Sinaxar 26 aprilie

📑 Cuprins:

• Sfântul Mucenic Vasile, Episcopul Amasiei
• Sfântul Ștefan, Episcopul Permului
• Sf. Glafira
• Cuv. Iusta
• Cuv. Nestor

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfântul Mucenic Vasile, Episcopul Amasiei

După pieirea lui Maxențiu tiranul, necuratul împărat al Romei, pe care l-a biruit ca pe un vrăjmaș dreapta lui Dumnezeu prin arma Crucii ce a arătat-o marelui Constantin și pe care, afundându-l în repeziciunile apelor, l-a înecat ca pe un alt Faraon, împărăția Romei cea de la Apus a avut ușurare de sub jugul tiraniei; iar cea de la Răsărit era încă în prigonire, pentru că un alt vrăjmaș al lui Dumnezeu, Maximin tiranul care stăpânea la Răsărit, grăia nedrept asupra adevăratului Dumnezeu și în chinuri cumplite ucidea pe cei ce credeau cu bună credință.

Atunci marele Constantin, împăratul cel binecredincios, însoțind pe sora sa cu Liciniu, cel primit la împărăție, l-a trimis la Răsărit împotriva lui Maximin, iar Liciniu ducându-se cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, în Care credea atunci, a biruit puterea lui Maximin, încât de-abia el singur și cu puțini ostași au putut scăpa. Dar deși au scăpat de mâna lui Liciniu, însă n-au putut scăpa de mâna lui Dumnezeu, pentru că ascunzându-se în Tarsul Ciliciei au apărut deodată peste trupul lui niște răni de netămăduit și cu nemăsurate dureri era chinuit. Apoi a căzut cu fața în jos la pământ și i s-a aprins trupul de un foc nevăzut, topindu-i-se ca ceara mădularele, iar sufletul lui ticălos se ținea numai în oase. Apoi și oasele lui, fiind fără carne și sânge, au început să se rupă unul după altul, făcându-i nespuse dureri. Și n-a murit până ce nu și-a mărturisit păgânătatea și tirania sa, căci cu nevinovăție prigonea pe robii lui Hristos, adevăratul Dumnezeu. Mărturisind aceasta și pe zeii săi blestemându-i, a murit.

Iar Liciniu, cuprinzând tot Răsăritul, a intrat în Nicomidia împreună cu soția sa, cu multă slavă și prăznuire. La început era pace și liniște pretutindeni, veselie și bucurie între creștini, că după cumplita prigonire de la Maximin, se odihneau de primejdii. Însă prin lucrarea diavolului celui rău iarăși s-a ridicat viforul necazurilor, pentru că Liciniu, întărindu-se în împărăția Răsăritului, s-a depărtat de la Hristos Dumnezeu și s-a întors iarăși la necurata închinare de idoli în care fusese crescut. Dar pentru că împărățea cu Constantin și avea în însoțire pe sora acestuia, care era creștină, de aceea primise creștineasca credință și se jurase lui Constantin ca niciodată să nu se depărteze de la creștinătate, ba încă să o și apere. După aceea, împărățind la Răsărit, a uitat facerile de bine ale lui Hristos Dumnezeu, Cel care i-a ajutat asupra lui Maximin și i-a dăruit împărăția Răsăritului, uitând de ajutorul lui Constantin, căci s-a rupt de dânsul, și precum lui Hristos Domnul, așa și împăratului Constantin i s-a făcut vrăjmaș.

Deci Liciniu, fiind în Nicomidia, s-a lepădat de Hristos și s-a închinat idolilor, poruncind ca iarăși pretutindeni să aducă jertfe diavolilor, și a ridicat asupra creștinilor prigonire. Întâi a izgonit din palatele împărătești și din toată curtea pe toți cei ce erau creștini – senatori, boieri, slugi și înarmați -, făcându-se foarte străin de acoperământul și de sprijinul lui Hristos. Și întorcându-se către basmele elinești și către viața cea necurată, a început fără de rușine a se tăvăli în necurățiile trupești, făcându-se nesățios spre păcatul trupesc, răpind cu sila femeile și fiicele senatorilor spre amestecare. Dar mai ales pe cele creștine cu sila le lua, spre ocara sfinților și spre întinarea credinței în Hristos Dumnezeu.

Auzind de aceasta binecredincioasa și creștina împărăteasă, soția lui, al cărui nume era Constanția, îi sângera inima de toate cele făcute de dânsul și îl înștiința prin scrisori pe fratele său, Constantin. Și avea această împărăteasă în palatul său o fecioară foarte frumoasă și deplin înțeleaptă care îi slujea ei, cu numele Glafira, cu credința creștină, din Italia, de neam cinstit și binecredincios. Pe acea fecioară văzând-o Liciniu s-a aprins cu poftă necurată asupra ei și a poruncit famenului celui mai mare din postelnicii lui, cu numele Venegn, ca să-i zică ei despre aceasta. Iar Venegn, ca un mare dar, a adus ei acea veste precum că împăratul o iubește și voiește să fie cu dânsa; apoi îi poruncește ca să fie gata spre desfrânare. Dar acea sfântă fecioară, fiind plină de frica lui Dumnezeu, s-a îngrețoșat de un păcat ca acela și a izgonit cu necinste pe acel vestitor, ocărând fărădelegea aceea. Apoi, ferindu-se de ura împărătesei și de pizma ei, i-a spus acel lucru și o ruga, zicând: „Pentru Dumnezeu, Cel ce a zidit cerul și pământul, de Care tu te temi și Căruia împăratul Constantin, fratele tău, cu credință îi slujește, nu lăsa să se piardă fecioria mea cu acea însoțire fără de lege”.

Auzind împărăteasa aceasta, a iubit-o și mai mult pentru întreaga ei înțelepciune, dar cu frica lui Dumnezeu se sfătuia cum ar putea-o tăinui. Și întrebând împăratul de dânsa, împărăteasa a poruncit să se vestească în palatul împărătesc, că Glafira și-ar fi ieșit din minte; că zace bolnavă și este aproape de moarte. Deci, auzind împăratul de aceasta, a încetat de a se mai gândi la Glafira, iar împărăteasa, căutând vreme potrivită, a liberat pe fericita Glafira dându-i o mulțime de aur, argint, pietre scumpe, podoabe de mult preț, haine scumpe și toate cele trebuincioase. Încă și slugi și slujnice credincioase i-a dat, încât să-i ajungă spre trebuința ei. Și încredințând-o unor oameni cinstiți și binecredincioși din slugile sale, le-a poruncit s-o ducă în părțile Armeniei, nespunând nimănui nimic despre dânsa; și să stea acolo până ce Domnul va voi să rânduiască cele bune pentru dânsa. Ei au dat cuvânt împărătesei, că o să împlinească cu dinadinsul toate cele poruncite. Deci, luând pristavii pe fericita Glafira, au îmbrăcat-o pe ea și pe fecioarele cele ce erau cu dânsa în haine bărbătești și au ieșit din cetatea Nicomidiei. Și, mergând cale multă, s-au apropiat de Armenia, ajungând la cetatea Amasia, care era mitropolie a țării Pontului.

Văzând Glafira frumusețea acelei cetăți, a zis către slujitorii ei: „Dacă vom afla aici neam creștinesc, să petrecem în cetatea aceasta”; și le-a poruncit să întrebe despre creștini. Și au întâlnit pe un tânăr din casa unui cinstit cetățean din Amasia, cu numele Cvintie. Acel tânăr, cunoscând pe acei străini că sunt creștini și că ei caută pe cei de o credință cu dânșii, a alergat singur la ei și i-a rugat să vină în casa lui și să stea cât vor voi, spunându-le că el este creștin; arătându-le că în cetatea lor sunt mulți creștini și au episcop pe un bărbat ales, asemenea apostolilor. Străinii s-au bucurat auzind unele ca acestea; apoi au mers la Cvintie și au petrecut în casa lui, căci le-a dat camere spre odihnă. A venit la dânșii și episcopul cetății aceleia, cu numele Vasile, de care ne este cuvântul, bărbat bun și plin de darurile duhovnicești. Acela întrebându-i cine sunt și de unde sunt, Glafira cea înțeleaptă i-a spus toată taina cea despre dânsa, că este din Italia cu neamul, creștină cu credința, slujitoare surorii împăratului Constantin, adică soției împăratului Liciniu, spunând și despre pricina înstrăinării sale.

