Sinaxar 6 aprilie
📑 Cuprins:
- Sfântul Eutihie, Patriarhul Constantinopolului
- Sfinții 125 de mucenici din Persida
- Cuv. Platonida
- Sf. doi mucenici cei din Ascalon
- Cuv. Grigore Sinaitul
- Cuv. Grigorie cel ce a sihăstrit în munții marii Lavre a Atonului
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfântul Eutihie, Patriarhul Constantinopolului
Țara Frigiei și satul ce se numea dumnezeiesc, a fost patria Sfântului Eutihie, pe care el îngrădindu-l cu ziduri de piatră, a zidit o biserică mare în numele Sfinților patruzeci de Mucenici și a făcut acolo locaș de rugăciune pentru călugări, care petreceau viața îngerească în rânduiala monahicească, pentru ca nu numai cu numele, ci și cu lucrul să fie satul acela dumnezeiesc și s-a întemeiat ca o cetate puternică, cu sârguința sfântului. Părinții lui au fost Alexandru, ostaș și Sinezia, fiica unui cinstit și îmbunătățit preot Isihie, care slujea în biserica Augustopoliei.
Sinezia, când purta în pântece pe acest dreptcredincios rod, odihnindu-se într-o noapte, a văzut o lumină negrăită strălucind și s-a înspăimântat, apoi gândea în sine, ce să însemne aceasta. Dar a fost ca o însemnare a luminii celei duhovnicești, care avea să se nască dintr-însa, adică a luminătorului multora, care erau în întunericul rătăcirii. Pentru că Domnul pe robul său, precum altădată pe Ieremia Proorocul, mai înainte de a ieși din pântecele maicii sale, l-a sfințit și l-a însemnat să fie mare Arhiereu și lumina lumii. Și s-a botezat pruncul de moșul său mai sus amintit, adică de prezbiterul Isihie, și l-a dat la învățătura cărții, căci se arătau din copilăreasca lui vârstă semnele rânduielii ce avea să fie în el. Pentru că pruncii ce erau de o seamă cu el, mulți învățau la prezbiteriul acela, jucându-se și scriindu-și numele pe ziduri, numindu-se unii prezbiteri, alții cu alte dregătorii, iar acest fericit prunc și-a scris vrednicia patriarhiei lui astfel: Eutihie Patriarhul, ca și cum proorocea, adeverind cinstea patriarhiei, ce era să i se dea de la Dumnezeu.
Când era de doisprezece ani, a fost trimis de părinți și de moșul lui la Constantinopol pentru învățătura cea mai mare. Acolo sporind bine în înțelepciunea cea din afară, pe mulți covârșindu-i, s-a convins că înțelepciunea din afară nu este de sus pogorâtă după cuvintele Sfântului Apostol Iacov; ci pământească, sufletească, diavolească – care caută adică bunătăți pământești, slujind poftelor în simțirile trupești, cele iubitoare de desfătări ale sufletului, și urmând mândriei diavolului -, care nu le aduce iubitorilor săi nici un rod duhovnicesc. Iar înțelepciunea cea de sus este curată mai întâi, după aceea pașnică, blândă, bineascultătoare, plină de milă și de roadele cele bune, cu care satură pe iubitorii ei.
