Sinaxar 24 aprilie
📑 Cuprins:
- Sfântul Ierarh Iorest Mărturisitorul, Mitropolitul Transilvaniei
- Sfântul Ierarh Sava Mărturisitorul, Mitropolitul Transilvaniei
- Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul, Episcopul Maramureșului
- Sfântul Mucenic Sava Stratilat
- Cuvioasa Elisabeta, făcătoarea de minuni
- Sfinții Mucenici Evsevie, Neon, Leontie și Lughin
- Sfinții Mucenici Pasicrat și Valentin
- Cuviosul Toma Monahul
- Sf. Mc. Nicolae, care a mărturisit în Magnesia, la anul 1676
- Sf. Mc. Duca croitorul mitilenean
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfântul Ierarh Iorest Mărturisitorul, Mitropolitul Transilvaniei
Sfântul Ierarh Iorest era fiu de țărani din Transilvania. Iubind din copilărie pe Hristos, s-a făcut călugăr în obștea Mănăstirii Putna, schimbându-și numele din Ilie în Iorest. Apoi, urmând școala duhovnicească din această lavră, a ajuns monah iscusit, bun caligraf și zugrav de icoane. Era încă foarte râvnitor la slujba bisericii și la păzirea sfintei credințe ortodoxe. Pentru curăția inimii sale egumenul mănăstirii l-a făcut ieromonah, și era cuviosul Iorest ca o făclie aprinsă în obștea părinților, săvârșind cele sfinte cu frică de Dumnezeu și mângâind poporul cu alese învățături creștinești.
Vestea despre așezarea lui duhovnicească a ajuns până la domnul Moldovei, Vasile Lupu. Deci, răposând mitropolitul Ghenadie al Ardealului în toamna anului 1640, cu voia lui Dumnezeu a fost ales părinte și întâistătător al Bisericii Transilvaniei cuviosul Iorest de la Putna. După ce primi hirotonia în arhiereu de la Mitropolitul Țării Românești, în anul 1641, blândul ierarh Iorest urcă pe scaunul mitropoliei Ardealului de la Alba Iulia.
Timp de trei ani cât a păstorit Biserica lui Hristos, Sfântul Ierarh Iorest s-a ostenit ca un adevărat mărturisitor să apere dreapta credință ortodoxă de învățăturile străine calvinești și de toate viclenele curse ale diavolului. Peste tot rânduia preoți râvnitori, sfințea biserici și mergea prin sate, mângâind și învățând pe credincioși ca un bun păstor al turmei lui Hristos.
În anul 1643, blândul Ierarh Iorest a fost aruncat în temniță pentru râvna dreptei credințe, pătimind multe necinstiri, bătăi și ocări. Iar sfântul a răbdat mucenicește, fiind gata să-și dea și viața pentru apărarea credinței ortodoxe și mântuirea turmei sale. După nouă luni de zile, păstorul cel adevărat este scos din temniță și obligat să dea o sumă de bani. Ajungând din nou în Moldova, între anii 1656-1657 a fost episcop la Huși, păstorind bine Biserica lui Hristos și lucrând la mântuirea fiilor săi duhovnicești. Apoi și-a dat sufletul cu pace în brațele Marelui Arhiereu Iisus Hristos, fiind numărat în ceata sfinților mărturisitori, iar Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat în anul 1955 și se face pomenirea lui la 24 aprilie.
Sfântul Ierarh Sava Mărturisitorul, Mitropolitul Transilvaniei
Sfântul Ierarh Sava s-a născut în localitatea Inău din părinți binecredincioși, Ioan și Maria, primind din botez numele de Simeon. După ce învață carte și deprinde rânduiala slujbelor în Mănăstirea Comana, ajunge protopop și slujitor al Bisericii lui Hristos în satul natal, săvârșind cele sfinte cu mare râvnă și frică de Dumnezeu. Apoi rămânând văduv, iar mama sa îmbrăcând haina monahală, în anul 1656 fericitul preot Simeon este ales mitropolit și păstor sufletesc al Ardealului. Deci, mai întâi s-a călugărit la mitropolia din Târgoviște, sub numele de Sava, apoi, fiind hirotonit arhiereu, a fost așezat cu cinste pe scaunul de mitropolit din Alba Iulia în locul răposatului ierarh Simeon Ștefan.