Auzind acestea de la dânsa, Sfântul episcop Vasile și Cvintie i-au poruncit ca nici ea, nici slujitorii ei să nu iasă afară din casă, nici să vorbească cu cineva, ca nu cumva să afle de dânsa ighemonul din cetatea aceea; căci pentru dânsa vor fi în primejdie toți creștinii Amasiei. Aceasta a zis și robul lui Dumnezeu, Vasile, că acea fugă și înstrăinare a ei va fi spre slava lui Dumnezeu. În acea vreme acel sfânt episcop zidea o biserică în cetate, că până atunci creștinii nu aveau o biserică înăuntrul cetății, ci aveau numai afară o biserică foarte mică. Fericita fecioară Glafira a dat episcopului mult argint spre zidirea bisericii și toate cele ce-i dăruise împărăteasa le-a cheltuit la acea zidire, în cinstea lui Hristos Dumnezeu, nelăsând nimic pentru dânsa. A scris și la împărăteasa, stăpâna sa, înștiințând-o unde este, la cine petrece și despre zidirea bisericii, rugând-o să trimită aur mai mult, spre săvârșirea și împodobirea bisericii. Împărăteasa a făcut aceea cu bucurie și cu osârdie a trimis la dânsa avere multă și daruri bisericii și episcopului și i-a scris încredințându-i-o pe roaba sa, fecioara Glafira.

Dar nu după puțină vreme, prin lucrarea diavolească s-a făcut aceasta, că scrisoarea Glafirei cea scrisă către împărăteasă, a găsit-o Venign, postelnicul împăratului și, citind-o, a aflat că Glafira este vie – pe care o socoteau că este moartă -, cum și unde se află și a spus de aceasta împăratului Liciniu. Iar împăratul, umplându-se de mai multă mânie, a scris îndată la ighemonul Amasiei, poruncindu-i ca pe Vasile episcopul creștinesc și pe Glafira slujitoarea, ferecându-i în fiare, să-i trimită degrabă la dânsul în Nicomidia. Însă, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, mai înainte de a ajunge scrisoarea împăratului în Amasia la ighemon, fericita și Sfânta Glafira s-a dus către Domnul. Deci ighemonul, prinzându-l numai pe Vasile episcopul, l-a ferecat și l-a trimis la împărat, iar despre Glafira l-a înștiințat că a murit.

Mergând Sfântul Vasile din Amasia în Nicomidia, îi urmau doi diaconi, Partenie și Teotim, toți pe cale pătimind multe răutăți de la ostașii cei păgâni și cu năravuri de fiară. Iar după ce a ajuns la Nicomidia, robul lui Dumnezeu, Vasile, a fost închis în temniță, iar Partenie și Teotim au petrecut la un om care locuia aproape de temniță, cu numele Elpidifor, care era creștin cu credința și primitor de străini. Acel Elpidifor, știind toate cele despre Sfântul Vasile, a amăgit cu aur pe străjerul temniței cu care se cunoștea, ca să aibă neoprită intrarea în temniță la episcop, el și amândoi diaconii. Deci, se duceau la sfântul când pofteau și cântările cele din toate zilele le săvârșeau în temniță împreună cu dânsul, mai ales rugăciunile de noapte. Iar mai înainte de ziua aceea în care urma să fie pus Sfântul Vasile la încercare înaintea împăratului, la miezul nopții acesta a strigat pe străjer și l-a întrebat de diaconii săi și despre Elpidifor, iar acela i-a chemat la dânsul cu sârguință. Iar el, după obicei, a început a cânta psalmii lui David, începând de la stihul: „Adu-ți aminte, Doamne, de David și de toate blândețile lui”, și, cântând ceilalți psalmi, când a ajuns la acele cuvinte: „De mă voi sălășlui la marginile mării și acolo mâna Ta mă va povățui și dreapta Ta mă va sprijini, Doamne”, întinzându-și mâinile în sus, aceste cuvinte le-a repetat de trei ori cu lacrimi. Diaconii, văzând pe sfânt mâhnit și plângând în rugăciuni, se îndoiau, pentru că socoteau că episcopul lor se temea de caznele ce avea să le sufere, iar episcopul știa cele ce zicea, că sfârșitul lui voia să se arate când trupul lui, după tăiere, era să fie aruncat în mare.

După sfârșitul cântării de psalmi, când se lumina de ziuă, a zis către diaconi: „Fraților, ispitele cele de la diavol se ridică asupra noastră, iar cele de la oameni vin peste noi și sunt aproape; însă nu vă temeți, nici să slăbiți de necazurile ce au să fie; ci bărbătește și neclintiți să petreceți în credință, ca să nu vă aflați rușinați la venirea Domnului. Apoi să fie deșteptat ochiul sufletului către Cel ce poate să ne mântuiască din moarte și cu neabatere priviți spre El, Care este puternic ca mâhnirea să o prefacă în bucurie, plângerea spre veselie, lacrimile spre râs și ostenelile să le întoarcă în odihnă. Pe toate cele frumoase și plăcute ale lumii acesteia să le socotiți ca niște gunoaie, pentru Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos; cu El să vă faceți moștenitori împreună cu toți sfinții, săturându-vă de dulceața Împărăției Lui. Să mai știți încă, fiii mei, că în această noapte mi s-a arătat Domnul și mi-a spus care îmi va fi sfârșitul durerii mele, apoi mi-a spus câte măriri va face spre mine, robul Său. Deci, nu vă mâhniți, ci întoarceți-vă acolo și să întăriți pe frați întru Hristos, iar pe Evtihie, fiul lui Calist, să-l alegeți episcop la voi, în locul meu; pentru că așa mi-a descoperit Domnul, Care, cu darul Său, acest trup al meu îl va da vouă”.

Deci, pe diaconii care plângeau cu amar, i-a sfătuit cu obișnuita sa învățătură să se întoarcă în Amasia. Iar către Elpidifor a zis: „Tu, frate, ești ales de Dumnezeu să slujești fraților prin primirea de străini, ca pentru dragostea ta să primești răsplătire veșnică la cer. Îți încredințez pe acești doi frați ai mei. Să nu-i părăsești, ci împreună cu dânșii să petreci în necazuri și să te ostenești oriunde te va chema Domnul la slujba Sa”.

După ce a liberat sfântul de la sine pe Elpidifor și pe amândoi ucenicii săi, împăratul a poruncit să aducă înaintea sa pe cel legat spre a-l cerceta, aruncând mai întâi asupra lui pricina cu Glafira, căci, primind-o la sine, a ascuns-o, neînștiințându-l despre aceasta. Iar sfântul, dându-i îndată răspunsul cuviincios prin cuvinte cu îndrăzneală, l-a pornit pe împărat spre mânie și a poruncit ca iarăși să-l ducă pe sfânt în temniță. După aceea a trimis la dânsul pe tribun, zicându-i: „Îți voi ierta ție pentru Glafira și cu daruri mari te voi cinsti dacă te vei supune mie și vei aduce zeilor mei jertfe, căci te voi face mai mare peste slujitorii care sunt aici”.

Iar plăcutul lui Dumnezeu, Vasile, a răspuns tribunului, zicându-i: „Acestea să le spui împăratului: de-ar fi voit să-mi dea chiar și toată împărăția sa, niciodată nu va putea să-mi dea atât cât voiește să ia de la mine, căci te sârguiești a mă depărta de la Dumnezeul Cel viu și a mă uni cu diavolii cei pierzători de suflete; voiești a mă depărta de slava cea fără de sfârșit și fără de moarte și a mă cinsti cu cele de puțină vreme și grabnic pieritoare, a căror podoabă și lumină este ura și întunericul cel netrebnic. Dar de voiești să mă asculți pe mine, sfetnicul cel bun, tu mai degrabă supune-te mie și te întoarce de unde ai căzut, la Hristos, de Care te-ai lepădat, pentru că este bun Dumnezeul nostru și nu este mai milostiv, mai drept și mai bun decât Mântuitorul. Deci pocăiește-te și te depărtează de la deșartele lucruri, ca să nu vină asupra ta cele rele pentru a ta nebunie, de la dreptul Judecător, de Care tu, lepădându-te, ai zis că nu este Dumnezeu”.

