Sinaxar 12 aprilie
📑 Cuprins:
- Cuviosul Vasile Mărturisitorul, Episcopul Pariei
- Cuviosul Isac Sirul
- Cuvioasa Atanasia Egumena
- Sf. Sava de la Buzau
- Sf. Mc. Dimi și Protion
- Sf. Mc. Mina, David și Ioan
- Cuv. Acachie cel nou care la Sfântul Munte în Schitul Cavsocaliviului a sihăstrit
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Cuviosul Vasile Mărturisitorul, Episcopul Pariei
Paria, cetatea cea veche a Misiei celei mici, după ce a primit credința în Hristos, a fost cinstită cu rânduiala scaunului episcopiei, ce era rânduită sub mitropolitul Cizicului Într-acea cetate a fost pus episcop Cuviosul Părintele nostru, Vasile, pentru covârșitoarea faptă bună a lui și pentru viața cea plăcută lui Dumnezeu. Apoi, după ce s-a pornit eresul luptării de icoane pe vremea împărăției lui Leon Isaurul, Sfântul Vasile s-a arătat mărturisitor al lui Hristos. Pentru că nu se unea cu ereticii, nici nu se învoia cu ei și nici nu voia să iscălească pentru lepădarea sfintelor icoane, deși era silit. De aceea, fiind prigonit și chinuit de dânșii, și-a petrecut viața ca Sfântul Apostol Pavel, în necazuri, în primejdii și în strâmtorări, mutându-se din loc în loc, dar păzind neschimbate părinteștile dogme, iubind dreapta credință, iar adunările celor răucredincioși urându-le. Și plăcând lui Dumnezeu în toate, a adormit cu pace întru Domnul.
Cuviosul Isac Sirul
Sfântul Grigorie Dialogul, papă al Romei, în vorbirea sa cu diaconul Petru, grăiește astfel despre acest Cuvios Isac. În vremurile cele vechi ale Goților, aproape de cetatea ce se numea Spoletanai, era un bărbat care ducea o viață foarte cinstită, cu numele Isac, care ajunsese până în anii cei din urmă ai Goților și pe care îl știau mulți din ai noștri, dar mai ales sfânta fecioară Gregoria, care viețuia în cetatea Romei, aproape de cinstita biserică a Preasfintei și Pururea Fecioarei Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Această Gregoria, în vremea tinereților ei, fiind logodită cu un bărbat și sosindu-i nunta, a fugit de la biserică, dorind viața și chipul cel sfânt monahicesc. Iar acest sfințit bărbat Isac, izbăvind-o de cei ce voiau s-o ia cu sila, a îmbrăcat-o în chipul monahicesc cel dorit de dânsa, ajutându-i Domnul. Fecioara, de vreme ce a defăimat pe mirele cel pământesc, s-a învrednicit a se logodi cu Mirele cel ceresc.
Deci, despre acest sfânt bărbat Isac, multe am aflat de la cinstitul părinte Elefterie, care se cunoștea cu dânsul prietenește și știa cele ce Elefterie grăia despre Isac. Căci viața lui Isac dădea încredințare cuvintelor lui Elefterie. Iar Cuviosul Isac nu era din Italia cu neamul, ci povestim acele minuni ale lui, pe care le-a făcut în Italia. Când a mers din părțile Siriei la cetatea Spoletanului, intrând în biserică, a poftit pe eclesiarh ca să-i dea vreme să se roage și, în ceasul închiderii ușii bisericii, să nu-i poruncească ca să iasă afară. Deci, a stat într-un loc de rugăciune și toată ziua s-a rugat; asemenea a urmat și în noaptea următoare și a doua zi fără slăbire a stat la rugăciune, cum și a treia zi.
Aceasta văzând-o unul din eclesiarhi, umplându-se de duhul mândriei, fiind plin de pizmă, a căzut în paguba greșelii; pentru că a început cu cuvinte proaste a defăima pe fericitul, numindu-l fățarnic, adică trei zile și trei nopți rugându-se cu prefacere, ca să fie văzut de oameni. Și alergând, a lovit peste obraz pe omul lui Dumnezeu, ca să iasă ca un fățarnic fără de cinste din biserică. Însă îndată pe acel eclesiarh l-a ajuns pedeapsa, pentru că, din voia lui Dumnezeu, deodată a căzut asupra lui un duh necurat care-l muncea cumplit și, aruncându-l la picioarele omului lui Dumnezeu, prin gura celui muncit, a început a striga: „Isac mă izgonește pe mine!” Nimeni nu știa ce nume avea bărbatul cel străin, iar duhul cel necurat a arătat numele lui, strigând că de Isac este prigonit. Iar omul lui Dumnezeu s-a plecat peste trupul celui muncit și a fugit duhul cel necurat; și a fost știută îndată în toată cetatea minunea ce s-a făcut în biserică și au alergat într-un suflet bărbații și femeile, bogații și săracii, fiecare dintre dânșii sârguindu-se ca să aducă în casa sa pe alesul lui Dumnezeu. Unii făgăduiau să-i facă mănăstire și să-i dea moșii și averi, iar alții voiau să-i dea cele de hrană și altele de trebuință.
