Sinaxar 17 aprilie

📑 Cuprins:

• Sfântul Mucenic Simeon, Episcopul Persiei
• Cuviosul Acachie, Episcopul Melitinei
• Sfântul Agapet, Papă al Romei
• Cuviosul Savatie
• Cuviosul Zosima
• Sf. Mc. Adrian

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfântul Mucenic Simeon, Episcopul Persiei

Înmulțindu-se creștinii în Persia și având biserici, episcopi, preoți și diaconii lor, s-au pornit spre mânie și iuțime vrăjitorii cei ce-și trăgeau seminția lor din vrăjitorii cei mai de demult, care erau învățători, povățuitori și apărători ai păgâneștii și mincinoasei credințe persane. S-au pornit împreună cu ei spre zavistie și evreii, care sunt vrăjmașii cei de-a pururea ai creștinilor, căci unindu-se cu vrăjitorii, au îndemnat pe Savorie, împăratul Persiei, să ridice prigonire asupra creștinilor. Dar mai întâi au clevetit pe Sfântul Simeon, care era episcopul cetăților ce se numeau Salic și Ctesifon, cum că acel episcop al creștinilor ar fi fost vrăjmaș al împărăției persane și prieten al împăratului grecesc, și că îl înștiințează de toate cele ce se lucrează în Persia.

Deci, Savorie mai întâi a pus dajdie mare și grea asupra creștinilor și au rânduit bărbați vameși sălbatici peste dăjdiile acelea, obosind cu mari greutăți pe credincioși. După aceea, au început fără sfială a ucide pe preoții și slujitorii Bisericii, a jefui averile Bisericii și chiar a dărâma bisericile și a le face una cu pământul. Iar pe Sfântul Simeon, ca pe un vrăjmaș al împărăției persane și al mincinoasei credințe păgâne, a poruncit să-l prindă și să-l aducă la el. Și fiind Sfântul Simeon adus înaintea împăratului, împreună cu doi preoți, Avdelae și Anania, prins și legat cu lanțuri de fier, nu numai că nu s-a înfricoșat de mânia aceluia, dar nici nu i s-a închinat lui. Pentru aceasta mai cumplit mâniindu-se împăratul, a întrebat pe sfântul: „Pentru ce nu te închini mie, precum te-ai închinat mai înainte?” Sfântul a răspuns: „Mai înainte n-am fost adus la tine astfel, precum sunt adus acum și mă închinam, dând vrednica cinste împărăției tale. Iar acum, de vreme ce sunt adus ca să mă lepăd de Dumnezeul meu și să mă depărtez de credința mea, de aceea nu mi se cade să mă închin ție, fiindcă ești vrăjmaș al Dumnezeului meu!”

Deci, îl îndemna împăratul să se închine soarelui și-i făgăduia pentru aceea multe daruri și cinste; iar de nu se va închina soarelui, apoi se lăuda că va pierde toată creștinătatea din împărăția lui. Însă după ce a văzut pe sfântul viteaz, neplecat nici de îmbunări, nici de îngroziri, a poruncit să-l arunce în temniță. Și fiind dus sfântul din palatul împărătesc, l-a văzut Husdazat famenul, care era foarte bătrân și crescuse pe împăratul Savorie din copilăria lui și era cinstit, având cel mai dintâi loc în casa împărătească. Acela șezând lângă palatul împărătesc și văzând pe Sfântul Simeon episcopul ieșind afară, îndată s-a sculat de la locul său și s-a închinat până jos arhiereului lui Dumnezeu. Iar Sfântul Simeon și-a întors fața de la el și cu mânie ridicându-și glasul, l-a ocărât ca pe un călcător de lege, de vreme ce mai înainte a fost creștin, iar după aceea se închinase soarelui, de frica împăratului. Iar Husdazat zdrobit cu inima, a început a plânge și a se tângui și, dezbrăcându-și hainele cele de mare preț, s-a îmbrăcat într-o haină neagră și proastă și șezând lângă ușile palatului plângea, zicând în sine: „Vai mie ticălosul, cum mă voi arăta Dumnezeului meu, de care m-am lepădat! Iată Simeon și-a întors fața de la mine, pentru călcarea legii mele! Cum va căuta spre mine Ziditorul meu?”

Aceasta zicând, se mângâia greu. Și, înștiințându-se despre aceasta împăratul Savorie, îndată a chemat la sine pe Husdazat, hrănitorul său și, văzându-l plângând, l-a întrebat: „Care este pricina unui necaz ca acesta, și ce ți s-a întâmplat, că atât de mare îți este mâhnirea?” Răspuns-a Husdazat: „Niciodată ceva nenorocit, sau de mâhnire nu mi s-a întâmplat să văd în casa ta cea împărătească. Aș fi voit mai bine ca toate nenorocirile din lumea aceasta, mâhnirile și primejdiile să le sufăr, decât aceea de care acum mă doare inima și plâng. Căci până acum trăiesc pe pământ, fiind atât de bătrân; deși eram dator a muri demult, totuși încă mai privesc la soare, căruia m-am închinat ca unui Dumnezeu și n-am murit mai întâi, decât să mă fi lepădat de Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura; și am cinstit zidirea mai mult decât pe Făcătorul. Însă am făcut-o cu fățărnicie, nu cu adevărată inimă, făcând după plăcerea ta, și m-am făcut pentru amândouă pricinile vrednic de pedeapsa morții. Pentru că m-am lepădat de Hristos Dumnezeul meu și pentru că m-am făcut necredincios ție, la bătrânețile mele. Însă mă jur pe Dumnezeu, Ziditorul cerului și al pământului, că de acum nu voi mai face un păcat ca acesta; nu voi mânia mai mult pe Domnul meu și Dumnezeu Iisus Hristos, Împăratul cel fără de moarte, pentru împăratul cel muritor. Nu-mi voi pleca de acum genunchii mei soarelui, zidirii lui Dumnezeu, ci de acum mai bine mă voi închina la singur Ziditorul în veci”.

Aceasta auzind-o Savorie împăratul, s-a mirat foarte mult de acea schimbare a lui Husdazat și a început a se mânia mai mult asupra creștinilor, socotind că aceia cu vrăji au amăgit și au schimbat pe Husdazat. Și, fiindu-i milă de bătrân, îl ruga ca pe un tată, să nu facă o defăimare ca aceea zeilor lui, iar lui necinste și casei împărătești mâhnire. Și-l sfătuia uneori cu îmbunări, iar alteori cu îngroziri. Iar Husdazat grăia: „Destul îmi este nebunia ce am făcut-o până la bătrânețile mele, iar mai mult decât acum nu voi mai face aceasta, ca să cinstesc pe făptură, mai mult decât pe Făcător”.

Deci, după multe și felurite sfătuiri, împăratul văzând pe Husdazat neplecat spre voia lui, l-a osândit la tăiere cu sabia. Fiind dus la moarte fericitul Husdazat, a chemat la dânsul pe un oarecare prieten credincios al său, famen împărătesc și l-a rugat ca, mergând la împărat, să-i spună cererea lui, zicându-i: „Împărate, așa grăiește Husdazat: adu-ți aminte de slujba mea, cu care din tinerețile mele, mai întâi tatălui tău, după aceea ție ți-am slujit până acum cu toată cuviința și nu este trebuință de martori pentru cele grăite. Tu singur bine știi. Iar pentru toate acelea un dar cer de la tine; fă cunoscut tuturor pentru ce mor. Poruncește propovăduitorului să strige cu mare glas, ca să știe domnii și boierii și tot poporul, că nu pentru o necredință și neprimită slujbă a împăratului moare Husdazat; ci pentru aceea că fiind creștin, n-a voit să se lepede de Dumnezeul său”.

După ce Savorie s-a înștiințat de aceasta, îndată a poruncit să se facă după cererea lui Husdazat, pentru că nădăjduia că în mare frică va duce pe toți creștinii, când cei ce vor auzi că nici pe Husdazat, bărbatul bătrân, cinstit și iubit, pe hrănitorul împărătesc nu l-a cruțat; ci pentru mărturisirea numelui lui Hristos, fără de milă l-a dat morții. Iar Sfântul Husdazat într-alt chip se gândea în sine: că creștinii, pe care i-a înfricoșat și i-a mâhnit, auzind de întoarcerea și de muceniceasca lui moarte pentru Hristos au să se bucure și către pătimire vitejească au să se întărească. Astfel sfântului mucenic i s-a tăiat capul, strigând propovăduitorul cu mare glas că nu pentru altceva, decât numai pentru Hristos și-a dat capul Husdazat.

Sfântul Simeon episcopul, aflând despre un sfârșit ca acesta al lui Husdazat, șezând în temniță cu preoții și cu ceilalți creștini, s-au umplut cu toții de negrăită bucurie și preamăreau pe Dumnezeu că l-a întors pe Husdazat de la rătăcire și cu cunună mucenicească l-a încununat. După aceasta Simeon a fost chemat a doua oară la împărat și a vorbit mult înaintea împăratului cu mare îndrăzneală despre credința creștină; dar a se închina soarelui și împăratului nu voia. Deci, împăratul mâniindu-se, a poruncit ca pe toți creștinii cei ce erau în temniță și în lanțuri să-i scoată la moarte, în ziua mântuitoarelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Numărul celor scoși era o sută, între care erau mulți preoți, diaconi și alți clerici, osândiți fiind de împărat, ca toți să fie uciși cu sabia înaintea ochilor lui Simeon, iar la sfârșit și Simeon să fie ucis.

Toți fiind duși la moarte legați, mai marele vrăjitorilor cu mare glas zicea: „De voiește cineva din voi să fie viu și cu împăratul să se închine soarelui, acela îndată va fi lăsat liber!” Nici unul n-a grăit împotriva lui, dar nici nu a răspuns; pentru că nimeni dintre dânșii nu vroia să-și aleagă viața cea vremelnică, ci fiecare dorea cu osârdie a muri pentru Hristos, Dătătorul de viață. Iar sfântul episcop îi întărea pe dânșii, ca să nu se teamă de moarte, spunându-le multe din dumnezeieștile cuvinte ale Scripturii și mângâindu-i cu nădejdea vieții celei veșnice întru Împărăția Cerului. Și așa i-au tăiat pe toți. La sfârșit și Sfântul Simeon, păstorul turmei celei cuvântătoare, trimițându-și turma sa înaintea lui Hristos, Începătorul păstorilor, și-a plecat capul său sub sabie și a trecut la Domnul.

Și au fost tăiați și amândoi preoții prinși împreună cu dânsul, Avdelae și Anania, amândoi bătrâni. Dar pe când Anania se pleca sub sabie, a început a tremura de frică. Și era acolo un oarecare boier, cu numele Fusic, care era mai mare peste lucrurile din casa împărătească. El era creștin tăinuit, dar văzând pe preotul Anania că se teme de tăiere, a strigat către dânsul: „Nu te teme, bătrânule! Închide-ți ochii și fii viteaz, că îndată vei vedea lumina cea dumnezeiască”. Iar dacă a zis aceasta bătrânul acela, îndată s-a cunoscut că este creștin. Deci, l-au prins și l-au dus la împărat, iar el fără de frică a zis înaintea împăratului că este creștin, și de necurăția persană se leapădă. Deci, umplându-se de mânie împăratul, a poruncit ca nu cu sabia, ci cu altă moarte mai cumplită să-l omoare și tăindu-i grumajii pe dinapoi, i-a scos limba prin ceafă și i-a tăiat-o. După aceea i-a jupuit pielea de pe tot trupul și așa a omorât pe sfânt. În același ceas a prins și pe o fiică a lui, fecioară, anume Askitreia și, după o tirană chinuire, a ucis-o pentru Hristos.