Tribunul a spus împăratului aceste cuvinte ale sfântului, iar împăratul a zis către tribun: „Spuneți-i lui Vasile iarăși, sfătuindu-l să se supună voinței noastre, doar cumva va asculta; iar de nu, apoi, tăindu-i capul, să-l aruncați în mare, ca să vedem de va putea Acel galileean să-l izbăvească”. Deci tribunul iarăși a mers la sfânt și i-a zis: „Între viață și moarte ești acum, omule! Una din amândouă alege-ți: ori plăcerea împăratului să o faci închinându-te zeilor lui, ori să știi că de sabie și de înecarea mării te-ai apropiat”.

Auzind aceasta sfântul, s-a bucurat și a răspuns: „Eu, Dumnezeului meu și Împăratului Cel fără de moarte mă străduiesc a plăcea și a păzi poruncile Lui, iar aceia pe care voi îi numiți dumnezei sunt diavoli, împreună cu cei care cred într-înșii și vor fi aruncați în vremea judecății Lui, de adevăratul meu Dumnezeu, Cel ce stăpânește pe toți, în focul gheenei cel nestins și în întunericul cel mai dinafară, unde va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Deci faceți cu mine ceea ce voiți, căci eu sunt gata nu numai să fiu tăiat și înecat în mare cum ai zis, ci și la munci fără de număr pentru Hristos; și cât va fi sufletul în trupul meu de Dumnezeu, Ziditorul meu, nu mă voi depărta, nici mă voi face vinovat focului cel a toate mistuitor!”

Din toate aceste cuvinte ale Sfântului Vasile înțelegând tribunul că-i este cu neputință a-l sfătui și a-l face să se plece spre gândul lor, a poruncit mai întâi să-l bată, apoi să-i taie capul și să-l arunce în mare, ca în acest fel, omorând pe mai mulți creștini și mai ales pe păstorii turmei lui Dumnezeu, să-i dea peștilor spre mâncare. Iar mucenicul lui Hristos, Vasile, suferind bătaia cu bucurie, zicea: „Nici necazul, nici strâmtorarea, nici muncile cele multe, nici focul, nici sabia, nici moartea nu vor putea să mă despartă de dragostea lui Hristos, pentru că este puternic, ca de toate să mă izbăvească”, și, fiind dus la moarte, cânta psalmii lui David; iar Elpidifor mergea după dânsul, împreună cu diaconii și cu mulți creștini.

Ajungând la locul rânduit, Elpidifor, dând ostașilor câțiva arginți, i-a rugat să lase pe Vasile să vorbească puțin cu cunoscuții săi. Iar aceștia neoprindu-l, dumnezeiescul slujitor al lui Hristos, plecându-și genunchii pe malul mării și întinzându-și mâinile în sus, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Cel ce ai făcut cereștile puteri cele fără de trupuri, Cel ce ai întins cerul ca o piele și ai întemeiat pământul peste ape, Cel ce ai zidit marea și toate dintr-însa, Doamne, Dumnezeul meu, Cel ce pretutindeni și în toți ești și de-a pururea petreci și faci voia celor ce se tem de Tine și păzesc poruncile Tale, auzi rugăciunile mele și păzește pe credincioasa Ta turmă peste care m-ai pus pe mine, netrebnicul robul Tău, a fi păstor. Izbăvește-o pe ea de ispitele elinești și de toată hulirea cea rea a păgânilor, care grăiesc asupra Ta cele de hulă. Tu, Atotputernice pierde îndrăcirea idolească și strică diavoleasca lucrare, iar adunarea Bisericii Tale crește-o și înmulțește-o. În toată cetatea aceasta și în cele dimprejurul ei, un popor să fie, cu un suflet și cu un gând să fie întru mărturisirea Ta, a Dumnezeului Cel adevărat; și pe același popor fă-l doritor de lucruri bune ca să-ți placă ție, ca întru toți să se preamărească numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”.

Zicând „Amin”, pe Elpidifor și pe amândoi diaconii i-a cuprins și i-a sărutat precum oarecând Sfântul Apostol Pavel pe presbiterii Efesului, cu sărutare sfântă, spunând: „Bine este cuvântat Dumnezeu, Care nu ne-a dat pe noi întru vânarea dinților nevăzuților noștri vrăjmași; ci a sfărâmat cursele lor și pe noi ne-a izbăvit, căci de acum înainte nu mai pot să ne ispitească vrăjmașii noștri. Închinați-vă, fraților și fiilor mei, pe care întru Sfântul Duh i-am păscut! Darul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu noi cu toți. Amin!” După aceea, întorcându-se către călău, i-a zis: „Săvârșește-ți, prietene, porunca ta!” Și iarăși, plecându-și genunchii, și-a întins grumajii bucurându-se și veselindu-se; apoi, tăindu-l, și-a săvârșit nevoința sa cea bună.

După tăierea sfântului, a rugat Elpidifor pe ostași, dându-le mult aur, ca să nu arunce trupul mucenicului în mare, ci să i-l dea lui, ca să-l îngroape, dar aceia n-au voit, zicând: „Ne temem ca nu cumva să știe împăratul, căci ne va tăia capetele noastre”. Iar Elpidifor a cerut numai capul sfântului, dar nici pe acela nu l-a primit. Și așa ostașii, luând o luntre pescărească și punând într-însa trupul și capul mucenicului, s-au dus departe de la mal și le-au aruncat în adâncul mării, într-o parte capul și în altă parte trupul. Creștinii de pe mal plângeau și priveau, între care era și Ioan prezbiterul Nicomidiei, care a privit spre toate chinurile sfântului și a fost mai pe urmă scriitor al pătimirii lui, iar credinciosul rob al lui Hristos, Elpidifor, luând pe amândoi diaconii, s-a întors la casa sa, mângâindu-i în supărare.

În acea noapte i s-a arătat în somn o vedenie dumnezeiască, pentru că îngerul Domnului, arătându-i-se, i-a zis: „Episcopul Vasile a venit în Sinope și acolo vă așteaptă pe voi; deci, sculându-te, ia pe diaconii lui și, intrând într-o corabie, să mergi la dânsul”. Această vedenie i s-a arătat lui Elpidifor de trei ori într-o noapte. Spunând Elpidifor despre acea vedenie diaconilor, îi întreba pe dânșii dacă au auzit undeva vreun loc sau cetate, care să se cheme Sinope. Partenie a răspuns: „Sinope este o cetate a Pontului, unde Sfântul Apostol Andrei s-a ostenit întru bună vestirea lui Hristos. Dar și eu am văzut în vis pe Sfântul Vasile și mi se părea că-i dădeam mâna și împreună cu dânsul intram în biserica Domnului, zicându-mi: „Precum vezi, ție îți va fi dat””.

Deci, luând Elpidifor aur destul și toate cele de trebuință pentru drum, s-a suit într-o corabie cu amândoi diaconii și au plecat în cetatea Sinope, cea de lângă mare, rugându-se lui Dumnezeu ca mai deplin să-i descopere sfintele moaște, pe care mai înainte le-a văzut în vis. Iar dacă s-au apropiat de cetate, în acea noapte Elpidifor a văzut în vis un înger, zicând către dânsul: „La dreapta cetății să aruncați mreaja în mare, că veți afla mărgăritarul cel căutat!” Atunci, îndată le-a arătat cu degetul locul acela și oarecare semne, unde se vedea o casă luminoasă și într-însa era Sfântul Vasile cu o mulțime de ostași; și a grăit către Elpidifor cel ce se arătase: „Iată, vezi pe cel pe care îl cauți! Deci, mâine de dimineață să-l iei pe el”.

Deșteptându-se Elpidifor, a povestit vedenia aceea prietenilor săi. Venind ziua, a mers în partea dreaptă a cetății, unde a găsit semnele acelea și locul pe care în vis i-l arătase îngerul; și îndată au văzut acolo niște pescari dregându-și mrejele pentru vânat și a zis către dânșii Elpidifor: „Ce voiți să vă dăm, numai să aruncați mrejele voastre pe numele fiecăruia din noi și orice veți vâna al nostru să fie?” Pescarii s-au învoit și au tocmit prețul. Deci, au aruncat sorții, Elpidifor cu diaconii și asupra căruia va cădea mai întâi, asupra lui să arunce pescarii mreaja. Sorțul a căzut mai întâi pe Teotim. Deci au aruncat pescarii pe numele lui Teotim și n-au pescuit nimic. Apoi au aruncat sorți pe numele lui Partenie, dar și pescuitul aceluia a fost zadarnic. După aceasta a zis Elpidifor: „Eu nu întru al meu nume, ci întru numele Dumnezeului meu poruncesc să arunce mreaja și nădăjduiesc spre El, că nu în deșert va fi încercarea aceasta”.

