toți se minunau și preamăreau puterea lui Dumnezeu, cum racla aceea de plumb cu moaștele sfântului nu s-au afundat în apă, ci mai ușoară decât luntrea a venit la dânșii o cale atât de lungă, înotând pe mare, nu cu mână omenească, ci ocârmuindu-se de dumnezeiasca putere. Apoi, luând racla aceea cu moaștele, au dus-o în biserică cu cântare de psalmi și cu dănțuire, și a curs mir din sfintele moaște ale apostolului, prin care se tămăduiau bolile cele nevindecate. Aceste cinstite moaște au petrecut în insula aceea mulți ani, până la împărăția lui Teofil, luptătorul împotriva icoanelor. Iar în zilele lui, cu voia lui Dumnezeu și pentru păcatele oamenilor, agarenii au prădat insula Liparului. Iar un boier din cetatea Vinenda, anume Sicard, care de demult auzise de minunile apostolului, din credința cea fierbinte către sfântul, a chemat din cetatea Amanfiei niște oameni corăbieri și, făgăduindu-le că le va da lor averi îndestulate, i-a rugat să meargă cu corabia la insula Liparului, ca de acolo să aducă la dânsul comoara aceea sfântă cu moaștele Sfântului Apostol Vartolomeu.

Plecând ei cu corabia și ajungând la insula aceea, au luat acea dorită bogăție duhovnicească și s-au întors la locul lor. Iar când boierul Sicard a fost înștiințat despre moaștele sfântului, că se apropiau de dânșii, a ieșit întru întâmpinare cu episcopul și cu mulțime de popor cu corăbiile pe mare și, primind cu bucurie pe apostolul lui Hristos, l-au dus cu cinste în cetatea Venenda, și, punându-l în biserica cea mare, i-a așezat praznic luminos. Din acea vreme se prăznuiește aducerea cinstitelor moaște ale acestui sfânt apostol, în ziua a douăzeci și cincea a lunii august; zi în care cinstitele lui moaște au fost aduse în Venenda. De la ele se dau multe tămăduiri de toate neputințele, cu rugăciunile apostolului și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos.

Sfântul Apostol Tit, unul din cei 70

Sfântul Apostol Tit era de fel din Creta și din părinți de bun neam, pentru că se trăgea din seminția lui Miroi, antipatul Cretei; dar erau necredincioși, deoarece se țineau de păgânătatea închinării de idoli, și chiar el singur tot aceleași păgânătăți a slujit de la început. El din tinerețea lui a arătat multă sârguință către înțelepciunea păgânească, îndeletnicindu-se la citirea cărților vechi de filosofie și făcătoare de stihuri, precum ale lui Homer și ale celorlalți scriitori. El petrecea cu fapte bune, în nerăutate și în întreaga înțelepciune, măcar că era în necunoștință de Dumnezeu. El și-a păzit fără de prihană fecioreasca curățenie a trupului său, precum mai pe urmă a mărturisit despre dânsul Sfântul Ignatie purtătorul de Dumnezeu, în scrisoarea sa către Filadelfi, numindu-l pe dânsul feciorelnic. Deci, pe Dumnezeu, pe Care Tit nu-L știa prin credință, pe Acela îl cinstea prin fapte bune și Lui I se arăta plăcut.

Când era de douăzeci de ani, a auzit un glas din cer venind către dânsul și zicându-i: „Tite, ție ți se cade să te duci de aici și să-ți mântuiești sufletul tău, pentru că nu-ți ajunge spre mântuire numai învățătura păgânească”. Acest glas auzindu-l Tit, dorea ca și a doua oară să-l mai audă pe el, pentru că știa glasurile și cuvintele care se făceau uneori de la idoli, dar nu voia să le creadă pe ele, pentru că începuse a cunoaște înțelepciunea lor cea drăcească. El a mai petrecut acolo un an, când i s-a dat în vis o dumnezeiască poruncă, ca să citească cărți evreiești; și după acea vedenie, el a început a le cerceta.

