Sinaxar 5 aprilie
📑 Cuprins:
- Pătimirea Sfinților Mucenici Agatopod diaconul și Teodul citețul
- Cuviosului Marcu din muntele Fracesc – Etiopia
- Cuviosului Puplie monahul
- Cuvioasa Teodora din Tesalonic
- Sf. Mc. Claudie, Diodor, Victor, Victorin, Papia, Serapion și Nichifor
- Sf. Mc. Pompie
- Sf. Mc. Maxim și Terentie
- Sf. cinci mucenici cei din Lesbos
- Sf. Mc. Termu
- Sf. Nou Mucenic Gheorghe, care s-a nevoit în noul Efes († 1801)
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Pătimirea Sfinților Mucenici Agatopod diaconul și Teodul citețul
Pe vremea împărăției lui Dioclețian și Maximiam, păgânii împărați ai Romei, erau în Tesalonic doi clerici bisericești plăcuți lui Dumnezeu, Agatopod și Teodul. Agatopod era cu rânduiala diacon, bătrân de ani și foarte înțelept, împodobit cu căruntețe, iar Teodul era citeț, tânăr și frumos la față, fiind în anii tinereții și viețuind în curăție și fără de prihană, fiu al unor cinstiți părinți creștini, care avea frați după trup, pe Capiton, Mitrodor și Filostorghie, toți desăvârșiți dreptcredincioși către Dumnezeu. Chiar mai înainte de nevoința pătimirii, fericitul Teodul a luat semn de la Dumnezeu pentru cununa mărturisirii ce avea să o câștige. Pentru că într-o noapte, odihnindu-se, i se părea în vedenia visului că ia în mâna sa un lucru de la o persoană cinstită.
Deci, deșteptându-se din somn, a găsit în mâinile sale un inel foarte frumos, neștiind din ce fel de materie era lucrat, având pecete cu închipuirea Sfintei Cruci, care era semnul pătimirii pentru Iisus Domnul, Cel ce a pătimit pe Cruce pentru noi. Cu inelul acela tânărul cel sfânt tămăduia toate bolile între oameni și numai dacă întâmpina Teodul, care purta inelul acela, pe cineva din cei bolnavi, îndată fugea boala de la cel neputincios și i se dădea sănătate, și pentru aceasta mulți dintre elini se întorceau către Hristos.
După aceea, păgânii împărați au ridicat prigonire asupra creștinilor și au trimis poruncile lor cele necurate pretutindeni, ca oamenii să se închine idolilor celor făcuți de mâini omenești, iar nu lui Dumnezeu, Ziditorul tuturor. Acea poruncă a mers și la Tesalonic și se puneau înainte la priveliște uneltele cele de muncire pentru cei ce nu se supuneau poruncii împărătești. Mulți din credincioși fugeau să se ascundă, oriunde puteau. Unii alergau voioși la munci, iar alții, fiind neputincioși, temându-se de îngrozirile cele de moarte, se lipeau de păgâni și mâncau din jertfele cele idolești, iubind această deșartă viață mai mult decât cea fără de moarte; și, fugind de muncile cele de scurtă vreme, își pregăteau moartea cea veșnică și pierzătoare.
Deci, diavolul se bucura de unii ca aceia, însă se biruia și se rușina de cei viteji la suflet și tari ostași ai lui Hristos, precum și de acești doi sfinți, adică de Agatopod și Teodul, pentru că aceștia în vremea cumplitei prigoniri n-au fugit, nici nu s-au ascuns, ci petreceau în casa lui Dumnezeu totdeauna. Ziua și noaptea se rugau lui Dumnezeu pentru Sfânta Biserică, care era în primejdii și așteptau să-i ducă la munci. Dar, înștiințându-se ostașii, i-au prins și i-au aruncat în temniță. Pe atunci era în Tesalonic un ighemon cu numele Faustin. Acela, într-una din zile, șezând la judecată a poruncit să pună înainte la cercetare pe mărturisitorii lui Hristos, pe Agatopod și Teodul. Iar aceia, fiind chemați, mergeau cu veselie ca la un ospăț, ținându-se de mâini unul de altul, cu fețele luminoase, cu sufletele viteze și cu mare glas și cu îndrăzneală strigau: „Suntem creștini!” Și astfel au stat înainte la judecata tiranului.
Vrând tiranul mai întâi pe cel tânăr să-l vâneze cu amăgirile sale, a poruncit ca să se depărteze toți și pe Agatopod să-l ducă de acolo, iar lui Teodul, chemându-l mai aproape de sine, i-a zis prietenește: „Ascultă-mă, o, tânărule, rogu-te, leapădă acea nouă amăgire creștinească și apropie-te de legile cele vechi, ca să nu te lipsești rău de viața ta”. Iar Sfântul Teodul, cu fața veselă, i-a răspuns: „Eu de mult am scăpat de toată amăgirea și rătăcirea, iar pentru tine, care ai iubit deșertăciunea, mă tem foarte mult ca să nu cazi în moartea cea veșnică”. Aceasta zicând sfântul, nu s-a mâniat ighemonul, ci în tot chipul îl amăgea, uneori făgăduindu-i daruri, iar alteori cinste, ca să se apropie la închinarea de idoli. Și stătea acolo un slujitor al lui Die, anume Zenos. Acela a zis către sfântul: „Dacă darurile și cinstirile nu te pleacă spre jertfă, apoi muncile te vor sili, ca să te supui împărăteștilor porunci”.
Mucenicul a răspuns aceluia: „Îngrozirile muncilor nu pot deloc să mă înfricoșeze și cât de puțin nu pot să mă plece la voia voastră”. Faustin iarăși îl sfătuia și îi zicea: „Au nu este mai bună viața cea cinstită, decât moartea cea cumplită?” Sfântul Teodul a răspuns: „Cu adevărat și eu am cunoscut aceasta, că mai bună este viața decât moartea, și mi-am pus în minte să trec cu vederea această viață muritoare de puține zile pe pământ, ca să mă fac părtaș vieții celei fără de moarte și bunătăților cerești celor veșnice. Drept aceea, muncește-mă cu focul și cu bătăile și vei cunoaște că trupul care se muncește este stricăcios și pieritor, iar sufletul cel înțelegător fiind nestricăcios, prin munci despărțindu-se mai degrabă de trup, mai mult se va veseli în viața cea fără de sfârșit”. Zis-a ighemonul: „Spune-mi, te rog, cine este mijlocitorul acestui mare bine, pentru a cărui dragoste ți-ai ales bătăile și moartea, a le trece cu vederea astăzi de voie”.
Sfântul Teodul a răspuns: „Dumnezeu, Cel ce a încuiat toate cu legile cele firești, și Fiul Său, Iisus Hristos, Cuvântul Tatălui, cu a Cărui Cruce însemnându-mă din pruncie, până la sfârșitul vieții mele nu mă voi părăsi de însemnarea Lui; ci, mai degrabă prin muncile tale mă voi despărți de trup, decât de Crucea lui Hristos; pentru că sunt slugă credincioasă a Stăpânului meu și nu mă înfricoșez nici de foc, nici de uneltele de muncă”.
