Sinaxar 19 aprilie
📑 Cuprins:
- Cuviosul Ioan al Lavrei celei Vechi
- Cuviosul Gheorghe Mărturisitorul
- Sfinții Mucenici Hristofor, Teona și Antonin
- Cuviosul Trofin, Patriarhul Constantinopolului
- Sf. Mc. Pafnutie
- Sf. Socrat și Dionisie
- Cuv. Simeon, egumenul Sf. Manastiri Filotheu din Muntele Athosului
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Cuviosul Ioan al Lavrei celei Vechi
Lavra cea veche se numea locașul Cuviosului Hariton și era aproape de Ierusalim în pustiul Palestinei, deoarece se zidise înaintea altor lavre de Sfântul Hariton, precum se scrie despre ea pe larg în viața lui. Deci, în acea veche lavră a lui Hariton s-a nevoit pustnicește acest Cuvios Ioan, care, din tinerețe rănindu-se de dumnezeiasca dragoste, s-a lipit de Dumnezeu, după cele scrise: Iar mie îmi este bine a mă lipi de Dumnezeul meu.
Trecând cu vederea plăcerile lumii deșarte și mândria, și înstrăinându-se de patrie, a luat crucea vieții monahicești și s-a dus în țară străină, pentru Domnul, Cel ce a fost străin pe pământ, încât de la nașterea Sa și până la moarte nu avea unde să-Și plece capul. Și ajungând la sfintele locuri ale Ierusalimului, închinându-se Cinstitei Cruci și Mormântului lui Hristos Cel de viață primitor, a mers la lavra cea zisă mai sus, a Sfântului Hariton și s-a învrednicit într-însa de dregătoria preoțească, pentru viața lui îmbunătățită, căci s-a arătat următor pustnicilor celor de demult, înfrângându-și patimile cele trupești cu mare înfrânare, cu stările la rugăciune cele de toată noaptea, cu pomenirea morții, cu omorârile cele de multe feluri, cu care și-a subțiat trupul foarte, încât a fost un înger în trup pământesc.
Apoi, după viața cea îndelungată și desăvârșită spre plăcerea lui Dumnezeu, s-a mutat către El, de mâinile sfinților îngeri cei fără de trup, ducându-se sufletul lui în locașul ceresc cel neînvechit. El este numit de alții „al peșterii celei vechi”, în loc de „al lavrei celei vechi”, deoarece lavra cea veche a Cuviosului Hariton a fost de la început o peșteră tâlhărească, în care, Cuviosul Hariton fiind legat de niște tâlhari, s-a dezlegat prin minune. Fiindcă au murit deodată tâlharii aceia, prin niște vin otrăvit de veninul unui șarpe. Iar după ce s-a dezlegat, a aflat în peșteră mult aur și a făcut mai întâi o biserică în aceeași peșteră și a adunat frații, iar după aceea a zidit mănăstirea deasupra peșterii. Deoarece Cuviosul Ioan a viețuit în acea peșteră veche, slujind în biserică, de aceea a fost numit și al peșterii celei vechi.
Cuviosul Gheorghe Mărturisitorul
Cuviosul Părintele nostru Gheorghe, Mărturisitorul lui Hristos, a fost în anii luptătorilor de icoane. El, din tinerețe iubind pe Hristos, s-a tuns în chipul monahicesc și pentru multele osteneli ale sale și nevoințe bisericești, s-a făcut sălășluire și casă a Sfântului Duh. El a fost pus episcop al Antiohiei Pisidiei, păscând bine turma încredințată lui. Iar când eresul luptătorilor de icoane se întărise cu sporirea diavolului, și când toți episcopii, fiind chemați prin scrisoare împărătească, se sârguiau să se ducă la cetatea lui Constantin, s-a dus acolo și acest arhiereu. Și a stat cu vitejie pentru dreapta credință, zicând împăratului să se supună așezămintelor bisericești și sobornicești ale Sfinților Părinți, povățuitorii credinței, urmând credinței lor, iar la învățături străine și de multe feluri să nu se mute, după porunca Sfântului Apostol Pavel. Apoi a fost silit ca și el să se lepede de închinarea sfintelor icoane, dar nu s-a supus. De aceea a fost izgonit de la scaunul său și, fiind în surghiun, s-a dus către Domnul.
Sfinții Mucenici Hristofor, Teona și Antonin
Când Sfântul Marele Mucenic al lui Hristos, Gheorghe, a fost muncit, acești trei erau ostași ai împăratului Dioclețian, purtând sulițe în mâini. Si văzând muncile ce se făceau Sfântului Gheorghe și-au lepădat armele și brâiele cele ostășești și au stat înaintea împăratului, mărturisind pe Hristos. Pentru aceea, prin tirană poruncă, i-a legat cu lanțuri și i-a închis în temniță.
A doua zi scoțându-i, i-a pus înaintea judecății păgânului împărat și îi silea să se lepede de Hristos. Dar neplecându-se tiranului și având mintea spre adevăratul Dumnezeu, Îl preamăreau pe față. Atunci spânzurându-i la munci, le-a strujit trupurile cu unghii de fier și cu lumânări le-a ars coastele, iar la sfârșit, văzându-i neplecați, i-a aruncat în foc. Și așa s-au sfârșit sfinții mucenici Hristofor, Teona și Antonin prin pătimire pentru Hristos.
