Sinaxar 21 septembrie

  2. /
  3. Sinaxar
  4. /
  5. Septembrie
  6. /
  7. Sinaxar 21 septembrie

📑 Cuprins:


🔊 Sinaxar audio:

*Voce : părintele arhidiacon Adrian Maziliţa, sursa: sinaxar.ro

🎬 Sinaxar video:


Sfântul Apostol Codrat

Sfântul Apostol Codrat era unul din cei șaptezeci de apostoli. El a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu în Atena și în Magnesia, unde a fost și episcop și pe mulți i-a adus cu învățăturile sale la lumina dumnezeieștii cunoștințe și a fost după cuvântul lui Sirah: „Ca o stea de dimineață în mijlocul norilor”. Pentru că norii întunecoși păgânești nedumnezeiești erau cele străine față de lumina dreptei credințe. Și ședea poporul acela în întuneric și în umbra morții. Iar sfântul apostol Codrat, cu cuvântul lui Dumnezeu strălucindu-le lor ca o lumină mare, le-a luminat lor întunericul, a surpat jertfele cele spurcate, a sfărâmat idolii și a risipit capiștile cele drăcești cu rugăciunea. Și precum steaua magilor celor de la răsărit, așa și el a arătat popoarelor calea cea spre Hristos. Și precum luceafărul cel de dimineață aduce după sine soarele, așa și el a adus în lume lumina cea mare a credinței și a luminat sufletele omenești cele întunecate. Dar întunericul totdeauna urăște lumina. Pentru că cei fără de Dumnezeu, văzându-și idolii călcați de sfântul Codrat, și duhurile izgonite și păgânătatea lor dezrădăcinată, au rânduit prigoană mare asupra apostolului și ca pe un alt Ștefan au voit să ucidă cu pietre pe sfântul Codrat. Dar, lovit fiind cu pietre, a fost păzit viu cu darul lui Hristos.

Apoi l-au pus în legături, și l-au chinuit cu foame multă vreme. Pentru că ticăloșii închinători de idoli au oprit hrana trupească de la acesta, care hrănea sufletele lor, nu cu hrană pieritoare, ci cu hrana care duce la viața veșnică. Și chinuind cu foamea pe sfântul, ei înșiși piereau de foamea aceea, pentru care scrie: „Nu foame de pâine, ci foame de auzirea cuvântului Domnului”. Deci, neputând ca să omoare cu foamea pe acesta, care de-a pururea se întărea de sus cu dumnezeiască hrană, singur a murit cu cea veșnică moarte. Iar sfântul Codrat, deși a murit după multe munci, sufletul lui viază în mâinile lui Dumnezeu și nu se atinge de el chinul; și-a sfârșit nevoința muceniciei, pe vremea împăratului Adrian (117-138), și a început viață veșnică la Împăratul măririi Iisus Hristos. Cu Dânsul a pătimit, cu Dânsul se și mărește în împărăția Lui. Iar sfântul lui trup s-a așezat în Magnesia, și izvorăște multe tămăduiri neputincioșilor.

Sfinții mucenici Ipatie și Andrei

Acești sfinți au fost din țara Liciei. Fiind copii, au învățat carte împreună în oarecare locaș și înfrumusețându-se cu toată fapta bună, au mers din treaptă în treaptă. Iar la vârstă de bărbat ajungând, Ipatie a îmbrățișat viața călugărească, pentru a trăi în liniște, slujind lui Dumnezeu. Iar Andrei s-a deosebit spre folosul sufletelor omenești și cleric făcându-se se silea la cuvântul lui Dumnezeu, învățând pe poporul lui Hristos în Biserica lui Dumnezeu. Amândoi aveau mare înfrânare, cugetare smerită și dragoste către toți nefățarnicii. De a cărora viață îmbunătățită înștiințându-se Arhiepiscopul Efesului, i-a chemat pe ei la sine și folosindu-se de vorbele lor, i-a iubit pe dânșii foarte, și a pus cu sila pe Ipatie episcop bisericii Asianului: „Nu se cade, zicea el, ca un luminător ca acesta să fie sub obrocul pustiei, ci în sfeșnicul arhieriei ca să lumineze biserica lui Dumnezeu cu învățătura”. Iar pe Andrei l-a făcut preot. Și au fost acești doi luminători prea luminați în Biserica lui Dumnezeu, luminând-o pe ea cu înțeleptele învățături și cu viața cea curată. Iar după aceea, când Leon Isaurul (717-741), împăratul grec, a ridicat hule asupra sfintelor icoane și prin toată împărăția sa a dat poruncă să arunce icoanele din bisericile lui Dumnezeu și nimeni să nu se închine lor, atunci acești sfinți învățători, Ipatie și Andrei, au grăit mult împotriva hulitorilor de icoane, învățând po-porul păstoriei lor să nu asculte porunca împărătească cea fără de Dumnezeu. Auzind despre dânșii împăratul, a poruncit să-i aducă pe ei la sine, și mult i-a silit să se lepede de cinstirea sfintelor icoane. Și discuta cu dânșii prin înțelepții săi, dar n-a putut să clatine pe acești tari stâlpi bisericești, pe care închizându-i în temniță, i-a ținut mult și în tot chipul se silea să-i aducă la erezia sa. Apoi a poruncit ca să îi bată pe ei fără milă, după aceasta a jupuit pielea cu părul de pe capetele lor și bărbile lor, ungându-le cu smoală, le-a aprins, și sfintele icoane, cele de mult preț, le-au ars. Iar ei pe toate acestea cu vitejie le-au răbdat, și erau vii cu puterea lui Dumnezeu.