Căzându-i în mână cartea Sfântului prooroc Isaia, a deschis-o și a găsit la capitolul 41 acestea: Înnoiți-vă către Mine ostroave…, pe care citind-o, a găsit într-însa oarecare cuvinte, ca și cum ar fi fost grăite spre inima lui de Dumnezeu. Acele cuvinte sunt acestea: Robul Meu ești și Eu te-am ales pe tine. Nu te teme că te-am lăsat, Eu sunt cu tine. Nu te amăgi cu zeii cei mulți păgânești, pentru că eu sunt Dumnezeul tău. Și iarăși: Eu sunt Dumnezeul tău, care țin dreapta ta și-ți grăiesc ție. La sfârșitul capitolului a citit despre idoleasca înșelăciune, astfel: „Dintre idolii lor nu este unul care să grăiască; că dacă vei întreba pe ei de unde sunt, nu-ți vor răspunde; căci aceia care îi fac pe ei sunt printre voi, și vă înșeală pe voi”. Aceste cuvinte din cartea proorocească, și multe altele, i-au fost lui ca o cheie, căci, deschizându-i ușa minții spre cunoștința adevăratului Dumnezeu și spre înțelegerea înșelăciunii idolești și a rătăcirii păgânești, ardea cu inima spre Dumnezeu, pe care evreii Îl cinsteau.

În acea vreme s-a auzit în insula Creta, unde trăia Tit, că Hristos Dumnezeu S-a arătat în trup printre oamenii din Ierusalim. El face multe minuni și fapte negrăite; căci slava despre Dânsul străbătuse prin toate marginile pământului. Deci, antipatul Cretei, care era unchi după mamă lui Tit, sfătuindu-se cu cei mai de frunte bărbați, a trimis la Ierusalim pe nepotul său, pe acest bine înțelegător și iubitor de înțelepciune, Tit, ca pe unul care era destul a auzi și a înțelege cele grăite de gura lui Iisus Hristos și a vorbi cu dânsul și tot ceea ce va afla de la Hristos, va putea cu de-amănuntul să le spună lor.

Tit, mergând la Ierusalim și văzând pe Stăpânul Hristos, I s-a închinat Lui, apoi I-a urmat Lui și ucenicilor Lui amestecându-se cu ceilalți din popor, ce umblau după Hristos. El singur a fost martor al minunilor pe care Hristos le făcea. A văzut și mântuitoarele Patimi și s-a încredințat despre Învierea Lui. Iar după Înălțarea Domnului, Sfântul Duh pogorându-se peste Apostoli în limbi de foc și grăind lor în limbi străine, Tit, robul Lui, i-a auzit vorbind în limba lui și se mira, precum despre aceasta se scrie în Faptele Apostolilor: Nemernicii cretani – între care era și Tit -, mirându-se, unul către altul ziceau: „Îi auzeam pe Sfinții Apostoli grăind măririle lui Dumnezeu în limbile noastre”. De toate acestea Tit a fost vestitor și propovăduitor în patria sa, Creta.

Fericitul Tit a fost rânduit în slujba apostolească, când li s-a deschis neamurilor ușa credinței. Mai întâi a fost botezat Cornelie sutașul; apoi după dânsul și ceilalți elini. Atunci și Tit, fiind din neamul celor netăiați împrejur, a luat botezul de la Sfântul Apostol Pavel, care mai înainte s-a numit Saul. Pentru că până atunci, deși Tit crezuse în Hristos de la început, însă nu se botezase; pe de o parte că pe atunci apostolii încă nu primeau în biserică pe cei netăiați împrejur, iar pe de alta, că greu își socoteau lor în Legea veche tăierea împrejur, despre care ziceau evreii, care crezuseră în Hristos, că este trebuință mai întâi limbilor care primeau credința, ziceau că nu este cu putință cuiva să se mântuiască fără tăierea împrejur, precum se scrie despre aceasta în Faptele Apostolilor: Oarecare pogorându-se în Iudeia, învăța pe frați, zicând: De nu vă veți tăia împrejur după obiceiul lui Moisi, nu puteți să vă mântuiți. Unii ca aceștia cârteau asupra Sfântului și Marelui Apostol Petru, despre botezul lui Corneliu sutașul, zicând: „Ai intrat și ai mâncat cu dânșii la bărbatul acela, care nu are tăiere împrejur”.