Dar robul Atotputernicului Dumnezeu n-a voit să ia nimic dintr-acel dar, ci a ieșit din cetate și nu departe aflând un loc pustiu și-a zidit acolo o chilie mică. Deci, venind la dânsul mulți și folosindu-se de chipul lui cel îmbunătățit, au început a se aprinde de dorul vieții veșnice și din învățătura lui a se da spre slujirea lui Dumnezeu și așa s-a alcătuit mănăstirea lui. Și pe când îl rugau ucenicii cu dinadinsul, ca pentru trebuințele mănăstirii, să primească cele ce i se aduceau lui, acel păzitor al obișnuitei sărăcii, răspundea ucenicilor: „Monahul cel ce câștigă averi pe pământ, nu este monah”. Pentru că atât se temea, să nu-și piardă bogăția sa duhovnicească, după cum bogații se păzesc să nu-și piardă bogăția lor pământească. Și a fost împodobit acest sfânt cu duhul proorociei, și era știut de toți locuitorii acelui pământ pentru minunile săvârșite de dânsul, pentru că strălucea ca o lumină viața lui.
Într-una din zile, spre seară, a poruncit ucenicilor ca toate sapele câte se vor afla în mănăstirea lor, să le arunce noaptea în grădina mănăstirii; iar la cântarea Utreniei acelei nopți, sculându-se frații, sfântul le-a zis: „Când se va ivi ziua, să pregătiți mâncare lucrătorilor noștri”. După ce s-a făcut ziuă și mâncarea a fost gata, sfântul a luat pe frați și, poruncindu-le să ia mâncarea, a mers cu dânșii în grădină și, intrând, au găsit într-însa atâția lucrători câte sape au fost aruncate de cu seară. Pentru că cei ce intraseră au fost tâlhari și, schimbând cu puterea lui Dumnezeu scopul cel rău, au luat sapele pe care le-au găsit acolo și din ceasul cel dintâi al nopții în care au intrat în grădină și până la venirea Cuviosului Isac, n-au încetat lucrând și tot pământul ce era nesăpat în grădină, l-au săpat.
Intrând la dânșii omul lui Dumnezeu, le-a zis: „Bucurați-vă, fraților! Încetați acum de la lucru, pentru că v-ați ostenit mult, lucrând toată noaptea”. Și aducându-le hrană, le-a poruncit ca, după atât de multă osteneală, să se odihnească și să se veselească. Iar după ce s-au săturat, cuviosul a zis către dânșii: „Să nu mai faceți de acum răutăți, ci de cele ce aveți trebuință din grădină, intrând prin față, să cereți și cu binecuvântare veți lua, iar păcatul tâlhăriei să-l lăsați”. Și a poruncit ca să le dea toată îndestularea de haine, cât au voit; și aceasta s-a făcut astfel: că cei ce intraseră în grădină tâlhărește ca să facă păcat au ieșit fără de păcat și cu binecuvântare, încărcați cu plată pentru ostenelile lor.
Altădată, oarecare străini, îmbrăcați în haine rupte, au mers la dânsul cerând haine. Iar el, poruncindu-le să aștepte puțin, a chemat pe unul din ucenicii săi și i-a zis în taină, grăind: „Mergi afară din mănăstire în cutare dumbravă, spunând numele locului, că este acolo un copac vârtos și hainele ce le vei găsi într-însul, să le iei de acolo și să le aduci la mine aici”. Ducându-se fratele și căutând precum i se poruncise, a găsit hainele lor ascunse în copac și, luându-le, le-a adus în taină învățătorului său. Iar omul lui Dumnezeu le-a dat străinilor acelora, care, ca niște goi, cereau haine, zicând către dânșii: „Deoarece sunteți goi, primiți hainele acestea și vă îmbrăcați”. Iar ei, luându-le și cunoscându-și hainele ce le ascunseseră în copac, s-au umplut de rușine; și astfel, cei ce cu înșelăciune cereau haine străine, rușinându-se, le-au primit chiar pe ale lor.
Într-altă vreme iarăși, un oarecare dreptcredincios bărbat, dorind rugăciunile cuviosului părinte, a trimis la dânsul cu un copil al său două coșnițe pline de bucate. Iar copilul, ascunzând o coșniță pe drum, cealaltă a dus-o omului lui Dumnezeu, spunându-i de cererea celui ce l-a trimis. Iar sfântul, primind cu blândețe cele trimise și pe copil învățându-l cu cuvinte blânde, i-a zis: „Dăruirea aceasta o primesc, dar te ferește, ca să nu îndrăznești a te atinge de coșnița pe care ai ascuns-o pe drum; pentru că a intrat un șarpe într-însa și dacă cumva îți bagi mâna în coșniță, îndată te va mușca”. Iar copilul s-a rușinat de niște cuvinte ca acestea ale omului lui Dumnezeu și s-a temut foarte mult; dar s-a și bucurat pentru că a fost înștiințat despre șarpe, de care era să moară. Acestea le zice Sfântul Grigorie Dialogul despre Sfântul Isac.