După ce au aruncat-o, pescarii au simțit greutatea în mreajă și, zâmbind, au zis unul către altul: „Mai norocos este Dumnezeul acestui om, decât al celorlalți”. Și, trăgând afară mreaja la pământ, au văzut un trup de om mort; și schimbându-și cuvântul, pescarii ziceau că este mai nenorocit pescuitul lui Elpidifor decât al celor dintâi, vrând ca iarăși să arunce în mare trupul acela. Dar Elpidifor și cei împreună cu dânsul au strigat către pescari, ca să nu-l arunce, ci să-l dea lor ca să îngroape acel trup după obiceiul omenesc; iar prețul cel tocmit să și-l ia. Dar ei nu voiau să-și ia prețul, deoarece nu pescuiseră pește, ci trup omenesc. Însă, fiind siliți de Elpidifor, l-a luat. Scoțând afară la mal trupul, Elpidifor se atingea de el cu evlavie. Apoi cu bucurie și cu lacrimi cuprinzându-l, îl săruta și se minuna, cum capul cel ce era luat de la trup și aiurea aruncat în mare, acum se lipise la loc pe trup și numai o însemnare de tăiere se vedea la dânsul și bun miros ieșea din acel trup. Deci, învelindu-l cu pânze curate, a închiriat o căruță și l-a dus în Amasia la scaunul lui, iar acolo, în biserica din nou zidită de dânsul, l-au îngropat cu cinste, plângând mult după dânsul tot poporul creștin.

Astfel s-a sfârșit pătimirea Sfântului Sfințitului Mucenic Vasile, episcopul Amasiei. Iar după al lui fericit sfârșit, marele Constantin, aflând de la sora sa prin scrisori trimise în taină despre îndărătnicia, depărtarea de la creștinătate și despre tirania lui Liciniu, degrabă a adunat puterea oștirii sale și ajutorul lui Hristos chemându-l a plecat asupra lui Liciniu și l-a biruit. Prinzându-l viu, l-a trimis în Galia la închisoare, unde a și murit rău ticălosul. Iar Răsăritul izbăvindu-se de asuprirea muncitorului slujea în libertate lui Hristos Dumnezeu și se întindea prin toată lumea slava Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, a Unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cade cinstea și închinăciunea de la toți, în veci. Amin.

Sfântul Ștefan, Episcopul Permului

Cuviosul, Părintele nostru Ștefan, era de neam rus, din părțile de miazănoapte ce se numeau Dvin, din cetatea ce se cheamă Ustiga, din părinți vestiți, fiu al unui bărbat credincios și de Hristos iubitor, anume Simeon, unul din clericii soborniceștii biserici a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cea de la Ustiuz; și maică-sa asemenea era creștină și se numea Maria. Fiind încă copil, l-a dat la învățătura cărții, în care a sporit bine pentru că, fiind deștept, învăța degrabă, încât într-un an a putut citi pe carte și s-a deprins cu dumnezeiasca Scriptură, apoi s-a făcut cititor în soborniceasca biserică. Și a întrecut pe mulți vârstnici din neamul său prin istețimea minții și cu priceperea sa, sporind mai mult ca toți cu înțelegerea și cu darul lui. Cu copiii ce se jucau nu se însoțea, nici nu se amesteca cu cei ce alergau la deșertăciuni și la obrăznicii, nici nu se întovărășea cu cei îndărătnici și răzvrătiți; ci numai în dumnezeiasca mărire se îndeletnicea, străduindu-se la înțelegerea Sfintei Scripturi și a altor cărți.

Crescând în feciorie, curățenie și deplină înțelepciune, a citit multe cărți ale Testamentului celui Vechi și ale celui Nou, socotind deșertăciunea vieții acesteia de puțină vreme, care trece ca iuțeala râului și ca floarea ierbii se vestejește. Apoi s-a aprins de dumnezeiasca dragoste, care niciodată nu cade și s-a tuns în monahiceasca rânduială, în cetatea Rostovului, în mănăstirea Sfântului Grigorie, de Dumnezeu Cuvântătorul, aproape de episcopie; pentru că acolo erau multe cărți și lui îi plăcea să se îndeletnicească cu citirea lor. Iar tunderea lui s-a făcut în vremea episcopului Arsenie, de către un egumen anume Maxim. El se ostenea dârz cu viața monahicească, nevoindu-se cu postul, rugăciunea, lacrimile, curăția, smerenia, înfrânarea, răbdarea, bunătatea, ascultarea, dragostea și cu alte fapte bune și mulți își doreau o astfel de viață plăcută lui Dumnezeu. Și învățându-se în legea Domnului ziua și noaptea, adunându-și folosul din cărți, a scris cu mâna sa multe cărți care și până astăzi mărturisesc cugetarea întru Dumnezeu și dragostea de osteneală.

Pentru o viață îmbunătățită ca aceasta, fericitul Ștefan a fost hirotonit diacon de cel mai sus pomenitul Arsenie, episcopul Rostovului. După câțiva ani, murind mitropolitul a toată Rusia, Sfântul Alexie, iar după dânsul primind scaunul Mihail cel cu porecla Mitaiu, din porunca aceluia, fericitul Ștefan s-a hirotonit preot de Gherasim, episcopul Colomei. Și auzind despre ținutul Permului că nu este luminat cu Sfântul Botez, ci petrece în păgâneasca închinare la idoli și este plin de vrăjitorii, de farmece și de toată necurata slujire diavolească, aflând că în acel ținut care este cuprins cu mărăcinii și cu ciulinii îndrăcirii diavolești încă n-a semănat nimeni sămânța Cuvântului lui Dumnezeu s-a umplut de râvnă după Domnul Dumnezeu; pentru că nu ajunsese acolo nici apostoleasca propovăduire, nici lumina Evangheliei nu răsărise poporului aceluia, ci era în întunericul neștiinței de adevăratul Dumnezeu și în umbra morții și a pierzării celei veșnice. Deci a fost cuprins de nemăsurată dorință ca, urmând Sfinților Apostoli, să se ducă în pământul Permului să propovăduiască pe Hristos și să mântuiască sufletele omenești din pierzare, scoțându-i din întuneric la lumina adevăratei cunoștințe de Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura.

Dar pământul acela al Permului, fiind demult în stăpânirea Moscovei, mai întâi a învățat bine limba lor; apoi, înțelepțindu-l Dumnezeu, a aflat niște litere neștiute și a alcătuit limba permilor, ca să alcătuiască Scriptura în limba lor; apoi a scris cărți, tălmăcind câteva cărți rusești în această limbă. După aceasta, căutând mai multă înțelegere, a învățat și limba grecească, citind-o și înțelegând-o, știind, deci, a citi în trei limbi: rusește, grecește și permește. Apoi din zi în zi sporind, își mărea acea dumnezeiască dorință, ca să meargă să propovăduiască în Permia, cu lacrimi și cu post rugându-se lui Dumnezeu, ca după a Sa bună voință să-i lămurească calea. Și a mers mai întâi către mai sus pomenitul episcop Gherasim al Colomiei, fiind el atunci în Moscova, cârmuitor al Mitropoliei Rusiei celei fără de mitropolit, descoperindu-i scopul său și dorința cea mare a inimii de a propovădui necredincioșilor, ca ori să-i întoarcă pe ei la Hristos Dumnezeu, ori singur să pătimească de la dânșii și să-și pună viața pentru Mântuitorul nostru, ca să se împlinească cuvântul Apostolului care zice: Vouă vi s-a dat nu numai a crede în Hristos, ci a pătimi pentru Dânsul.

Și cerea fericitul Ștefan binecuvântare de la dânsul (de la episcop) spre scopul său. Și s-a minunat acela de o osârdie ca aceea pentru Hristos și de dorința mântuirii sufletelor omenești. Apoi, cunoscând în el dumnezeiasca chemare spre lucrul acela ca lucrare a Duhului Sfânt, a preamărit pe Stăpânul Hristos; și dându-i din moaștele sfinților, Antimise și Sfântul Mare Mir, cum și cele-lalte trebuincioase spre sfințirea bisericilor, l-a liberat cu pace.