Faustin ighemonul, minunându-se de o bărbăție și îndrăzneală ca aceea a Sfântului tânăr Teodul, a poruncit să-l ducă departe, la un loc deosebit, iar Sfântul Agatopod, chemându-l la sine, i-a zis: „Închină-te zeilor noștri, căci Teodul, care a fost mai înainte în înșelăciune, acum a făgăduit să se închine lor și să aducă împreună cu noi jertfă”. Iar Sfântul Agatopod, cunoscând amăgirea ighemonului, a răspuns: „Și eu cu sârguință și cu bucurie, după cuvântul lui Teodul, voi aduce jertfă adevăratului Dumnezeu și Fiului Său, Iisus Hristos. Pentru că acelui Dumnezeu a făgăduit Teodul să-I aducă jertfă de bună mireasmă”. Faustin la rândul lui a zis: „Nu acelora pe care tu îi numești, ci celor doisprezece zei care țin lumea a făgăduit Teodul să le jertfească”.
Iar Sfântul Agatopod, clătinând puțin din cap, a zis: „Oare dumnezei numești pe aceia care din materii stricăcioase i-a închipuit meșterul după asemănarea omenească? Oare dumnezei sunt aceia, pe care i-au făcut oamenii cu mâinile lor și ca unor mai buni și mai mari decât ei fără de minte au legiuit să le slujească? Oare dumnezei sunt aceia, care, dacă voiește cineva să-i răstoarne și să-i sfărâme pe dânșii, nu pot să se împotrivească, nici să se apere pe ei? Care nu văd cu ochii, nici nu umblă cu picioarele și nici o simțire oarecare nu au în ei? Oare dumnezei sunt aceia, pe care îi cred elinii că aveau oarecând suflet viu și spun despre dânșii că fac preaurâte lucruri desfrânate, iar acum pe aceia cioplindu-i, într-un ban sau în patru, îi vând meșterii? Oare eu jertfa ce se cuvine Atotputernicului Dumnezeu să o aduc nevrednicilor și necuraților ce sunt socotiți de tine ca dumnezei ai voștri? Oare cântare să cânt idolilor celor surzi?”
Unele ca acestea grăind sfântul, boierii ce stăteau înaintea ighemonului s-au temut ca nu cumva și ceilalți creștini care erau aduși la ispitire, prin cuvintele lui Agatopod, să se întărească în credință. Deci, îndată a poruncit ca împreună cu Teodul să-l ducă în temniță. Și fiind duși sfinții, popor mult urmându-le, în multe feluri îi supărau pe dânșii, văzându-i că se sârguiesc spre mai bine. Pentru că unii, milostivindu-se de tinerețile lui Teodul, se sileau, prin multe și îndemnătoare cuvinte, să-l întoarcă de la socotința lui cea neschimbată; iar alții, văzând cinstitele cărunteți ale lui Agatopod, cu glas ca de sfătuire strigau către el: „Oare și tu, Agatopoade, ai minte copilărească, de nu cunoști cele ce îți sunt de folos vieții tale?” Iar sfinții, nerăspunzând nimic poporului, mergeau.
Sosind la temniță, s-au rugat lui Dumnezeu cu liniște și s-au alăturat celor închiși, care erau ținuți acolo din diferite pricini. Iar la miezul nopții, prin oarecare vedenii dumnezeiești, s-au întărit și s-au deșteptat bucuroși, chemând pe Iisus, Mântuitorul tuturor. După aceea, spălându-și mâinile și fața cu apă curată și plecându-și capul și genunchii la pământ, cu un glas au înălțat rugăciune lui Dumnezeu, zicând:
„Dumnezeule, Făcătorule și Atoateștiutorule, pierzătorul adâncului, Cel ce ai făcut lumea aceasta văzută și ai rânduit alergarea cea neîncetată a cerului, ca întru dânsa soarele pe toate să le lumineze ziua, iar luna să alunge întunericul cel de noapte cu strălucirea sa, și amândoi să slujească împreună cu stelele la ieșirea celor ce se nasc pe pământ; Cel ce ai dat pământului să nască ființe, iar adâncului mării, naștere de pești, păsărilor, loc în văzduh, ca marea să slujească omului celui zidit de Tine, prin ale sale daruri, iar văzduhul, prin cântarea păsărilor, să aducă cântare plăcută Ție, apoi pământul, scoțând cu îndestulare neamului omenesc roade de multe feluri, Ție, Stăpânului tuturor, să-Ți înalțe mulțumire prin gurile omenești; Tu pe neamul nostru, cel ce a făcut fărădelege și de la poruncile Tale s-a depărtat și în beții și desfrânări a căzut, nu l-ai lăsat să piară până în sfârșit, nici ai eliberat pe diavol să orbească făptura cea înțelegătoare și să o ducă până la iad, ci, dând uitării greșelile omenești și, prin milostivire plecându-Te, ai trimis la oameni de pe scaunul ceresc pe Unul născut Fiul Tău, Care, firea omenească primind-o, pe a Sa nestricăciune să o amestece cu a noastră stricăciune și cuvântul Tău, Cel ce petrece cu Tine pururea, prin Care toate s-au făcut, pe cei rătăciți în nedreptăți să-i întoarcă iarăși la calea cea dreaptă. Pentru că Tu cu Fiul și Fiul cu Tine și cu Sfântul Duh, privind spre toată lumea, cu minunile Tale cele preaslăvite pe cei necredincioși i-ai adus la sfânta credință. Tu, Fiule al lui Dumnezeu, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, l-ai înviat pe Lazăr cel mort de patru zile cu cuvântul, biruind legile firii și ale morții. Tu, prin tina cea pusă pe ochii lui, ai luminat pe omul cel orb din naștere, precum și altădată acelei femei ce-i curgea sânge, când s-a atins de hainele Tale, îndată i-ai dat tămăduire, asemenea și pe slăbănog făcându-l sănătos, i-ai poruncit să-și poarte patul său.
Deci, și acum, o, Dumnezeule, binevoiește spre însoțirea noastră și ne întărește cu putere de sus, ca prin ajutorul Tău suferind cu vitejie muncile păgânilor, să putem trece la cereasca Împărăție”.
Astfel rugându-se sfinții, cei ce erau legați împreună cu dânșii, care pentru ucideri sau desfrânări erau ținuți acolo, lepădând frica morții celei trupești, degrabă au căzut la picioarele sfinților, cerându-și iertare de greșelile lor și scăpare din moartea cea sufletească. Iar poporul care era afară, stricând încuietorile temniței a intrat înăuntru și asculta cu dulceață și cu mirare cuvintele ce ieșeau din gurile robilor lui Dumnezeu. Văzând-o aceasta Evpsihie, mai marele curții Tesalonicului, cel mai osârdnic slujitor al diavolului, a alergat degrabă la ighemon, spunându-i că mulți vor lăsa slujba zeilor dacă acei doi creștini care se țin legați în lanțuri nu vor fi pierduți. Și s-a tulburat ighemonul de mânie și îndată a trimis ostași ca să aducă la dânsul pe bătrân și pe tânăr și i-a pus înainte la nedreaptă judecată pe robii lui Hristos.