Deci, înțelepciunea care se coboară de sus, căutând-o acest binecunoscător tânăr cu sârguință și cu minte bărbătească, apoi aflând-o, a pus sfat bun în mintea sa, ca nu lumii, ci lui Dumnezeu să slujească în ceata monahicească. Deci, ajungând la vârsta și la anii bărbatului desăvârșit la călugărie gândind în minte cu neschimbat scop, i s-a întâmplat, după rânduiala lui Dumnezeu, puțină împiedicare, care l-a oprit oarece vreme de la rânduiala monahicească. Aceasta s-a întâmplat astfel: Mitropolitul cetății Amasia și alți oarecare din cei cinstiți au silit pe fericitul cu mare rugăminte, chiar și fără de călugărie să primească episcopia cetății Lazichia. Deci fericitul Eutihie, supunându-se voii mitropolitului și celorlalți ca lui Dumnezeu, s-a dat pe sine ca un miel celui cel tunde, arhiereului Amasiei, care venise la Constantinopol pentru oarecare trebuințe bisericești și luându-l l-a dus în biserica Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, ce se numea Urbikiul, căci fusese ridicată cândva de către Urbikie, voievodul Răsăritului. Acolo la un loc deosebit, i-a tuns pe ei pentru ierarhia bisericească. Iar când se tundea el, din întâmplare i-au căzut toți perii în sfânta apă din cristelniță și grăiau cu mirare cei ce erau de față, că ceea ce l-a născut cu duhovnicească naștere (adică cu Botezul) aceea singură i-a fost primitoare în ierarhie, primind într-însa perii lui.
După aceasta a fost hirotonisit diacon, apoi prezbiter, în al treizecilea an al vieții sale. Și acum fiind aproape de primirea vredniciei episcopiei, rânduind purtarea de grijă a lui Dumnezeu cele mai bune pentru robul Său, în vremea cea viitoare a schimbat acest sfat și s-a dat altui bărbat acea episcopie a Lazichiei. Sfântul Eutihie, având scopul cel mai dinainte spre călugărie, s-a dus într-una din mănăstirile Amasiei și s-a îmbrăcat în călugăreasca rânduială. Mănăstirea aceea era zidită de sfinții bărbați Meletie, Uranie și Selevchie care fuseseră odată episcopi, fiecare la vremea sa, ai Bisericii din Amasia și în sfințenia lor au odihnit întru Domnul, dând din mormintele lor tămăduiri bolnavilor, prin minuni. Și se povestește de acel mare Selevchie, că în viața sa fusese făcător de minuni. Pentru că odată, cuprinzând țara aceea o foamete mare și alergând la Sfântul Selevchie, pentru hrană, mulțime fără număr de săraci și scăpătați, el și-a deșertat toate hambarele. Împărțitorul de grâu nemaiavând ce să împartă la cei ce cereau și nesuferind supărările de la dânșii, s-a dus la sfântul și i-a dat cheile. Iar el luând cheile, le-a pus pe patul său și toată noaptea s-a rugat lui Dumnezeu să nu omoare cu foame pe poporul său, ci să le trimită hrană cu atotputernica Sa mână.
A doua zi s-a găsit hambarul atât de plin de grâu, încât nici ușile nu erau cu putință a se deschide. Lua poporul fără de opreală, cât le trebuia și cât putea să ia și, luându-se din grâu, nu se împuțina. Și câți luau cu măsură și cu număr, acel număr de măsuri s-a găsit scris foarte mare, (adică o sută de mii de măsuri) din grâul scos din hambarele lui Selevchie, care îl înmulțise Dumnezeu cu rugăciunile aceluia. Acestea despre Sfântul Selevchie. Iar mormântul Sfântului Uranie, care a împodobit odată scaunul în Iberia și s-a îngropat acolo, asemenea s-a aflat dând tămăduiri de toate neputințele. De niște bărbați ca aceștia a fost zidită mănăstirea Amasiei, în care, după aceea Cuviosul Eutihie, primind asupra sa îngerescul chip cu îmbrăcăminte călugărească, și-a încins mijlocul cu adevărul; apoi a luat armele lui Dumnezeu, a fost pus arhimandrit al tuturor mănăstirilor din mitropolia Amasiei și ales povățuitor al călugărilor.
În acea vreme împărățea Iustinian cel Mare, de către care au fost chemați arhiereii la al cincilea Sinod din toată lumea. Și se întâmplase atunci că mitropolitul Amasiei era cuprins de o boală și l-a rugat pe Cuviosul Eutihie Arhimandritul, ca să se ducă în locul lui la Sinod în Constantinopol. Deci, gătindu-se fericitul de cale, i s-a arătat în vis o vedenie în acest fel: Degetul lui Dumnezeu îl vedea întins pe tăria cerului, spre muntele ce era deasupra mănăstirii lui, care era foarte înalt și avea pe el o biserică de rugăciune a Sfântului mucenic Talaleu. Deci, arătând degetul lui Dumnezeu înălțimea muntelui, s-a auzit un glas de sus, zicând către Eutihie: „Acolo vei fi episcop”.
