Sinaxar 2 aprilie
📑 Cuprins:
- Pomenirea Cuviosului Tit, făcătorul de minuni
- Pătimirea Sfântului Mucenic Amfian și a fratelui său Edesie
- Sf. Mc. Policarp
- Sf. Grigorie, sihastrul din Nicomidia (anul 1240)
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Pomenirea Cuviosului Tit, făcătorul de minuni
Fericitul și Sfântul Părintele nostru Tit a iubit din tinerețe pe Hristos și, plecând din lume, s-a dus într-o viață de obște. Luându-și asupra sa îngerescul chip, mergea pe calea cea strâmtă și anevoioasă a vieții monahicești, cu multă răbdare pentru Dumnezeu. Și avea atâta smerenie și ascultare, încât nu numai pe frați, ci și pe toți oamenii i-a covârșit cu acele fapte bune.
După aceasta a fost pus păstor al oilor cele cuvântătoare ale lui Hristos. Și avea atâta blândețe, dragoste și milă către toți, încât într-acea vreme nu se afla între acei bărbați altcineva de acest fel. Păzindu-se curat cu trupul și cu sufletul din tânără vârstă, era ca un înger al Domnului. Drept aceea a fost și făcător de minuni, stâlp însuflețit și nemișcat s-a arătat Sfintei Biserici, care era tulburată de eresul luptării de icoane. Și lăsând ucenicilor săi exemplu de viață pustnicească, s-a dus către Domnul.
Pătimirea Sfântului Mucenic Amfian și a fratelui său Edesie
Sfinții mucenici Amfian și Edesie au fost frați după trup, născuți dintr-un tată în păgânătatea elinească, iar patria lor a fost cetatea Patara din țara Lichiei. De acolo au fost trimiși de părinții lor la Virit (Beirut), pentru învățătura înțelepciunii celei din afară, unde, cu cinste, cu blândețe și cu toată înțelepciunea petrecând zilele lor din tinerețe, erau în mirarea tuturor, pentru viața lor cea fără de prihană. Căci, lepădând năravurile cele obișnuite ale tinerilor, se asemănau bătrânilor celor cinstiți, având drept căruntețe, înțelepciunea – după Scriptură – și în loc de vârsta bătrâneților, viața cea curată.
Pentru aceasta nu s-au lipsit de darul lui Dumnezeu, pentru că a răsărit în inimile lor lumina cunoștinței adevărului și au început a vedea rătăcirea închinătorilor de idoli și a cunoaște calea cea dreaptă a bunei credințe celei creștinești. Apoi, doreau ca mai desăvârșit să știe cele despre Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu și să se facă robi ai Aceluia. Întorcându-se de la Virit acasă, au găsit pe tatăl lor având boierie în Patara, dar păgânătatea elinească nu o lăsase; asemenea și pe toate rudeniile, care nu voiau să se deștepte din întunericul închinării idolești. Deci, nesuferind să se împărtășească cu păgânii și să petreacă în locașurile păcătoșilor, au plecat în taină de la ai lor, lăsându-și părinții, casa, averile și desfătarea vieții pentru Hristos.
Purtându-se cu duhul lui Dumnezeu, au mers în Cezareea, cetatea Palestinei, unde au aflat pe plăcutul lui Dumnezeu, Sfântul Pamfil, prezbiterul creștinesc, care după aceea s-a făcut mucenic al lui Hristos și s-au încredințat lui spre învățătura duhovniceștii înțelepciuni. De la el învățând sfânta credință și deprinzând toate creștineștile taine, s-au luminat cu Sfântul Botez și viețuiau împreună cu dascălul lor Pamfil, spre lauda lui Dumnezeu. Apoi se îndeletniceau cu citirea cărților și în legea Domnului învățau ziua și noaptea.
Într-acea vreme, Maximian, al doilea împărat cu același nume, a luat partea Răsăritului de la Maximian Galeriu, unchiul său, fiind foarte cumplit asupra creștinilor. Pentru că, arătându-și păgânătatea după neamul său și ură împotriva adevăratului Dumnezeu, prigonea Biserica lui Hristos mai amar decât împărații care au fost înaintea lui. Și a fost tulburare mare în toate părțile Răsăritului, pretutindeni fiind uciși robii lui Hristos. Mulți, sârguindu-se să scape de primejdiile ce veneau asupra lor, își lăsau casele și cetățile și fugeau, ascunzându-se de frica muncitorilor; iar mulți se dădeau în mâinile păgânilor și în nevoința pătimirii intrau, pentru dragostea lui Hristos.