Deci, uitându-se ighemonul către Sfântul Teodul, a zis: „Oare nu știi că cu dreptate este a asculta poruncile împăraților ce stăpânesc lumea?” Sfântul Teodul a răspuns: „Pe cele ce le poruncește Stăpânul cerului și al pământului, pe acelea cu adevărat trebuie a le asculta mai întâi și cu lucrul a le împlini, că acesta este lucru dreptcredincios, iar cele ce poruncesc împărații cei vremelnici, numai acele porunci care vor fi drepte și nepotrivnice cerescului Făcător este bine a le asculta, iar de sunt nedrepte, apoi nicidecum nu se cade a le asculta pe dânsele”.
Faustin ighemonul a zis: „Spune-mi mie, cine a făcut cerul?” Răspuns-a Sfântul Teodul: „Dumnezeu Atotțiitorul și Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Care este Cuvântul Tatălui”. Zis-a Faustin: „Oare Acela este, pe Care, muncindu-L cu munci preacumplite iudeii, L-au răstignit?” Răspuns-a mucenicul: „Acela este, pe Care L-au răstignit evreii și a pătimit de voie pentru noi; Care, după aceea, a înviat din morți cu puterea dumnezeirii Sale și Care, ca un biruitor al morții, a fost văzut înălțându-se la cer, de unde iarăși va veni ca să judece pe cei necredincioși”. După aceea Faustin a zis: „Dar pentru ce zeilor noștri nu voiești să le aduci jertfe?” Sfântul răspunse: „Nu este mai bine a aduce jertfe Aceluia de care sunt zidiți făcătorii idolilor, decât idolilor celor făcuți? Cu adevărat este mai bun Ziditorul decât zidirea”.
Atunci Faustin ighemonul a poruncit să dezbrace de haine pe Sfântul Teodul cel tânăr și să-l golească spre muncire. Iar crainicul striga: „Jertfește zeilor și vei scăpa!” Dar mucenicul grăia către muncitor: „Hainele de pe trup mi le-ai luat, dar credința către Dumnezeul meu nu o vei putea lua în veci de la mine”. Grăind astfel sfântul cu libertate și defăimând muncile, numindu-i pe împărați tirani de multe ori, ighemonul a poruncit ca înaintea feței lui Teodul să-i pună să jertfească idolilor pe cei care au fost mai înainte creștini și care, fiind biruiți de munci, s-au închinat idolilor. Acest lucru văzându-l Sfântul Teodul, îl durea inima pentru cei biruiți și căzuți; iar către ighemon grăia: „Pe cei neputincioși i-ați biruit, iar pe ostașii cei tari ai lui Hristos nicidecum nu puteți să-i biruiți, chiar de veți afla munci și mai mari, dar să știi, ighemoane, că aceste munci pe care le-ai gătit asupra noastră sunt puține și vrednice de râs. Deci să afli mai cumplite munci, ca să cunoști cât de mare este credința și dragostea noastră către Dumnezeu”.
După aceasta ighemonul a poruncit Sfântului Teodul ca să aducă cărțile creștinești la judecată. Iar sfântul a răspuns: „Dacă aș fi știut că, cunoscând deșertăciunea închinării idolești, o vei lepăda și vei voi a te întări în adevărul dreptei credințe, apoi ți-aș fi adus cărțile proorocești și apostolești. Dar, de vreme ce știu că gândești vicleșug, nu-ți voi da în mâini dumnezeieștile daruri”. Faustin zise: „Nu te voi cruța, zdrobindu-ți trupul și dându-l fiarelor spre mâncare, dacă nu mă vei asculta degrabă”.
Sfântul răspunse: „Iată trupul meu stă înaintea muncilor, iuțește-te asupra lui precum voiești și muncește-l mai cumplit decât îngrozirile cele grăite de tine, dar eu nu voi da păgânilor spre batjocură sfintele cărți”. Atunci ighemonul, voind să înfricoșeze pe mucenic, a poruncit să-l ducă la moarte, socotind că, văzând pedeapsa de moarte, se va teme și se va supune voinței lui. Deci fiind scos la locul de schin, când a văzut Sfântul Teodul sabia asupra sa, a strigat către Dumnezeu: „Slavă Ție, Dumnezeule, Tatăl Domnului meu, Cel ce a binevoit a pătimi pentru noi. Iată, cu darul lui Hristos, vin și eu către Tine, murind pentru Tine cu osârdie!” Zicând aceasta, și-a plecat capul sub sabie, dar nu l-a tăiat; pentru că, aflând ighemonul că Sfântul Teodul dorește tăierea de sabie, ca pe o cunună de veselie, a poruncit să-l întoarcă întreg.
Într-acea vreme ighemonul ispitea pe Sfântul Agatopod, întrebându-l și zicând: „Ce fel de viață ai?” Sfântul răspunse: „Aceea pe care o are și Teodul”. Ighemonul zise: „Ce fel de împărtășire ai cu Teodul? Oare vreo rudenie oarecare v-a însoțit?” Sfântul Agatopod răspunse: „Cu neamul suntem despărțiți între noi, dar cu credința și cu obiceiul suntem uniți, și pe cât ne deosebim cu neamul, pe atât ne unim cu duhul”. Ighemonul zise: „Văd că amândoi vă sârguiți la o muncă, pentru că aceasta o spun cuvintele voastre”. Sfântul Agatopod răspunse: „Dacă cu o muncă ne ducem din viața aceasta, apoi tot de aceeași răsplătire ne vom învrednici de la Dumnezeul nostru”.
Faustin zise: „Nu-ți este rușine ție, fiind bătrân, să te amăgești ca un tânăr și să te dai de bunăvoie în arătată primejdie?” Sfântul Agatopod răspunse: „Nu mă amăgesc nicidecum, nici nu sunt deșert de nădejdea în Hristosul meu și pe cât sunt mai bătrân cu anii, pe atât mă sârguiesc a arăta mai multă osârdie către Dumnezeul meu și laud pe Teodul, care stă tare, deși este mai tânăr, pentru cinstea adevăratului nostru Dumnezeu”. Iar Faustin ighemonul, căutând spre Teodul, i-a zis: „Nu te amăgi, o, tânărule, de cuvintele bătrânului acestuia! Nu te da la moarte fără socoteală, pentru că el, fiind bătrân acum, nu este cu mirare că dorește moartea; iar tu, fiind încă tânăr și puțin viețuind, pentru ce voiești să te lipsești în deșert de această dulce viață?” Sfântul Teodul răspunse: „Să nu mă socotești că sunt mai neputincios decât bătrânul și nu voi putea suferi muncile cele de o potrivă, pentru că, deși sunt tânăr cu anii, însă întocmai ca bătrânul știu pe Unul Dumnezeu a toate făcător și sunt gata a pătimi întocmai pentru Dânsul”.
Grăind sfinții unele ca acestea și chemând pe Hristos, i-au legat ostașii după porunca tiranului și i-au dus iarăși în temniță; iar ei slăveau pe Dumnezeu, cu al Cărui ajutor au biruit pe diavol. Iar cunoscuții lor, adunându-se, i-au înconjurat plângând; și i-a întrebat Sfântul Teodul: „Pentru ce v-ați adunat aici și de ce plângeți?” Ei au răspuns: „Plângem pentru primejdia voastră”. Iar sfântul, zâmbind, a zis: „Pentru ce voi, înduioșându-vă, plângeți de primejdiile noastre, ca să ne întristați pe noi, cei ce alergăm spre cele mai bune?”