Și mulți alții au fost uciși în acel timp, pentru mărturisirea numelui lui Hristos. Iar după ce a trecut un an, a fost ucis în Vinerea Mare, Sfântul Azad, eunucul împărătesc cel preaiubit, și împreună cu dânsul și o mie de sfinți mucenici, pe care, adunându-i Biserica, îi numără o mie o sută și cincizeci.

Iar istoricii Sozomon și Nichifor povestesc în cărțile lor că au fost uciși în acea vreme mulțime de creștini în ziua Patimilor lui Hristos și la praznicul Paștilor. Pentru că atunci când a ieșit porunca păgânului împărat Savorie, ca toți creștinii din pământul lui să se piardă, atunci credincioșii bărbați și femei, bătrâni și tineri, singuri ieșind cu sârguință din casă, se dădeau pe dânșii cu osârdie la moarte și mureau cu bucurie pentru Domnul lor. Iar după ce a fost ucis Sfântul Azad, a plâns după dânsul împăratul, fiindcă îl iubea foarte mult și a poruncit să se înceteze acele ucideri; dar numai pe învățătorii și povățuitorii creștini, pe preoți și pe episcopi, i-a încredințat vrăjitorilor, ca să-i caute pentru muncire; iar pe celălalt popor creștin a poruncit să-l cruțe. Iar noi, cinstind pomenirea sfinților mucenici celor numărați și celor fără de număr, slăvim pe Punătorul de nevoință și Dătătorul de cununi Hristos Mântuitorul nostru, Cel împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, slăvit în veci. Amin.

Cuviosul Acachie, Episcopul Melitinei

Melitina, cetatea Armeniei, a crescut pe acest plăcut al lui Dumnezeu, Acachie, născut din părinți binecredincioși și de Dumnezeu temători, care, fiind neroditori, prin rugăciuni și prin post au cerut de la Dumnezeu pe acest rod binecuvântat. Apoi, crescându-l în învățătura cărții, l-au dus la episcopul cetății aceleia și l-au dat la slujba lui Dumnezeu, pentru că astfel se făgăduiseră, când au cerut de la Dumnezeu acest rod. Și era atunci episcop al cetății Melitinei fericitul Otrie, care la al doilea Sinod din toată lumea al Sfinților Părinți, pe vremea împărăției Marelui Teodosie, a fost împotriva lui Macedonie, luptătorul contra Sfântului Duh.

Deci Otrie, fiind unul din cei o sută cincizeci de Sfinți Părinți, bine se nevoia pentru dreapta credință, împreună cu Sfântul Grigorie Teologul și cu ceilalți râvnitori și apărători ai dreptei credințe, stând tare și luptând împotriva eresului. Acestui bărbat, de Dumnezeu însuflat, Otrie, i s-a încredințat de către părinți fericitul copil Acachie. Iar Sfântul Otrie episcopul, văzând mai înainte darul lui Dumnezeu ce era în pruncul acela, l-a făcut cleric bisericesc. Și mergea Acachie din putere în putere, sporind în fapte bune și în bisericeștile osteneli întinzându-se, iar cu anii, cu înțelegerea și cu viața cea plăcută lui Dumnezeu, venind întru desăvârșire și sfințenie, s-a făcut și altora spre folos și învățătură. La dânsul fiind și Eftimie cel Mare, în anii copilăriei, a învățat carte, precum de aceasta se povestește în viața lui Eftimie. Și nu numai copiilor, ci și bătrânilor a fost învățător Fericitul Acachie, cu cuvântul și cu chipul îmbunătățitei sale vieți, după ce acum și la treapta preoției se suise și i se încredințase grija pentru mântuirea sufletelor omenești.

Fiind vas ales al Sfântului Duh, s-a învrednicit de arhiereasca cinste în a sa vreme, ca un vrednic. Pentru că după ce Sfântul Otrie, episcopul Melitinei s-a dus către Domnul din viața aceasta, în locul aceluia Fericitul Acachie alegându-se de toți cu un glas și la scaunul acela ridicându-se după rânduială, a fost pus ca o făclie luminoasă într-un sfeșnic de aur, ca toată lumea să o lumineze. Și atât a plăcut lui Dumnezeu arhiereul acesta, și s-a făcut mare cu sfințenia, încât s-a învrednicit și de darul facerii de minuni. Deci, se cade ca din cele mai multe minuni ale lui, să povestim aici pe unele din ele.

Fiind secetă mare în acel an și foametea stând deasupra și mâhnirea poporului înmulțindu-se, s-a dus arhiereul lui Dumnezeu împreună cu poporul cel flămând la biserica Sfântului Marelui Mucenic Eustatie, care era afară din cetate, rugând pe pătimitorul lui Hristos, ca să-i ajute în rugăciunile lor și împreună să ceară de la Dumnezeu ploaie pământului celui uscat. Și, afară de biserică, la un loc frumos făcând jertfelnic și prestol dumnezeiesc, în câmp, fără de acoperământ și poruncind cele cu cale, a început jertfa cea fără de sânge a o săvârși, ridicându-și ochii cei plini de lacrimi spre cer. Și n-a amestecat în sfântul pahar apă în vin, precum este obiceiul a amesteca, ci înălțându-și mintea la Dumnezeu, cu dinadinsul se ruga ca El Singur de sus cu apă de ploaie să amestece paharul și brazdele pământului cele uscate să le adape. Și atât a fost de tare și de puternică la Domnul rugăciunea lui, încât îndată s-a vărsat ploaie mare și nu numai paharul a amestecat, ci și pământul a adăpat din destul. Și s-a schimbat în bucurie mâhnirea tuturor popoarelor ce erau acolo, care se veseleau și mulțumeau lui Dumnezeu. Și a fost în acel an îmbelșugare preaîndestulată cu rugăciunile plăcutului lui Dumnezeu Acachie.

Un râu din acele părți de multe ori surpându-și malurile sale, îneca satele învecinate; iar odată atât s-a umplut, încât și casele cele mari, care erau aproape, cu totul le-a înecat, iar pe altele le dărâma și din ceas în ceas mai mult amenința cu înecarea mai multor locuințe. Iar arhiereul lui Dumnezeu, Acachie, văzând necazul cel mare al poporului său de potopul acela și făcând rugăciune către Dumnezeu, a pus o piatră nu departe de mal și a poruncit râului să nu treacă de hotarul cel pus de dânsul. Și îndată s-a împreunat apa în malurile sale și se vedea că-și făcea curgerea mai sus decât pământul, din cauza apei multe, iar din maluri nu se revărsa mai departe, fără numai până la piatra aceea, cu care arhiereul a încuiat râul acela în ale sale hotare.

A fost un loc elinesc, de la cetatea de acolo ca de optsprezece stadii, care se numea Miasini, foarte frumos, potrivit și desfătat, având de amândouă părțile câmp larg, care se despărțea între două dealuri; iar prin mijloc curgea un râu repede și curat spre răsărit, care se numea Azoros sau Azur și cu bălți era înconjurat șesul acela. Și era acolo la un loc deosebit ales și preafrumos, o capiște idolească și sad de pomi bine roditori împrejur, care se adăpau cu apa iezerului Azurului. Însă se întina cu diavoleștile urâciuni, pentru că adunându-se acolo elinii cei ce se țineau de închinarea de idoli cea veche, își săvârșeau necuratele lor jertfe. Iar râvnitorul lui Hristos, Sfântul Acachie, a voit să curățească acel loc și să-l sfințească spre lauda adevăratului Dumnezeu. Și multe osteneli a suferit, de vreme ce slujitorii de idoli se împotriveau foarte mult aceluia, nelăsându-și locul lor de jertfit idolilor.

După ce sfântul a început a zidi acolo o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, atunci oamenii aceia răi îi făceau noaptea rău; pentru că cele ce ziua zideau credincioșii, pe acelea noaptea le dărâmau păgânii închinători la idoli. Dar, înarmându-se cu rugăciunea asupra lor, Arhiereul lui Hristos, Acachie, a biruit puterea potrivnicilor. Deoarece, cu ajutorul lui Dumnezeu, a dărâmat capiștea idolească și a săvârșit Biserica Maicii lui Dumnezeu și a sfințit-o, făcând locul acela locuință sfinților îngeri, care mai înainte era locaș al diavolilor. Și a zidit o mănăstire lângă Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru monahii cei îmbunătățiți. Apoi unde se făceau jertfele sângeroase ale diavolului, acolo fără de sânge și curată jertfă se aducea lui Dumnezeu și în toate zilele, măriri și rugăciuni. Apoi se săvârșeau minuni, cu darul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu și cu rugăciunile făcătorului de minuni Acachie pe care văzându-le elinii, își părăseau păgânătatea și se întorceau la Hristos Dumnezeu.

Deci, să pomenim o minune preaslăvită, care s-a făcut acolo. Vârful bisericii, din întâmplare nefiind bine întemeiat, pe când Arhiereul lui Dumnezeu săvârșea dumnezeiasca slujbă în Altar, se pleca să cadă înlăuntrul bisericii, începând chiar a cădea. Și poporul cu mare teamă fugea afară, iar arhiereul a strigat: „Domnul este apărătorul vieții mele, de cine mă voi înfricoșa?” Și îndată s-a ținut vârful bisericii și stătea spânzurat în văzduh, sprijinindu-se prin rugăciunea sfântului ca de un stâlp tare, până ce arhiereul a săvârșit slujba și a ieșit afară cu clerul său; iar după ce a ieșit, a căzut vârful la pământ cu mare zgomot, nevătămând pe nimeni.

Într-altă biserică oarecare, la un loc ce se numea Samurie, pe când acest bun păstor dădea hrană duhovnicească la turma sa cea cuvântătoare, adică propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, vorbind către popor, o mulțime de rândunele care erau acolo, cu cântarea lor cea glăsuitoare făceau împiedicare glasului lui cel lin, asurzind urechile ascultătorilor, încât nu se auzeau bine cuvintele ce ieșeau din gura cea de Dumnezeu glăsuitoare a arhiereului.

Atunci învățătorul, încetând puțin din vorbirea cea către popor, și-a întors cuvântul spre rândunele și le-a poruncit în numele Celui de obște Ziditor al tuturor, să tacă din strigarea lor și îndată rândunelele au tăcut, fiind legate cu amuțire; și nu numai au tăcut, ci au și zburat mai departe, lăsându-și cuiburile. Din acea vreme nu se mai încuibau acolo și chiar dacă una din rândunele zbura din întâmplare pe la biserica aceea, nu putea să-și dea acolo firescul său glas, ci ca o mută zbura; și îndată se ducea de acolo, ca și cum era gonită de cineva.

Casa acestui făcător de minuni era înaintea cetății, în care viețuia mai înainte de luarea cinstitei episcopii. Iar după ce a luat scaunul arhieresc, a făcut casa sa bolniță de odihnă săracilor și bolnavilor și adeseori mergea la dânșii, îi cerceta, le dădea cele de trebuință și slujea singur bolnavilor. Odată, pe vremea secerișului, mergând la bolnavi, îi întreba de ce sunt lipsiți, sau de ce nu le ajung cele de trebuință. Ei spuneau că sunt îndestulați cu de toate, decât numai de una au necaz, că îi supără mulțime de muște, căzând pe rănile și bubele lor și cu durere le pișcă trupurile. Sfântul, rugându-se lui Dumnezeu, a izgonit muștele cu rugăciunea și a pus hotar, să nu fie acolo muște niciodată. Și a fost aceea până la sfârșitul plăcutului lui Dumnezeu, pentru că de la acea vreme în toți anii, nici o muscă nu s-a mai văzut în casa aceea.