Ca păstor și părinte duhvnicesc al românilor din Transilvania, fericitul mitropolit Sava Brancovici s-a dovedit un mare apărător al credinței ortodoxe și un devotat ierarh al Bisericii lui Hristos. Timp de 24 de ani cât a fost mitropolit, Sfântul Sava a mărturisit cu mult curaj dreapta credință, a combătut învățăturile greșite calvinești, a întărit unitatea românilor în jurul Bisericii Ortodoxe, a înălțat numeroase locașuri prin sate și orașe, a rânduit peste tot preoți devotați, a mângâiat pe țăranii ardeleni, întărindu-i în credință și nădejde. De asemenea, a reînnoit mitropolia și bisericile jefuite și stricate de răufăcători.
Văzând craiul Ardealului că nu poate întoarce poporul de la credința ortodoxă din cauza Sfântului Ierarh Sava, îndată a semănat vrajbă și răzbunare împotriva păstorului cel bun. Deci, aruncând mărturii nedrepte asupra lui, în anul 1680 l-a scos din scaun. Apoi, aruncându-l în temniță, timp de trei ani de zile a fost persecutat, bătut cu toiege, batjocorit și chinuit ca un martir pentru dreapta credință, fiind silit la calvinism. Fericitul Sava însă a mărturisit cu tărie pe Hristos, apărând dogmele și tradiția Bisericii Ortodoxe.
După grele suferințe, în anul 1683 a fost scos din temniță, dar, fiind slăbit de chinuri, îndată și-a dat sfântul său suflet în brațele lui Hristos. Pentru sfințenia vieții lui, credincioșii l-au numărat încă din viața aceasta în ceata sfinților, iar Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat pe Sfântul Ierarh Sava în anul 1955 ca mărturisitor al dreptei credințe și se face pomenirea lui la 24 aprilie.
Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul, Episcopul Maramureșului
Pământul românesc, această grădină a Maicii Domnului, este plin de vetre duhovnicești și de jertfele martirilor, de nevoințele cuvioșilor, de suferințele celor statornici în credința străbună, ale căror nume n-au fost toate scrise în documente, dar pe care Dumnezeu le-a trecut în „Cartea veșniciei”.
Cercetându-ne trecutul și cinstind pe sfinții noștri martiri, cuvioși, mărturisitori, preoți și credincioși, care s-au învrednicit de a primi de la Dumnezeu „Cununa sfințeniei” și ale căror nume au rămas în evlavia credincioșilor, aflăm la loc de cinste și numele episcopului Iosif al Maramureșului.
El s-a născut într-un sat din părțile Năsăudului, dintr-o familie de oameni luminați și curați la suflet, puternic înrădăcinați în credința ortodoxă.
Învățătura și-a dobândit-o de la preoții satelor, dar și de la călugării din mănăstirile și schiturile maramureșene, de care s-a simțit atras încă din copilărie. După slujirea sa ca preot, a fost ales episcop, în 1690, în vremuri de grele încercări pentru românii din ținuturile Maramureșului.
Hirotonit arhiereu în Moldova, pentru ținutul Maramureșului, de marele mitropolit Dosoftei, el a primit, odată cu darul arhieriei și îndemnul de a veghea cu stăruință la păstrarea și apărarea dreptei credințe în Maramureșul acelor vremuri, mult încercat de uneltirile celor potrivnici Ortodoxiei și unde vlădicii români nu puteau să rămână în scaun decât doi-trei ani, după care erau nevoiți să pornească pe drumul pribegiei. A avut la început reședința la Mănăstirea Sfântul Mihail din Peri, apoi când acesta a încetat să mai existe, s-a mutat lângă cetatea Hust, iar spre sfârșitul păstoririi a stat pe rând la mănăstirile Giulești și Budești din Maramureș.