Grăind acestea Sfântul Teodul, a venit un ostaș cumplit trimis de la ighemon, care, legându-i pe amândoi cu lanțuri de fier, i-a băgat în temnița cea mai dinăuntru și i-a încuiat, să nu poată intra nimeni la dânșii. Sfinții mucenici, după ce a înserat, într-un târziu, s-au rugat lui Dumnezeu ca să-i întărească întru nevoință până în sfârșit și s-au odihnit. Iar Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce caută pe cuvioșii Săi, fiind cu un suflet și un gând, le-a trimis la amândoi o vedenie în vis, despre sfârșitul ce aveau să-l aibă. Această vedenie le-a fost astfel: Li se părea că intră amândoi într-o corabie, ce era plină de oameni, și se vedeau în corabie în mijlocul mării, primejduindu-se de furia valurilor, pentru că marea se învăluia de o furtună mare și se izbea corabia de valuri sfărâmându-se și afundându-se. Și vedeau pe oamenii care erau cu dânșii, unii înecându-se, alții înotând, alții apropiindu-se de câte o piatră și pierind, iar pe ei prin îndreptarea cârmaciului, s-au văzut izbăviți de înecare, îmbrăcați în haine luminoase și ajungând la un munte oarecare înalt, care nu era departe.
Deci, deșteptându-se din somn, au spus unul altuia vedenia aceea și se mirau cum amândoi au avut aceeași vedenie. Și au cunoscut că la amândoi un dar li se va dărui de Hristos, adică mucenicia mării, în care mulți afundându-se, ei vor trece izbăviți, și se vor sui la muntele ceresc, spre primirea răsplătirilor celor veșnice. Și întărindu-se cu nădejde, au mulțumit de aceea Bunului Dumnezeu, Povățuitorul lor, căzând cu fețele la pământ și zicând: „Cine aștepta vreodată o facere de bine ca aceasta, pe care Tu, o, Dumnezeule, ne-ai dăruit-o nouă prin întruparea Fiului Tău, Domnului nostru Iisus Hristos? Cine este cu obiceiul atât de fără de omenie, să nu cinstească dreapta credință, mai mult decât desfătările cele deșarte, fiind miluit cu atâtea faceri de bine? Cine este atât de grabnic la facerea de bine ca Fiul Tău, Care întru al Său dar mai înainte de vreme ne-a făcut încredințați prin descoperire, arătându-ne cununile mai înainte de a sfârși noi alergarea noastră și ne-a întărit spre nevoința ce ne este înainte?”
Așa mulțumiră ei lui Dumnezeu până a doua zi și, rugându-se, străjerii temniței au intrat când se făcea ziuă, spunându-le că pe Teodul și pe Agatopod îi cheamă ostașii la ighemon. Iar ei, îngrădindu-se cu semnul crucii, au ieșit din temniță, fiind legați cu lanțuri și mergând după ostași. Iar mulțimea cunoscuților, adunându-se acolo, a ridicat plângere pentru dânșii, știind că acum are să moară acea frumoasă pereche, către care Sfântul Teodul cu fața luminoasă, a zis: „Dacă din dragoste plângeți pentru noi, apoi mai mult se cade vouă a vă bucura de noi, că pentru atât de bună pricină, adică pentru cinstea adevăratului Dumnezeu, ne nevoim. Iar de plângeți din inimă diavolească, apoi pentru voi plângeți mai mult decât pentru noi, că ați rătăcit din calea cea dreaptă și vă duceți la pierzare”.
După ce la a treia cercetare au pus înainte pe sfinți, Faustin ighemonul întrebându-i, nimic n-au mai răspuns, fără numai acestea: „Suntem creștini și anume pentru numele lui Hristos, toate voim a le pătimi”. Atunci ighemonul, cu fața mâhnită, a hotărât asupra lor munci de moarte: „Teodul și Agatopod, care n-au voit să aducă jertfă idolilor, să se arunce în mare!” Și, luându-i ostașii, i-au dus la mare și, legându-le mâinile înapoi și pietre grele la grumaji, i-au pus în corabie. Într-acel ceas s-a adunat o mulțime de prieteni, de vecini și necunoscuți, dintre care unii se tânguiau pentru un sfârșit ca acela, iar alții cu laude fericeau pe vitejii ostași ai lui Hristos, că au sfărâmat capul vrăjmașului și mor cu osârdie pentru dreapta credință.
Iar ighemonul, fiindu-i milă de sfinți, a trimis la dânșii pe un bărbat vestit, anume Fulvie, sfătuindu-i ca numai tămâie să aducă idolilor și vor scăpa de la moarte, iar ei nu încetau a chema pe Iisus Hristos și de idolii cei necurați lepădându-se. După multă sfătuire și îndemnare, văzând păgânii că nicidecum robii lui Hristos nu se pleacă la sfatul lor, au început mai întâi pe Sfântul Agatopod a-l arunca în mare. Iar el, căutând la cer, a strigat cu glas mare: „Cu acest al doilea botez se spală toate greșalele noastre și mergem la Iisus Hristos curați!” Zicând sfântul așa, l-au aruncat în mare, iar după dânsul și pe Sfântul Teodul.
Și așa și-au sfârșit nevoința pătimirii sfinții mucenici și cununa biruinței au luat din dreapta Celui de sus. Iar marea, primind trupurile sfinților, într-același ceas le-a scos cu valurile la uscat, dezlegate de legături și de pietre, fiind foarte luminate, pe care, luându-le cunoscuții, le-au îngropat cu cinste.
După puțină vreme, li s-a arătat lor Sfântul Teodul în haine albe și cu fața luminoasă, poruncindu-le ca averile lui să se împartă celor scăpătați, sărmanilor și văduvelor.
Deci, s-au sfârșit acești doi sfinți, în cinci zile ale lunii aprilie, întru slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a unui Dumnezeu slăvit în Treime în veci. Amin.
Cuviosului Marcu din muntele Fracesc – Etiopia
Cuviosul Serapion ne spunea: Petrecând am mers și eu în pustia cea mai dinăuntru a Egiptului, la părintele Ioan, starețul cel mare și, luând binecuvântare de la dânsul, am șezut să mă odihnesc după osteneală. Dormind, am avut o vedenie în somn și am văzut doi sihaștri oarecare venind și luând binecuvântare de la stareț, zicând între ei: „Acesta este ava Serapion, să luăm binecuvântare de la dânsul”. Și le-a zis lor ava Ioan: „Acum a venit din pustie și foarte mult este ostenit; lăsați-l puțin să se odihnească”. Iar aceia au zis despre mine către starețul: „Cât de multă vreme este de când se ostenește acesta în pustie, iar la ava Marcu, cel ce viețuiește în muntele Fracesc, din Etiopia, n-a mers. Căci între toți pustnicii din pustietăți nu este asemenea cu acel Marcu, care are o sută treizeci de ani. Și acum sunt nouăzeci și cinci de ani de când locuiește în pustie și pe nici un om din cei care viețuiesc pe pământ n-a văzut; iar unii din cei ce sunt întru lumina vieții veșnice, au fost la dânsul mai înainte de aceasta și s-au făgăduit că-l vor primi la ei”.