Minuni ca acestea a făcut multe, acest minunat bărbat cu darul lui Dumnezeu. Pe niște broaște, care orăcăiau asurzitor într-un lac, le-a certat, poruncindu-le să tacă. Iar după câtăva vreme miluindu-le, le-a dezlegat de amuțire, însă nu cu totul, pentru că le lăsase să-și dea glasurile, dar nu cu mare glas ca mai înainte. Într-un loc fără de apă a scos izvor de ape vii dintr-o piatră uscată și pe cei însetați i-a adăpat. Și cu mai multe alte faceri de minuni a uimit lumea făcătorul de minuni cel ales. Iar la Sinodul al treilea din Efes cel din toată lumea, care s-a ținut pe vremea împărăției lui Teodosie cel Tânăr, cu Sfântul Chiril patriarhul Alexandriei și împreună cu ceilalți Sfinți Părinți, a biruit pe rău credinciosul Nestorie, patriarhul Constantinopolului, pe hulitorul Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu și l-au dat anatemei. El era lăudat și iubit de toți Sfinții Părinți, precum și de dreptcredinciosul împărat mult cinstit. Și păscând biserica lui Hristos din destul și făcând multe minuni, s-a dus către Domnul și s-a așezat lângă mormântul Sfântului Mucenic Polieuct, cu care acum în ceata sfinților slăvește pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Unul Dumnezeu Cel slăvit de toată făptura în veci. Amin.

Sfântul Agapet, Papă al Romei

Acest între sfinți părintele nostru Agapet a trăit pe vremea împărăției lui Justinian, crescut fiind prin sihăstrie și virtute și învrednicit de cinstea preoției. Purcezând să meargă la Constantinopol, ca să se întâlnească cu împăratul Justinian, îndată pe cale a dat dovadă de virtutea sa și de îndrăzneală către Dumnezeu, căci ajungând în Grecia, văzând un om cuprins de două neputințe, căci nici nu putea vorbi, nici nu putea umbla, apucându-l de mână, l-a făcut cu picioare noi, și băgându-i în gură sfântă părticică din stăpânescul Trup, l-a arătat binegrăitor. Dar și după ce a ajuns la Poarta de Aur, punând mâna pe un orb ce s-a apropiat de el, ia dăruit puterea vederii.

Drept aceea, după vrednicia virtuții sale, fiind primit de cei în dregătorii și de senat și de însuși împăratul și de toată cetatea și izgonind din scaunul Constantinopolului pe Antim episcopul Trapezuntei, care rău trecuse la acel scaun, ca cel ce cugeta ale lui Eutihie și ale lui Sever, l-a dat pe el anatemei și a hirotonit pe preacucernicul preot Mina, al preasfintei Bisericii celei mari, încuviințat cu viața și cu cuvântul și cu care avea drepte cugetările credinței. Pe acesta așezându-l în scaunul patriarhicesc, după câtva timp s-a mutat către Domnul.

Cuviosul Savatie

În zilele dreptcredinciosului și marelui voievod Vasilie Vasilievici al Vladimirului, al Moscovei și al întregii Rusii, marelui voievod Boris Alexandrovici al Tferului și marelui voievod Olgovici al Riazanului, ocupa scaunul Mitropoliei Rusiei Fotie Grecul; iar în marele Novgorod și în Poscov era arhiescop Eftimie Bărbosul. Atunci a fost la Bealoezer în mănăstirea lui Chiril, un stareț anume Savatie, viețuind acolo în pustnicie cu alți monahi.

Slujind Domnului ziua și noaptea, își omora trupul cu setea și cu foamea, cu privegherea, cu rugăciunile și cu toate ostenelile vieții monahicești celei întristătoare, fiind ascultător egumenului și fraților și trecând toate slujbele mănăstirești cu sârguință. Pentru aceasta era iubit și cinstit de toți, și viața sa îmbunătățită și iubitoare de osteneală a devenit pildă pentru ceilalți, iar numele lui era slăvit între monahi. Și supărându-se, nu suferea să fie slăvit de oameni, știind că nu de la oameni, ci la Dumnezeu se cuvine a căuta slava. Deci gândea să se depărteze de acolo și să-și caute un loc unde să fie neștiut. Și a auzit că în stăpânirea Novgorodului era un lac numit Nevo, în care se afla o insulă ce se cheamă Valaam și acolo era o mănăstire a Schimbării la Față a Domnului; iar monahii acelei mănăstiri aveau viață foarte îmbunătățită, ostenindu-se ziua și noaptea în dumnezeiasca rânduială, iar hrana o aveau din ostenelile lor.

Deci, a rugat pe egumen și pe frați să-l lase cu binecuvântare în acea mănăstire. Și fiind liberat, a venit în insula Valaam și a fost primit în mănăstire cu dragoste, urmând nevoinței pline de osteneală, a monahilor de acolo. Apoi, înnoindu-și ostenelile sale, a covârșit pe toți prin nevoințele lui și s-a cunoscut viața sa îmbunătățită, pentru că și-a subțiat trupul desăvârșit și s-a arătat locaș al Sfântului Duh. Astfel s-a făcut acolo, ca și în mănăstirea lui Chiril, cinstit și lăudat de toți frații. De aceea Cuviosul Savatie se mâhnea în sine, primind cu greu cinstirea de la frați și se gândea să-și caute liniște. Auzind de insula Solovețului din ocean, ce este depărtată de țărm cam de două zile, care în acea vreme era pustie și nelocuită de oameni, s-a bucurat cu duhul. Fiind cuprins de un mare dor să meargă acolo și să se sălășluiască la liniște, ruga pe egumen să-l libereze. Iar egumenul și frații iubeau pe cuviosul pentru fapta cea bună a lui și îl cinsteau ca pe un rob al lui Dumnezeu, trimis de El între dânșii.

Nevrând să se lipsească de un împreună viețuitor ca acesta, de al cărui chip al vieții celei îmbunătățite se foloseau toți, rugau pe stareț să nu-l lase, și prin rugămintea cea stăruitoare, nu-l liberau. Deci, până la o vreme a viețuit încă puțin cuviosul cu ei. Apoi rugându-se lui Dumnezeu și la ajutorul Lui lăsându-se, a ieșit în taină, neștiindu-l nimeni, și de Dumnezeu povățuindu-se, a plecat în insula Solovețului. Și venind la mare, în preajma insulei Solovețului, a văzut pe locuitorii care viețuiau acolo aproape de mare și-i întreba despre insulă. Aceia îi spuneau că este multă depărtare de la mal până acolo și calea este grea, căci marea este înfricoșată și cei ce plutesc spre Soloveț, abia ajung în două zile, când este liniștită. Iar cuviosul cu multă osârdie îi întreba cu de-amănuntul despre insula aceea; și a înțeles din spusa lor, că locul este bun pentru viața monahicească pustnicească și liniștită. Căci a auzit că insula este mare, având împrejurul ei ca o sută de stadii și are în ea ape dulci, lac de pește, munți și văi, păduri și brazi și altele pentru petrecerea omenească cea plăcută. Însă nu locuiesc într-însa mireni pentru că se ajunge greu acolo; mulți, de multe ori vrând să sălășluiască acolo, n-au putut de frica primejdiilor mării. Uneori se duc într-acolo pescarii în luntre, socotind vremea pentru vânarea peștelui și, împlinind trebuința lor, se întorc.

Aceasta auzind de la locuitori, Cuviosul Savatie, ardea cu duhul să viețuiască în ostrovul acela și înțelegând locuitorii gândul fericitului, că voiește să se sălășluiască acolo, i-au zis: „O, bătrânule, cu ce te vei hrăni acolo sau te vei îmbrăca, fiind sărac și bătrân? Cum vei petrece singur departe de oameni, neputând nimic singur să faci?” Cuviosul le-a răspuns: „Eu, o, fiilor am un Stăpân, Care face tânără firea bătrâneților, precum și pe prunc până la bătrânețe îl crește. Știe a îmbogăți pe cei săraci și scăpătaților a le da cele de trebuință; iar pe cei flămânzi a-i sătura cu puțină hrană, precum altădată a săturat cu cinci pâini, cinci mii de oameni în pustie”. Iar locuitorii, auzind pe bătrânul că vorbește din cărți, unii se minunau de înțelepciunea lui, iar alții ușori la minte, râdeau de el. Iar cuviosul, aruncând spre Domnul grija sa, s-a dus de acolo spre râul numit Vig, la care ajungând a găsit un monah ce se chema Ghermano, viețuind lângă o casă de rugăciune.

Petrecând la dânsul câteva zile și despre insula Solovețului auzind aceleași de la el, ca și de la locuitori, s-au sfătuit amândoi, ca, punându-și nădejdea în Dumnezeu, să meargă și să viețuiască acolo. Deci, pregătind o luntre și puține din cele spre trebuința trupească, adică unelte la lucrarea cea cuviincioasă, s-au rugat mult lui Dumnezeu și punându-și nădejdea neîndoită spre El, s-au așezat în luntre și au pornit, marea fiind alinată. Iar Domnul ajutându-le și fără de primejdie plutind, au ajuns la insula cea dorită, bucurându-se și veselindu-se cu duhul și mulțumind lui Dumnezeu Cel ce i-a povățuit în acel loc pustiu.

Și mergând de la mare ca la o stadie, au văzut un loc frumos aproape de iezer. Drept aceea, acolo au voit să-și facă locuință; au înfipt o cruce, au făcut o chilie și au început a viețui întru Domnul, ostenindu-se și lucrând cu mâinile și din sudoarea feței lor câștigând pustniceasca hrană, adică cu mâinile neîncetat lucrau, iar cu gura lăudau pe Dumnezeu, totdeauna rugându-se și cântând psalmii lui David, pe când cu mintea se apropiau de Dumnezeu.

După o vreme, locuitorii cei mai sus-pomeniți, care petreceau aproape de mare în preajma insulei, au început a urî pe cuvioșii bătrâni, că viețuiau acolo și au zis între ei: „Noi suntem mai aproape de insulă, ca niște moștenitori ai aceleia, fiind de neam din pământul Corilei și nouă mai mult ni se cade, să avem acolo parte și fiilor noștri din neam în neam”. După puțină vreme, un om pescar, după sfatul prietenilor săi, a venit cu femeia sa și cu toată casa, în insula aceea și sălășluindu-se nu prea departe de chilia bătrânilor celor plăcuți lui Dumnezeu, au început a viețui și a vâna pește din lac cu ai săi. Iar fericiții părinți ședeau în liniște, luând aminte la mântuirea lor și cu obișnuitele lucruri se îndeletniceau.

Dar odată, într-o zi de Duminică dimineața, după cântarea pravilei sale, Cuviosul Savatie, luând cădelnița, a ieșit din chilie să cădească Sfânta Cruce, pe care a înfipt-o de la început și a auzit un glas de bătaie și strigăte de plângere, ca de la o ființă foarte abătută; și s-a înspăimântat cuviosul de glasul acelei văitări, socotind că este o nălucire, apoi s-a îngrădit cu semnul Crucii, s-a întors în chilie și i-a spus fericitului Ghermano, care viețuia cu el, despre glasul de bătaie și de văitare care se auzea. Iar Ghermano, ieșind afară, a auzit la fel și, mergând spre glas, a găsit o femeie plângând și a întrebat-o ce i s-a întâmplat și pentru ce plânge? Iar ea, plângând, a spus ceea ce i se întâmplase: „Eu mergând spre lac la bărbatul meu, m-au întâmpinat doi tineri, luminoși la chip și apucându-mă, m-au bătut cu vergile foarte tare și, bătându-mă, mi-au zis: „Duceți-vă din locul acesta, că nu se cade vouă să fiți aici, de vreme ce spre petrecerea monahilor a rânduit Dumnezeu locul acesta”. Iar după bătaie s-au făcut nevăzuți!” Fericitul Ghermano, întorcându-se la Cuviosul Savatie, i-a spus cele ce auzise de la femeie și amândoi au preamărit pe Dumnezeu. Iar pescarul acela, fără întârziere luându-și femeia și toate ale sale, a plutit la satul său în care locuise mai înainte, și din vremea aceea n-a îndrăznit nimeni să locuiască acolo cu casa, fără numai pescarii care veneau uneori pentru pește.