Deci, cu oarecare greșeală l-a presupus pe acest Cuvios Isac, că este cel a cărui viață a scris-o Sfântul Grigorie Dialogul și că toată călătoria lui este de la patria sa, la viața cea de obște; din viața de obște, la pustie; iar din pustie, la cetatea Ninivei și dintr-însa iarăși la pustie. Iar a acestui al doilea Isac, este de la răsăritul soarelui, până la apus, adică din Siria, până la Spoleta Italiei. Încă și din epistola către Simeon cel de la muntele cel minunat, putem cu dinadinsul a despărți pe acești bărbați sfinți. Căci de vreme ce zice Dialogul cum că Isac al său, ascunzându-se de ucenici și numele schimbându-și, a venit în Italia în anii cei dintâi ai stăpânirii Goților. Se cuvine a înțelege deci anii 541, adică anii mântuirii, în care Totila a început a împărăți în Italia. Și a ajuns trăind până în anii cei mai de pe urmă, adică până în anul 552 de la Hristos, în care Totila, fiind biruit de Norsit, a pierit. Ori până la 553, în care și Tia omorându-se, țara Italienilor s-a eliberat de tirania Goților. Și atât de mult și-a ascuns numele său cel adevărat, până când necuratul duh l-a arătat. Deci, nu este de crezut Simeon, care sihăstrea în muntele cel minunat, care era aproape de Antiohia și care nici după nume nu era cunoscut în Spolet.
Cuvioasa Atanasia Egumena
Este poruncă apostolică să săvârșim pomenirile sfinților, iar viețile și nevoințele lor să le scriem, spre folosul de obște al celor ce le citesc; și să le punem înainte, cu adevărat este lucru de laudă și de mântuire. Pentru aceasta și viața fericitei Atanasia am dorit a o scrie, deși în puține cuvinte, ca să nu se dea uitării lucrurile cele bune prin trecerea vremii și să se lipsească oamenii de folosul sufletesc. Această femeie vrednică de laudă, numită cu numele nemuririi, care bine și-a săvârșit viața sa și s-a arătat Stăpânului a toate Dumnezeu, roabă bună și credincioasă, s-a născut din tatăl său Nichita și din maica sa Irina, care au fost de bun neam și temători de Dumnezeu. Petrecerea lor era în insula ce se numea Eghina, din care aducându-se în viața aceasta omenească s-a făcut vas bineprimit al Sfântului Duh.
Fiind de șapte ani, a învățat Psaltirea în puțină vreme și se silea la cărți, îndeletnicindu-se în dumnezeieștile Scripturi. Iar într-una din zile, șezând singură și țesând un postav, a văzut o stea cu raze luminoase care se cobora spre dânsa și, ajungând până la pieptul ei, o lumina de sus până jos. Cum s-a apropiat de pieptul ei steaua aceea cu raze luminoase, îndată s-a făcut nevăzută. Din acel ceas, acea fericită fecioară s-a luminat cu sufletul și a început a urî deșertăciunea lumii acesteia și dorea să intre într-o mănăstire. Însă părinții ei i-au împiedicat foarte mult acest scop și chiar nevrând, au însoțit-o cu silă mare cu un bărbat, cu care numai șaisprezece zile petrecând, deodată a rămas văduvă.
Căci un neam de barbari, ce se numeau mauri, fără de veste au năvălit asupra țării acesteia și era nevoie ca bărbatul Atanasiei să meargă la război, unde, după neștiute judecăți ale lui Dumnezeu, a fost ucis cu sabia de barbari. Deci, după uciderea bărbatului Atanasiei, ea s-a apucat iarăși de scopul ei cel mai dinainte, ca să se ducă în mănăstire, însă mai înainte de a săvârși lucrul acela, a venit o poruncă de la împăratul în părțile acelea, ca fecioarele și văduvele cele tinere să se ducă după ostașii lui. Și iarăși a fost silită de părinții săi, ca să se mărite după alt bărbat. Și deși acea nuntă s-a făcut, ea se îngrijea pentru a sa mântuire, în cântarea de psalmi fără de lenevire și în citirea cărților îndeletnicindu-se. Apoi cu nici un fel de dulceți ale lumii acesteia sau de grijile bunătăților celor vremelnice schimbându-se, se lumina prin smerenia inimii cu cuvioșie și era foarte iubită de casnicii săi și lăudată de vecinii cei ce îi vedeau bunătatea. Iar spre darea milosteniei era atât de osârdnică, încât, deși era plină de toate bunătățile casa ei, acelea nu-i erau destule spre împărțire. Și pe toți cei ce mergeau în casa ei, monahi și străini, îi primea cu cinste și-i odihnea cu iubire de străini, apoi văduvelor, sărmanilor și tuturor celor ce aveau trebuință, le dădea din destul cele trebuincioase vieții.