Luând cuviosul scrisori din Moscova, mergea noul apostol în pământul Permiei, unde n-au umblat picioarele ucenicilor lui Hristos, unde n-a ieșit vestea și propovăduirea Sfinților Apostoli, unde nici urmă nu era de dumnezeiasca cunoștință și dreapta credință, nici numele lui Dumnezeu nu era numit; ci toate erau fără de Dumnezeu și întunecate desăvârșit cu întunericul nebuniei și al orbirii. Și ajungând la pământul acela, a adus fierbinți rugăciuni către Dumnezeu și a început a umbla prin neamul cel îndărătnic și răzvrătit, ca o oaie în mijlocul lupilor, propovăduind pe Hristos, adevăratul Dumnezeu și învățând credința creștinească, ca să creadă în Cel ce a făcut cerul și pământul și toată făptura cea văzută și nevăzută. De aceea unii, auzind propovăduirea lui, se mirau de învățătura cea nouă; apoi cu încetul începeau a cunoaște adevărul și primeau sfânta credință și se botezau; și stând lângă robul lui Dumnezeu, Ștefan, învățau și se povățuiau de la dânsul pe calea mântuirii.

Dar cei mai mulți nici nu voiau să-l audă, ci îi făceau multe supărări; unii îl batjocoreau, alții îl defăimau cu cuvinte de ocară, iar alții năvăleau cu securile asupra lui să-l ucidă. Alții, voind să-l ardă, adunau pe foc vreascuri și paie, dar dreapta lui Dumnezeu acoperindu-l, apăra pe robul Său de ucigașele mâini și de moarte, pentru mai multă mărire a sfântului Său nume. Deci, botezând câteva suflete și adunând puțină turmă a oilor cuvântătoare aduse lui Hristos, a zidit o biserică frumoasă pe locul care era aproape de gura răului Vima, ce intra în Vicegd, râul cel mare, unde s-a făcut mai pe urmă locașul său și s-a numit episcopie. Iar biserica aceea a sfințit-o în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei și Bunei Vestiri, la începutul luminării pământului Permului, precum Buna Vestire a fost începutul mântuirii noastre. Și se ruga cu lacrimi în biserica aceea, în toate zilele și nopțile, pentru întoarcerea oamenilor celor necredincioși, zicând: „Adună, Doamne, pe poporul Tău cel risipit și oile cele rătăcite; adu-le în Biserica Ta cea sfântă și numără-i pe ei cu turma Ta cea aleasă”.

Deci, nu înceta apostolește a-i învăța totdeauna, arătându-le, rugându-i, întorcându-i de la rătăcire și povățuindu-i la calea cea dreaptă. Însă popoarele cele întunecate nu credeau cu înlesnire cele grăite de dânsul; ci mai ales se mâniau asupra lui și urau pe cel ce se străduia a face bine sufletelor lor. Într-o zi, robul lui Dumnezeu, Ștefan, rugându-se Domnului, a mers la locul unde era zidită peștera lor cea vestită și a aprins-o împreună cu idolii, nefiind nimeni din slujitori pe acolo ca să o stingă. Iar sfântul ședea lângă capiștea aceea ce ardea și aștepta să vadă ce îi vor face cei necredincioși.

Înștiințându-se închinătorii de idoli de arderea capiștei lor, au alergat cu securile și, aflând-o acum căzută și arsă iar pe Sfântul Ștefan șezând acolo, s-au repezit la dânsul cu strigare, răcnind cu glasuri fără de rânduială și împresurându-l din toate părțile, voiau să-l ucidă cu securile. Iar sfântul, negrăindu-le nimic împotrivă, și-a ridicat mâinile la rugăciune, pregătindu-se să moară și cu lacrimi în ochi striga către Dumnezeu: „Doamne în mâinile Tale îmi dau duhul meu. Acoperă-mă cu aripile bunătății Tale!” Și îndată poporul cel sălbatic, schimbându-și mânia cea de fiară în blândețe de oaie, el a rămas întreg, alesul lui Dumnezeu, nerănit, nici lovit de nimeni; pentru că pe de o parte erau biruiți de blândețea lui, iar pe de alta, temându-se de puterea Moscovei, nu îndrăzneau să piardă pe omul care venise la dânșii și care avea scrisori. Dar mai ales erau opriți de puterea lui Dumnezeu, Cel ce n-a lăsat toiagul păcătoșilor peste soarta drepților Săi.

Stând fericitul Ștefan la un loc însemnat, a strigat către poporul cel necredincios, zicându-le: „Oamenilor, până când nu vă depărtați de la înșelăciunea diavolească ca să scăpați de judecata și de focul cel veșnic? Pentru ce vă închinați idolilor și-i numiți pe ei dumnezei ai voștri? Ei sunt lucrul mâinilor voastre și deși au gură, însă nu grăiesc; au urechi, însă nimic nu aud; ochi au, dar nu văd, nici nu au miros, nici nu umblă cu picioarele, nici glăsuiesc cu gâtlejurile lor, nici iau jertfele cele ce li se aduc, nici nu mănâncă, nici beau, nici nu ajută cuiva. Pentru că iată, nici lor nu au putut să-și ajute, arzând în foc și cenușă. Apoi, de ar fi fost dumnezei, de ce nu au stins puterea focului? De ce n-au scăpat de văpaie? De ce n-au zis ceva împotriva celui ce i-a ars? De ce n-au făcut vreo izbândire? Căci cum poate să facă ceva lemnul cel nesimțitor? Iar voi vă închinați acelor muți, surzi și fără de suflet, însuși lucrului mâinilor voastre.

Cunoașteți-vă rătăcirea și înșelăciunea voastră și lăsați acea pierzătoare deșertăciune și cunoașteți pe Unul, adevăratul Dumnezeu, în Care cred creștinii, de Acela vă apropiați și vă veți lumina; că Acela este Cel ce a întărit cerul, a întemeiat pământul, cuprinzând toată făptura și chivernisind toată lumea. Dumnezeu din cer, Cel ce toate le vede și aude, știe nevoia fiecăruia și pentru toți poartă grijă că este al tuturor ajutător și păzitor și nu este alt Dumnezeu afară de El. De aceea, bărbați ai Permului, fraților, părinților și fiilor, ascultați-mă pe mine cel ce vă voiesc binele și credeți în Domnul nostru Iisus Hristos, Cel propovăduit de mine, fiindcă vă spun adevărul, că de veți crede și vă veți boteza, veți fi mântuiți și veți câștiga cereasca Împărăție. Iar de nu veți crede și nu vă veți boteza, veți fi osândiți la munca veșnică”.

Acestea și multe altele grăindu-le și învățându-i, mulți s-au plecat, începând a crede și s-au apropiat de Botez, încât se înmulțea din zi în zi numărul credincioșilor și creștea Biserica lui Hristos în Permia. Iar Cuviosul Ștefan, mergea acolo unde vedea adunată mulțimea poporului necredincioșilor și stând în mijlocul lor, îi învăța. Altădată, adunându-se aceia cu bătrânii lor, cu vrăjitorii și cu toți bărbații cei mai de frunte ai Permului, au mers la cuviosul și îl întrebau pe dânsul despre credință. Și erau în toate biruiți de gura cea de Dumnezeu biruitoare a propovăduitorului dreptei credințe. Dar mai ales mergeau necredincioșii Permului la biserica cea din nou zidită, nu pentru rugăciuni, nici pentru mântuire, ci vrând să vadă frumusețea bisericii și buna podoabă ce era înăuntrul ei, și se minunau văzând înfrumusețarea sfintei biserici și grăiau unul către altul: „Precum vedem mare este Dumnezeul creștinilor, mult mai mare decât zeii noștri!”

Altădată, adunându-se, se sfătuiau între dânșii, zicând: „De nu-i vom da bătăi și nu-l vom izgoni de la noi, apoi toată țara noastră o va umple de învățătura sa și va risipi capiștile cele vechi și slujirile zeilor noștri; pentru că nu putem să ne potrivim lui în cuvinte, fără numai cu sila să-l izgonim de aici”. Alții ziceau: „Cum să-l batem și să-l izgonim, fiindcă a venit din Moscova și are scrisori?” Iar alții ziceau: „De ar începe el războiul. Dar el de la noi așteaptă, ca noi să începem întâi a-l bate, ca să aibă el asupra noastră pricină de clevetire în Moscova. Iar dacă ar îndrăzni a lovi pe cineva din noi, în acel ceas l-am rupe și am avea motiv cum că el a năvălit asupra noastră cu război. Dar deoarece, când noi îl ocărâm, el nu ne zice nimic cu mânie împotrivă, nu ne ceartă și nici nu ne defaimă, ci cu blândețe toate le rabdă, nu știm ce-i vom face lui!”