După câțiva ani fericitul Ghermano s-a dus la râul Onig, iar Cuviosul Savatie a rămas singur în insulă, viețuind după Dumnezeu. Dar ce fel era acolo traiul lui, cum postea, în ce chip era duhovniceștile lui nevoințe, le știe numai singur Domnul Cel ce toate le știe, Cel ce privea de sus spre plăcutul Său, cum și sfinții Lui îngeri care cercetau pe robul lui Dumnezeu, cel ce în trup urma celor fără de trup. Iar din locul în care cuviosul viețuia, putem să-i înțelegem viața. Pentru că în insula mării, cea depărtată de oameni și rareori cercetată de cineva, ce altceva avea să facă, decât în cele plăcute lui Dumnezeu să se îndeletnicească. La Acela neîncetat gândind, cu El prin rugăciune vorbind și întru El toată mintea sa adâncindu-și, ridicându-și către El ochii cu lacrimi, ziua și noaptea suspina din adâncul inimii, dorind să se dezlege de trup și să meargă către Domnul.

Iar când și-a cunoscut ducerea sa la Dumnezeu, fiind plin de zile și de osteneli plăcute lui Dumnezeu, gândea cum ar putea să se învrednicească de împărtășirea cu dumnezeieștile Taine. Și rugându-se către Domnul, a șezut într-o luntrișoară mică, alinându-se marea cu rugăciunile lui și a plutit în cealaltă parte a mării. În două zile ajungând la mal, a mers pe uscat, vrând să ajungă la o casă de rugăciune ce era lângă râul Viga, la care atunci se întâmplase să zăbovească egumenul Natanail, care venise pentru cercetarea dreptcredincioșilor creștini. Și când cuviosul mergea pe calea ce-i stătea înainte, după dumnezeiasca rânduială a întâmpinat pe acel egumen Natanail, mergând cu dumnezeieștile Taine la un sat depărtat ca să împărtășească un bolnav. Și după obișnuita metanie întrebându-se între ei și cunoscându-se cine sunt, s-au bucurat unul de altul. Cuviosul s-a bucurat, că a aflat ceea ce căuta, iar Natanail, egumenul, era bucuros că s-a învrednicit a vedea cinstitele căruntețe și fața cea cu sfântă podoabă a Cuviosului Savatie de a cărei îmbunătățită viață auzise. Și a grăit fericitul Savatie către Natanail: „Rogu-mă sfinției tale, părinte, ca păcatele mele să le mărturisesc ție, să le iei de la mine, cu puterea ce ți s-a dat de la Dumnezeu și să mă învrednicești împărtășirii Sfintelor Taine ale Preacuratului Trup și Sânge al lui Hristos Stăpânului meu, pentru că de mulți ani doresc cu dumnezeiască hrană să-mi hrănesc sufletul meu. Deci, să mă hrănești acum tu, sfinte părinte, căci Hristos Dumnezeul meu mi-a arătat a ta dragoste către Dumnezeu, ca să mă curățești de greșelile pe care din tinerețe le-am făcut, cu cuvântul, cu lucrul și cu gândul, în toată viața mea, până în ziua de astăzi”.

Răspuns-a Natanail: „Dumnezeu să te ierte, frate”. Și, tăcând, și-a ridicat mâinile în sus și cu multă mirare și cu lacrimi a zis: „O, cuvioase, de aș avea eu păcatele tale, spre curățirea neîngrijirii mele”. Grăit-a Sfântul Savatie către Natanail: „De vreme ce s-a apropiat sfârșitul vieții mele, rogu-mă dar sfinției tale ca neîntârziat să mă învrednicești dumnezeieștii împărtășiri”. Zis-a lui egumenul: „Acum, domnul meu, Părinte Savatie, să mergi la casa de rugăciune și să mă aștepți acolo căci eu voi merge la acel bolnav și degrabă mă voi întoarce la cuvioșia ta, iar mâine de dimineață voi veni la tine”. Grăit-a Sfântul Savatie: „Nu întârzia, părinte, până dimineață, că nu știu dacă voi mai avea suflare, iar despre cele ce se vor întâmpla după aceasta, cum vom fi încredințați?” Și aceasta o zicea sfântul, mai înainte spunând ducerea sa degrabă către Dumnezeu.

Și făcând după dorința lui, l-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine ale lui Hristos, după săvârșirea mărturisirii; și dându-i sărutarea cea iubită pentru Hristos, i-a grăit: „Rogu-te, robule a lui Dumnezeu, să mă aștepți la Viga, lângă casa de rugăciune”; și a făgăduit sfântul să-l aștepte acolo pe egumen. Deci, acela s-a dus la bolnav, iar cuviosul la casa pomenită, întru care, dând mulțumită lui Dumnezeu pentru câștigarea împărtășirii și pentru toate darurile și din destul rugându-se, a intrat în chilia care era lângă acea casă; și într-însa închizându-se, își gătea fericitul său suflet, cum să-l dea în mâinile lui Dumnezeu.

Într-acea vreme un neguțător din cetatea Novgorodului, anume Ioan, mergând pe apă cu neguțătoria sa, a stat la acea casă de rugăciune, care se afla lângă mal. Ieșind din luntrea sa, s-a închinat în biserică sfintelor icoane și, intrând în chilie, a aflat într-însa pe Cuviosul Savatie și s-a binecuvântat de dânsul, iar sfântul binecuvântându-l l-a învățat destul din dumnezeiasca Scriptură, povățuindu-l la lucruri bune. Folosindu-se neguțătorul, voia să dea sfântului din averea sa cele de trebuință, pentru că era foarte bogat. Iar el nimic nu voia să ia de la dânsul și zicea: „De voiești să faci milostenie, ai pe cei ce le trebuie, iar mie nu-mi trebuie nimic”. Îl învăța pe Ioan despre iubirea de săraci, despre milostivire și despre celelalte fapte bune. Iar bărbatul acela s-a mâhnit, căci nimic n-a luat de la dânsul starețul. Iar cuviosul, vrând să-l mângâie, i-a zis: „Fiule Ioan, să te odihnești aici până dimineață și vei vedea darul lui Dumnezeu și apoi fără de osteneală te vei duce în calea ta”. Însă Ioan voia să plutească de acolo și îndată s-a făcut cutremur și învăluire în râu și în mare; și s-a spăimântat Ioan văzând schimbarea cea neașteptată a văzduhului și tulburarea cea mare a apei și a rămas acolo.

A doua zi a mers Ioan la chilie, vrând să ia binecuvântare de la Cuviosul Savatie și să se ducă în calea sa, de vreme ce învăluirea apei se schimbase întru alinare. Și bătând cu rugăciune în ușă, n-a primit răspuns. Deci, bătând el a doua oară și a treia oară, s-a deschis ușa și, intrând înăuntru, a văzut pe sfânt îmbrăcat în mantie și cu culionul în cap. Apoi, apropiindu-se de el, zicea: „Iartă-mă, robule al lui Dumnezeu, că am îndrăznit a veni la tine, având dragoste și credință către sfinția ta. Deci, mă rog cuvioșiei tale să-mi dai binecuvântare de cale, cu bună sporire să călătoresc cu ale tale sfinte rugăciuni”. Acestea zicându-le Ioan, nu auzea glas nici ascultare; căci acum cinstitul și sfântul suflet al Cuviosului Savatie s-a dus către Domnul și un frumos miros venea în chilie. Iar Ioan, văzând că nimic nu-i răspunde cuviosul și părându-i-se că a adormit, s-a apropiat de dânsul, atingându-l cu mâna, dar văzându-l sfârșit întru Domnul, s-a spăimântat și s-a umilit, vărsând lacrimi fierbinți din ochi.

Într-acea vreme egumenul Natanail, întorcându-se de la cel bolnav, a venit; și văzând pe sfântul mort, a plâns și a sărutat cinstitul lui trup, povestind neguțătorului despre faptele cuviosului. Unul spunea cum s-a învrednicit a-i da dumnezeieștile Taine plăcutului lui Dumnezeu; iar celălalt spunea cum s-a învrednicit a se îndulci de folositoarele vorbe ale aceluia. Și cântând rugăciuni deasupra gropii, a îngropat cu cinste sfântul lui trup, dând țărâna țărânii. Cuviosul Savatie s-a săvârșit în 26 de zile ale lunii lui septembrie, zi în care și pomenirea lui se cinstește, întru slava lui Dumnezeu Celui în Treime slăvit, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, Căruia se cuvine cinstea și închinăciunea în veci. Amin.

Cuviosul Zosima

După un an de la moartea Cuviosului Savatie, Dumnezeu, vrând să ridice și să preamărească locul în care plăcutul Lui s-a ostenit în insula Solovețului și să ridice locaș preaslăvit și mare, în pustia aceea pentru mulțime de monahi, a rânduit în acel loc un bărbat îmbunătățit, asemenea celui dintâi iubitor de pustie și nevoitor, pe Cuviosul Părinte Zosima. Și era cuviosul din stăpânirea marelui Novgorod, din satul cel mare ce se numea Tolvuia, de la lacul Onega. Părinții lui se numeau Gavriil și Varvara, de credință creștină, petrecând în dreapta credință în care s-au născut. Ei au crescut copilul în învățătura cărții și l-au povățuit în bunul obicei, fiind smerit și blând, rușinându-se de obiceiurile tinerești. Crescând cu trupul și cu duhul, se străduia ca din dumnezeieștile cărți să-și câștige mărgăritarul înțelegerii. Și, câștigându-l, înțelegea cele plăcute lui Dumnezeu și cunoștea bogăția cuvântării Lui. Copilul cel înțelept a iubit fecioria și s-a lepădat de nuntă cu hotărâre tare, fugind de cei ce voiau să-l împiedice de la plăcerea de Dumnezeu, ascultând pe apostolul care zice: Cel neînsurat se îngrijește cum să placă Domnului; iar cel însurat se îngrijește de cele ale lumii, cum să placă femeii. Deci, ca să placă lui Dumnezeu, s-a lepădat de plăcerile trupești și le-a supus înfrânării.

Fiind silit de părinții săi spre nuntă, s-a mâhnit și, ieșind din casa părintească, s-a lepădat de lume și a luat îmbrăcăminte și viață monahicească. Apoi s-a sălășluit la un loc liniștit, aproape de casă, ca un sihastru, îndeletnicindu-se cu rugăciuni, cu post și alte osteneli cuviincioase unei vieți ca aceasta, începând a sluji Domnului, dorind să aibă povățuitor. Pentru că el nu se mulțumea să se învețe viața cea îmbunătățită și monahiceștile nevoințe din citirea cărților, ci avea trebuință de un povățuitor iscusit, care să poată a-i arăta cu lucrul, ceea ce se cuvine tânărului celui osârdnic să deprindă la fapta bună. Pe lângă aceasta și viețuirea cu ceilalți o socotea piedică, gândind să se depărteze cu totul de cele lumești și să se ducă în locuri pustii, potrivite pentru petrecerea monahicească, pentru că focul dumnezeieștii iubiri se aprinsese în inima lui și spre desăvârșirea duhovnicească îl îndemna.