Deșteptându-se din somn, se minuna de vedenia aceea și nu se pricepea ce va fi aceasta. Iar aceea însemna cinstea cea înaltă a patriarhiei Constantinopolului, la care avea să se ridice, prin bunăvoința lui Dumnezeu. Iar după ce s-a dus la Constantinopol, Prea sfințitul patriarh Mina, fiind bătrân și aproape de sfârșit, văzând pe fericitul Eutihie, a zis în chip proorocesc despre dânsul către clerul său, că acela are să fie patriarh după dânsul și i-a poruncit, ca să locuiască în casele cele patriarhicești și cu dragoste vorbea cu dânsul, îndulcindu-se cu cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate. Apoi l-a trimis la împărat, vestindu-i aceluia mai înainte despre buna pregătire și despre buna purtare a bărbatului aceluia. Din întâmplare era în ceasul acela oarecare din eretici înaintea împăratului. Aceia au început a pune întrebări sfântului despre dogmele credinței și n-au putut să stea împotriva înțelepciunii lui și a duhului cu care grăia. Iar întrebarea le era aceasta: „Oare se cade să-i anatemizeze pe eretici după moartea lor?” Adică grăiau că asupra acelora care după moarte au fost cunoscuți ca eretici, nu se cade a pune anatema. Iar Sfântul Eutihie grăia împotrivă: „Cu adevărat, pe eretici se cade și după moarte a-i pedepsi cu anatema”. Și a adus din scriptura lui Iosie, împăratul Ierusalimului, cum că oasele închinătorilor de idoli celor morți, după mulți ani le-a scos din morminte și le-a ars cu foc. Deci, asemenea și pe eretici, după moartea lor, se cuvine a-i pedepsi. Din acel ceas Cuviosul Eutihie era iubit de împărat și de toți cinstit și lăudat.
În acea vreme Sinodul încă neadunându-se, s-a îmbolnăvit preasfințitul patriarh Mina, fiind plin de zile, și s-a dus către Domnul. Mulți din duhovniceasca rânduială căutau acea cinste la împărat, cu daruri și cu mijlociri. Împăratul, a cărui inimă era în mâinile lui Dumnezeu, gândea la Fericitul Eutihie și a poruncit unuia din sfetnicii săi, bărbat cinstit, cu numele Petru, ca să păzească cu cinste pe Arhimandritul Amasiei, ca să nu fugă în taină din Constantinopol, ferindu-se de lauda omenească. Atunci i s-a arătat Sfântului o altă vedenie în vis, pe care singur mai pe urmă a spus-o casnicilor săi: „Mi se părea că vedeam o casă mare și prealuminoasă și într-însa era un pat așternut cu podoabe de mare preț. Și ședea o femeie cinstită pe patul acela, cu numele Sofia, care chemându-mă la sine, mi-a arătat podoabele sale. Atunci am văzut îndată acoperământul casei plin de zăpadă și pe un prunc care stătea în zăpadă cu numele Soteric care era gata să alunece și să cadă jos de pe acoperământ. Iar eu, apucându-l, l-am coborât de pe acoperământ, l-am izbăvit din zăpadă și l-am salvat de la cădere”. Această vedenie a avut-o el în noaptea dinaintea alegerii lui la patriarhie, care s-a împlinit îndată.