Odată, fiind foamete și toți fiind lipsiți, până și celor necredincioși, care erau acolo și se numeau antigani și care mureau de foame, dânsa având milă de dânșii, le dădea hrană, căci împlinea cuvântul Domnului Care zice: Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru Cel ceresc este milostiv, căci răsare soarele Său spre cei răi și spre cei buni și plouă spre cei drepți și spre cei nedrepți. Dar nu numai hrană, ci și haine le dădea lor și cu celelalte daruri îi mângâia. Iar Duminicile și la zilele de praznice, adunând femeile cele de aproape, le citea dumnezeieștile Scripturi și le deschidea mintea spre frica și dragostea Domnului; și le povățuia spre toată fapta bună. Așa, întru cele dumnezeiești sporind și împodobindu-se cu lucruri bune ca un câmp cu flori, după câțiva ani a sfătuit pe bărbatul său, să se lepede de lume și de cele din lume și să meargă la sfânta viață monahicească.
Deci, prin povățuirea fericitei sale soții, făcându-se bun monah și viețuind cu sfântă cuviință, s-a odihnit întru Domnul. Iar acea fericită femeie, rămânând singură, s-a dat cu totul lui Dumnezeu. Căci aflând și alte femei cucernice, care aveau același scop, arzând cu duhul, de acelea s-a lipit cu sufletul și împărțind toate averile sale săracilor, s-a dus din viața lumească împreună cu acele femei și într-un loc oarecare deosebit, a început viața liniștită, tunzându-se în călugărie de un sfânt bătrân. Iar după trei sau patru ani, fericita Atanasia a fost aleasă stareță femeilor acelora, fiind silită. Deci, ea singură se socotea pe sine că este cea mai de pe urmă, păzind porunca Domnului, Care zice: Cel ce voiește între voi să fie mai mare, să vă fie vouă slugă.
Dar care cuvânt sau ce limbă va putea spune înălțimea smereniei ei? Că din femeile cele ce viețuiau cu dânsa, pe nici una nu a lăsat-o vreodată să-i slujească ei sau să-i toarne apă pe mâini, numindu-se nevrednică a petrece împreună cu dânsele, căci mai ales se socotea nevrednică a primi slujba de la dânsele. Înfrânarea ei era mare, că gusta seara puțină pâine de orz și apă cu măsură, iar untdelemn și vin, asemenea și unt de vaci, brânză și pește nu mânca niciodată, decât numai la praznicul nașterii lui Hristos și al Prealuminatei Învieri, obișnuia a gusta, mulțumind lui Dumnezeu. Iar în Sfântul Post cel de 40 de zile și în celelalte posturi, după două zile primea hrană, dar nu pâine, ci puține verdețuri crude; iar băutură în acele zile nu gusta nicicum.
Patul ei erau pietrele cele așternute pe pământ, cu o mică vechitură de pânză de lână aspră se acoperea deasupra, pe care odihnindu-se, ca David, toată noaptea își uda patul cu lacrimi. Căci, arzând de dumnezeiasca dorință înăuntrul ei, lacrimile ieșeau la cântarea de psalmi și la rugăciuni cu îndestulare din ochii ei, ca niște râuri din izvoare. Haina de deasupra era din lână de oi, iar pe trup avea o cămașă aspră de păr. Somn avea puțin și cea mai mare parte din noapte o petrecea totdeauna în rugăciunile cele cu dinadinsul către Dumnezeu și în gândirea de Dumnezeu. Iar ziua, uneori singură, iar alteori cu celelalte, cânta psalmii lui David. Și se sârguia ca nici un ceas să nu-l piardă fără rugăciune sau să-și oprească gura de la binecuvântarea lui Dumnezeu, precum cânta David: Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea.
Din ziua în care a intrat în mănăstire, n-a gustat nici poame, până la sfârșitul său, pentru înfrânare. Și a primit multe necazuri, fiind egumenă peste surori și îngrijind de dânsele. Iar pentru smerenie și blândețe, n-a zis către nici una vreun cuvânt aspru sau de ocară, nici a ieșit din cinstita ei gură vreo vorbă către cineva fără cinste, nici către mic, nici către mare, nici către rob, nici către slobod, deși de multe ori nu era ascultată. Și le răbda toate cu blândețea sufletului și cu inimă dreaptă, privind totdeauna spre răsplătirea care va să fie.