Acestea grăindu-le ei către ava Ioan, m-am deșteptat din dormitare și pe nimeni n-am văzut la bătrânul și i-am spus lui vedenia aceea. Iar el mi-a zis: „Dumnezeiască este vedenia aceasta, dar unde este muntele Fracesc?” Și i-am zis lui: „Roagă-te pentru mine, părinte!” Și după terminarea rugăciunii, am sărutat pe bătrânul și m-am dus în Alexandria, calea fiind cam de douăsprezece zile; și am trecut-o în cinci zile, ostenindu-mă prin aspra pustie ziua și noaptea, arzându-mă ziua de zăduful soarelui, care ardea chiar și în țarina pământului.
Intrând în Alexandria, am întrebat pe un neguțător despre calea către muntele Fracesc, din Etiopia, dacă este departe. Iar el a zis: „Cu adevărat, părinte, mare este lungimea căii aceleia. Căci până la hotarele Etiopiei și a limbii heteului, este cale de douăzeci de zile, iar muntele de care întrebi este și mai departe”. Și iarăși l-am întrebat: „Câtă hrană și băutură ar fi nevoie spre trebuință trupească? Pentru că voiesc să mă duc acolo”. Răspuns-a acela: „Dacă călătoria ta va fi pe mare, nu vei zăbovi mult, căci nu sunt departe de aici părțile acelea; iar de te vei duce pe uscat, vei călători treizeci de zile”.
Auzind acestea de la dânsul, mi-am luat apă într-o ploscă de tigvă și puține finice și, punându-mi nădejdea spre Dumnezeu, am plecat la drum și am mers prin pustia aceea douăzeci de zile. Și mergând n-am văzut nimic, nici fiară, nici pasăre, căci pustia aceea nu are vreun loc de odihnă sau hrană; pentru că ploaie sau rouă nicidecum nu se pogoară acolo și nimic nu se află de mâncare în acea pustie. Iar după acele douăzeci de zile mi s-a sfârșit apa pe care o aveam în tigvă, asemenea și finicii s-au împuținat și am slăbit foarte, încât nu puteam merge mai departe, nici să mă întorc înapoi și eram ca un mort. Și iată mi s-au arătat acei doi sihaștri, pe care mai înainte îi văzusem în vedenie la Ioan, marele stareț.
Aceia, stând înaintea mea, mi-au zis: „Scoală-te și mergi cu noi”. Și sculându-mă, am văzut pe unul dintre ei plecându-se la pământ și întorcându-se către mine, mi-a zis: „Voiești să te răcorești?” Și i-am zis lui: „Precum voiești, părinte”. Și mi-a arătat o rădăcină din semințele pustiei și mi-a zis: „Primește și mănâncă din rădăcina aceasta și călătorește întru puterea Domnului”. Și am mâncat puțin și îndată m-am răcorit și fără de necaz s-a făcut sufletul meu, căci eram ca și cum niciodată nu slăbisem. Și mi-au arătat cărarea pe care să merg spre Sfântul Marcu, iar ei s-au dus de la mine.
Eu călătorind, m-am apropiat de un munte foarte înalt, care părea că ajunge la înălțimile cerești, însă nu era pe dânsul nimic altceva, fără numai țărână și pietre. Apropiindu-mă de munte, am văzut în marginea lui marea și am mers, suindu-mă la munte, șapte zile. Sosind a șaptea noapte, am văzut pe îngerul lui Dumnezeu pogorându-se din cer spre Sfântul Marcu și zicând: „Fericit ești ava Marcu și bine-ți va fi! Iată am adus la tine pe ava Serapion, pe care l-a dorit sufletul tău să-l vadă, de vreme ce pe altcineva din neamul omenesc n-ai voit să vezi!”
Iar eu auzind acestea, m-am făcut fără de frică și mergeam după vedenia aceea, până ce am ajuns la peștera în care viețuia Sfântul Marcu. Când m-am apropiat la ușa peșterii, am auzit pe Sfântul grăind stihuri din psalmii lui David și zicând: O mie de ani înaintea ochilor Tăi, Doamne, ca ziua de ieri care a trecut, și cealaltă parte a psalmului aceluia. După aceea a început, din multa bucurie duhovnicească care era într-însul, a grăi către sine astfel: „Fericit este sufletul tău, o, Marcu, căci, păzindu-te Domnul, nu te-ai întinat cu necurățiile lumii acesteia, nici s-a robit mintea ta de gândurile cele necurate. Fericit este trupul tău, că nu s-a legat cu poftele și cu patimile păcatelor. Fericiți sunt ochii tăi, pe care n-a putut să-i amăgească diavolul, prin vederea frumuseților celor străine. Fericite sunt urechile tale, că n-au auzit glasul și strigarea femeiască în lumea deșartă. Fericite sunt nările tale, că n-au mirosit lucrurile păcatelor. Fericite sunt mâinile tale, că nu s-au ținut, nici s-au atins de ceva din lucrurile omenești. Fericite sunt picioarele tale, care n-au pășit în calea ce duce la moarte, nici s-au pornit pașii tăi spre păcat; pentru că sufletul și trupul tău s-au umplut de viața cea duhovnicească și s-au sfințit cu dulceața sfinților îngeri”.
Și a început iarăși către sufletul său a grăi: „Binecuvântează, suflete al meu pe Domnul și toate cele dinlăuntru meu numele cel sfânt al Lui. Binecuvântează, suflete al meu pe Domnul și nu uita toate răsplătirile Lui. Pentru ce te mâhnești suflete? Nu te teme! Nu te vei opri în temnițele iadului și diavolii nicidecum nu vor putea să clevetească, pentru că nu este în tine, cu darul lui Dumnezeu, prihana păcatului. Tăbărî-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de Dânsul și-i va izbăvi pe ei. Fericită este sluga aceea, care a făcut voia Domnului său„.
Acestea și multe altele spunând Cuviosul Marcu din dumnezeiasca Scriptură, pentru mângâierea sufletului său și spre întărirea nădejdii celei neîndoite în Dumnezeu, a ieșit spre ușa peșterii și, plângând de bucurie, a grăit către mine cu umilință: „O, câtă este osteneala duhovnicescului meu fiu, Serapion, care s-a ostenit să vadă petrecerea mea!” Și, binecuvântându-mă, m-a cuprins cu mâinile și, sărutându-mă, mi-a zis: „Nouăzeci și cinci de ani am petrecut în pustia aceasta și n-am văzut vreun om, iar acum văd fața ta, pe care de mult am dorit s-o văd. Și cum nu te-ai lenevit să suferi atâta osteneală, ca să vii la mine? Deci, să-ți dea Domnul nostru Iisus Hristos plată în ziua în care va judeca tainele omenești”.
Acestea zicându-le Cuviosul Marcu, mi-a poruncit să șed. Și am început eu – zice Serapion – a-l întreba de viața lui cea vrednică de laudă, iar el mi-a spus, zicând: „Nouăzeci și cinci de ani am, precum am zis, dar nici fiară, nici pasăre, nici pâine omenească n-am mâncat, nici cu îmbrăcăminte nu m-am îmbrăcat. Dar am pătimit treizeci de ani în nevoi și necaz, de foame, de sete, de goliciune și, mai ales, de năvălirile diavolești. În acei ani am mâncat țărână, silindu-mă foamea, și beam apă din mare, când mă chinuia setea. Și s-au jurat între ei diavolii până la o mie de ori, ca să mă înece în mare; și apucându-mă, mă trăgeau spre părțile cele de jos ale muntelui acesta. Iar eu mă sculam și mă suiam la vârful muntelui, dar ei iarăși mă târau, până ce n-am rămas nici cu piele pe trupul meu. Bătându-mă și târându-mă strigau, zicând: „Ieși din pământul nostru, pentru că de la începutul lumii nimeni din oameni n-a venit aici. Dar tu cum ai îndrăznit de ai venit?”