Cuviosul Trofin, Patriarhul Constantinopolului
Roman, Împăratul grecesc, socrul împăratului Constantin Porfirogenetul, a avut un fiu mai tânăr cu numele Teofilact, făgăduit din scutece la duhovniceasca rânduială. Și voia ca, după moartea patriarhului Ștefan, să-l facă patriarh al Constantinopolului. Dar, de vreme ce tânărul era încă nevârstnic, având numai 16 ani și nu putea după pravila bisericească să se suie la o treaptă ca aceea, s-a ales până la o vreme Trifon monahul, spre îndrumarea patriarhiei, până ce Teofilact, fiul împăratului va ajunge la anii cei cuviincioși de primirea arhieriei. Și a fost sfințit Trifon monahul, rânduindu-se după trepte la arhierie și a luat rânduiala patriarhiei bărbatul cel cu adevărat vrednic de o așa rânduială, cel desăvârșit în fapte bune și care avea viață fără prihană. Iar după ce a ținut patriarhia trei ani și ceva, a fost depărtat într-un chip ca acesta: Teofilact fiind de 20 de ani, Roman împăratul stăruia ca Trifon să lase locul patriarhiei fiului său. Dar fericitul Trifon nu voia să lase o rânduială ca aceasta, care avea trebuință de un bărbat desăvârșit cu anii și cu înțelegerea, unui tânăr neiscusit. Apoi, trebuia să știe bine dumnezeieștile cărți și să poată îndrepta cârmuirea bisericească cum se cade. Și se mâhnea împăratul Roman, neștiind ce să facă, deoarece nici o pricină nu putea să afle asupra lui Trifon, cu care ar fi putut să-l depărteze de la scaun. Căci Cuviosul Trifon era sfânt cu viața, fiind îndreptat din tinerețe spre fapte bune, nefiind într-însul nici o prihană.
Dar Teofan, episcopul Cezareei și prieten al împăratului, fiind viclean, a zis către împăratul: „O, împărate, lasă acest lucru asupra mea și voi face cu înlesnire după dorința voastră împărătească”. Împăratul s-a bucurat mult de cuvântul lui Teofan și l-a rugat să se străduiască precum știe. Atunci, Teofan, venind la prea sfințitul Patriarh Trifon, a vorbit cu dânsul bine, arătându-se a-i fi credincios și prieten. Însă îi grăia cu vicleșug astfel: „Stăpâne, mare este meșteșugirea împărătească împotriva ta, se cugetă multe asupra ta de către cei de un același gând. Toți caută pricini cu care să te surpe de pe scaun. Cu toate că se îngrijesc de aceasta cu multă osteneală, însă nimic nu sporesc, deoarece caută pricini asupra celui nevinovat. Dar numai una îți găsește, zicând că nu ești cărturar și nu știi să scrii, pentru aceasta te judecă că ești nevrednic de scaunul patriarhiei. Deci, este trebuință să-i rușinezi desăvârșit, să le astupi gura ca să tacă. Iar de mă vei asculta, să faci aceasta: înaintea a tot sinodul scrie numele tău și cinstea patriarhiei, pe o hârtie curată și o trimite împăratului, ca să se rușineze cei ce clevetesc, zicând că nu știi să scrii, și vor tăcea gurile cele mincinoase”. Iar fericitul Trifon, fiind fără răutate, n-a cunoscut vicleșugul lui Teofan, socotind că este bun sfatul lui.
Adunându-se sinodul, patriarhul a grăit către toți: „Cei ce voiesc, cu nedreptate să mă surpe de pe scaun, o, dumnezeieștilor împreună slujitori, se ostenesc în deșert, căutând împotriva mea oarecare pricini binecuvântate. Eu nădăjduiesc spre Dumnezeul meu, că nimic de acest fel nu vor afla asupra mea, deși mult s-ar osteni, ca să poată a mă înstrăina de la scaunul ce mi s-a încredințat de Dumnezeu. Cea mai de pe urmă clevetire ce au alcătuit asupra mea este și aceasta, că au mințit cum că n-aș fi cărturar și n-aș ști să scriu nicidecum, deși, iată, înaintea feții voastre scriu aceste litere, ca înștiințându-se clevetitorii, să se umple de rușine și să înceteze a mă cleveti”.
Zicând aceasta, fericitul a luat o hârtie curată și, privindu-l toți, a scris aceasta: „Trifon, cu mila lui Dumnezeu arhiepiscopul Constantinopolului, Roma cea nouă și patriarh a toată lumea”. Scriind aceasta, a trimis-o la împărat prin mâinile unui mai susșezător. Împăratul, luând hârtia aceea, cu sfatul celui mai înainte pomenit Teofan, episcopul Cezareei, a poruncit ca altcineva pe aceeași hârtie să scrie astfel: „Eu Trifon mă dau în lături de la scaunul patriarhiei, nu pentru altă pricină, decât pentru aceea că mă știu nevrednic de o treaptă ca aceasta”. Scriind așa, împăratul a poruncit să citească hârtia aceea înaintea domnilor și a boierilor și înaintea a toate rânduielile. Și, trimițând pe cei de un gând ai săi, a dat jos cu sila din casele patriarhiei pe prea sfințitul Patriarh Trifon și a poruncit să-l numească patriarh pe fiul său Teofilact. Și a fost tulburare mare în Biserică, pentru că mulți din duhovniceasca rânduială țineau la Trifon, nevoind pe Teofilact.
Fericitul Trifon, suferind cu răbdare acea izgonire nedreaptă, s-a dus la mănăstirea sa unde a slujit întâi și, viețuind doi ani și cinci luni, s-a mutat la Domnul. Iar cinstitul lui trup s-a adus în biserica cea mare patriarhală și s-a așezat cu patriarhii, ca un adevărat patriarh. Atunci s-a adus pace Bisericii, pentru că după mutarea Sfântului Trifon, toți s-au învoit cu patriarhia lui Teofilact și spre împărtășirea aceluia s-au înțeles. Iar pomenirea Sfântului Trifon, au cinstit-o cu prăznuirea de peste ani, slăvind pe Dumnezeu.