După patru ani de egumenie, fericita Atanasia s-a sfătuit cu surorile să se mute de acolo în alt loc pustiu și liniștit, unde ar putea mai cu înlesnire să slujească lui Dumnezeu în tăcere și cu dumnezeiască povățuire. Și a aflat un monah bătrân, cinstit cu cinstea preoției și a egumeniei, cu numele Matei, bărbat cu adevărat dumnezeiesc și sfânt. Acela, cunoscând scopul lor cel bun, le-a arătat un loc precum doreau, în aceeași insulă a Eghinei, într-un munte pustiu, unde era o biserică veche a Sfântului și întâiului Mucenic Ștefan. Acel loc dacă l-a văzut Cuvioasa Atanasia, a zis: „Eu am văzut de mult acest loc cu ochii minții și socotesc că de acum, aici ne va fi viața și moartea”. Deci, Cuviosul Matei, cu binecuvântarea episcopului părții aceleia, a făcut locuință fericitei Atanasia și surorilor ei la acel loc, lângă biserica Sfântului Ștefan.
Dar se cade aici să pomenim în parte și despre fericita viață a lui Matei. Acel cuvios părinte avea nevoință mare, pentru că în toată noaptea citea psaltirea cu rugăciunile și când avea nevoie să doarmă, nu se culca pe coaste, ci avea puțin somn. Si era atât de mare umilința bărbatului aceluia încât, atunci când cânta psalmii și se ruga sau săvârșea dumnezeiasca jertfă cea fără de sânge, curgeau neîncetat lacrimi din ochii lui; și oricine căuta la el dobândea mare folos. Purta totdeauna o haină aspră de păr și își subția trupul cu postul și înfrânarea cea fără de măsură. El avea o deosebită dragoste și smerenie pentru Sfântul Evanghelist Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, iubitul ucenic al lui Hristos, a cărui pomenire și praznic de peste an sosindu-i, când începea Dumnezeiasca Liturghie, i-a zis unui slujitor din cei ce stăteau lângă dânsul: „O, cine ar fi vrednic să fie acum în Efes și să vadă pe Sfântul Apostol Ioan!”
Zicând acestea, scotea pâraie de lacrimi din ochi, apoi a suspinat din inimă și s-a făcut un lucru minunat: a văzut pe Sfântul Apostol Ioan stând în Altar lângă dumnezeiasca masă și nu numai el a văzut aceea, dar și alți doi slujitori. Și a stat Sfântul Ioan văzut de dânșii, de la începutul Sfintei Liturghii până la otpust. De acest lucru atât de mult s-a bucurat inima fericitului Matei și s-a umplut de veselă umilință, încât până la trei zile n-a putut să guste hrană.
La acest Cuvios Matei, aducându-se un om oarecare slăbănogit cu toate mădularele, s-a milostivit spre dânsul, că, dezbrăcând mantia de pe dânsul, a pus-o pe umerii lui și îndată acel om s-a făcut sănătos. Altul a venit, având fața întoarsă prin lucrare diavolească, și dacă s-a atins cuviosul cu mâna sa de fața lui, făcând pe dânsa semnul Crucii, îndată fața s-a întors la rânduiala cea dintâi. O bătrână oarecare, ce era muncită de duhul cel necurat, ducându-se la sfântul, prin rugăciunile lui a scăpat de muncirea diavolească. Asemenea și altă femeie, monahie, care pătimea și ea de duh necurat, s-a tămăduit cu rugăciunea sfântului părinte.
Acestea s-au zis despre Cuviosul Matei, care era plăcut lui Dumnezeu și avea dar de tămăduiri de la El. Însă, după neștiutele judecăți ale lui Dumnezeu, s-a sfârșit în apă, cu moarte de primejdie. Căci, călătorind cu corabia spre Constantinopol, s-a scufundat în mare și toți care erau într-însa s-au înecat și s-a lipsit insula Eghina de cinstitele moaște ale cuviosului părinte, de la care bolnavii ar fi primit multe tămăduiri. După dânsul a venit alt preot și egumen famen, cu numele Ignatie. Acela, prin viața cea plăcută lui Dumnezeu și cu darul cel dat de la El, a fost asemenea Cuviosului Matei, că viețuind cu sfințenie s-a sfârșit bine, iar mormântul lui izgonea diavolii și tămăduia bolile. Dar să ne întoarcem iarăși la povestirea despre Cuvioasa Atanasia.
Acea fericită femeie avea, precum am zis, mare smerenie și blândețe și se ruga totdeauna către Dumnezeu și adeseori, privind spre cer, se umplea de spaimă și de mirare; căci vedea un nor luminos lăsând raze de soare și în mijlocul norului pe un bărbat oarecare cu bunăcuviință, luminându-se de o mare frumusețe. Văzând acestea adeseori, se mira de acel bărbat și grăia în sine: „Cine a împodobit pe acel bărbat? Ce faptă bună l-a făcut atât de luminos și de bine încuviințat?” Acestea gândind în sine, i se părea că aude un glas zicând către dânsa: „Bărbatul de care te miri, l-a împodobit așa smerenia împreună cu blândețea; deci să fii înștiințată, că și tu asemenea te vei lumina pentru smerenie și pentru blândețe”.