Din documentele vremii aflăm că acest vlădică a fost un neobosit păstor sufletesc și cu mare grijă pentru turma sa, și totodată, un dârz apărător al dreptei credințe, într-o vreme când dușmanii Ortodoxiei reușiseră, prin diferite mijloace, să sfărâme unitatea religioasă și sufletească a românilor transilvăneni și când făceau sforțări mari ca să înstrăineze și pe românii din Maramureș și de la legea strămoșească.
Necruțând ostenelile, el a vizitat parohiile, a ținut soboarele și a apărat interesele Bisericii românești cu rară pricepere pentru acele vremi cu arma puternică a cuvântului și a scrisului, ca un cărturar învățat și dibaci mânuitor al condeiului împotriva vrăjmașilor credinței sale strămșești.
Chemat la Viena, în 1701, unde i s-a făcut propunerea de părăsire a credinței ortodoxe, el a respins categoric această încercare de trădare a Ortodoxiei, ceea ce a îndârjit mult pe cei ce urmăreau prin orice mijloace dezbinarea religioasă și de neam a românilor transilvăneni. Căutând să se răzbune, aceștia s-au năpustit asupra lui cu calomnii și învinuiri de tot felul, pentru a-l compromite înaintea turmei sale. Ca urmarea unor asemenea învinuiri, ce proveneau din cercurile vrăjmașilor Ortodoxiei, episcopul Iosif a fost chemat la Sibiu pentru a fi tras la răspundere în fața guvernului Transilvaniei. El s-a prezentat fără teamă la judecată și s-a apărat cu demnitate și curaj, drept pentru care a fost trimis în temință, de unde a fost scos la insistențele clerului și credincioșilor Maramureșului.
În martie 1705 însă, uneltitorii s-au ridicat cu și mai multă înverșunare împotriva lui și în urma unor nedrepte învinuiri, sub povara cărora căzuseră victime, mai înainte Sfinții ierarhi Ilie Iorest și Sava Brancovici, mitropoliții Ardealului, episcopul Iosif a fost aruncat din nou în temniță, fără judecată, de data aceasta în cetatea Hust. Frații români din Maramureș au protestat cu hotărâre împotriva acestei samavolnicii și au cerut stăruitor eliberarea arhipăstorului lor. A fost pus în libertate la sfârșitul anului 1705, dar nu i s-a îngăduit să mai rămână în fruntea turmei sale.
A revenit totuși în scaunul de episcop al Maramureșului în anul 1711, dar la scurtă vreme, în urma suferințelor îndurate, a trecut la cele veșnice cu conștiința curată că a mărturisit și a slujit cu credincioșie Legea strămoșească, până la sfârșitul zilelor sale.
Dacă la actul dezbinărilor religioase a românilor transilvăneni din 1700 n-a luat parte nici un român din Maramureș, aceasta se datorește desigur și episcopului Iosif, care a răspuns cu cinste misiunii sale, apărând cu jertfelnicie și pricepere obștea credincioșilor împotriva tuturor uneltirilor dușmanilor Ortodoxiei.
De la mutarea sa la Domnul, el a intrat în evlavia și cinstirea credincioșilor ortodocși maramureșeni ca un îndreptător și apărător al credinței, ca un mărturisitor neînfricat al Evangheliei lui Hristos și ca un ierarh care și-a pus sufletul său pentru turma încredințată lui spre păstorire, numele lui fiind înscris și în ceruri, dar mai ales, în evlavia și conștiința credincioșilor.
Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sfântul Mucenic Sava Stratilat
Acest Sfânt Mucenic Sava a fost pe vremea lui Aurelian împăratul Romei, care avea dregătoria de stratilat, adică de voievod, fiind de neam got. Și era credincios și plăcut rob al Împăratului ceresc, Domnului nostru Iisus Hristos, și cerceta pe cei ce pătimeau în temnițe pentru Hristos, slujind acelora din averile sale și întărindu-i la răbdare, apoi îi îndemna la nevoința cea fără de frică. Și avea viață atât de îmbunătățită, încât pentru curățenia și pustnicia sa, a luat putere asupra diavolilor și izgonea din oameni duhurile cele necurate.
Deci, fiind clevetit la împărat că este creștin și ducându-l înaintea împăratului, a mărturisit pe Hristos cu îndrăzneală, iar brâul cel ostășesc l-a aruncat, lepădând și dregătoria cea de voievod, arătându-se gata la toate muncile pentru Hristos. Deci, mai întâi l-au spânzurat și l-au bătut, și cu făclii l-au ars, apoi l-au aruncat într-o căldare fiartă cu smoală, dar a ieșit din căldare cu puterea lui Dumnezeu cea nevăzută, care îl păzea pe el întreg și nevătămat. O minune ca aceasta văzând-o cei șaptezeci de ostași, au crezut în Hristos și cu mare glas L-au mărturisit pe Acela. Atunci îndată, după porunca tiranului, i-au tăiat pe toți și au luat cunună mucenicească din dreapta lui Hristos. Iar Sfântul Sava, fiind aruncat în temniță, s-a învrednicit vedeniei și întăririi celei dumnezeiești. Pentru că, rugându-se el la miezul nopții, i s-a arătat Hristos, strălucind cu lumina slavei Sale și poruncindu-i să nu se teamă, ci să îndrăznească. Deci, scoțându-l la a doua cercetare și în multe feluri silindu-l, uneori cu amăgiri, iar alteori cu îngroziri și cu chinuri cumplite, îl sileau spre închinarea la idoli. Însă el nu s-a supus și l-au aruncat în râu, murind prin înecare; dar a ajuns la malul cel neînviforat, în Împărăția lui Hristos. Amin.
Cuvioasa Elisabeta, făcătoarea de minuni
Cuvioasa Elisabeta a fost aleasă din pântecele maicii sale la slujba lui Hristos Dumnezeu. Vestea nașterii sale s-a făcut prin dumnezeiască descoperire maicii ei, mai înainte înștiințând-o că prunca ce se va naște dintr-însa va fi vas ales al Sfântului Duh. Deci, din copilărie s-a dat la slujba lui Dumnezeu și s-a făcut mireasă lui Hristos, Mirele ei Cel fără de moarte; și slujea în rânduiala îngerească, în ceata de fecioare, adică de călugărițe, obosindu-și trupul cu post și osteneli. Apoi a luat dar de a tămădui bolile, nu numai pe cele trupești, ci și pe cele sufletești. Cu rugăciunea tămăduia toate bolile trupești, iar cu cuvintele și cu sfaturile de Dumnezeu insuflate, vindeca sufletele omenești, povățuindu-le spre pocăință și spre toată fapta bună.
Îmbrăcămintea ei era numai o haină de păr aspră și degera trupul ei de frig; însă duhul ei ardea totdeauna cu văpaia dragostei dumnezeiești.
Fiind pusă egumenă surorilor, a arătat mare silință, îngrijind de mântuirea acelora. Înfrânarea ei era fără de măsură, căci mulți ani a petrecut nemâncând pâine, ci hrănindu-se numai cu verdețuri și cu legume, iar untdelemn și vin n-a gustat niciodată în toată vremea vieții sale. De multe ori petrecea în post câte patruzeci de zile, ca Marele Moise, negustând nimic. Trei ani, urmând smereniei vameșului, nu și-a ridicat ochii cei trupești spre cer; iar cu cei sufletești totdeauna privea spre Dumnezeu, Care este întru cei de sus, pe scaun înalt și preaînălțat, înconjurat de Serafimi, privindu-l prin dumnezeiasca gândire ca prin oglindă și nu-și lipea mintea de cele pământești.