După o pătimire ca aceasta de treizeci de ani, după o foame ca aceasta, sete, goliciune și războaie de la diavoli, s-a vărsat darul lui Dumnezeu și milostivirea Lui asupra mea cu purtarea de grijă a Lui; s-a schimbat trupul meu cel firesc și a crescut păr pe el, precum și hrană neîmpuținată mi se aduce acum și îngerii Domnului vin la mine. Și am văzut locul Împărăției cerului și locașurile sufletelor sfinților, fericirea cea făgăduită și pregătită celor ce fac cele bune. Am văzut arătarea Raiului lui Dumnezeu și pomul cunoștinței din care au mâncat strămoșii noștri. Am mai văzut și arătarea lui Enoh și Ilie în Rai și nu este ceva, care să nu-mi fi arătat mie Domnul, din cele ce am cerut de la El”.
Și am întrebat pe fericitul Marcu – zice Serapion: „Spune-mi mie, părinte, cum ți-a fost venirea ta aici?” Iar Sfântul a început a-mi povesti așa: „Eu m-am născut în Atena și am învățat filosofia, iar după ce au murit părinții mei, am zis în sine-mi: „Și eu voi muri precum și părinții mei au murit; deci, sculându-mă, mă voi lepăda de bunăvoie de lume mai înainte, până a nu-mi veni ceasul ca să mă răpesc dintr-însa”. Și îndată, dezbrăcându-mă de haine, m-am aruncat pe o scândură în mare, fiind purtat de valurile, și cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu am sosit la muntele acesta”.
Așa vorbind, zice Serapion, a sosit ziua și am văzut trupul lui, că era cu peri acoperit peste tot ca o haină și m-am înspăimântat și tremuram de frică, de vreme ce nu se putea vedea într-însul nicidecum cuviință omenească și după nimic nu se putea cunoaște că este om, fără numai după glasul și după cuvintele ce ieșeau din gura lui. Iar el, văzându-mă că mă tem, mi-a zis: „Nu te înspăimânta de vederea trupului meu, că este trup stricăcios luat din pământ”. Și m-a întrebat, zicând: „Oare lumea stă în legea lui Hristos, după cel mai dinainte obicei?” Iar eu i-am zis lui: „Cu darul lui Hristos, mai bine este astăzi decât în vremurile de mai înainte”. Iarăși m-a întrebat: „Mai este oare slujirea de idoli și prigonire asupra creștinilor până acum?” I-am răspuns: „Cu ajutorul sfintelor noastre rugăciuni a încetat prigonirea, și slujirea de idoli nu mai este”. Și s-a bucurat bătrânul cu bucurie mare, auzind acestea. Apoi iarăși m-a întrebat: „Mai sunt oare sfinți în lume, ca să facă minuni, precum a zis Domnul în Evanghelie: De veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia, treci de aici și te aruncă în mare și va fi vouă?”
Zicând Sfântul acestea, deodată s-a ridicat muntele și s-a pornit de la locul său, ca de cinci mii de coți și s-a dus în mare. Plecându-se Sfântul Marcu și văzând muntele pornind, a făcut cu mâna spre dânsul, zicându-i: „Ce ai făcut tu, munte? Nu ți-am zis să pornești, ci am vorbit cu fratele; deci, tu stai la locul tău”. Zicând el acestea, a stat iarăși muntele la locul său. Eu, văzând aceasta, am căzut cu fața la pământ de frică. Iar el, apucându-mă de mână, m-a ridicat și, sculându-mă, mi-a zis: „N-ai văzut, cred, niște minuni ca acestea în zilele tale!”
Eu am zis: „Nu, părinte”. Iar el, suspinând, a plâns cu amar și a zis: „Amar pământului că pe el creștinii numai cu numele se numesc creștini, iar cu faptele sunt departe!” Și iarăși a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeu, Cel ce m-a adus la locul acesta sfânt, ca să nu mor în patria mea și să mă îngrop în pământul cel necurat și plin de greșeli”.
Petrecând ziua aceea în cântări de psalmi și în duhovnicească vorbire și făcându-se seară, Sfântul mi-a zis: „Frate Serapioane, oare nu este vremea ca, după rugăciune, să gustăm ceva?” Iar eu nu i-am răspuns. Și îndată, ridicându-și mâinile spre cer, a început a citi psalmul acesta: Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi… Iar după sfârșitul psalmului, întorcându-se spre peșteră, a strigat grăind: „Pune, frate, masa!” Și iarăși a zis către mine: „Să intrăm și să ne împărtășim din masa pe care Dumnezeu ne-a trimis-o”. Iar eu m-am minunat și m-am înspăimântat, că toată ziua pe nimeni n-am văzut în peșteră, fără numai pe Sfântul Marcu singur; iar el către un necunoscut poruncește să-i pună masă.
Intrând noi în peșteră, am văzut masa, două scaune și două pâini calde și moi erau puse înainte și multe poame, doi pești fripți, verdețuri curate, măsline, finice, sare și un vas plin cu apă mai dulce decât mierea. Șezând noi, Sfântul Marcu a zis: „Binecuvântează, fiule Serapioane”. Iar eu am zis: „Iartă-mă, părinte!” Atunci sfântul a zis: „Doamne, binecuvântează!” Și am văzut din cer o mână întinsă aproape de masă, însemnând cu crucea cele puse înainte. Iar după ce am mâncat, a zis: „Ia, frate, acestea de aici!” Și îndată cu o nevăzută mână s-a luat masa. Iar eu de amândouă mă minunam: și de sluga cea nevăzută – căci îngerul Domnului cel fără de trup, cu porunca lui Dumnezeu slujea celui ce era înger în trup, adică Cuviosului Marcu – și că în toate zilele vieții mele n-am gustat așa fel de pâine dulce și din acea hrană, nici n-am băut o apă dulce ca aceasta, precum era la acea masă.
Atunci, Sfântul mi-a zis: „Văzut-ai, frate Serapioane, câte bunătăți trimite Dumnezeu robilor săi? Pentru că în toate zilele îmi trimite Dumnezeu o pâine și un pește. Iar astăzi, pentru tine, mi s-a îndoit masa; căci două pâini și doi pești ne-a trimis și cu o masă ca aceasta în toate zilele mă hrănește Domnul, pentru pătimirea mea cea dintâi. Pentru că treizeci de ani, precum ți-am spus mai înainte, petrecând în locul acesta, nici o rădăcină de buruiană nu găseam, cu care aș fi putut să mă hrănesc, suferind de foame și de sete. Apoi de mare nevoie mâncam țărână și beam apă amară din mare și am umblat gol și desculț; și mi-au căzut degetele de la picioare, de ger și de cumplitul zăduf și soarele mi-a ars trupul. Zăceam cu fața la pământ ca un mort și diavolii mă munceau ca pe un părăsit de Dumnezeu; iar eu cu ajutorul lui Dumnezeu pe toate acestea le răbdam, pentru dragostea Lui cea dumnezeiască.