Fericita, văzând aceasta în toate zilele, cu acele două fapte, cu smerenia și cu blândețele, atât de mult se înfrumuseța, ca nimeni altul. De mânie și de mărire nici urmă nu era într-însa; iar cum s-a suit și la înălțimea celorlalte fapte bune, este arătat de aici, că putea să vadă vedenii cerești cu ochiul cel curat al inimii. Încă și cu faceri de minuni a împodobit-o Dumnezeu. Căci odată, șezând și îndeletnicindu-se întru gândire de Dumnezeu, a venit un om foarte bolnav la ochi și o ruga, ca să se roage lui Dumnezeu pentru el. Iar ea, smerindu-se ca și cum mângâia pe acela, i-a zis: „Și eu asemenea pătimesc de durere de ochi; deci rabdă, că Dumnezeu îți va ajuta”. Iar el nu voia să se ducă, ci cu credință cerea tămăduire.
Atunci fericita, punând mâna pe ochii lui, a zis: „Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce a tămăduit pe cel orb din naștere, să-ți dea, frate, tămăduire desăvârșită”. Și îndată omul acela s-a făcut sănătos desăvârșit de ochi. Și a străbătut slava despre dânsa în toată partea aceea și mulți bolnavi alergau la mănăstirea ei și primeau sănătate cu rugăciunile ei cele primite de Dumnezeu. Cuvioasa a zidit lângă biserica Sfântului Ștefan încă alte trei biserici: una în numele Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, alta în a Sfântului Ioan Mergătorul Înainte și a treia în numele Sfântului Ierarh Nicolae.
Dar mai mult decât pe celelalte biserici, a împodobit biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Pentru că toate cele de trebuință la zidire și înfrumusețare le avea de la iubitorii de Hristos, care aveau cinstire și dragoste pentru dânsa. Însă de vreme ce era slăvită și cinstită de oameni și supărată de cei ce mergeau la dânsa, de aceea se mâhnea foarte și gândea unde s-ar putea ascunde.
Deci, luând cu sine două surori, pe Marina și pe Evpraxia, a fugit în taină la Constantinopol și acolo, într-o mănăstire de fecioare, a petrecut șapte ani. Însă îi părea rău de iubita ei biserică, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care o zidise în mănăstirea sa și de multe ori zicea cu lacrimi: „De supărarea omenească și de slava deșartă, sunt izgonită din biserica Stăpânei mele, Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, și șed aici străină”. Dar nu s-a tăinuit cuvioasa nici acolo viețuind; căci Dumnezeu, preamărind pe roaba Sa, a început a izgoni diavolii și a tămădui boli. Aflând despre dânsa surorile ei din mănăstirea Eghinei și mergând la dânsa, au rugat-o să meargă cu ele la mănăstirea sa. Încă și o vedenie dumnezeiască a îndemnat-o, să se întoarcă la locul său și zicea iubitelor sale surori, Marina și Evpraxia: „Este vremea să ne întoarcem la locul nostru, căci am văzut în vedenie biserica Preacuratei Maicii lui Dumnezeu deschisă și poruncindu-ne ca să intrăm într-însa”.
Deci, sculându-se, s-a dus cu surorile din Constantinopol și au ajuns la insula Eghinei și la mănăstirea sa. Acolo, peste câteva zile, s-a îmbolnăvit greu și și-a cunoscut sfârșitul mai înainte cu douăsprezece zile. Căci a văzut doi bărbați în haine albe, venind către dânsa, dându-i o hârtie scrisă și zicându-i: „Iată liberarea ta! Primește-o și te veselește!”
După vedenia aceea, venindu-și în sine, a cunoscut că era aproape de ieșirea sa din trup și a petrecut douăsprezece zile în neîncetată cugetare de Dumnezeu și în rugăciune. Iar hrană și băutură în acele zile n-a gustat deloc. Iar surorilor celor ce ședeau lângă dânsa nu le zicea nimic mai mult, decât numai aceasta: „Cântați, surorile mele, cântați și lăudați pe Dumnezeu totdeauna, ca să fie milostiv greșelilor noastre!” Sosind ziua a douăsprezecea, Cuvioasa Anastasia a zis către dânsele: „Ajutați-mi căci am slăbit și mergeți în biserică de sfârșiți psaltirea; căci eu acum nu pot s-o sfârșesc, că mi-a slăbit puterea foarte mult”. Iar ele, plângând, au zis: „Până la care psalm ai citit? De unde să o începem ca s-o sfârșim?” Iar ea a încetișor a răspuns: „Al nouăzecilea psalm îl am în gură și acum nu pot mai mult”. Și mergând surorile în biserică, au sfârșit pe ceilalți psalmi. Apoi ieșind, au căzut cu fața înaintea patului ei și plângere mare au făcut, cerând de la dânsa rugăciunile cele mai de pe urmă. Iar ea rugându-se pentru toate, pe Marina și pe Evpraxia le-a cuprins cu cinstitele ei mâini, zicându-le: „Iubitele mele surori, iată în această zi ne despărțim, dar în veacul ce o să fie, iarăși ne va uni Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos să vă dea pace, dragoste și înțelepciune și să vă umple de toate bunătățile Sale”.