Pentru că acea cinstită femeie pe care o văzuse, cu numele Sofia, nu însemna altceva decât Sfânta Sofia soborniceasca Biserică a Constantinopolului. Iar podoabele ei însemnau bisericeștile lucruri în timp ce pruncul Soteric, care era gata să cadă de pe acoperământ, însemna dogmaticeasca mărturisire, care era aproape de eretica alunecare și cădere, având trebuință de grabnicul ajutor al bunului păstor. Și împăratul a avut o dumnezeiască descoperire despre Cuviosul Eutihie, precum singur împăratul a spus suitei sale și la tot clerul Bisericii celei mari, zicând cu jurământ: „Fiind eu în biserica Sfântului Apostol Petru din Atira, la rugăciune, am dormitat și am văzut pe verhovnicul Apostol arătând cu mâna spre Eutihie, zicând către mine: „Acesta să se așeze episcop la voi””.
Aceasta auzind-o toți, într-un glas au strigat: „Vrednic este! Vrednic este!” Și Sfântul Eutihie a fost ridicat la scaunul patriarhiei Constantinopolului după voirea și descoperirea lui Dumnezeu în al patruzecilea an al vieții sale. Iar la începutul patriarhiei lui, adunându-se Sfinții Părinți în Constantinopol, s-a făcut Sinodul al cincilea din toată lumea, la care a fost Vigilie, papă al Romei celei vechi, Apolinarie, patriarhul Alexandriei, Domnos al Antiohiei, care împreună cu preasfințitul Eutihie, Patriarhul Romei celei noi și cu ceilalți Sfinți Părinți, au întărit dreapta credință dând anatemei pe eretici și a lor socotință rău credincioasă.
Deci, îndreptând bine Sfântul Eutihie Biserica lui Hristos, a ridicat prigonire diavolul asupra sa, prin eretici și slujitorii săi. Pentru că, după câțiva ani, împăratul Iustinian s-a înduplecat de niște eretici, fiind amăgit în taină de dânșii și, sub chipul dreptei credințe, a început a semăna eresul aftartodochiților, adică al socotitorilor de nestricăciune, zicând că trupul lui Hristos, și mai înainte de moarte și de învierea Sa, a fost nestricăcios, fiind nesupus omeneștilor pătimiri, pentru unirea dumnezeirii cu dânsul. Prin acea eretică socoteală, împăratul tulbura Biserica, silindu-i pe toți ca să creadă ca dânsul și să mărturisească. Și se împotrivea lui preasfințitul Patriarh Eutihie, spunându-i că o învățătură ca aceea nu este a Bisericii celei drept credincioase, ci a ereticilor. Și dovedea din dumnezeieștile Scripturi și din Sfinții Părinți, că trupul lui Hristos în toate a fost asemenea stricăcios ca al nostru, afară de păcat, și se afla sub pătimire. Pentru că, născându-se din Preacurata Fecioară, S-a înfășat în scutece și cu lapte S-a hrănit, tăiere împrejur a suferit și în toată viața Sa de pe pământ avea trebuință de hrană și de băutură. Cum ar fi suferit un trup nestricăcios și nesupus la patimi, piroane și suliță pentru noi? Numai prin aceasta cunoaștem că este nestricăciunea Lui, că a fost slobod de stricăciunea păcatului și în mormânt nu S-a stricat. Însă împăratul nu numai că nu voia să asculte învățătura credincioasă a patriarhului, dar încă îl silea în tot chipul, ca să se învoiască la acea nesocotință, dar nevrând patriarhul să încuviințeze credința aceea a împăratului, s-a mâniat asupra lui foarte tare.