Deci, pe când Sfinții Apostoli vorbeau sobornicește despre aceasta, au lăsat neamurile cele din nou creștinate fără tăierea împrejur. Atunci și fericitul Tit, venind la Botez, n-a mai fost silit de nimeni la tăierea împrejur, despre care lucru Apostolul Pavel pomenește către Galateni, zicând: Nici Tit, care este cu mine, n-a fost silit să se taie împrejur; însă după Botez, fiind sfințit de ceilalți apostoli mai mari la slujba apostolească, a fost numărat în rândul celor șaptezeci de apostoli. El a fost trimis între neamuri cu Sfântul Pavel la propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, fiind următor lui nu numai ca un ucenic dascălului, ci ca și fiul cel iubit al dascălului, pentru că Pavel îl numea fiul său. Acest lucru se poate vedea din scrisoarea lui Pavel către dânsul, care zice: Lui Tit, adevăratul fiu, dar și milă. Zice încă și aceasta: Este de trebuință să rugăm pe Tit, ca precum a început, așa să și sfârșească… Și a zis iar: Mulțumită lui Dumnezeu, Cel ce a dat pentru voi aceiași sârguință în inima lui Tit…

De aici se poate vedea duhovniceasca dragoste în Hristos, care o avea Pavel către Tit. Uneori îl numește fiul său, iar alteori frate. Altădată, zăbovind Tit unde a fost trimis, Pavel se întristează și zice în sine: Ducându-se în Troada la propovăduirea lui Hristos, și fiindu-mi ușa deschisă întru Domnul, duhul meu n-a avut odihnă, neaflând pe Tit, fratele meu... Deci, când Tit nu era de față, marele Apostol Pavel se întrista cu duhul: Tot așa și când era el de față avea duhovnicească mângâiere, pentru că zice: Dumnezeu ne-a mângâiat prin venirea lui Tit… Și iarăși zice: Ne-am bucurat de bucuria lui Tit.

Pavel, străbătând multe țări cu bună vestirea cuvântului lui Dumnezeu, a ajuns și în Creta, patria lui Tit. Pe atunci era antipat în Creta, Rustil, bărbatul surorii lui Tit. Acela, auzind propovădui-rea apostolească pentru Hristos Dumnezeu, întâi râdea; apoi, murind fiul lui și fiind înviat de Sfântul Apostol Pavel, a crezut în Hristos și a primit Sfântul Botez cu toată casa sa. Apoi mulți necredincioși din insula aceea au primit sfânta credință și Botezul. Sfântul Pavel a pus pe fericitul Tit episcop în insula Cretei și în celelalte insule dimprejur. Și, încredințându-i popoarele cele din nou luminate, l-a lăsat acolo; iar el s-a dus în alte țări, ca să propovăduiască pe Hristos altor popoare.

Ducându-se în Nicopoli, a scris Sfântului Tit o scrisoare învățătoare, cum trebuie să cârmuiască eparhia sa. El îi zicea: Pentru acesta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele nesfârșite, și să așezi preoți prin toate cetățile, precum ți-am poruncit. Sfântul Ioan Gură de Aur, socotind aceste cuvinte apostolești, zice: „Din cei ce erau cu Pavel, Sfântul Tit era iscusit pentru că de n-ar fi fost iscusit, nu i-ar fi încredințat lui insula, nu i-ar fi poruncit să împlinească cele nesfârșite, și nu l-ar fi făcut judecător la atâția episcopi, dacă n-ar fi nădăjduit foarte mult în acest bărbat”.