Așa sfătuindu-se de multe ori, dar neisprăvindu-și sfatul, se risipeau și se împlinea cuvântul cel scris: Orice sfat al vostru îl va risipi Domnul. Puteai, deci, să vezi pe oamenii Permului despărțiți în două: unii erau creștini din nou luminați; alții, închinători de idoli. Necredincioșii urau pe credincioși, îi huleau, îi batjocoreau, îi întărâtau și ispite le făceau lor și nedreptăți, nedându-le pace să viețuiască. De acest lucru foarte mult îl durea inima pe Cuviosul Ștefan, văzând pe credincioși supărați de cei necredincioși. De aceea se ruga cu lacrimi ziua și noaptea Iubitorului de oameni Dumnezeu, ca să apere turma cea din nou adunată sub dumnezeiescul Lui acoperământ; iar pe cei necurați, cu atotputernica Sa mână să-i scoată din cursele diavolului și să-i aducă la cunoștința adevărului.

Apoi iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce voiește ca toți să se mântuiască și să vină la cunoștința adevărului, văzând ostenelile și răbdarea alesului Său și auzindu-i neîncetatele lui rugăciuni cele cu lacrimi, a binevoit ca pământul Permului să se lumineze cu lumina sfintei credințe. Și a trimis poporului aceluia duhul umilinței, precum odată celor ce ascultau propovăduirea lui Petru, despre care lucru se scrie în Faptele Apostolilor. Auzind oamenii aceia învățătura Sfântului Ștefan s-au umilit cu inima și a zis către Petru și către ceilalți apostoli adunându-se mulțimea poporului Permului, bătrâni și tineri, cei mari și cei mici, au grăit între ei: „Vedeți oare, fraților, pe omul acesta ce a venit din Rusia? Ați auzit cuvintele lui? Ați cunoscut desăvârșirea lui și dragostea cea către noi? Iată prin câte strâmtorări trece și nu se duce de aici. Mari umilințe a avut de la noi, defăimări și supărări, dar el nu s-a mâniat pe noi și nici unuia din noi nu a zis vreun cuvânt rău, nici nu ne grăiește împotrivă, nici nu are vreun gând rău spre noi. Ci cu blândețe și bunătate le rabdă pe toate. Ba încă se și bucură de ocările aduse de noi asupra lui și nu încetează a ne spune despre Împărăția cerului, despre munca cea veșnică și despre răsplătirea fiecăruia după fapte. Apoi ne învață totdeauna cum să ne izbăvim de păcate și să câștigăm Împărăția; și de n-ar fi fost adevărate cele ce ni le grăiește, n-ar fi răbdat, nici nu s-ar fi ostenit atât. Cu adevărat este robul marelui și viului Dumnezeu, pe Care Îl propovăduiește, Care a făcut cerul și pământul, împărăția celor buni, iar celor răi le-a pregătit munca; și câte cuvinte grăiește el, toate sunt adevărate. Să mergem la dânsul să-l rugăm, ca să ne învețe pe deplin credința sa și să ne facă creștini”. Și a mers la el mulțime multă de bărbați, femei și copii.

Cuviosul Ștefan, văzând atâta popor venind la Hristos Dumnezeu, o, de câtă negrăită bucurie s-a umplut, încât vărsa lacrimi din ochi și înălța mulțumiri negrăite Stăpânului iubitor de oameni, Care nu voiește moartea păcătoșilor! Și i-a întâmpinat cu dragoste, ca un părinte iubitor de fii și, deschizând gura lui cea de Dumnezeu însuflată, îi învăța mult despre tainele sfintei credințe. Iar Dumnezeu le deschidea mintea, ca să înțeleagă cele grăite de sfântul învățător și primeau cu dragoste cuvintele lui și cereau Botezul, iar el îi boteza în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Astfel s-a luminat pământul Permului cu darul lui Dumnezeu și prin ostenelile și rugăciunile Cuviosului Ștefan. Iar popoarele cele luminate din nou și-au sfărâmat idolii lor, care erau prin case și pe ulițe, pe drumuri, prin păduri și prin dumbrăvi, iar capiștile le-au risipit. Dar mai ales fericitul Ștefan se ostenea, umblând pretutindeni, zdrobind idolii cu toporul și arzându-i cu foc împreună cu darurile ce li se aduseseră de către cei necredincioși. Căci era obicei la permenii cei necredincioși, să aducă idolilor lor soboli, jderi, cacomi, helgi, carsaci, vulpi, urși, râși și altele la fel ca acelea, din vânaturile lor și le spânzurau la idoli, sau lângă idoli. Încă și cu pânze alese acopereau deasupra pe idolii lor, îi înfășurau cu scutece și nimeni dintre dânșii nu îndrăznea să ia ceva din acele daruri ce se aduceau idolilor; că de ar fi îndrăznit cineva să se atingă de ceva din cele ce s-au zis, acela îndată, prin diavoleasca lucrare, cădea în cumplită boală și pătimea, fiind zdrobit de puterea diavolească.

Dar râvnitorul de Dumnezeu, Ștefan, netemându-se de acea putere a vrăjmașului, aduna toate cele aduse la idoli în dar, le punea grămadă împreună cu idolii cei tăiați bucăți și le ardea în foc; iar el nu lua nimic din ele și nici pe altcineva din credincioși nu lăsa să ia, zicând că aceea este parte diavolească. Numai din pânzele și scutecele idolești, poruncea copilului său Matei, cel de neam permean, luminat din nou, ca să-și facă obelițe și aceasta, spre necinstea și ocara zeilor păgânești. Și se mirau permenii foarte mult, de amândouă acestea: cum cuviosul nu lua nimic din acele lucruri scumpe, ci toate le dădea focului și nu primea nici o vătămare din puterea diavolească. Cu aceasta mai mult se încredințau de puterea lui Hristos, Care biruia puterea diavolească și se întăreau în dreapta credință. Apoi, sfărâmând Sfântul Ștefan mulți idoli prin felurite locuri, a mai zidit încă două biserici, pentru că se înmulțiseră și în toate zilele încă se înmulțeau credincioșii, iar adunarea păgânilor scădea și se împuțina în toate zilele. Pe lângă biserici, Sfântul Ștefan a făcut școli și adunând bărbați și copii îi învăța literele perminești, ceaslovul, psaltirea și celelalte cărți tălmăcite de dânsul pe limba aceasta, ca astfel din neamul și pe limba lor să fie preoți, diaconi și de ceilalți clerici și învățători. Și așa a început a înflori și a străluci acolo sfânta credință creștinească.

Întărind Sfântul Ștefan în credință pe poporul cel din nou luminat, a venit un vrăjitor care se numea Cudesnic, începător al fermecătorilor și mai mare al descântătorilor, pe care poporul perminesc, mai înainte de Botez, îl cinstea mai mult decât pe toți vrăjitorii săi și-l avea ca pe un tată și învățător, crezând că prin vrăjitoria lui se chivernisește tot pământul Permiei. Acela a început a răzvrăti pe oamenii cei de curând botezați, zicându-le: „Bărbați și frați permieni, pentru ce ați lăsat credința și pe părinteștii zei? Pentru ce ați încetat a aduce zeilor jertfe, precum aduceau părinții noștri? Pe cine ascultați? Pe omul care a venit din Moscova? Oare nu de acolo se pun asupra noastră birurile cele grele, ni se fac silirile și ne vin pristavi? Nu ascultați pe acel străin și om rus, ci mă ascultați pe mine, cel ce vă doresc binele, fiind al vostru; că eu sunt din neamul vostru, de o seminție, de o limbă și se cade să mă ascultați pe mine bătrânul și tatăl vostru mai mult decât pe acel ce este mai tânăr cu anii și poate fi ca un fiu sau nepot pe lângă anii mei!”