Mai pe urmă, după împotrivirile cele multe de amândouă părțile, împăratul Iustinian, fiind îndemnat de eretici și mai ales de eparhii Eterie și Adeia, a strâns o adunare fărădelege din episcopii cei de un gând cu ei, și a fost asta în anul al doisprezecelea al patriarhiei lui Eutihie. Și, purtând clevetiri mincinoase cu mărturii asupra celui nevinovat și sfânt, a făcut asupra lui judecată nedreaptă și a izgonit de pe scaun pe păstorul cel bun, pe bărbatul cel sfânt, pe dreptcredinciosul arhiereu Eutihie. Iar în locul lui a ales pe mincinosul păstor Ioan, ce se numea scolastic, răucredincios și clevetitor de oameni. Iar Sfântul Eutihie, pe 22 Ianuarie, la pomenirea Sfântului Apostol Timotei, a fost scos de mâinile ostașilor din biserică. Pentru că Eterie eparhul, mergând cu arme și cu săbii ca o fiară cumplită răcnind, a poruncit să tragă afară cu sila pe sfântul și singur l-a dezbrăcat de arhiereștile veșminte și l-a trimis la izgonire în țara Amasiei. Apoi nici el însuși n-a scăpat de dumnezeiasca izbândire; căci la vreme, el împreună cu cel de un gând și de un obicei prieten al său Adeia, s-au lipsit de boierii, de bogății și de viață. Deci, într-o zi amândoi, la 3 Octombrie, cu dreaptă judecată au fost osândiți la moarte pentru răutățile lor și cu securea li s-au tăiat capetele. Iar arhiereul lui Hristos, Eutihie fiind dus în părțile Amasiei, în mănăstirea sa, petrecea acolo în post și rugăciuni și făcea multe minuni, tămăduind neputințele omenești cu darul lui Hristos, dintre care unele se pomenesc aici.
Un oarecare om din cetatea Amasiei, ce se numea Andro-ghin, împreună cu soția sa erau în mare mâhnire, că li se nășteau copiii morți. Adică mai înainte de a ieși din pântecele maicei, cel ce se năștea, murea. Deci, a alergat cu rugăminte și cu lacrimi la acest arhiereu al lui Dumnezeu, precum oarecând Sumaniteanca la Elisei, ca să se roage lui Dumnezeu pentru dânșii, că doar și-ar vedea viu rodul însoțirii lor. Iar el, ungându-i cu sfânt untdelemn de la făcătoarea de viață cruce și de la icoana Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, cea din Sozopoli, le-a zis: „Pruncului ce se poartă în pântece – căci femeia era îngreunată -, să-i puneți numele Petru și va fi viu”. Iar preotul Eustatie ce era lângă dânsul – scriitorul vieții acestuia -, a zis: „Dar de se va naște parte femeiască, cum se va numi?”, iar sfântul, proorocind, grăia că parte bărbătească se va naște și Petru să se numească.
După împlinirea zilelor, a născut femeia prunc de parte bărbătească și l-a numit Petru, care a fost viu și a crescut, și a mai născut după aceea și alt fiu, pe care, ducându-l în brațe la arhiereul lui Dumnezeu, întreba cum să-l numească. Iar el a zis: „Să se numească Ioan, de vreme ce în biserica Sfântului Ioan a auzit Dumnezeu rugăciunea voastră”. Și au ajuns acei prunci în vârstă bărbătească și moștenitori ai părinților lor. Un prezbiter oarecare, fiind din sfatul bisericesc, a adus pe un fiu al său de patrusprezece ani, mut și surd, cu numele Nunehie, iar sfântul, ungându-l cu sfânt untdelemn, i-a deschis auzul și i-a dezlegat limba, făcându-l a auzi și a vorbi.
Un oarecare din clericii bisericești, cu numele Chiril, avea un fiu ca de cinci ani, care asemenea, era mut și jumătate mort. Și pe acela arhiereul lui Dumnezeu cu rugăciunea l-a făcut sănătos și grăitor. Iarăși din cetatea Zila i-au adus un prunc de patru ani, uscat, neavând decât oase și pielea, care nu putea să mănânce altceva decât sugea puțin de la pieptul maicei. Și acela s-a tămăduit prin mâinile sfântului, fiind uns cu untdelemn sfânt. Asemenea, alt prunc, fiu al unui meșter din Amasia, căzând într-o boală năpraznică și fiind aproape de moarte, s-a sculat de la porțile morții, prin rugăciunile Sfântului Eutihie, plăcutul lui Hristos și cu ungerea sfântului untdelemn.