Sfântul Pavel, voind să zăbovească mai mult în Nicopoli, a chemat pe Sfântul Tit iar la el, zicând către dânsul în scrisoarea sa: Când voi trimite la tine pe Artema sau pe Tihic, sârguiește-te să vii la mine în Nicopoli, pentru că am socotit să iernez acolo. Sfântul Tit, ducându-se în Nicopoli și zăbovind puțin cu dânsul, l-a trimis înapoi la Creta. După aceasta, Sfântul Pavel a fost prins în Ierusalim, legat cu lanțuri, și de acolo a fost dus la Roma. Sfântul Tit, auzind de aceea, s-a dus la Roma să vadă nevoința pătimirii dascălului său. El a petrecut în Roma până la sfârșitul Sfântului Pavel, și, îngropând cinstitul lui trup, după tăierea poruncită de Nero, s-a întors în Creta la păstoria sa.

Tit avea scaunul arhieriei sale în una din cinstitele cetăți ale Cretei, care se numea Gortina, și se ostenea neîncetat, întorcând pe păgâni la Hristos, învățându-i cu cuvintele și încredințându-i cu minunile. În insula aceea era un idol slăvit al Artemidei, zeița păgânilor, la care se ducea mulțime de popor păgânesc și i se închina cu aducere de jertfe. Sfântul Apostol Tit, ducându-se acolo în vremea adunării și prăznuirii păgânilor, grăia către dânșii cuvântul lui Dumnezeu și îi îndemna să se întoarcă la adevăratul Dumnezeu și să-și cunoască înșelăciunea idolească.

Poporul neluând aminte la cuvintele lui, el s-a rugat Domnului și îndată acel idol a căzut, sfărâmându-se în bucăți. Poporul s-a spăimântat, și de atunci au crezut în Hristos ca la cinci sute de suflete. Asemenea, când din porunca împăratului Romei se zidea în Creta o capiște mare idolească, în cinstea spurcatului zeu Jupiter, și era tocmai pe sfârșite, Tit, apostolul lui Hristos, trecând pe acolo, s-a rugat adevăratului Dumnezeu și deodată a căzut capiștea, risipindu-se până în temelie. Prin această minune, mulțime de păgâni s-au întors la Hristos și au zidit o biserică foarte frumoasă în numele lui Iisus Hristos adevăratul Dumnezeu.

Astfel Sfântul Apostol Tit, luminând cu lumina sfintei credințe insula Creta și cele dimprejur, și ajungând la adânci bătrâneți, s-a mutat către Domnul, având 94 de ani de la nașterea sa. La sfârșitul său a văzut pe sfinții îngeri venind să-i ia sufletul. Lui i se luminase fața ca soarele, căci întreaga sa viață fusese lumina lumii; și tot al aceluia era și sfârșitul, cinstit prin strălucire de lumină de Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

Sfinții Mărturisitori ai lui Hristos, prigoniți de arieni

Biserica lui Hristos, câștigându-și libertate pe vremea marelui împărat Constantin, și aceasta după multe prigoniri care fuseseră asupra creștinilor de la păgânii împărați și chinuitorii închinători de idoli, acum începuse a înflori în pace și liniște. Dar prin lucrarea diavolească, se ridicase iar prigoană asupra ei, nu de la închinătorii de idoli, ci de la creștinii cei răucredincioși, care se abătuseră de la adevărata credință.

După sfârșitul lui Constantin, se întărise eresul hulitor de Hristos al lui Arie, mai întâi în împărăția lui Constantie, fiul lui Constantin, apoi în împărăția lui Valens; iar aceasta, fiindcă amândoi acei împărați erau amăgiți de reaua credință a lui Arie. Deci, stăpânind în vremile lor, au prigonit preamult Biserica lui Hristos. Sub stăpânirea lui Valens și în păgâneasca îndrăcire a aceluia, dreptcredincioșii arhierei erau izgoniți din scaunele lor, iar în locurile lor erau puși eretici. În cetatea Edesa era un episcop dreptcredincios și sfânt, anume Varsis, având darul de a tămădui toate bolile oamenilor și acela se împotrivea eresului lui Arie.