Dorind să zidească o mănăstire undeva, nu numai pentru dânsul, ci și pentru alții care ar voi să se facă monahi, se ruga lui Dumnezeu să-i arate un loc și înlesnire pentru cele plănuite. Și, după rânduiala lui Dumnezeu, a aflat un monah anume Ghermano, bărbat îmbunătățit, care mai înainte a viețuit cu Cuviosul Savatie în insula Solovețului. Acela a povestit fericitului Zosima cu de-a-mănuntul toate cele despre Cuviosul Savatie și i-a spus și despre insula aceea, cum că este depărtată de locașurile mirenești, dar potrivită pentru sălășluirea monahilor, având păduri, dumbrăvi și lacuri îndestulate de pește. Iar Fericitul Zosima, auzind acestea de la bătrânul Ghermano, s-a bucurat cu duhul și a dorit să fie viețuitor al insulei aceleia și moștenitor al Cuviosului Savatie, rugând cu dinadinsul pe Ghermano să-l ducă la insula aceea și să-l povățuiască la viața pustnicească. În acel timp, părinții lui Zosima dându-și fireasca datorie a morții, el i-a îngropat și averile lor împărțindu-le, îndată a plecat împreună cu Ghermano spre insula Solovețului și cu ajutorul Domnului, plutind fără primejdie, au ajuns acolo. Și găsind locul unde plutitorii au odihnă și alinare, aproape de lacul ce avea apă dulce, s-au adăpostit acolo. Puțin mai departe de mal și-au pus coliba lor, apoi într-însa au făcut priveghere toată noaptea, cântând psalmii lui David și rugându-se lui Hristos Dumnezeu și Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, ca să trimită ajutor de sus, spre începerea sălășluirii lor în acea insulă a mării.

Fiind vremea Utreniei, a ieșit Cuviosul Zosima din colibă și a văzut o rază de lumină, strălucind pe el și în tot locul acela. Și s-a spăimântat foarte mult cuviosul, văzând acea strălucire de lumină neobișnuită și ridicându-și ochii spre răsărit, a văzut o biserică în văzduh, arătându-se lui mare și frumoasă. Deoarece nu se obișnuise cu niște descoperiri ca acestea, nu cuteza să privească mult la acea biserică și îndată s-a întors în colibă. Iar Ghermano, văzându-l schimbat la față a înțeles că a văzut ceva nou și l-a întrebat, zicându-i: „Pentru ce, o, iubitule, te-ai schimbat așa la față? De ce te-ai înfricoșat? Ai văzut oare ceva nou și neobișnuit?” Cuviosul Zosima i-a răspuns că a văzut strălucirea cea negrăită de sus, luminarea locului și o biserică necunoscută în văzduh. Deci, Ghermano, socotind în minte puterea acelei vedenii, și-a adus aminte de izgonirea mirenilor din insula aceea, care a fost în vremea Părintelui Savatie și de proorocia vieții celei monahicești și a grăit către Zosima: „Să nu te spăimântezi, o, iubite, ci să iei aminte, pentru că prin tine, precum socotesc, Domnul voiește să adune aici, mulțime de monahi”.

Apoi i-a spus lui despre cele ce se întâmplaseră femeii pescarului, care din zavistia oamenilor venise acolo din Corila, împreună cu bărbatul său, ca să stăpânească insula aceea. Apoi i-a spus cum au bătut-o doi tineri luminoși, făcându-i mulțime de răni și zicându-i: „Nu aveți loc în insula aceasta; plecați de aici, că spre sălășluirea monahilor a pregătit Domnul locul acesta”. Iar robul lui Dumnezeu, Zosima, s-a umplut de mare bucurie duhovnicească din acele cuvinte ale starețului său Ghermano și s-a pornit spre mai mare râvnă la zidirea mănăstirii în acel loc. Astfel s-au rugat amândoi la Dumnezeu, ca să le fie ajutător la lucrul lor și ceea ce au început să aducă la îndeplinire. Și așa, apucându-se, au început lucrul, tăind lemne de zidire, au făcut chilii, au îngrădit ogradă și se străduiau cu îndoită osteneală trupească și duhovnicească; cu trupul ostenindu-se la zidirea mănăstirii, iar cu duhul luptând împotriva diavolilor, înarmându-se cu rugăciunea și cu postul, iar hrană aveau din sudoarea feței lor, lucrând pământul cu sapa și semănând semințe; iar Dumnezeu întărea pe robii Săi, privind de sus spre dânșii cu milostivire și ajutându-i în toate lucrările lor.

Trecând câtăva vreme, fericitul Ghermano a trebuit să se ducă în partea cealaltă de mare pentru o nevoie, unde zăbovind câteva zile, când a voit să se întoarcă în insulă, n-a putut pentru că, fiind toamnă, timpul începuse a se răci, erau zăpezi și vifore mari, marea se învăluia cu valuri neîmblânzite, gheața plutea pe mare și nici un fel de corabie nu putea să înoate pe luciul acela, spre insula Solovețului. De aceea starețul Ghermano a iernat pe malul acela până în primăvară, iar fericitul Zosima a rămas singur în insulă. Deci, întâi se mâhnea cu cugetul pentru starețul Ghermano, apoi și-a aruncat grija spre Dumnezeu, grăind ca David: Spre Tine sunt aruncat din pântecele maicii mele, Dumnezeul meu ești Tu, nu Te depărta de la mine. Și iarăși: Întru Tine m-am întărit din pântecele maicii mele, Tu ești acoperitorul meu. Și a început a se nevoi mai mult, adăugând osteneli peste osteneli, petrecând în neîncetată rugăciune și postire.

Iar diavolii, neputând să vadă o viață îmbunătățită ca aceea a lui, nici suferind să fie batjocoriți de dânsul, au ridicat asupra lui multe uneltiri. Uneori îl aruncau în trândăvie, alteori îi năluceau diferite spaime, făcându-i oarecare necazuri, ca să înfricoșeze pe ostașul lui Hristos cel neînfricat și să clatine pe cel neclătinat. Uneori se închipuiau în fiare sălbatice și în șerpi, se repezeau asupra lui cu asprime, în tăria puterii lor, ca și cum ar fi vrut să-l rupă și să-l înghită.

Dar robul lui Dumnezeu se împotrivea lor cu semnul Crucii și cu rugăciunea și îi batjocorea, zicându-le: „O, neputincioasă putere a vrăjmașului! De ați luat asupra mea putere de la Dumnezeu, apoi faceți ceea ce voiți; iar de nu, de ce vă osteniți în deșert?” Și cânta din psalmii lui David: Umblând m-au înconjurat și în numele Domnului i-am înfrânt pe ei. Și iarăși: Să învie Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui. Și adăuga rugăciunea către Dumnezeu cu umilință, grăind: „Dumnezeule veșnic, Împărate Cel fără de început, Făcătorule și Stăpâne, Tu ești Împăratul celor ce împărățesc și Domnul celor ce domnesc; Tu ești Mântuitorul sufletelor și Izbăvitorul celor ce cred în Tine; Tu ești nădejdea celor ce se ostenesc și așteptarea celor ce sunt departe pe mare; Tu ești povățuitorul robilor Tăi, Tu ești iubitorul a tot binele, Tu ești Mângâietorul celor ce plâng, Tu ești bucuria sfinților, Tu ești viața cea veșnică, lumina cea neapusă și izvorul sfințeniei; Tu ești slava lui Dumnezeu Tatăl și împlinirea Sfântului Duh; Tu ești Cel ce șezi de-a dreapta Tatălui și stăpânești în veci. Deci, pe Tine Te rog eu robul Tău, căzând cu smerenie la Tine, ascultă-mi rugăciunea mea în ceasul acesta, Preasfinte Împărate și Preabunule Doamne, să nu-ți întorci fața de la rugăciunea mea, ci mă izbăvește din gura pierzătorului balaur, care cască gura asupra mea și vrea să mă înghită. Păzește-mă de amăgirea diavolească, ca prin puterea sfinților Tăi îngeri, îngrădindu-mă și scutindu-mă, să scap din dinții lui și să câștig mântuire de la Tine Stăpâne al meu, în Care cred și spre Care nădăjduiesc și Te slăvesc împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci”.

Astfel rugându-se cuviosul, izgonea de la el năvălirile vrăjmașului și diavolii se risipeau de semnul Crucii și de rugăciunea lui, ca praful de vânt; iar el rămânea fără vătămare cântând și lăudând pe Dumnezeu. S-a mai întâmplat încă sfântului și altă ispitire în aceeași vreme. Fiind iarnă mare, se sfârșea hrana ce era adunată de o vară și se îndoia cu gândul, cu ce se va hrăni până vara; pentru că îi făceau necaz vrăjmașii cei nevăzuți, de foametea ce îl aștepta și îl înfricoșau cu moartea cea fără de vreme. Iar cuviosul socotind în sine și-a adus aminte de ceea ce s-a zis de Domnul în Evanghelie: Să nu vă îngrijiți de ce veți mânca, sau să nu vă îngrijiți de ziua de mâine, ci să căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și acestea toate vi se vor adăuga; pentru că știe Tatăl vostru Cel ceresc de ce aveți trebuință„. Deci, toată grija, punând-o spre Dumnezeu, Purtătorul de grijă a toate, se mângâia cu cuvintele psalmistului: Aruncă spre Domnul grija ta și El te va hrăni.

Astfel mângâindu-se el, izgonea îndoiala ce se aducea de la vrăjmaș. Iar Dumnezeu, nelăsând pe plăcutul Său cel ce nădăjduia spre Dânsul, a trimis la el doi bărbați necunoscuți, având o coșniță cu ei, precum este obiceiul oamenilor, care viețuiesc pe lângă mare, de a avea sarcini în călătoriile cele de iarnă plină de pâine, făină și unt și au dat-o cuviosului, zicându-i: „Părinte, de voiești, poți să iei din sarcina aceasta să mănânci, iar noi vom veni la tine, când ne va porunci Domnul”. Zicându-i aceasta, s-au dus îndată și cuviosul nu s-a grăbit să-i întrebe de unde sunt, iar ei n-au mai adaos a se arăta sfântului. Apoi multă vreme fericitul Zosima, așteptând pe bărbații aceia, după ce a văzut că nu se mai întorc, a cunoscut că aceea este o cercetare dumnezeiască; și mulțumea Domnului pentru milostiva Lui purtare de grijă pentru dânsul și pentru darul cel nespus.

Trecând iarna, starețul Ghermano a venit, aducând cu sine pe un om din mireni, anume Marcu, cu meșteșugul pescar și cu hrană destulă pentru multă vreme, încă și mreje pentru vânatul peștelui. Și nu după multă vreme, Marcu a primit rânduiala monahicească, apoi și alți mulți, dorind mântuirea lor, au început a veni la ei, a viețui împreună, zidindu-și chilii și câștigându-și hrana lor prin osteneala mâinilor. Deci, sârguindu-se Cuviosul Zosima, a zidit o biserică mică în numele Domnului nostru Iisus Hristos, spre pomenirea Schimbării la Față, celei cu dumnezeiască cuviință, în acel loc unde i s-a făcut vedenia Bisericii, ce s-a arătat cu strălucire de lumină negrăită; apoi a făcut lângă biserică și o trapeză mică și a început viața de obște. Și a trimis pe unul din frați la marea cetate Novgorod, la arhiereul Iona, să ceară binecuvântare pentru sfințirea bisericii și să le dea egumen mănăstirii lor celei pustnicești. Iar arhiereul le-a trimis degrabă binecuvântare și pe un ieromonah Pavel, ca să le fie egumen. Și s-a bucurat Cuviosul Zosima, ca și fericitul Ghermano și toți frații, de binecuvântarea arhierească și de egumen. După aceea au sfințit biserica și mănăstirea spre slava lui Dumnezeu și astfel s-a început preacinstitul și preamăritul locaș al Solovețului. Însă nu după multă vreme egumenul Pavel, nesuferind osteneala pustiei, s-a întors în cetate. După el a fost alt egumen, anume Teodosie, dar și acela s-a dus, și s-au sfătuit frații cu cuviosul, ca să nu-și ia egumen din alte mănăstiri, ci să-și aleagă din cei ce sunt între dânșii.