O femeie dintr-un sat mergea la cetate pentru trebuința sa, cu fiul său de șapte ani, împreună cu alți oameni, dar, atingându-l vicleanul diavol, a rănit pe prunc la picioare și se tăvălea pe pământ, neputând nicidecum să stea pe picioarele sale. Deci, luându-l maica sa împreună cu călătorii, l-au dus pe mâini în mănăstire la fericitul patriarh, rugându-se cu lacrimi, să se milostivească pentru dânsa și să-l tămăduiască pe fiul ei. Iar arhiereul, prin obișnuita lui doctorie, prin rugăciune și prin sfântul untdelemn l-a făcut sănătos, încât umbla bine ca și mai înainte.
Aproape de cetatea Amasiei era o mănăstire de femei care se numea Flavia. De acolo s-a adus la sfântul o fecioară tânără, care nu putea să se împărtășească cu Tainele dumnezeiești. Căci atunci când venea vremea Împărtășirii, îndată năvălea asupra ei frică și cutremur și striga, întorcându-se și fugind de sfintele Taine. Iar dacă cândva cu sila i se dădeau Preacuratele Taine, îndată le vărsa, ca pe o amărăciune nesuferită, pentru că duhul cel viclean era într-însa. Deci, arhiereul lui Dumnezeu, făcând pentru dânsa rugăciuni cu dinadinsul la Dumnezeu, a izgonit dintr-însa duhul cel necurat. Iar fecioara, dobândind tămăduire, a primit fără tulburare dumnezeiasca împărtășire, din mâinile arhiereului.
Un tânăr care știa bine a împodobi bisericile cu zugrăveli, lucra în casa unuia, Hrisatie, cetățean al Amasiei, și care, luând de pe pereți zugrăveala cea veche, închipuia cu alta nouă sfintele icoane. Era acolo o închipuire veche a Venerei celei fără de rușine, și când a început a o șterge de pe perete, diavolul cel ce era în închipuirea aceea, i-a vătămat mâna cu o boală cumplită, care se numește cancer. Și mâna lui era o rană netămăduită, încât toți cei ce o vedeau, ziceau: „Se cade a o tăia, ca nu cumva tot trupul să-i putrezească”. Iar tânărul fiind în durerea aceea și în mâhnire mare, a alergat la plăcutul lui Dumnezeu, Eutihie, cu multă tânguire, cerând ajutor sănătății sale. Sfântul, făcând rugăciune către Dumnezeu pentru el și ungându-i mâna cu untdelemn sfințit, în trei zile l-a tămăduit desăvârșit și l-a liberat sănătos. Deci, cu acea mână tămăduită, tânărul acela, la locul unde luase vătămarea aceea, ștergând asemănarea zeiței celei fără de rușine, a făcut chipul celui fără de plată doctor al său, preasfințitul Patriarh Eutihie.
Asemenea și mâna altui tânăr, vătămată cu o boală netămăduită, pe care doctorii îl sfătuiau să o taie, a tămăduit-o sfântul. Iarăși, pe un îndrăcit l-au dus la sfântul, căci se muncea cumplit în toate zilele. Pe acesta fericitul l-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci și i-a uns fruntea cu sfântul untdelemn, rănind puterea drăcească ca și cu o suliță de foc și a început cu un glas înfricoșat a răcni, scrâșnind cu dinții, încât se vedea că tânărul acela era muncit nu de un diavol, ci de mai mulți. După aceea, înțepenind, zăcea la pământ ca un mort și după puțin timp pătimea la fel de cumplit mai multe zile. Sfântul se minuna, pentru ce atât de lungă vreme nu lasă îndrăcirea pe tânărul acela, și a poruncit lui Eustatie, preotul său și scriitorul vieții acestuia, ca să întrebe pe acel tânăr, cine și de unde este, ce fel îi este petrecerea și faptele lui și cum i s-a întâmplat îndrăcirea aceea”.