Pe acesta, nesuferindu-l, răucredinciosul împărat Valens l-a izgonit de pe scaun și l-a trimis în surghiun, mai întâi în insula Arad. Apoi, auzind că acolo se adună mult popor la acest sfânt episcop și ascultă învățătura lui despre credința cea dreaptă, l-a trimis de acolo la Oxirinh, cetatea Egiptului. Dar și de acolo, înștiințându-se de minunile și de învățătura sfântului, l-a trimis într-o altă cetate mai depărtată, care se numea Fenon, fiind aproape de barbari. Acolo arhiereul și mărturisitorul lui Hristos s-a și sfârșit în chip fericit. Iar în insula Aradului, patul ce rămăsese după dânsul, dădea tămăduiri de neputințe, încât, câți pătimeau de ori ce fel de boli, punându-se pe patul acela, îndată se făceau sănătoși și se eliberau de duhuri necurate.

Răul împărat Valens, izgonind de pe scaunul episcopal al Edesei pe un arhiereu sfânt ca acesta, a ridicat în locul lui pe unul cu numele și cu obiceiul de lup, pentru că Lup era numele acelui mincinos arhiereu, fiind chiar lup. Puteai să vezi deci, intrând în turma lui Hristos, în loc de arhiereu, un lup răpitor îmbrăcat în haina cea de oaie a arhieriei. Deci, poporul cel dreptcredincios al Edesei, fiind cu acel mincinos păstor eretic, care ajunsese în acel loc sfânt ca o urâciune a pustiirii, n-a voit a se împărtăși, ci ieșind afară din cetate la câmp și adunându-se într-un loc pustiu, săvârșea slujbele lui Dumnezeu ca și în biserică, căci nici o biserică din cetate nu se dăduse dreptcredincioșilor, ci toate le erau închise lor, iar bisericile cele mai mari le stăpâneau arienii din porunca împăratului.

Apoi și împăratul, venind din Antiohia, a mers în Edesa și, înștiințându-se că toți creștinii dreptcredincioși se îngrețoșează de reaua credință cea arienească și nu vor să aibă împărtășire cu episcopul Lup, ci fug de el și se adună afară din cetate la rugăciunile lor, s-a mâniat asupra eparhului Edesei, cu numele Modest, pentru că lasă pe popor să facă aceea. Deci, a lovit cu palma peste obraz pe eparh și i-a poruncit să pregătească oaste înarmată, și când poporul cel credincios, după obiceiul lui, se va aduna dimineața la rugăciune afară din cetate, atunci să scoată împotriva lor ostașii, omorând și risipind acea adunare creștinească.

Eparhul, deși luase necinste de la împărat, însă cruțând poporul nevinovat, a spus în taină celor credincioși să nu mai iasă afară din cetate, nici să se adune la slujba și rugăciunea cea obișnuită, de vreme ce mânia împărătească i-a poruncit să scoată asupra lor ostași înarmați și să-i ucidă. Dreptcredincioșii, auzind de aceasta, în loc să se teamă, s-au umplut de mai mare râvnă și, sculându-se foarte de dimineață, au ieșit afară din cetate la locul adunării lor cu femeile și cu copii lor, dorind ca acolo toți să-și pună sufletele lor pentru Iisus Hristos. Eparhul, împlinind porunca împărătească, a ieșit ca la război cu ostașii cei înarmați.

Dar, pe când erau la porțile cetății, au văzut pe o femeie ieșind din casa ei, neînchizând nici ușile după ea, nici îmbrăcându-se cumsecade, și nu avea cu dânsa, decât un prunc mic; deci, sârguindu-se, trecea de la ceata lui și alerga afară din cetate. Atunci eparhul a poruncit să o prindă și să o aducă la sine. Oprind-o în cale, a întrebat-o pe ea, zicând: „Femeie săracă, unde te sârguiești atât de dimineață să alergi degrabă?” Femeia a răspuns: „Mă duc la câmp unde se adună creștinii!”