Iar după ce s-au sfârșit acei treizeci de ani ai pătimirii mele, cu porunca lui Dumnezeu mi-a crescut păr și, ca o haină, mi-a acoperit toate mădularele. Și de atunci până acum, diavolii n-au mai putut să se apropie de mine, foamea și setea nu mă stăpânește, nici gerul și nici zăduful nu mă supără și pe lângă toate acestea de nimic n-am bolit. Iar astăzi se sfârșește măsura vieții mele și te-a trimis Dumnezeu aici și cu sfintele tale mâini să-mi îngropi smeritul meu trup”.
După un ceas Sfântul iarăși mi-a zis: „Frate Serapioane, să petreci noaptea aceasta fără somn, pentru despărțirea mea”. Și am stat amândoi la rugăciune, cântând psalmii lui David. După aceea, mi-a zis Sfântul: „Frate Serapioane, după plecarea mea, să-mi pui trupul meu în peștera aceasta cu pacea lui Hristos și să astupi ușa cu pietre și să te duci la locul tău și aici să nu rămâi”. Iar eu, închinându-mă Sfântului, rugându-l, i-am zis: „Părinte, roagă-te lui Dumnezeu, să mă ia împreună cu tine și să merg unde vei merge tu”. Iar Sfântul, răspunzând, mi-a zis: „În ziua veseliei mele nu plânge, ci mai ales te veselește, că ți se cade să te întorci la locul tău. Iar Domnul, Care Te-a adus aici, să-ți dăruiască mântuire pentru osteneala ta cea plăcută Lui. Și să știi că nu pe aceiași cărare pe care ai venit aici, va fi întoarcerea ta, ci cu altă neobișnuită călătorie vei ajunge la locul tău”.
Apoi Sfântul Marcu, după ce a tăcut puțin, a început a zice: „Frate Serapioane, plăcută îmi este ziua aceasta, mai mult decât zilele vieții mele, pentru că astăzi se desparte sufletul meu de pătimirile cele trupești și merge să se odihnească în locașurile cele cerești. Astăzi se odihnește trupul meu de multe dureri și osteneli; astăzi mă primește odihna mea cea luminată”.
Acestea zicând el, s-a umplut peștera de o lumină mai luminoasă decât soarele și s-a umplut muntele acela de o mireasmă de aromate. Luându-mă de mână Sfântul Marcu, a zis astfel: „Rămâi peșteră, în care am petrecut cu trupul meu, slujind lui Dumnezeu în vremelnica mea viață; iarăși va petrece în tine, care ai fost casă durerilor, ostenelilor și nevoilor, trupul meu cel mort, până la învierea cea de obște. Iar Tu, Doamne, desparte-mă de trupul meu, căci pentru Tine am răbdat foamea, setea, goliciunea, gerul, zăduful și toată strâmtorarea. Însuți, Stăpâne, îmbracă-mă cu haina slavei, în ziua înfricoșată a venirii Tale. Odihniți-vă de acum ochii mei, care n-ați dormitat în rugăciunile cele de noapte; odihniți-vă picioarele mele cele ostenite de stările cele de toată noaptea. Mă duc din viața aceasta vremelnică, iar tuturor celor ce rămân pe pământ, le doresc să se mântuiască.
Mântuiți-vă, pustnicilor, care rătăciți în peșteri și în munți pentru Dumnezeu! Mântuiți-vă, nevoitorilor, care pentru împărăția cerurilor cea cu anevoie, răbdați toată nevoia! Mântuiți-vă, legații lui Hristos, cei închiși pentru dreptate, care nu aveți mângâiere decât numai pe unul Dumnezeu! Mântuiți-vă, lavre, cele ce slujiți lui Dumnezeu ziua și noaptea! Mântuiți-vă, sfinte biserici, cele ce sunteți curățire a păcătoșilor! Mântuiți-vă, preoții Domnului, mijlocitori către Dumnezeu pentru oameni! Mântuiți-vă, fiii împărăției lui Hristos, care v-ați făcut fiii lui Hristos prin Sfântul Botez! Mântuiți-vă, iubitorilor de Hristos, cei ce primiți pe străini ca pe însuși Hristos! Mântuiți-vă, milostivilor, cei vrednici de milă. Mântuiți-vă, cei bogați în Domnul care sunteți făcători de bine! Mântuiți-vă, cei săraci pentru Domnul! Mântuiți-vă, binecredincioșilor împărați și domni, care, cu dreptate și cu milostivire, faceți judecățile! Mântuiți-vă, pustnicii cei smeriți, și nevoitorii cei iubitori de osteneală. Mântuiți-vă toți cei ce vă iubiți unul pe altul, întru Hristos. Mântuiește-te, pământule, și toți cei ce viețuiesc pe tine, prin pacea și dragostea lui Hristos”.
După ce a zis acestea Sfântul Marcu, întorcându-se către mine, m-a sărutat, zicându-mi: „Mântuiește-te și tu, frate Serapioane! Hristos, pentru Care, cu nădejde, ai suferit osteneala aceasta, să-ți dea plată după osteneala ta, în ziua venirii Lui”. Și iarăși mi-a zis: „Frate Serapioane, te jur cu Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ca să nu iei ceva de la smeritul meu trup, nici chiar un fir de păr. Nici să se apropie de el îmbrăcăminte de haine, ci perii cu care m-a îmbrăcat Dumnezeu, să fie trupului meu spre îmbrăcare, iar tu să nu petreci aici”.
Aceasta zicând Sfântul, și eu tânguindu-mă, s-a auzit un glas din cer, zicând: „Aduceți-Mi vasul cel ales din pustie. Aduceți-Mi pe lucrătorul dreptății, pe creștinul cel desăvârșit și pe credinciosul rob. Vino, Marcu! Vino, de te odihnește în lumina bucuriei și în duhovniceasca viață!” Și a grăit către mine Sfântul: „Să plecăm genunchii, frate”. Și i-am plecat. Apoi am auzit un glas îngeresc, grăind către Cuviosul: „Întindeți mâinile tale”.
Pe acest glas auzindu-l eu – zice Serapion – m-am sculat îndată și uitându-mă am văzut sufletul Sfântului Marcu, dezlegându-se din legăturile trupești și acum de mâini îngerești cu haină albă luminoasă acoperindu-se și suindu-se la ceruri. Încă am văzut și calea văzduhului către cer și acoperământul cerului descoperindu-se. Apoi am văzut cetele diavolești stând lângă drum gata și am auzit un glas îngeresc grăind către diavoli: „Fugiți, fiii întunericului, de la fața luminii dreptății!” Însă a fost oprit în văzduh sfântul lui suflet, ca un ceas și a venit un glas din cer către sfinții îngeri, zicând: „Luați și aduceți aici, pe cel ce a rușinat pe diavoli”.
Iar după ce sufletul Cuviosului a trecut de cetele diavolești fără de vătămare, pe când se apropia spre cerul cel deschis, am văzut ca o asemănare de mână dreaptă întinsă pe cer și primind sufletul cel fără prihană. Apoi acea vedenie s-a ascuns din ochii mei și nimic n-am mai văzut, fiind la al șaselea ceas din noapte.