Deci, fiind întrebat tânărul de toate cele despre sine cu de-amănuntul, le-a mărturisit, zicând: „Eu am fost monah în Mănăstirea Sfântului Ioan din Acropoli, și am lepădat de pe mine rânduiala monahicească și m-am dus în lume. Apoi am cunoscut o femeie, cu care am făcut multe păcate, de aceea pedepsindu-mă Dumnezeu, pătimesc acestea după cum vedeți, iar voi, dacă puteți ceva, ajutați-mă”. Aceasta auzind-o sfântul și făcând pentru dânsul rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu, după obiceiul său, sfătuia pe acel tânăr să se întoarcă iarăși în mănăstirea sa, la monahiceasca rânduială. După ce tânărul a făgăduit cu hotărâre să facă aceasta, îndată s-a izbăvit de muncirea diavolească, cu rugăciunile arhiere-ului lui Dumnezeu, Eutihie.
Un om oarecare bolnav a alergat la cuviosul, cerând tămăduire, și a luat sănătate cu porunca să nu bea vin niciodată. Alt om, ducându-se cu aproapele său la judecată, s-a judecat cu nedreptate. Dar cu izbândirea lui Dumnezeu, a dreptului Judecător, pierzându-și vederea ochilor, un an întreg nu a văzut lumina, și ducându-l alții, a mers cu pocăință la acel făcător de minuni, mărturisindu-și păcatul său și căuta tămăduire de boala sufletească și de cea trupească. Și le-a câștigat pe amândouă prin dumnezeiasca milostivire, din arhiereasca putere, prin rugăciunile cele primite de Dumnezeu, ale arhiereului lui Hristos, Eutihie, și s-a dus întru ale sale, văzând cu ochii ca mai înainte. Apoi o mulțime de bărbați, femei și copii, pătimind de felurite boli, alergau la acest bun doctor și toți câștigau grabnice tămăduiri, cu rugăciunile lui.
În timpul năvălirii perșilor, mulți oameni din cetățile de primprejur pustiite și robite, adunându-se la Amasia, fiind foamete foarte mare, acest plăcut al lui Dumnezeu a făcut în mănăstirea sa ca să fie nelipsită hrana. Căci în toate zilele venind la mănăstirea lui popor fără de număr pentru hrană, iconomii au spus sfântului că, nu numai celor ce vin nu au ce să le dea, ci și singuri monahii nu au cu ce să se hrănească, fiindcă grâul și făina s-au sfârșit. El intrând în hambar și lipsa aceea cu totul văzând-o, s-a rugat lui Dumnezeu și mângâind pe frați, zicea: „Nădăjduiți și credeți spre Dumnezeu, că cele ce dați celor ce au trebuință, pe acelea îndoite vi le va da Dumnezeu. Căci cu neîndoire nădăjduiesc spre îndurările lui Dumnezeu, că precum în zilele lui Ilie, la Sarepta Sidonului, n-a scăzut la femeia cea văduvă vadra cu făină, așa și la noi acum nu vor lipsi cele de trebuință; ci vor mânca toți, se vor sătura și vor lăuda pe Domnul Dumnezeul nostru”.
Și a fost așa după credința și după cuvântul sfântului. Că pâinile, împărțindu-se neîncetat, nu numai că nu se împuținau, ci și mai mult se înmulțeau. Și cu cât mai mult se cheltuia mâncarea la cei ce veneau, cu atât mai mult toate se înmulțeau în hambar și în cămară. Deci toți străinii și casnicii se hrăneau din destul în zilele cele de foame.
Încă și de darul proorociei era nelipsit acest plăcut al lui Dumnezeu. Căci cu trei ani mai înainte de moartea împăratului Iustinian, s-a întâmplat că era în Amasia, Iustin, nepotul împăratului, cu boieria Curopalat. Și ducându-se la slujba împărătească undeva, pe acela luându-l fericitul Eutihie deosebi, i-a zis: „Ascultă-mă domnule Curopalate, deși eu sunt păcătos, însă sunt rob și preot al Dumnezeului meu, Care m-a înștiințat că tu vei împărăți după moartea unchiului tău. Deci, caută să nu te îndeletnicești în multe lucruri, ci ia aminte la tine, ca să fii vrednic spre săvârșirea voii Domnului degrabă”.