Eparhul a zis: „Au n-ai auzit că eparhul o să meargă acolo cu oaste, și pe toți câți va găsi acolo o să-i ucidă?” Femeia a răspuns: „Am auzit și pentru aceasta mă grăbesc, ca să mor împreună cu dânșii pentru Hristos!” Eparhul a întrebat: „Dar pe pruncul acesta pentru ce îl duci cu tine?” Femeia a răspuns: „Voiesc ca și pruncul meu să se învrednicească de chinuire împreună cu mine”. Eparhul, auzind aceasta, s-a mirat de o dorință de moarte ca aceea a celor dreptcredincioși, pentru dreapta credință. Atunci, întorcând oastea înapoi, a mers la împărat și i-a zis: „De-mi poruncești mie să mor, sunt gata; dar lucrul cel poruncit de tine, nu-l pot săvârși!”

Apoi a spus împăratului de acea femeie cu pruncul, cu câtă sârguință se grăbea afară din cetate, la câmp, dorind muceniceasca moarte a ei și a pruncului său. Asemenea i-a spus și despre dorința spre moartea cea cu osârdie a poporului; adică s-au pregătit să moară cu femeile și cu copiii lor pentru mărturisirea credinței lor celei în Hristos. Și i-a mai zis: „Nu se poate sili poporul Edesei spre împărtășirea credinței cu episcopul, decât numai să-i taie pe toți până la unul! Dar ce folos va fi atunci? Căci ei, pentru vitejeasca pătimire a lor, vor avea slavă între cei de pe urmă creștini, iar nouă ne va rămâne rușinea și ocara veșnică!”

Astfel eparhul a schimbat gândul împăratului de la uciderea poporului, căci n-a mai poruncit să facă nici un rău poporului, ci numai pe preoți, pe diaconi și pe ceilalți clerici, care nu se împărtășeau cu episcopul arienesc, să-i prindă și să-i pună la încercare.

Deci, eparhul chemând la sine toată rânduiala duhovnicească din Edesa, care petrecea în buna credință, mai întâi îi îndemna pe ei cu cuvinte blânde, ca, supunându-se poruncii împăratului, să primească împărtășire cu episcopul Lup, și le zicea: „Cea mai de pe urmă nebunie a voastră este aceasta, că, fiind oameni puțini, nu ascultați pe împăratul vostru, care stăpânește atâtea țări și mai vârtos vă împotriviți lui”. Eparhul zicându-le aceasta, toți tăceau. Apoi eparhul a zis către mai-marele preoților, anume Evloghie, bătrân de ani: „De ce nu-mi răspunzi?” Evloghie a zis: „De vreme ce vorbești către toți de obște, de aceea eu singur nu îndrăznesc a apuca cu răspunsul meu înaintea celorlalți; iar de mă vei întreba de ceva pe mine singur, îți voi răspunde”. Eparhul a zis: „De ce nu te împărtășești cu împăratul?” Iar fericitul Evloghie, râzând de acea întrebare ereticească, i-a zis: „Au doar împăratul a luat și rânduiala de preot, ca să mă împărtășesc cu dânsul?”

Atunci eparhul, umplându-se de mânie, a ocărât pe sfântul bătrân și a zis: „O, nebunule, pentru ce te înstrăinezi de credința împăratului și nu te împărtășești cu aceia care au împărtășire cu împăratul?” Atunci toți împreună cu bătrânul Evloghie, mărturisind dreapta lor credință cea întru Hristos Dumnezeu, se arătau gata să-și pună sufletele lor pentru dânsa. Deci, eparhul cu porunca împărătească, prinzând 80 de bărbați din rânduiala duhovnicească și legându-i cu lanțuri, i-a trimis în surghiun în Tracia. Când acei mărturisitori ai lui Hristos erau duși în surghiunie, pretutindeni poporul credincioșilor din cetăți și din sate ieșea în întâmpinarea lor, le făcea mare cinste și îi îndestula cu cele de trebuință.