Apoi și un alt sfat au adăugat frații, ca pe însuși Cuviosul Zosima să-l aleagă la proestoșie, care lucru l-au și făcut. Pentru că mergând înainte unul din frați la marele Novgorod, a rugat pe arhiereu, ca prin scrisoare să cheme pe părintele lor și să-l hirotonească preot și egumen, chiar nevrând. Și a făcut așa arhiereul, trimițând o scrisoare cuviosului, prin care l-a chemat la sine și l-a silit să primească preoția și egumenia și dându-i pentru cale destule, l-a liberat cu cinste. Asemenea și mulți din cetățeni au dat multe cuviosului, pentru trebuința mănăstirească: vase și veșminte, argint și pâine îndestulată. Și a venit cuviosul în locașul său strălucind cu cinstea preoției și cu dregătoria egumeniei și a fost întâmpinat cu cinste, toți veselindu-se de părintele lor. Iar când cuviosul a început a sluji cea dintâi Sfântă Liturghie în locașul său, s-a făcut asupra lui o dumnezeiască minune, de toți văzută; pentru că fața lui s-a luminat cu darul Sfântului Duh, ca o față de înger și s-a umplut biserica de o bună mireasmă mare, care era încredințată mărturie a vredniciei lui, căci cu vrednicie a luat cinstea preoției și toți s-au bucurat mult de un păstor ca acesta al lor plin de darul lui Dumnezeu și au preamărit pe Hristos.

S-au întâmplat atunci niște neguțători și cuviosul le-a dat prescura de la slujirea Liturghiei; iar ei prin nebăgare de seamă au pierdut-o și un frate anume Macarie, a văzut un câine, mușcând cu gura și apropiindu-se, nimic n-a aflat, decât numai prescura aceea; și aducând-o la Cuviosul Zosima, i-a spus ce văzuse și se minunau cei ce au auzit. După aceasta Cuviosul Zosima, văzând că din zi în zi se înmulțesc frații, încât acum nu mai încăpea biserica pe cei ce se adunau la obișnuita cântare, s-a sârguit să zidească o biserică mai mare, ca să poată toți să încapă la soborniceasca pravilă a bisericii; apoi a făcut și chilii multe și a lărgit mănăstirea.

Iar după câțiva ani și-a adus aminte de Cuviosul Savatie, care s-a nevoit mult în ostenelile monahicești în acea insulă și i-a fost jale de el; căci cinstitele lui moaște se odihnesc aiurea, unde a răposat, lângă râul Viga. Deci, s-a sfătuit cu frații să aducă moaștele Cuviosului Savatie de la Viga la dânșii unde a petrecut mulți ani viață pustnicească. El încă sfătuindu-se despre aceasta, i-a venit o scrisoare din locașul Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, de la Iezerul Alb, adusă de un monah al mănăstirii Cuviosului Chiril și trimisă la Cuviosul Zosima. În ea era scris astfel:

„Dar și milă de la Dumnezeu Tatăl și de la Domnul nostru Iisus Hristos, iubitule întru Hristos, duhovnicescule povățuitor, de Dumnezeu iubite egumene Zosima; cu toți frații întru Hristos să te bucuri! Am auzit de la cei ce vin din părțile voastre la noi, despre ostrovul Solovețului, că pentru greutatea mării, era nelocuit de oameni mulți ani, aproape de când a început a străluci soarele pe cer. Iar acum auzim că în ostrovul acela, cu dumnezeiasca voie și cu mijlocirea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și cu sârguința pentru Dumnezeu, a iubirii voastre de osteneală, s-a făcut viețuire monahilor și s-a făcut mănăstire cinstitei Schimbări la Față a Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos; unde s-au adunat mulțime de frați și toate s-au rânduit cu rugăciunile Preacuratei Maicii lui Dumnezeu. Însă numai de un bine vă lipsiți, că anume Cuviosul Savatie este uitat de voi, el care mai înainte de a voastră iubire de osteneală a viețuit în acel loc după Dumnezeu și și-a sfârșit viața sa în postiri și în osteneli. El în cuvioasele sale fapte era desăvârșit, ca și cuvioșii părinți cei de demult; și astfel el, cu tot sufletul iubind pe Hristos, s-a lepădat de lume și a câștigat fericitul sfârșit, bucurându-se. Pentru că unii din frații din mănăstirea noastră, care au fost la Novgorod, au auzit povestirea unui bărbat iubitor de Dumnezeu, anume Ioan, care făcea negoț. Acesta plutind pe mare, a fost la râul Viga, unde s-a învrednicit a vedea viu pe Cuviosul Savatie și a auzit de la dânsul învățătură duhovnicească. Apoi mutându-se cu sufletul la Dumnezeu, a îngropat cinstitul trup al aceluia, cântându-i cele de deasupra gropii împreună cu egumenul Natanail.

Și a spus acel Ioan fraților noștri, cum s-a făcut pe mare o minune și cum pe Teodor, fratele lui, de furtună și de înecare l-a păzit Dumnezeu, cu rugăciunile Cuviosului Savatie; și altele, precum am auzit. Apoi se făcuseră semne și minuni la mormântul lui, pentru că a plăcut lui Dumnezeu și noi suntem martori ai vieții lui îmbunătățite. Căci acest fericit părinte a viețuit mulți ani cu noi, în casa Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, în mănăstirea lui Chiril. Pentru aceasta scriem acum sfinției voastre, dându-vă sfat duhovnicesc, să nu vă lipsiți de un dar ca acesta, ci să aduceți cât mai repede la voi, pe acest cuvios și fericit Savatie. Că unde s-a ostenit mulți ani, acolo să fie puse și cinstitele lui moaște. Fiți sănătoși în Iisus Hristos, Viața cea veșnică și vă rugați pentru noi ca niște iubitori de Dumnezeu, ca să ne scape Domnul, cu rugăciunile Cuviosului Savatie, de toate răutățile ce năvălesc asupra noastră”.

O scrisoare ca aceasta luând-o și citind-o fericitul Zosima, egumenul Solovețului, s-a veselit cu duhul, și cu toți frații au grăit într-un glas: „Nu este aceasta de la oameni, ci de la Dumnezeu”. Și îndată, pregătind o corabie, s-a dus Cuviosul Zosima cu mulțime de frați în partea cealaltă, suflându-le vântul spre ajutor și ajungând la casa de rugăciune, care era pe malul râului Viga, au săpat mormântul Cuviosului Savatie și s-a umplut văzduhul de mireasmă plăcută. Iar când au descoperit racla, au văzut pe plăcutul lui Dumnezeu și l-au dus în corabie cu cântări de psalmi. Apoi vântul suflând cu bună sporire, au călătorit bine și au ajuns degrabă la locașul lor, bucurându-se și mulțumind lui Hristos de câștigarea acestei comori duhovnicești, adică de moaștele Sfântului Savatie Cuviosul. Apoi le-au pus în pământ după Altar, lângă biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei ei adormiri și, zidind bolniță, a pus sfinte icoane, și câți bolnavi alergau cu credință, câștigau tămăduiri de la mormântul Cuviosului Savatie, prin sfintele lui rugăciuni.

Fericitul Zosima, mergând în toate nopțile în bolnița aceea, se ruga și făcea multe închinăciuni, până la cântarea Utreniei. Iar mai sus pomenitul negustor Ioan, care slujise odată îngropării Sfântului Savatie, având mare dragoste și credință către dânsul, cu fratele său Teodor, cel izbăvit de la înec, au zugrăvit chipul Cuviosului Savatie și, aducându-l în mănăstirea Solovețului, l-au dat egumenului Zosima cu multe lucruri trebuincioase locașului. Iar egumenul, primind cu dragoste cinstitul chip al lui Savatie și sărutându-l, l-a pus deasupra mormântului și grăia către chipul cuviosului ca și către un om viu: „O, robul lui Dumnezeu, deși ți-ai sfârșit vremelnica ta viață cu trupul, dar cu duhul să nu te depărtezi de la noi, ci să ne duci de mână la Hristos Dumnezeu, povățuindu-ne să călătorim după poruncile Domnului, să ne purtăm crucea noastră și să urmăm Stăpânului nostru. Tu, cuvioase, având îndrăzneală către Hristos și către Preacurata Maică a lui Dumnezeu, fii rugător și mijlocitor pentru noi nevrednicii, cei ce viețuim în acest sfânt locaș, al cărui începător tu ești; fii apărător și ajutător acestei cete de Dumnezeu adunată, ca viețuind în locul acesta, păzindu-ne prin rugăciunile tale, să petrecem nevătămați de diavoli și de oameni, slăvind pe Sfânta Treime, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh”.

Înflorind locașul Solovețului, cu darul lui Dumnezeu, din zi în zi înmulțindu-se și înfrumusețându-se cu monahii cei îmbunătățiți și cu alesele strădanii ale Cuviosului Zosima, diavolul, urâtorul binelui, se aprindea de zavistie și neputând să facă ceva – deoarece era izgonit și rușinat de fericitul Zosima și de ceilalți buni nevoitori -, a îndemnat pe niște oameni răi să facă supărare sfântului locaș, ca să necăjească pe începătorul lui și pe frați. Deci, prin îndemnarea diavolească au început a veni în insula Solovețului mulți din locuitorii boierești și din slujitorii dregătorilor și moștenitorii pământului Corila, care pescuiau pește din lacuri; iar pentru trebuința mănăstirii nu lăsau să se vâneze nicidecum; zicând că ei sunt moștenitori și stăpânitori ai insulei aceleia. Iar pe Cuviosul Zosima și pe toți monahii îi defăimau cu necinste și cu cuvinte ocărâtoare, le făceau multe supărări, se lăudau că vor risipi mănăstirea și pe monahi îi vor izgoni de acolo. Deci, a fost nevoit cuviosul să meargă la marele Novgorod, la arhiepiscopul Teofil, să ceară ajutor și apărare și luând pe unii din ucenicii săi, s-a dus. Ajungând la cetate și închinându-se arhiepiscopului, i-a pus înainte rugămintea sa pentru locașul cel tulburat de oamenii mireni.

Arhiepiscopul i-a grăit: „Eu, părinte, cu ajutorul lui Dumnezeu sunt gata să dau ajutor mănăstirii tale, dar mai întâi este trebuință să spui despre aceasta boierilor celor mai mari care stăpânesc cetatea și după sfătuirea lor să vă dau ajutor”. Apoi Cuviosul Zosima s-a dus la boieri cu rugăminte și umblând prin casele lor, cerea milă, ca să nu lase a se risipi mănăstirea lor și locul cel sfințit al lui Dumnezeu să nu-l dea în stăpânirea oamenilor mireni. Și toți boierii care stăpâneau cetatea au făgăduit să ajute mănăstirii lui. Apoi s-a dus la o jupâneasă văduvă, anume Marta, care era una din jupânesele cele mari ale cetății aceleia, voind s-o roage pentru locașul său, deoarece sătenii și robii ei se duceau adeseori la insula Solovețului și făceau multe necazuri mănăstirii.

Ea, auzind de la robi venirea lui, a poruncit să izgonească pe sfânt cu necinste de la casa sa. Iar robul lui Dumnezeu a primit cu răbdare acea necinstită izgonire, iar către ucenicii săi a grăit: „Să știți că vor veni zile, în care viețuitorii acestei case nu vor mai face urme cu pașii prin casa aceasta, căci se vor închide ușile acestei case și nu se vor mai deschide și curtea aceasta va rămâne pustie”. Zicând aceasta, a tăcut și s-au împlinit toate acelea la vremea lor, precum le-a proorocit cuviosul.