Iar când, după obicei, înălța rugăciunile cele de miezul nopții în singurătate, era strălucită și luminată de sus cu lumină cerească.
Apoi a fost și făcătoare de minuni. Pe un balaur cumplit l-a omorât cu rugăciunea, pe o femeie, căreia de mulți ani îi curgea sânge, a tămăduit-o; duhuri necurate a gonit din oameni și multe alte minuni a făcut, nu numai în viață, ci și după moarte. Iar după fericitul ei sfârșit, mormântul ei făcea minuni, dând tămăduiri bolnavilor, până și prin praful cel luat de pe moaștele ei; dăruia vedere orbilor, ca să slăvească printr-însa, Hristos, Dumnezeul nostru, Cel preamărit întru sfinții Săi. Amin.
Sfinții Mucenici Evsevie, Neon, Leontie și Lughin
După sfârșitul Sfântului slăvitului Marelui Mucenic Gheorghe, a poruncit Dioclețian împăratul, ca pretutindeni, pe creștinii cei ținuți în legături să-i silească prin felurite munci la închinarea de idoli. Numai pe cei ce se vor supune să-i lase liberi, iar pe cei ce nu se vor supune să-i dea morții celei desăvârșite. În acea vreme acești sfinți mucenici: Evsevie, Neon, Leontie, Lughin și ceilalți împreună cu dânșii, ca la patruzeci, erau în temniță. Aceștia, văzuseră minunile care se făceau de Sfântul Gheorghe, au crezut în Hristos și cu îndrăzneală înaintea tuturor L-au mărturisit. Pentru aceasta i-au prins, i-au legat și i-au închis în temniță. Apoi, scoțându-i la încercare înaintea tiranului, nu s-au lepădat de Hristos, ci și pe zeii neamurilor i-au ocărât. Drept aceea, i-au dezbrăcat, i-au întins, i-au bătut, i-au spânzurat și i-au strujit, până ce a căzut carnea de pe trupurile lor, încât cele dinlăuntrul lor se vedeau. La sfârșit le-au tăiat sfintele lor capete, și prin aceste chinuri au luat Împărăția Cerească.
Sfinții Mucenici Pasicrat și Valentin
Pasicrat și Valentin, mucenicii lui Hristos, erau din Rodostol, cetatea Misiei, ostași creștini pe lângă ighemonul acelui loc, numit Avsolan. Văzând pe oameni cuprinși de înșelăciunea idolească și închinându-se diavolilor, după porunca stăpânitorilor – căci mulți din creștini temându-se de torturi, fugeau și se ascundeau -, ei pe față și cu îndrăzneală au mărturisit că sunt creștini și pe Unul adevăratul Dumnezeu preamărindu-L, au blestemat pe idolii cei fără de suflet. Deci, i-au prins închinătorii la idoli și, ducându-i la judecată, îi sileau să aducă tămâie idolilor. Și era acolo idolul lui Apolon, la care alergând, Sfântul Pasicrat l-a scuipat în față și a zis: „Astfel de cinste se cuvine acestui zeu”. Pentru aceasta cu grele lanțuri de fier l-au legat și l-au aruncat în temniță. Dar cu acele lanțuri se împodobea ostașul lui Hristos, ca și cu niște podoabe de aur împărătești, bucurându-se că s-a învrednicit a purta unele ca acestea pentru Hristos. Și a fost adus cu el și Valentin. Și iarăși i-a pus pe amândoi la judecată înaintea ighemonului.