Ereticii, văzând aceasta, au trimis degrabă înștiințare împăratului, zicând: „În loc de necinste, mai multă cinste li se dă celor ce se duc în surghiun!” Atunci împăratul a poruncit să-i despartă câte doi și să-i trimită pe unii în Tracia, pe alții în Arabia, iar pe alții în Egipt și în alte țări. Fericitul Evloghie și cu dânsul și un alt cinstit preot, anume Protoghen, au fost duși în Antinoe, cetatea Tebidei, unde nu erau mulți credincioși, ci numai elini care se închinau idolilor. Sfinții, petrecând acolo puțină vreme, au tămăduit toate bolile ce erau în popor, cu chemarea numelui lui Iisus Hristos, și pe mulți i-au adus la credința creștinească prin Sfântul Botez.

Pierind răucredinciosul Valens, și luând sceptrul împărăției Răsăritului Teodosie, cel binecredincios, s-a rușinat arieneasca rătăcire și a tăcut. Slăbind puterea și chinuitoarea stăpânire a ereticilor, care prigoneau Sfânta Biserică, mărturisitorii lui Hristos, cei ce erau izgoniți și câți nu se duseseră către Domnul și erau printre cei vii, li s-a dăruit libertate, întorcându-se fiecare în patria sa, iar dreptcredincioșii arhierei și-au luat iar scaunele.

Atunci și acei doi sfinți preoți, Evloghie și Protoghen, s-au întors din surghiun în Edesa. Creștinii cei dreptcredincioși și-au reluat bisericile de la arieni, iar Evloghie a fost pus episcop al Edesei, pentru că Sfântul Varsis s-a dus către Domnul pe când era în surghiun, Protoghen a fost episcop în cetatea Carea din Mesopotamia și amândoi au împodobit Biserica lui Hristos cu cuvântul și cu fapta până la sfârșitul lor; iar noi pentru toate acestea slăvim pe Hristos, Mântuitorul nostru cel slăvit în veci, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Amin.

Sfântul Sfințit Mina, Patriarhul Constantinopolului

Cel între sfinți Mina, Patriarhul Constantinopolului, a viețuit pe vremea împăratului Iustinian. El a fost mai întâi preot și hrănitor întru primirea străinilor la azilul Sfântului Samson din capitala Bizanțului. Patriarhul Antim fiind gonit din scaun, pentru socoteala lui cea ereticească, Sfântul Mina, ca un dreptcredincios și vrednic de rânduiala cea înaltă, a fost ridicat la patriarhie de Prea-sfințitul Agapit, episcopul Romei, care venise pe vremea aceea în Constantinopol.

În zilele patriarhiei Sfântului Mina, a fost în cetatea Constantinopolului o minune ca aceasta: un copil oarecare evreu a intrat în biserică în timpul împărtășirii Preacuratelor Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos, cu alți copii creștini, și, apropiindu-se cu ei, s-a împărtășit. Mergând el acasă, l-a întrebat tatăl său unde a fost și de ce a zăbovit, iar el, ca un copil, i-a spus adevărul că a fost în biserica creștină și a luat împărtășanie.

Auzind tatăl lui acestea, s-a mâniat foarte mult și, apucându-l, l-a aruncat într-un cuptor aprins în care făcea sticle, pentru că era meșter de sticlărie, și n-a spus femeii sale de aceasta. Mama copilașului, căutându-l, plângând și chemându-l pretutindeni, nu l-a găsit. A treia zi, mergând pe la cuptorul cel înfocat, copilul a răspuns din mijlocul lui.

Atunci ea îndată s-a sârguit și l-a scos de acolo, întrebându-l cum a petrecut viu și nears până acum în acel foc. Copilul i-a spus: „Adeseori venea la mine o femeie luminoasă și răcorea focul, dându-mi apă; de asemenea îmi aducea și hrană când flămânzeam”. Îndată a străbătut vestea de această minune prin toată cetatea și s-a înștiințat împăratul Iustinian și Sfântul Patriarh Mina. Deci, pe copilul acela și pe maica lui i-a botezat, iar pe tatăl cel împietrit, pentru că n-a voit să se boteze, împăratul l-a judecat ca pe un ucigaș și a poruncit ca să-l înfigă în țeapă.

Sfântul Mina păstorind bine Biserica lui Hristos timp de 16 ani, s-a mutat cu pace către Domnul.