După aceasta arhiepiscopul, chemând pe boieri la dânsul, le-a spus despre supărările ce se făceau de locuitori Fericitului Zosima și locașului lui, iar boierii toți într-un glas au voit să ajute cuviosului. Au dăruit toată insula locașului lui, i-au dat scrisoare pentru stăpânirea ei și au pus pe scrisoare opt peceți de plumb. Cea dintâi a arhiepiscopului, a doua a voievodului, a treia a polcovnicului, apoi cinci peceți cu cinci margini ale cetății. Și a dăruit pe cuvios cu multe din cele trebuitoare: cu vase bisericești, cu veșminte preoțești, cu aur și cu argint pentru trebuința mănăstirii, cu mulțime de pâine și a făgăduit ca de atunci înainte să ajute mănăstirea lui la toate. Auzind acestea toate jupâneasa Marta cea mai sus zisă și înștiințându-se încă și de îmbunătățita viață a Fericitului Zosima de la mulți bărbați vrednici de credință, că este adevărat rob al lui Dumnezeu, s-a căit că a mâhnit pe cuvios și, trimițând rugăminte, l-a chemat la masă la dânsa. Iar el, fiind fără răutate, s-a dus la masa ei.

Intrând în casa ei, a binecuvântat pe jupâneasa, împreună cu fiii și cu fiicele sale și l-a pus pe el la mijlocul ospățului și toți mâncau, beau și se veseleau. Iar cuviosul șezând cu smerenie și cu blândețe, tăcea, gustând puțină hrană după obiceiul său. Iarăși privind la cei ce ședeau, s-a mirat, apoi plecând capul în jos nu zicea nimic, pentru că a văzut o minunată vedenie. Și iarăși privind, a doua și a treia oară, a văzut aceeași vedenie. Căci vedea șase bărbați din cei mai mari fără capete, care ședeau la ospățul acela; și se mira robul lui Dumnezeu de ceea ce vedea, cum acei oameni șed și se ospătează, iar capete nu au. Și înțelegând ceea ce era să fie, a clătinat cu capul, a suspinat și a lăcrimat și apoi n-a mai gustat nimic din cele ce se puneau la masă, deși era silit cu poftiri.

După masă, jupâneasa Marta, cerându-și iertare de la cuviosul pentru mâhnirea făcută lui de către dânsa, a dat mănăstirii lui un sat, lângă râul Suma la liman. Și ieșind cuviosul din casa ei, Daniil, ucenicul lui, având îndrăznire către dânsul, îl întreba cu osârdnică rugăminte pentru ce în vremea mesei privind de trei ori către cei ce ședeau, a clătinat cu capul și, suspinând, a plâns și n-a mai gustat nimic din bucatele cele puse înainte. Și a grăit cuviosul ucenicului: „Fiule, ai îngreunat ca și Elisei pe Ilie, însă nu voi ascunde judecățile lui Dumnezeu cele negrăite, care au a se împlini la vremea lor; dar să păzești taina aceasta, până ce va fi împlinirea dumnezeieștilor porunci. Eu am văzut șase bărbați, din cei mai mari boieri ai cetății, șezând la ospăț fără capete și, văzând aceea, m-am mirat mult cu spaimă și nu puteam nici mâncare, nici băutură să duc la gura mea de vedenia cea de spaimă și socotesc că acestor bărbați li se vor tăia capetele degrabă. Însă te ferește, o fiule, ca să nu spui nimănui, despre ceea ce auzi de la mine”.

După aceasta cuviosul s-a întors la locașul său cu scrisoarea cea întăritoare și cu multe dăruiri de la iubitorii de Dumnezeu. Și trecând nu multă vreme, s-a făcut înștiințare, că marele voievod Ioan Vasilievici, singur stăpânitor a toată Rusia, venind cu mare putere la marele Novgorod, a pedepsit cu moarte pe unii din boierii cetății, ca și ceilalți să aibă frică. În acel timp s-au tăiat capetele celor șase bărbați, pe care cuviosul i-a văzut șezând la masă fără capete, în casa jupânesei Marta; ba încă și jupâneasa Marta din porunca marelui voievod, a fost trimisă cu fiii săi în surghiun în cel mai de jos Novgorod. Iar averea ei a fost jefuită și a rămas pustie după proorocirea Cuviosului Zosima, cum a proorocit în ceasul acela, când a fost izgonit cu necinste din casa acelei jupânese.

După toate acestea, cuviosul viețuind mulți ani și isprăvindu-și toată fapta bună, i s-a apropiat vremea fericitului său sfârșit, pentru că era plin de zile și de osteneli plăcute lui Dumnezeu. Pregătindu-și lui mai devreme mormânt, și căutând spre dânsul, plângea totdeauna, avându-și moartea sa întru pomenire și gătindu-se mai înainte de ieșire. Apoi, simțindu-și plecarea sa la Dumnezeu, îmbolnăvindu-se cu trupul și slăbind de bătrânețe și de osteneli multe, a chemat frații și a grăit către dânșii: „Fraților și fiilor, iată, mă duc din această vremelnică viață, iar pe voi vă dau milostivului Dumnezeu și Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Deci, spuneți pe cine doriți să aveți după Dumnezeu egumen în locul meu”. Iar frații toți cu lacrimi au strigat ca și cu o gură, zicând: „Am voi, părinte și păstorule al nostru, ca toți cu tine să ne îngropăm, dar nu este aceasta în puterea noastră, pentru că una este judecata omenească și alta a lui Dumnezeu. Iar Stăpânul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, Cel ce ți-a vestit ducerea ta la veșnicele locașuri, Acela poate să ne dea prin tine povățuitor, pe care El îl știe, ca să poată a ne îndrepta spre mântuire; iar binecuvântarea și rugăciunile cuvioșiei tale să se odihnească peste noi, că tu ești, după Dumnezeu, părintele nostru și precum ai avut grijă de smerenia noastră în viața aceasta, așa ne rugăm ție, ca și după ducerea ta către Dumnezeu, să nu ne lași sărmani”.

Acestea zicându-le frații, au încetat de a mai vorbi, dar n-au încetat din plângerea și din tânguirea cea multă. Iar cuviosul iarăși a grăit către dânșii: „Fiilor, v-am mai spus că vă dau în mâinile Domnului și ale Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, iar pentru egumen, deoarece v-ați pus nădejdea către Dumnezeu, spre Preacurata Maica lui Dumnezeu și spre a mea smerenie, să vă fie vouă Arsenie egumen, ca unul ce este bărbat vrednic pentru chivernisirea mănăstirii și a fraților”. Deci, cuviosul a încredințat egumenia lui Arsenie, bărbatul cel îmbunătățit și iscusit. Și a grăit către Arsenie: „Iată, frate, te pun pe tine după Dumnezeu rânduitor și ocârmuitor sfântului locașului acestuia și tuturor fraților adunați pentru dragostea lui Dumnezeu.

Deci, păzește ca să nu rămână nepăzite ceva din mănăstireștile rânduieli; cele alcătuite din apostoleștile învățături și din predaniile Sfinților Părinți, cele pentru soborniceasca cântare bisericească și pentru rânduiala trapezei, precum și pentru toată rânduiala și obiceiul mănăstiresc, cel așezat prin a noastră smerenie după Dumnezeu; pe toate întregi și neschimbate să le păzești. Iar Domnul să îndrepteze pașii voștri spre lucrarea poruncilor Lui, pentru rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre Fecioare de Dumnezeu Născătoare și ale tuturor sfinților și cu rugăciunile plăcutului său, Cuviosului Savatie. Domnul nostru Iisus Hristos să vă păzească de toate bântuielile vrăjmașului și întru dumnezeiasca dragoste să vă întărească. Iar eu, deși mă despart de voi cu trupul, dându-mi datoria firii celei muritoare, dar cu duhul voi fi nedepărtat de voi. Și aceasta să vă fie vouă în știre: de voi afla dar înaintea lui Dumnezeu, după a mea ducere, locașul se va înmulți și mai mult și se vor aduna mulțime de frați pentru dragostea lui Hristos și se va umple locul acesta de îndestulare duhovnicească și întru trebuințele trupești scădere nu va fi”.

Aceasta zicând-o cuviosul către frați și învățându-i, i-a sărutat cu sărutare duhovnicească pe fiecare și, dând tuturor binecuvântare, și-a ridicat mâinile și s-a rugat pentru locaș și pentru toată turma sa cea duhovnicească, precum și pentru dânsul. Apoi însemnându-se cu Sfânta Cruce, a zis: „Pace vouă”. Și iarăși ridicându-și ochii către Dumnezeu a grăit: „Stăpâne, Iubitorule de oameni, învrednicește-mă ca să stau de-a dreapta Ta, când vei veni întru slavă să judeci viii și morții și să răsplătești fiecăruia după lucrurile lui”.

Acestea grăindu-le, s-a culcat și și-a dat sfântul său suflet în mâinile Domnului, pe Care L-a iubit și Căruia din tinerețe I-a slujit cu cuvioșie și dreptate. Cuviosul Părintele nostru Zosima, a murit în anul de la facerea lumii 6986, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, în anul 1478, în 17 zile ale lunii Aprilie. Și plângeau după dânsul frații cu multe tânguiri. Și cântând cele trebuincioase îngropării, l-au pus în mormântul pe care l-a săpat cu mâinile sale, fiind încă viu, după altarul bisericii Schimbării la Față a Domnului. După aceea, și gropniță deasupra moaștelor cuviosului au zidit și icoane sfinte ale lui Hristos și ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu au pus într-însa. Apoi, venind frații cu lumânări, se rugau acolo. Și se făceau și minuni la mormântul cuviosului și tămăduiri bolnavilor se dădeau; chiar și acum se dau vindecări acolo celor ce cu credință aleargă. Căci precum s-a făgăduit, ducându-se cu sufletul către Domnul, că nu-și va lăsa locul unde s-a nevoit, ci cu duhul va petrece cu ucenicii lui. Astfel, își împlinește făgăduința sa din locașurile cele de sus, cercetând locașul cel de jos și venind la dânsul de față nevăzut. Iar uneori arătându-se unora pe pământ și pe ape, în nevoi le ajută. Și de multe ori era văzut pe mare, în vremea învăluirii corăbiei îndreptând-o, viforul alinându-l, iar uneori se vedea stând în biserică în mijlocul soborului fraților. La început, după moartea sa, în a noua zi, s-a arătat monahului Daniil, vestindu-i, cum că de duhurile văzduhului și de mult meșteșugitele curse a scăpat, cu mila lui Dumnezeu și că este numărat în ceata cuvioșilor.

Și starețului Tarasie i s-a arătat în vederea ochilor la mormântul său; asemenea și lui Gherasim, ucenicului său, într-o zi de Duminică după Utrenie, mergând de la gropnița Cuviosului Savatie și căutând spre Gherasim, i-a zis: „Nevoiește-te, fiule, ca după ostenelile tale să-ți primești răsplătirea!” Și a doua oară același Gherasim l-a văzut, în vremea dumnezeieștii Liturghii, în Sfânta și Marea Joi, stând în soborul bisericii și când se împărtășeau frații, a zis Cuviosul Zosima către Gherasim: „Mergi și tu de te împărtășește!” Atunci cuviosul a stat aproape de Sfintele Taine, până ce toți s-au împărtășit. Ieromonahului Dositei, în vremea rugăciunii Pavecerniței, stând în pridvorul bisericii și rugându-se pentru un frate îndrăcit cu mintea sa, i s-a arătat cuviosul, zicându-i: „Nu-i este acelui frate de folos tămăduirea, pentru care tu te rogi, ci i se cade a petrece întru acea pătimire!” Pe starețul Teodul, care din întâmplare alunecase și căzuse la pământ și foarte se zdruncinase cu trupul, încât zăcea bolnav pe pat, neputând să se scoale la obișnuita sa pravilă, Cuviosul Zosima, venind într-o seară, târziu, în chilia lui și bătând în ușă, cu rugăciune l-a sculat sănătos. Din niște arătări ca acestea ale lui, este încredințat lucru, că nu se depărtează de la locul său și nu părăsește părintele cel iubitor de fii, pe fiii săi cei ce se nevoiesc în acel loc; iar tuturor celor ce-l cheamă cu credință, le dă grabnic ajutor.