Însă oamenii credincioși îi ziceau: „Mergi să vorbești cu dânsul, iar nu cu noi”. Și era Cudesnic acela potrivnic cuviosului și se făcea între dânșii ceartă mare și se sârguia vrăjitorul acela să piardă pe Cuviosul Ștefan cu farmecele sale, chema diavolii asupra lui și făcea descântece. Dar n-a sporit cu nimic, căci și farmecele lui se stricau și diavolii nici nu puteau să se apropie de alesul lui Dumnezeu. Apoi, nu înceta răul acela a face supărare în toate zilele cuviosului, hulind înaintea tuturor sfânta credință creștinească, tulburând pe cei neîntăriți în credință și întorcându-i de la Hristos la a lor păgânătate. Că unii, fiind mici la suflet, credeau viclenele cuvinte ale lui, abătându-se de la calea cea dreaptă și urmând învățăturii celei potrivnice lui Dumnezeu. Acela pe unii îi înșela cu cuvinte, iar pe alții cu daruri și cu plată și, năvălind asupra Cuviosului, se sfădea, ocăra, defăima, se certa, străduindu-se în tot chipul, să biruiască pe ostașul lui Hristos cel nebiruit.

Altădată a zis sfântului: „Zeii noștri, deși au fost batjocoriți de tine, însă milostivindu-se, nu te-au pierdut; căci de n-ar fi fost milostivi, apoi demult te-ar fi sfărâmat și ai fi fost pierdut; însă te cruță, fiind fără răutate, ca tu, cunoscându-le obiceiul cel bun al lor, să încetezi a le mai face răutate. Credința noastră este mai bună decât credința voastră creștinească. Aceasta îți arăt că la voi este un singur Dumnezeu, iar la noi mai mulți dumnezei ajutători, apărători și ei ne-au dat toate câte sunt; adică în ape pești, în văzduh păsările și câte sunt în dumbrăvi și lunci: samuri, jderi, râșii și celelalte fiare, care din vânarea noastră ajung până la voi; și se îmbogățesc cu ei domnii, boierii și dregătorii; și îmbrăcându-se cu dânsele, umblă mândrindu-se, le dăruiesc unul altuia, fac negoț și-i trimit în țările de primprejur, în pământurile cele depărtate, la Ordu, la greci, nemți și în Lituania; și toate acelea din vânatul nostru, pe care ni-l dau zeii noștri cei mulți. Însă și cu alt lucru, este mai bună credința noastră decât a voastră. La noi un om sau doi merg asupra ursului, se luptă cu dânsul și-l ucid cu ajutorul zeilor noștri, cărora le făgăduiesc pielea; iar la voi asupra unui urs ies mai mulți, ca la o sută sau două de oameni, sau și mai mulți și abia atunci dacă pot birui o fiară; iar uneori nu pot, ci se rănesc și ei, întorcându-se fără nimic și în zadar ostenindu-se. Iarăși credința noastră este mai bună decât a voastră pentru aceasta, că degrabă se aduc toate înștiințările; că ni se dă de știre de către zeii noștri; iar la voi nu-i așa, ci în multe zile de abia se aduce la voi oarecare înștiințare. Pentru aceste pricini este mai bună credința noastră, decât a voastră”.

Dar robul lui Dumnezeu, Ștefan, la toate acelea răspundea împotrivă, spunându-i că mai puternic este Unul și adevăratul Dumnezeu al creștinilor, decât idolii cei mulți ai păgânilor, care nu sunt dumnezei, ci diavoli aruncați din cer în adâncime; ei amăgesc pe poporul cel neștiutor, ca să creadă în idolii cei fără de suflet și nu ajută oamenilor cu nimic, ci mai mult îi vatămă, pentru că sunt diavoli răi, nemilostivi, cumpliți, iuți, mânioși, bârfitori, plini de ură, învrăjbitori neamului omenesc, pe care îndată l-ar pierde de pe pământ, de n-ar fi legați și ținuți de dumnezeiasca putere. Iar vânatul în tot felul, se dă oamenilor nu de la idolii cei ce stau în loc nemișcați, nici de la diavolii cei ce n-au nici un fel de putere peste zidirea lui Dumnezeu, ci de la același singur Dumnezeu, Dătătorul tuturor bunătăților, Care fiecăruia îi dă după osteneala lui darurile Sale. Iar lupta cu fiarele se face nu numai în ținutul Permului, ci și în toate pământurile și țarinile; și aceea se face nu din ajutorul părinților voștri zei, ci ori din trupeasca putere sau din iscusința luptătorului; dar mai ales cu puterea dumnezeiască, căci a supus Dumnezeul cerului sub picioarele oamenilor toate fiarele, dobitoacele, păsările și peștii. Și s-au aflat mulți în credința creștinească, care cu numele lui Iisus Hristos au îmblânzit fiarele cumplite, gurile leilor le-au închis, urșii cu cuvântul au legat, peste aspidă și peste vasilisc au călcat, pe leu și pe balaur l-au biruit.

Iar împotriva înștiințărilor celor ce degrabă vin de la diavoli prin vrăjitori, sfântul zicea aceasta: „În credința creștină nu mulți bărbați s-au aflat mai înainte văzători, încât nu numai cele ce se făceau în zilele lor, departe, mai înainte le vedeau cu ochii cei sufletești, ca și cum ar fi fost de față; ci și cele ce aveau să se facă după mulți ani de la moartea lor, proorocește mai înainte le spuneau; căci și sfinții prooroci în Așezământul cel Vechi, cu mulți ani mai înainte, au vestit cele ce s-au împlinit după aceea în Așezământul cel Nou”.

După aceasta și altele asemenea ca acestea lungi vorbiri cu dânsul, au întărit amândoi un cuvânt, ca să ispitească cu lucrul credința, a cui este mai bună. Iar după chibzuința a însuși lui Cudesnic s-a hotărât în acest fel: „Să treacă prin foc și prin apă și cine nu se va arde în foc, sau cine nu se va îneca în apă, credința aceluia este mai bună și lui îi va urma poporul”. Și plăcut a fost cuvântul acesta la tot poporul Permului, cel ce se adunase la auzirea pricinii, lăudând o judecată ca aceea. Iar sfântul a grăit către vrăjitor: „Ai voit un lucru ce covârșește puterile smereniei mele; dar nădăjduiesc spre îndurările Atotputernicului Dumnezeu și mă bizuiesc spre mila Aceluia, care caută mântuirea tuturor, că puternic este, ca pe mine și în foc și în apă viu și întreg să mă păzească cu minune, pentru slava numelui Său cel Sfânt. Ca prin acea minune să se întărească în credință poporul cel ce stă de față, iar tu cu ai tăi diavoli spre care nădăjduiești, să te rușinezi!”

Aceasta zicând către vrăjitor, a grăit poporului: „Bine este cuvântat Domnul; luați foc și aduceți-l aici și aprindeți acea casă pustie, care totdeauna stă deschisă; iar eu cu Cudesnic, luându-l de mână, voi intra într-însa”. Și îndată au adus foc și au aprins casa. Cuviosul Ștefan ridicându-și mâinile către Dumnezeu, s-a rugat, zicând: „Stăpâne, Preamilostive și Preaputernice, dă-ne ajutor în necaz, trimite mila Ta, arată iubirea Ta de oameni, arată puterea Ta, ca să cunoască poporul ce stă de față, credința cea adevărată și să cunoască că Tu ești adevăratul Dumnezeu și eu sunt robul Tău. Iată vrăjmașii Tăi au sunat și cei ce Te urăsc au ridicat capul; ridicat-au asupra cerului gura lor și limba lor a trecut pe pământ. Pentru aceasta fă cu mine semn spre bine, să vadă cei ce mă urăsc și să se rușineze; că Tu, Doamne, mi-ai ajutat și m-ai mângâiat; pentru că Tu ești Dumnezeul Cel ce ne mângâi în necazul nostru, prin Mângâietorul Tău Duh cel Sfânt cu care ești binecuvântat în veci. Amin!”

Sfârșind rugăciunea, a zis către popor: „Pace vouă, fraților, mântuiți-vă, iertați-mă și vă rugați pentru mine, căci eu pentru sfânta credință sunt gata a muri. Deci, mă duc spre încercarea ce-mi stă în față, nădăjduind spre Iisus, Începătorul și Împlinitorul credinței”.

Întorcându-se către vrăjitor, a zis: „Să mergem împreună, luându-ne de mână, precum am făgăduit!” Iar vrăjitorul, înfricoșându-se de focul cel foarte învăpăiat, nu voia să meargă. Și l-a apucat cuviosul cu tărie și-l trăgea cu sila în foc cu sine, iar Cudesnic se apăra și se întorcea înapoi și, căzând la pământ striga, nevrând să meargă în foc, și îi spunea ca îndată va arde în foc ca fânul și ca paiele. Iar poporul striga asupra lui cu ocară ca să meargă în foc, precum singur a hotărât, iar el se ruga ca să-l lase.