Unul ca acesta a fost Sfântul Amfian, viteazul tânăr cu vârsta trupească abia fiind de douăzeci de ani, iar de o sută de ani cu înțelegerea și cu mărirea de suflet. Când în toată Cezareea, precum și prin celelalte cetăți și țări, propovăduitorii chemau pe nume pe fiecare dintre cetățeni la diavoleștile locașuri, prin porunca boierilor, și toți creștinii erau în mare primejdie, atunci viteazul Amfian, urmărind scopul său, a ieșit din acel loc în care se ascundeau creștinii, tăinuit de toți, și s-a dus la necurata capiște idolească, în care Urban ighemonul în acel ceas aducea idolilor jertfă. Fără frică apropiindu-se de el, a apucat de dreapta lui cea cu jertfă și cu îndrăzneală, cu mare glas, printr-o dumnezeiască stăpânire îl sfătuia ca să înceteze de la o rătăcire ca aceea, iar pe diavolii și idolii cei făcuți de mâini omenești să nu-i socotească zei, defăimând pe Unul adevăratul Dumnezeu.
Acea îndrăzneală a lui pe mulți creștini i-a întărit în credință, iar pe necredincioși și mai ales pe însăși ighemonul, l-a pornit spre mânie și urgie. Și îndată ostașii care erau cu ighemonul s-au năpustit ca lupii asupra oilor, i-au dat lovituri peste gură, peste față și peste tot trupul, apoi, tăvălindu-l pe pământ și călcându-l cu picioarele, l-au aruncat în temniță și l-au înfășurat în legături.
Iar a doua zi l-au scos la judecată și l-a silit ighemonul la jertfă idolilor, dar s-a arătat nesupus și nebiruit ostașul lui Hristos. Fiind spânzurat și cu unelte ascuțite de fier strunjit peste tot trupul, până la oase, bătut cu vergi de plumb peste față, peste grumaji și peste coaste, nu i se vedea fața de răni, încât nici de cei cunoscuți nu se cunoștea, iar coastele lui erau sfărâmate și zdrobite. Dar el n-a încetat a mărturisi în munci numele lui Iisus Hristos, pătimind ca într-un trup străin. După aceea l-au înmuiat în untdelemn, învăluindu-l și legându-i picioarele, l-au aprins cu foc și, arzând pătimitorul, se topea ca ceara. Însă nici cu această muncă nu l-au putut birui, ci, mai ales umplându-se de o mai mare îndrăzneală, striga cu mare glas, preamărind pe Hristos, iar nedumnezeirea elinească vădind-o și ocărând-o. Apoi, l-au aruncat în temniță, iar în a treia zi, fiind abia viu, iarăși muncitorii îl întrebau cu munci și în aceeași mărturisire petrecând neschimbat, ighemonul a poruncit să-l arunce în adâncul mării.
Ducând pe mucenicul în mijlocul noianului și legându-i o piatră de dânsul l-au aruncat în mare. Și îndată, în acel ceas, s-a umflat marea cu valurile, s-a cutremurat pământul, cetatea s-a clătinat și toți erau cuprinși de frică mare. Valurile mării, înălțându-se, au scos trupul mucenicului afară pe pământ, înaintea porților cetății. Astfel a fost pătimirea și sfârșitul Sfântului Mucenic Amfian, în a doua zi a lunii Aprilie, joi. După aceasta, au fost prinși și ceilalți creștini, precum și Edesie, fratele lui Amfian. Deci unii îndată au fost munciți în multe feluri, iar alții s-au osândit la tăiere, prin unelte de aramă, în Palestina, unde au și fost trimiși, printre care și Edesie.
După câtăva vreme l-au adus pe Edesie în Alexandria, cetatea Egiptului. Acolo, văzând pe Ieroclei voievodul șezând la judecată, mai presus de măsură iuțindu-se asupra creștinilor, iar pe fecioarele cele sfințite lui Dumnezeu și pe femeile creștine foarte înțelepte dându-le spre batjocură desfrânaților celor fără de rușine, sfântul s-a umplut de râvnă pentru Hristos și înaintea tuturor, repezindu-se asupra acelui boier, l-a lovit peste obraz și, trântindu-l la pământ, îl bătea cu mâna, iar cu cuvântul îl ocăra pe acel păgân judecător, pentru judecățile cele nedrepte.
Atunci, îndată cei ce stăteau împrejur l-au apucat și l-au muncit asemenea ca pe Sfântul Amfian, fratele său, și astfel și-a câștigat sfârșitul. Pentru că după cumplitele munci l-au înecat în mare, luând Sfântul Edesie cununa biruinței împreună cu Sfântul Amfian, de la Hristos, Mântuitorul nostru, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.