Deci am îngrijit și am așezat cinstitul trup al Sfântului Marcu, petrecând toată noaptea în rugăciune. Iar după ce s-a făcut ziuă, am săvârșit obișnuita cântare de laudă asupra trupului, sărutându-l cu lacrimi de bucurie; apoi l-am pus în peșteră și am astupat ușa peșterii cu pietre. După rugăciunile cele din destul, m-am pogorât din munte, rugându-mă lui Dumnezeu și chemând pe Sfântul să-mi fie ajutor, într-acea ieșire din pustia cea înfricoșată și neumblată. Iar după apusul soarelui, șezând eu să mă odihnesc, iată cei doi sihaștri, care mai înainte mi se arătaseră, mi-au stat înainte, zicându-mi: „Cu adevărat, frate Serapioane, ai îngropat astăzi trupul unui fericit părinte, căruia nu-i este vrednică toată lumea. Deci, sculându-te, să călătorești noaptea pentru că aerul este răcoros; căci ziua nu se poate umbla cu înlesnire din cauza zădufului celui mare al soarelui”.
Iar eu, sculându-mă, i-am urmat și am călătorit cu dânșii până dimineața. Iar când începea să răsară ziua, mi-au zis: „Frate Serapioane, mergi cu pace la ale tale și te roagă Domnului Dumnezeu”. Mergând eu nu departe de dânșii, mi-am ridicat ochii, căutând înaintea mea, și m-am văzut sosit înaintea ușii bisericii din mănăstirea părintelui Ioan, marele stareț. Și minunându-mă, am preamărit pe Dumnezeu cu mare glas și mi-am adus aminte de cuvintele Sfântului Marcu, care îmi zisese că nu pe aceiași cale pe care am mers la dânsul, îmi va fi întoarcerea de la dânsul. Și am crezut, că eram purtat cu rugăciunile sfântului. Apoi am mărit mila preabunului Dumnezeu, pe care a făcut-o cu mine nevrednicul, prin rugăciunile și mijlocirile Cuviosului Părintelui nostru Marcu, credinciosul robul Său.
Auzindu-mi glasul Cuviosul Ioan, a ieșit la mine degrabă și a zis: „S-a întors la noi în pace cu Dumnezeu, Cuviosul Serapion”. Și am intrat în biserică, apoi am spus starețului și ucenicilor lui toate cele ce se făcuseră și toți au preamărit pe Dumnezeu. Și a zis către mine starețul: „Cu adevărat, frate, acela a fost desăvârșit creștin, dar noi numai cu numele ne numim creștini, iar cu faptele stăm departe de adevărata creștinătate. Însă Iubitorul de oameni și milostivul Dumnezeu, Cel ce a primit pe Sfântul Marcu, plăcutul Său, în curțile cele veșnice ale Împărăției cerurilor, Acela să ne acopere și pe noi și toată sfânta sa sobornicească și apostolească Biserică cu aripile Sale, de toate meșteșugirile diavolești și totdeauna să fie cu noi smeriții robii Săi, să ne povățuiască spre împlinirea voii Lui celei sfinte și dumnezeiești, ca să urmăm și noi marilor Sfinți Părinți, cuvioșilor părinților noștri. Ca și noi, întru înfricoșata zi a judecății, să câștigăm milă, împreună cu Cuviosul Marcu, marele părinte; cu rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu și cu ale tuturor sfinților celor ce au plăcut Domnului nostru Iisus Hristos. Căruia I se cuvine toată slava, împreună cu Tatăl și cu Preasfântul, bunul și de viață făcătorul Duh, acum și pururea și în vecii nesfârșiți”. Amin.
Cuviosului Puplie monahul
Acest cuvios a fost în părțile Egiptului, pe vremea împărăției lui Iulian Paravatul. Acel împărat păgân din Persia, a trimis pe diavol în părțile Apusului, ca să-i aducă veste de acolo. Mergând diavolul în locul acela, unde petrecea cuviosul Puplie monahul, a stat în acel loc zece zile nemișcat, neputând să se ducă mai departe. Căci cuviosul, simțind pe diavol că trece pe acolo, a stat la rugăciune și n-a încetat să se roage ziua și noaptea, ridicându-și mâinile în sus și s-a întors diavolul fără nici o ispravă la Iulian.
Și a zis către dânsul Iulian: „Pentru ce ai zăbovit atâta vreme?” Diavolul i-a răspuns: „Da, am zăbovit și fără de ispravă la tine m-am întors, că am așteptat zece zile, până ce a încetat Puplie monahul de la rugăciune, ca să pot trece acel loc și nimic sporind, m-am întors”. Atunci păgânul Iulian a zis cu mânie către diavol: „Când mă voi întoarce de la război, voi face izbândire acelui monah”. Și nu după multe zile a fost ucis cu nevăzuta putere a lui Dumnezeu, Iulian depărtatul. Și îndată, un voievod din cei ce era cu dânsul, vânzându-și toate averile sale și împărțindu-le la săraci, a mers la Cuviosul Puplie și, lepădându-se de lume, s-a făcut monah ales. Iar Puplie Cuviosul prin îndestulată vreme, desăvârșit plăcând lui Dumnezeu, s-a mutat de aici.
Cuvioasa Teodora din Tesalonic
Această cuvioasă a fost născută în insula Eghina, din părinți creștini dreptcredincioși, Antonie și Hrisanta, a căror dreaptă credință și faptă bună a fost arătată în acea vreme, când Biserica lui Hristos se tulbura de eresul iconoclasmului, în împărăția lui Mihail Valvos, de care eres nu numai nu s-a vătămat acea bună doime; ci, ca o lumină în întuneric prin dreapta credință a luminat.
Din niște părinți ca aceștia fiind născută fericita Teodora, după creșterea sa, a fost dată după bărbat și a născut o fiică. După aceea, din cauza năvălirii barbarilor, s-a mutat în cetatea Tesalonic, unde, crescând pe fiica sa, a făcut-o mireasa lui Hristos. După ce a murit bărbatul ei, a intrat în mănăstirea de fecioare, la fiica sa și s-a tuns în rânduiala monahicească. Prin viața sa îmbunătățită, prin pustniceștile nevoințe și ostenelile ascultării, atât a plăcut lui Dumnezeu, încât, nu numai în viață ci și după moartea sa, multe minuni a făcut.
Trecând după moartea sa câțiva ani și murind egumena mănăstirii aceleia, s-a pus trupul ei mort, în mormânt aproape de sfânta fecioară; și când s-a descoperit mormântul aceleia, atunci au putut să vadă toți cei ce erau acolo, o minune mare. Căci Cuvioasa Teodora, după mulți ani de la sfârșitul său, mișcându-se, ca și cum ar fi fost vie, a făcut puțin loc egumenei ce se așeza lângă dânsa, dând locul cel mai larg povățuitoarei sale, cum și smerenia sa arătându-și după moarte; și toți văzând acest lucru s-au înspăimântat și au strigat: „Doamne, miluiește!” Încă și mir mirositor și tămăduitor izvora din sfintele ei moaște și se făceau tămăduiri multe, prin ungerea cu acel mir: diavolii se izgoneau, orbii vedeau și toate neputințele se vindecau, întru slava lui Hristos Dumnezeu. Amin.