Atunci a zis către dânsul Cuviosul Ștefan: „Au nu tu singur ți-ai ales și ai voit astfel să ispitești pe Dumnezeul Cel viu? De ce acum te lepezi?” Iar el, închinându-se până la pământ și căzând înaintea picioarelor lui, arăta pricina sa și își mărturisea neputința și își vedea deșertăciunea și amăgirea sa. Și spunea că, vrând să înfricoșeze pe Ștefan, a aflat o scornire ca aceasta, ca să intre în foc, socotind că robul Dumnezeului Cel viu se va teme să intre; dar s-a întors vicleșugul pe capul lui Cudesnic și pe creștetul capului său s-a pogorât nedreptatea. Asemenea s-a făcut și pentru apă, când a tăiat în râu gheața în două locuri, din susul apei făcându-se o copcă și din jos alta și amândoi luându-se de mână să intre în copca cea de sus; iar apoi mergând pe sub gheață în jos să iasă afară din copca cealaltă. Atunci vrăjitorul, fiind silit de sfânt, n-a voit să intre și s-a rușinat ticălosul pentru toate farmecele și învățăturile sale cele vrăjitorești.

Deci, l-a întrebat sfântul: „Voiești să crezi și să te botezi, de vreme ce acum te-am biruit?” Iar el se lepăda, nevrând credința creștinilor și Sfântul Botez. Și a grăit sfântul către popor: „Voi sunteți martori că singur ticălosul acesta a aflat chipul cum să ispitească dreapta credință prin foc și prin apă; și acum el nu voiește să-și împlinească cuvântul său și n-a intrat nici în foc, nici în apă, nici nu crede nici Sfântul Botez nu-i trebuie. Ce credeți voi despre el, spuneți-mi?” Iar poporul a strigat: „Este vinovat și i se cuvine pedeapsa morții”. Și apucându-l, l-au dat în mâinile Sfântului Ștefan ca să-l pedepsească cu moartea, precum voiește. Și-i ziceau: „De-l vei lăsa viu, apoi mai amară supărare îți va face!”

Sfântul a răspuns: „Ba nu! Mâna noastră nu va fi asupra vrăjmașului nostru! Că nu m-a trimis Hristos să ucid, ci să propovăduiesc și nu mi-a poruncit să muncesc, ci să învăț cu blândețe și să sfătuiesc cu liniște; nici nu mi-a poruncit Stăpânul meu să pedepsesc, ci să cert cu milă!” După aceea zise: „Dreptul mă va certa cu milă și mă va mustra. Iar de nu voiește să creadă, fiind împietrit și orbit de răutate, aceea îi va fi lui spre pedeapsă veșnică. Pentru că zice Domnul nostru: Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu crede, se va osândi. Destul este, cu certare să-l oprim, ca să nu dea mai mult învățătura sa cea înșelătoare, nici să răzvrătească poporul lui Dumnezeu și nici să viețuiască în mijlocul turmei lui Hristos. Lupul cel răpitor să nu aibă legătură cu lumina, ci să se dea afară acea răutate din mijlocul tuturor și mădularul cel putred cu sabia Duhului să se taie. Să se izgonească din hotarele acestea lupul acesta; iar de ar îndrăzni ca iarăși aici să se arate și să învețe, atunci să nu scape de pedeapsa morții!” Deci, certând pe Cudesnic, l-a izgonit din hotarele Permiei și a adus pace în Biserica lui Hristos, iar locașurile lui Dumnezeu se zideau pretutindeni, pe când capiștile idolești se risipeau desăvârșit.

Înmulțindu-se Biserica lui Hristos în pământul Permului, era trebuință de episcop în acea țară, de vreme ce era foarte departe a se trimite la mitropolitul din Moscova pentru hirotonisiri. Drept aceea, sfătuindu-se Cuviosul Ștefan cu poporul cel din nou luminat, s-a dus în Moscova la marele voievod Dimitrie Ivanovici și la Mitropolitul Pimen și le-a spus toate cele ce s-au făcut cu darul lui Dumnezeu în pământul Permului. Apoi cerea să dea episcop acelui pământ, pentru că seceriș era mult, iar lucrători puțini. Iar marele voievod și mitropolitul împreună cu episcopii și cu tot sfântul sobor, sfătuindu-se despre aceasta, au zis: „Cine este mai vrednic și mai cucernic ca să fie episcop în pământul Permului, decât acela care a luminat acel pământ cu darul lui Hristos și a suferit atâtea neajunsuri și osteneli și care a tălmăcit cărțile rusești în limba permilor; a sfărâmat idolii, a zidit sfinte locașuri și este ca un apostol al Permului? Deci, acela să fie acolo episcop, căci cu adevărat este vrednic acest bărbat de un asemenea dar”.

Astfel, Sfântul Ștefan a fost ales episcop al Permului. Acea hirotonisire a fost foarte plăcută binecredinciosului și marelui voievod Dimitrie Ivanovici, de vreme ce acest fericit Ștefan îi era cunoscut și-l iubea foarte mult. Apoi marele voievod și mitropolitul, dându-i foarte multe daruri, l-a trimis la scaunul lui în Permia, unde ajungând sfântul, multă bucurie a făcut oamenilor prin venirea sa și se ostenea ca mai înainte, întărind în credință pe oamenii cei credincioși, iar pe cei ce rămăseseră necredincioși lămurindu-i și botezându-i. Apoi a zidit biserici lui Dumnezeu și a hirotonit preoți, și toată rânduiala bisericească bine a așezat-o. Asemenea și mănăstiri a zidit și dădea milostenie multă, hrănind pe săraci și pe scăpătați; îmbrăca pe cei goi și pe cei mâhniți îi mângâia, iar pe cei străini îi odihnea, făcându-se părinte milostiv și binefăcător pentru toți, căci avea pentru toți mare purtare de grijă, nu numai pentru mântuirea sufletului, ci și pentru trebuințele trupești. Pentru că de multe ori aducea din Bologna cu corăbiile multe pâini la Permia și le împărțea la oamenii cei scăpătați, în timpuri de foamete.

Iar după ce a adus lui Dumnezeu tot pământul Permului, toate rânduindu-le bine, și a ocârmuit Sfânta Biserică cu bună rânduială și a păscut turma cea cuvântătoare, s-a apropiat de sfârșit, plăcutul lui Dumnezeu, Sfântul Ștefan, Episcopul Permului. Căci ajungând la adânci bătrâneți, slăbea cu trupul de ostenelile cele de mulți ani pentru mântuirea sufletelor omenești atât de multe; și încă era nevoie ca iarăși să meargă în Moscova, la mitropolitul Ciprian, pentru niște treburi bisericești. Drept aceasta, chemându-și turma sa, a învățat-o din destul din dumnezeieștile Scripturi, ca să petreacă în credință și în dreptate. Iar printre multe alte sfaturi bune a zis: „Vremea sfârșitului meu este aproape și mă voi muta de la voi, precum mi-a arătat Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia vă încredințez pe voi”.

Apoi, făcând rugăciune, s-a dus în cale și, ajungând la Mosco-va, cetatea de scaun, s-a îmbolnăvit și zăcând câteva zile s-a mutat către Domnul, pe Care din tinerețe L-a iubit. Sfârșitul lui a fost în timpul marelui cneaz Dimitrie, care a biruit puterea lui Mamae și a mitropolitului Ciprian. Apoi s-au adunat la înmormântarea sfântului domni, boieri, rânduiala bisericească și poporul și au petrecut trupul lui cu cinste în mănăstirea Mântuitorului, unde acum este curtea împărătească și l-a pus în biserica cea de piatră în partea stângă.

Astfel, Cuviosul Părintele nostru Ștefan, episcopul și luminătorul Permului, sfârșind alergarea vieții sale celei plăcute lui Dumnezeu și multora de folos, a lăsat oamenilor păstoriei sale mare durere, iar îngerilor lui Dumnezeu le-a făcut bucurie întoarcerea atâtor de mulți păcătoși. Pentru aceasta și sufletul lui cel sfânt a fost luat de îngereștile mâini și dus cu veselie la Dumnezeu, unde cu cetele sfinților ierarhi stă înaintea scaunului Domnului și pentru toată lumea se roagă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Unul în Treime Dumnezeu, a Cărui slavă este în veci. Amin!

Sf. Glafira

Cuv. Iusta

Cuv. Nestor