Acestea și altele zicând, fața ei s-a luminat și toți cei ce veniseră la dânsa s-au umplut de lumină. Se apropia ziua în care se prăznuiește Adormirea Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu și zicea fericita: „Vedeți să nu rămână ceva din cele cuviincioase praznicului, ci și cântarea bisericească cu bună rânduială să fie; săracilor, scăpătaților și văduvelor să le faceți ospăț, după putere. Iar după dumnezeiasca Liturghie, să dați pământului trupul meu cel sărac”.
Aceasta zicând și cuprinzând pe cele două surori mai sus amintite, s-a odihnit întru Domnul, dormind cu somn de obște, căci ca o vie și-a închis ochii și gura, căci nu era trebuință ei de obișnuita slujbă care se face la moarte. Iar surorile, căzând la sfântul ei trup, plângeau de sărăcia lor, zicând: „Unde te-ai dus acum, o, sfântă maica noastră, cea numită cu nemurire? Astfel, ne-ai lăsat sărmane, ducându-te din ochii noștri. Unde vom mai vedea după aceasta, fața ta cea cu chip de înger? Unde vom auzi glasul tău care înveselea inimile noastre și la lucruri bune ne învăța? S-a stins lumina nădejdii noastre celei bune! Tu acum dormi, dar noi de întristare pentru tine murim! Nu te vom mai avea de acum împreună cu noi cântând, citind, rugându-te, vorbind și lucrând, căci Domnul te-a ales și te-a luat în veșnicele locașuri, cele fără de moarte!” Așa zicând și mult plângând, au grijit trupul ei cel sfânt.
Cuvioasa Atanasia s-a sfârșit la 14 August, la Vecernia praznicului Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Iar la praznic, după dumnezeiasca slujbă, cu cinste a fost îngropată, cu nemângâiata tânguire a surorilor. Iar cea care se pusese după dânsa egumenă, ziua și noaptea nu ieșea de la mormânt, plângând. Și i s-a arătat în vis Sfânta Atanasia, zicând către dânsa: „Cu dinadinsul să știi, că după săvârșirea celor patruzeci de zile de la adormirea mea, voi lua cele pregătite mie de Dumnezeu”. Și deșteptându-se egumena, nu se pricepea ce înseamnă vedenia aceea și cuvântul zis de cuvioasa. Dar, sosind ziua cea de 40 de zile, au uitat surorile – precum adeseori se întâmplă -, ca să-i facă obișnuita pomenire, părându-le că după două zile se împlinesc cele 40 de zile. Și în aceeași seară iarăși s-a arătat sfânta, zicând egumenei: „Pentru ce n-ați ținut seama de cele 40 de zile și n-ați pregătit cele spre pomenire, nici spre dare la săraci, nici spre primirea de oaspeți?” Și, deșteptându-se din somn, egumena a numărat zilele cu dinadinsul și a cunoscut că aceea era seara zilei a 40-a, în care se cădea să cânte panahida.
Iar a doua zi, făcându-se pomenirea și săvârșindu-se dumnezeiasca slujbă, două monahii începătoare a cetelor bisericești, cărora Dumnezeu le-a deschis ochii sufletești, au văzut o minunată vedenie în biserică: Doi bărbați oarecare, foarte cinstiți cu chipul, îmbrăcați în haine luminoase, au intrat în biserică, ducând între dânșii pe Cuvioasa Atanasia, pe care punând-o înaintea Sfântului Altar, au îmbrăcat-o cu porfiră împărătească, împodobită cu pietre scumpe și cu mărgăritare de mult preț și i-au pus pe cap coroană împărătească, care avea cruce dinainte și înapoi; i-au dat apoi și un toiag de aur, la fel împodobit cu pietre scumpe; apoi, luând-o de mâini, au dus-o în Sfântul Altar prin ușile împărătești.
Se mai scrie despre dânsa și aceasta. Că, ducându-se către Domnul, a poruncit surorilor ca până la patruzeci de zile să pună masă săracilor. Dar ele numai până la a noua zi au făcut aceasta, iar după acele nouă zile au încetat. Și li s-a arătat sfânta cu doi îngeri, zicându-le: „Pentru ce ați călcat porunca mea? În știre să vă fie vouă, că milosteniile cele ce se fac pentru suflet, până la 40 de zile, cum sunt săturarea flămânzilor și rugăciunile preoților, milostivesc pe Dumnezeu și chiar păcătoase fiind sufletele celor adormiți, primesc iertarea păcatelor întru Domnul, iar de vor fi drepte, apoi aceia care fac pomenire, se îmbogățesc cu împlinirea a tot binele”.