Auzind aceasta, Iustin a mulțumit lui Dumnezeu și cerea de la sfântul său prooroc ajutor de rugăciuni. Asemenea, mai pe urmă și lui Tiberie comitul, care avea să împărățească după Iustin, i-a făcut înștiințare, prin scrisoarea sa în acest chip, scriind către dânsul pe când era în Asiria: „Acum ți-a dat ție Dumnezeu povățuirea poporului și fără zăbavă îți va încredința și ocârmuirile împărăției”. Acest lucru s-a împlinit îndată.
Murind împăratul Iustinian și venind la împărăție nepotul lui, Iustin, iar Ioan scolasticul, cel mai sus zis patriarh al Constantinopolului, sfârșindu-și viața, preasfințitul Patriarh Eutihie, după cei doisprezece ani și opt luni ai izgonirii sale, s-a întors la scaun cu negrăită bucurie a întregului popor, întâmpinându-l toți pe mare și pe uscat și strigând: „Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului!” Și și-a luat scaunul său într-o zi de Duminică, în trei zile ale lunii Octombrie, în care, nu cu mult înainte, cu judecata noului împărat, vrăjmașii lui cei mai sus amintiți, eparhii Eterie și Adeia, au fost pedepsiți cu moartea.
Și a petrecut celelalte zile ale vieții sale în pace, împodobind Biserica cu drepte învățături și cu faceri de minuni. Pentru că omorul ce era, cu rugăciunea l-a potolit și pe cei bolnavi i-a tămăduit. După aceea și el singur vrând să plătească fireasca datorie, a căzut în boală trupească, la praznicul prealuminatei Învieri a lui Hristos și a venit să-l cerceteze dreptcredinciosul împărat Tiberie. El a proorocit împăratului, că degrabă după dânsul se va sfârși, lucru care s-a și împlinit. Că, îmbolnăvindu-se preasfințitul Eutihie în săptămâna luminată, a chemat în Duminica Tomei tot clerul său și dându-le pace, binecuvântare și cea din urmă sărutare, după ce a înnoptat, a adormit cu somnul morții celei vremelnice întru Domnul. Iar sfântul lui suflet s-a dus în ziua cea neînserată și veșnică la sfinții ierarhi. A stat pe scaun, după întoarcerea sa din surghiun, patru ani și șase luni, iar toți anii de la nașterea sa au fost șaptezeci. Și a fost îngropat cu slavă în biserica apostolilor, înaintea treptelor altarului, unde erau moaștele sfinților apostoli Andrei, Timotei și Luca.
După mutarea preasfințitului Patriarh Eutihie, dreptcredinciosul împărat Tiberie a trăit numai patru luni și trei zile și s-a săvârșit cu pace, după proorocia sfântului. Iar noi pentru toate acestea, să slăvim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Dumnezeu în Treime. Amin.
Notă – Nechifor scrie în cartea a 17-a, capitolul 31, că împăratul Iustinian când era să moară, urmând marelui împărat Constantin – care fiind aproape de sfârșitul său, și-a făcut testament, ca preasfințitul Atanasie cel Mare să se întoarcă la al său scaun; așa a făcut și Iustinian, poruncind cu așezământ lui Iustin nepotul său, care avea să ia împărăția după dânsul, ca pe preasfințitul Patriarh Eutihie să-l întoarcă la scaunul Patriarhiei Constantinopolului.
Deci este și aceasta de crezut, că înaintea sfârșitului său, împăratul s-a lepădat de cel mai de sus eres și s-a sfârșit în dreapta credință. De aceea cu cei dreptcredincioși împărați pe acela îl pomenește Biserica și întotdeauna îi face pomenirea lui la 11 Noiembrie, pentru lucrurile cele multe și bune ale lui, pentru osârdia către Dumnezeu și pentru pocăința lui.