Monahul Mitrofan a mărturisit despre sine că pe când era în lume și plutea pe mare făcând neguțătorie, într-o vreme s-a ridicat furtună pe mare și a fost luntrea lui purtată de valuri ca la treizeci de zile. Apoi mai multe vânturi și învăluiri s-au ridicat și mare furtună s-a făcut, iar luntrea era acoperită de valuri, iar cei ce erau într-însa se deznădăjduiseră de viață și se rugau lui Dumnezeu și Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Apoi și-au adus aminte de Cuviosul Zosima, făcătorul de minuni al Solovețului și l-au chemat spre ajutor și îndată au văzut pe cuvios șezând la cârmă. Apoi, întinzându-și poalele mantiei sale cu amândouă mâinile spre amândouă părțile luntrei, împingea în lături valurile mării ce năvăleau și trecea luntrea prin valuri fără primejdie. Astfel a fost cuviosul ziua și noaptea, îndreptând corabia, apărând-o de valuri și de înecare, până ce a sosit luntrea la mal și s-a făcut nevăzut cârmaciul acela străin.

Monahul Elisei îmbolnăvindu-se pe calea apei și schima călugăriei foarte mult dorind-o, Cuviosul Zosima, arătându-se bolnavului fiind în corabie, l-a făcut sănătos până ce a luat sfânta schimă și s-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine. Apoi iarăși culcându-se, s-a odihnit întru Domnul. Un mirean Nicon, muncindu-se de diavoli și în gropnița Cuviosului Zosima fiind dus, prin arătarea sa, Cuviosul l-a izbăvit din muncirea vrăjmașului și l-a trimis acasă sănătos.

Un lucrător de pământ, care se numea Gorean, orbind, Cuviosul Zosima i-a dăruit vederea la mormântul său. Apoi și a doua oară orbind pentru necredința sa, dar alergând cu pocăință la mormântul Cuviosului și cu lacrimi rugându-se, i-a dat tămăduire ochilor lui. Și alte multe feluri de boli a tămăduit la mulți, fiind chemat cu credință numele cel sfânt al lui. Dar nu numai Cuviosul Zosima, ci de multe ori și Cuviosul Savatie se arăta și de mulți se vedeau amândoi făcătorii de minuni. Un frate, Iosif, fiind odată în insula ce se chema Cuzov, fiind ca la treizeci de stadii departe de insula Solovețului, într-o noapte nedormind și rugându-se, s-a suit la munte. Atunci a căutat spre mănăstirea Solovețului și a văzut în mijlocul mănăstirii doi stâlpi de foc, care ajungeau de la pământ până la cer și străluceau foarte. Apoi a spus aceasta la alți frați și ei i-au zis: „Iată începătorii mănăstirii Solovețului! Cuvioșii Părinți, Zosima și Savatie, strălucesc din mormintele lor, pentru că sunt stâlpi duhovnicești cu adevărat, luminându-se cu razele darului lui Dumnezeu”.

Doi frați, Savatie și Terapont, la sfârșitul sfintelor 40 de zile, au fost trimiși la o slujbă în Virm, pentru că acolo era la liman metocul mănăstirii și toate cele de trebuință se aflau într-însul. Iar pe când pluteau și se apropiau de insula ce se numea Mufmui, care este departe ca la șaizeci de stadii de la Soloveț, unul dintre dânșii, anume Savatie, a văzut la marginea insulei aceleia doi stâlpi roșii, nu prea mari. Și când a sosit acolo, a aflat lângă piatră o căsuță mică și într-însa doi oameni goi și flămânzi, cu picioarele obosite, fiind abea vii. Pentru că la începutul iernii, spărgându-se acolo vasul pe apă, au rămas în insulă acei doi oameni și au iernat, netrecând nimeni pe acolo ca să-i ia. Aceia văzând pe monahi, au strigat către dânșii, zicând: „Domnilor, cine sunteți voi? Oare stareții de la Soloveț v-au trimis pe voi?” Iar Savatie și Terapont i-au întrebat: „De care stareți de la Soloveț ziceți voi?” Răspuns-au bolnavii, zicând: „Doi stareți cinstiți venind aici, ne-au cercetat pe noi. Numele unuia era Zosima, iar al altuia Savatie. Și când veneau la noi, atunci ni se ușura durerea și foamea ni se ducea și frigul înceta. Dar și acum au fost la noi înaintea venirii voastre și ne-au zis: „Nu vă mâhniți, că acum vom trimite după voi””. Aceasta auzind monahii cei trimiși la slujbă, s-au mirat și, întărind cu hrană pe cei bolnavi, i-au luat cu ei în luntre și i-au dus în mănăstire.

O femeie îndrăcită, anume Maria, soția unui bărbat cu numele Onisim, fiind adusă în mănăstirea Solovețului, Cuvioșii Părinți Zosima și Savatie, prin a lor arătare au tămăduit-o, izgonind dintr-însa pe diavol. Și pe o altă femeie tânără, fiica lui Ieremia, care a fost odată sluga Cuviosului Zosima, care singură prin lucrarea diavolească, tăindu-se cu cuțitul pe grumaj și pe piept, încât zăcea moartă, au înviat-o cuvioșii, fiind chemați de părinții ei cu amare lacrimi. Și în noaptea următoare i s-au arătat în somn, dându-i un vas plin de unsori și zicându-i: „Unge-te la răni, căci pentru lacrimile tatălui și maicii tale, care strigă la noi, am venit să te tămăduim”. Iar femeii i se părea în vedenie, că-și unge rănile cu unsoarea aceea și s-a deșteptat din somn. Iar după trei zile rănile, care erau mari de moarte, s-au tămăduit.

Un anume Vasile, cu viață tâlhărească, a venit în mănăstirea Solovețului la pocăință și a luat rânduiala monahicească. După o vreme, fiind atras de diavol iarăși la obiceiul cel dintâi, a gândit să fugă din mănăstire și, pregătind o luntre, a furat niște lucruri mănăstirești, cărți, veșminte și vase, pe care punându-le în luntre, a fugit noaptea. Iar din întâmplare, a sosit la insula ce se numește Anzela, care este la cinzeci de stadii departe de insula Solovețului, unde a căzut asupră-i un somn greu. Și, întărind luntrea la mal, singur a căzut la pământ și a adormit, atunci i s-au arătat amândoi cuvioșii în vis; iar Cuviosul Zosima, căutând la el cu mânie, a zis: „Ticălosule, mă furi? Eu zidesc, iar tu risipești?” Iar Vasile, în vedenia aceea, își cerea iertare și cuviosul i-a zis: „Iertare vei câștiga, dar vei ședea acolo trei zile”. Și deșteptându-se din somn Vasile, n-a văzut pe nimeni, nici luntrea n-a găsit-o lângă mal și ședea acolo plângând, până ce au trecut cele trei zile. Apoi niște neguțători plutind pe lângă insula aceea, l-au luat de acolo și l-au dus la mănăstire, căindu-se cu lacrimi, mărturisind păcatul său și spunând cuvioșilor arătarea.

Într-acea vreme, pescarii mănăstirii au vânat pește, la râul Umbei, la depărtare de insula Solovețului, ca la cinci sute de stadii și era mai mare între ei bătrânul Fotie. Aceluia i s-au arătat în somn amândoi cuvioșii și a zis Zosima către Fotie: „Iată v-am adus o luntre spre vânarea peștelui, pentru că știam că vă mai trebuie încă o luntre; dar vedeți, ca nimic să nu se piardă din cele ce sunt în ea, ci pe toate să le duceți la mănăstire”. Iar Fotie, deșteptându-se, a spus vedenia celorlalți pescari și mergând la mal, au găsit o luntre nouă și multe lucruri mănăstirești în ea, pe care ducându-le la mănăstire, au spus despre arătare cuvioșilor.

Un om, anume Teodor, viețuind lângă mare, la râul Sumii, a spus aceasta: „Mi s-a întâmplat a pluti pe mare cu marfă. Deodată s-a ridicat o furtună mare, iar noi aruncând ancorele, am stat și eram în primejdie mare, înviforându-ne de valuri. Atunci ne rugam lui Dumnezeu și pe preacuvioșii Părinți, Zosima și Savatie, îi chemam în ajutor. Apoi, intrând înăuntru în luntre, am adormit și am văzut doi stareți cu sfântă cuviință, stând în luntre și zicând către cârmaci: „Întoarce luntrea cu cârma spre vânt”. Și îndată m-am deșteptat și am alergat la cei ce vărsau apa din luntre, între care unul adormise. Dar acela îndată sculându-se, a început a-mi spune: „Doi stareți am văzut în luntre în ceasul acesta, vorbind între ei și unul către celălalt a zis: „Păzește, frate, luntrea aceasta, iar eu mă voi grăbi să merg la Soloveț la rugăciunea de prânz”. Noi, auzind aceea, ne-am minunat și ne-am bucurat foarte, nădăjduind izbăvire din primejdia cea de față. Și îndată a încetat viforul, s-a făcut liniște și ne-am dus în calea noastră mulțumind lui Dumnezeu și plăcuților Lui.

Starețul Filimon povestea, zicând: „Viețuind eu în pustie la liniște, mi-a venit o supărare mare din diavoleasca lucrare. Iar pricina supărării a fost astfel. Un frate a adus la mine spre pază banii săi, douăsprezece pungi. Și după o vreme, nu se știe cum au pierit banii aceia. Atunci s-a mâhnit fratele acela și eu m-am întristat câteva zile. Iar odată, după cântarea pravilei mele, șezând eu și adormind puțin, au intrat în chilia mea doi stareți și am zis către ei: „Pentru ce ați intrat fără rugăciune?” Iar ei au zis: „Am făcut rugăciunea și tu n-ai auzit”. Eu le-am zis: „Ședeți, domnii mei”. Și iarăși le-am zis: „Cine sunteți voi? Oare sunteți părinți ai mănăstirii noastre? Căci nu vă cunosc”. Unul a zis: „Eu mă numesc Zosima, iar celălalt Savatie. Nu te întrista, frate, de lucrul ce a pierit de la tine, căci se va găsi”. Apoi a zis și altele, spre mângâierea sufletului meu și s-au făcut nevăzuți amândoi. Iar eu, deșteptându-mă, n-am văzut pe nimeni și mi s-a ușurat întristarea, căci am simțit în mine bucurie. Apoi și banii cei pierduți s-au găsit la locul lor și m-am mângâiat eu și fratele acela. Apoi am dat laudă lui Dumnezeu și Cuvioșilor Părinților noștri Zosima și Savatie.

Acestea și multe alte minuni s-au făcut de acei cuvioși părinți, egumenii Solovețului, pentru care s-a scris pe larg în Mineiul cel mare. Iar noi aici pe scurt am pus cât să ajungă spre al nostru folos și spre mărirea plăcuților lui Dumnezeu cum și spre lauda Domnului nostru Iisus Hristos, Celui împreună slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci. Amin.

Sf. Mc. Adrian