Aceasta zicând sfânta și-a înfipt în pământ toiagul și s-a făcut nevăzută. Iar a doua zi sculându-se surorile au văzut toiagul ei înflorit și au preamărit pe Dumnezeu a toate Făcătorul. Aceasta povestește prologul. Apoi săvârșindu-se anul după moartea Cuvioasei Atanasia și pomenirea sfintei sosind, precum scrie Metafrast, au venit doi bărbați preoți și cu dânșii au adus o femeie muncită de multe duhuri rele. Acei preoți, luând acoperământul mormântului și măturând țărâna pământului, au scos afară racla cu moaștele Cuvioasei Atanasia și îndată necuratele duhuri au fugit din femeia aceea și s-a făcut sănătoasă. Iar din raclă a ieșit o mare și bună mireasmă și s-a văzut picurând din raclă mir. Apoi, descoperind racla, au văzut pe Cuvioasa Anastasia ca și când atunci adormise, luminându-și sprâncenele, buzele și fața cu frumoasă podoabă, iar trupul cu mâinile și tot sfântul ei trup era întreg, neavând nici cât de puțină stricăciune și izvora mir. Aceasta văzând-o toți cei ce erau acolo, scoteau lacrimi de bucurie din ochi. Iar acei sfinți preoți, acoperind racla, au judecat să nu pună sfintele moaște ale Cuvioasei Atanasia în pământ, ci la vedere în biserică și au făcut astfel. După aceasta făcându-i o raclă nouă, au mutat cinstitele moaște într-însa din cea veche.
După aceea au luat călugărițele de pe moaște, cea dintâi haină de păr a sfintei, pregătindu-i alta nouă de mătase. Dar nu puteau să îmbrace trupul sfintei, de vreme ce Sfânta Atanasia nu voia, și își ținea mâinile pe piept, ca și cum era vie, nevrând haine de mătase, și chiar după moarte iubind sărăcia. Iar una din ceata călugărițelor celor îmbunătățite, fiind vas ales al Sfântului Duh și-a plecat genunchii și a început a se ruga către dânsa, ca și către o vie, grăind: „Când viețuiai între noi, ai avut în toate fără împotrivire ascultare, stăpâna noastră. Așa și acum binevoiește a ne asculta și cu această smerită haină, care ți s-a adus, binevoiește a te îmbrăca”.
Astfel, după ce s-a rugat fecioara aceea, Cuvioasa Atanasia, ca o vie, a ascultat. O, minune! Atunci, ridicându-se, a șezut și și-a întins mâinile spre îmbrăcare, iar după ce s-a îmbrăcat, s-a culcat iarăși în raclă. Și multe alte minuni se săvârșeau de la sfintele ei moaște, căci se făceau tămăduiri de toate bolile și diavolii se goneau din oameni cu sfintele ei rugăciuni. Ale cărei faceri de minuni nu ajunge vreme scriitorului a le scrie toate cu de-amănuntul, ca să nu se supere și cei ce citesc, asemenea, și cei ce ascultă. Ci cu această scurtă și de folos povestire despre cuvioasa, să fim îndestulați.
Iar tu, o, fecioară, doamnă, ceea ce ești cinstită cu numele nemuririi, Atanasia, ceea ce ești împreună viețuitoare cu dumnezeieștii îngeri, care ai sărăcit pentru Hristos și cu dumnezeieștile daruri te-ai împodobit; care totdeauna ai plâns și mângâierea cea nesfârșită ai câștigat-o, care cu blândețe te-ai împodobit și pământul celor blânzi ai moștenit, apoi în foame și în sete ți-ai petrecut vremelnica viață și sațiul îndulcirii celei veșnice l-ai aflat; care milostivă către săraci ai fost și de la Dumnezeu te-ai miluit; tu, care pentru curățenia inimii tale, ai luat în tine lumina Sfântului Duh și, având pace în sufletul tău, aceluiași Duh Sfânt te-ai făcut locaș și ai fost vistierie a tuturor lucrurilor celor bune; pentru aceasta luminii celei negrăite te-ai învrednicit în cer. Tu, ceea ce locuiești cu adunările sfinților și cu cetele drepților te sălășluiești, pomenește-ne și pe noi, cei ce lăudăm viața ta cea îmbunătățită și cu duhovnicească bucurie cinstim pomenirea ta. Caută spre viața noastră cea învăluită de lumeștile valuri, ca, prin rugăciunile tale bineviețuind, de cursele diavolești să scăpăm și împreună cu tine să ne învrednicim veșnicilor bunătăți, cu darul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.