A mers acolo și fratele lui Pasicrat, cu numele Papian, care era creștin, dar temându-se de munci, a jertfit idolilor. Acela cu lacrimi ruga pe Pasicrat, fratele său, ca să aducă tămâie idolului, precum a adus și el, și să se facă pentru o vreme că ar fi închinător la idoli, ca așa să se poată izbăvi de muncile cele cumplite. Dar Sfântul Pasicrat l-a izgonit de la el și l-a numit nevrednic neamului său, deoarece s-a depărtat de la credința în Hristos. Apoi, singur alergând la capiște, și-a băgat mâna în foc și a zis către ighemon: „Acest trup muritor, precum vezi, se arde cu foc; iar sufletul, fiind fără de moarte, nu are grijă de aceste munci văzute”. Fiind întrebat de ighemon și Sfântul Valentin, tot unele ca acestea a zis, arătându-se gata pentru Hristos la toate muncile. Deci pe amândoi i-a condamnat la tăiere.
Pe când slujitorii călăului duceau pe sfinți la moarte afară din cetate, maica lui Pasicrat mergea după dânșii și-l sfătuia, ca o maică pe fiul său, să se apropie de moarte fără frică; căci se temea ca dânsul să nu se înfricoșeze, fiindcă era tânăr; și așa le-au tăiat capetele sfinților. Și era Sfântul Pasicrat de douăzeci și doi de ani, iar Valentin de treizeci, iar maica cu bucurie și veselie luându-le trupurile, le-a îngropat cu cinste, slăvind pe Hristos Dumnezeu.
Cuviosul Toma Monahul
Sfântul Toma a fost monah la una din mănăstirile Siriei și era trimis la slujbă în Antiohia, pentru că cele de trebuință mănăstirii se câștigau acolo, fiindcă era aproape și un sat mănăstiresc. Deci, mergând acest stareț în cetate, se prefăcea că este nebun. Iar oarecare dregător bisericesc, cu numele Anastasie, l-a lovit peste obraz, căci îl supăra cerând milostenie pentru mănăstirea sa. Și au început cei ce se aflau acolo a se mânia asupra lui Anastasie, căci a dat palme starețului. Iar fericitul Toma a zis proorocește către dânsul: „De acum nu voi mai lua ceva de la Anastasie, nici Anastasie nu va mai da nimic”. Și s-au împlinit amândouă în acest chip: Anastasie după o zi a murit, iar fericitul Toma întorcându-se de la cetate spre mănăstirea sa, se odihnea în bolnița care era înaintea cetății, în Dafin, lângă biserica Sfintei Eftimia. Și acolo îmbolnăvindu-se, a trecut la viața cea fără de moarte; și a fost îngropat în locul unde se îngropau străinii.
A doua zi, murind o femeie oarecare străină, au îngropat-o deasupra starețului, în al doilea ceas din zi; iar în al șaselea ceas, pământul a aruncat afară pe femeie și s-au minunat foarte. Iar după ce s-a înserat, au îngropat-o în același mormânt; dar în cealaltă zi au găsit-o iarăși aruncată din mormânt și atunci i-au luat trupul și l-au îngropat în alt loc. Apoi, trecând câteva zile, au îngropat altă femeie deasupra părintelui Toma, pentru că locuitorii nu cunoșteau locul aceluia și că starețul cel odihnit întru Domnul, nu suferea să fie îngropată o femeie deasupra lui. Iar după ce pământul a aruncat afară și pe acea femeie, atunci au cunoscut că starețul nu voiește, să se îngroape cineva deasupra moaștelor lui.
Deci s-au dus și au spus patriarhului Domnin despre lucrul acesta. Iar patriarhul a poruncit ca toți cetățenii să iasă la Dafin cu lumânări aprinse și cu cântări, să ia moaștele sfântului, să le aducă în cetate și să le pună în aceeași gropniță în care zăceau multe trupuri ale sfinților mucenici. Și a făcut deasupra lor o biserică mică și se dădeau multe tămăduiri bolnavilor de la moaștele cuviosului. Iar molima ce a fost în Antiohia a încetat cu rugăciunile Cuviosului Toma; pentru aceasta antiohienii au hotărât, ca în tot anul să săvârșească pomenirea lui cu praznic, lăudând pe Hristos Dumnezeu, a Cărui slavă este în veci. Amin.