După aceasta, cel cu năravul de fiară Leon, cel ce avea după nume și viața, că precum numele așa și năravurile lui erau de fiară, a poruncit să-i târască prin mijlocul cetății pe ei, și a târât pe sfinți prin cetate spre râsul tuturor, iar la sfârșit i-a mângâiat ca pe niște mielușei și așa sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu și-au dat, pentru sfintele icoane pătimind. Iar trupurile cele cinstite le-au aruncat spre mâncarea câinilor. Însă credincioșii luându-le în taină, le-au îngropat cu cinstea care se cuvine mucenicilor.

Sfinții mucenici Eusebiu și Prisc, mărturisitorii

Sfântul Eusebiu era în părțile Feniciei creștin tăinuit. Iar când a sosit prigoana cea mare de la păgâni asupra creștinilor, care unde puteau să prindă pe creștini îi chinuiau în multe feluri și, mulți credincioși fugind din mâinile păgânești, se ascundeau prin locuri neștiute. Atunci Eusebiu, dând adevăratul preț cuvintelor lui Hristos: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, care este în Ceruri” (Matei 10, 32), s-a umplut de dumnezeiască râvnă, și ducându-se, a stat înaintea mai marelui acelei cetăți și i-a zis: „Ce te înnebunești de Dumnezeu, luptătorule, prigonind turma lui Hristos!?” Iar mai marele căutând spre dânsul, a zis: „Tu cine ești?”, iar el a răspuns: „Rob al lui Hristos sunt, al cărui vrăjmaș ești tu”. Iar mai marele mâniindu-se, a zis: „De unde ți-a venit ție, ticălosule, îndrăzneala aceasta, să stai înaintea mea și să mă ocărăști pe mine, cel ce sunt mai marele?” Iar Eusebiu a răspuns: „Râvna cea după Domnul meu Iisus Hristos m-a pornit pe mine, ca să vădesc orbirea voastră, că v-ați înnebunit închinându-vă Diavolului, iar nu lui Dumnezeu”. Atunci mai marele a poruncit să-l dezbrace pe el, și spânzurându-l, să-i strujească trupul lui. Și l-a strujit mult cu fiare ascuțite, încât i se vedeau oasele. Apoi oțet și sare au turnat, și-i freca rănile lui, și toate acestea le-a răbdat cu vitejie mărturisitorul lui Hristos ca și cum n-ar fi fost al lui trupul și se bucura în pătimirile sale, împlinind lipsirea necazurilor lui Hristos în trupul său. După răbdarea chinurilor acelora, chinuitorii îi ziceau: „Jertfește zeilor și vei fi viu, iar de nu vei jertfi, te vom pierde cu desăvârșire”.

Iar el a răspuns: „Voi mă veți pierde, dar Hristos al meu mă va afla, pentru care eu până la sfârșit voi răbda, că acela ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui”. Deci, văzându-l pe el că este neplecat, îi tăiară capul cu sabia, și așa s-a suit la ceruri, ca să ia cununa podoabei din mâna Domnului.

Iar sfântul Prisc a mărturisit numele lui Hristos în Frigia, și pe mulți din păgâni i-a adus la Hristos. Apoi l-au prins necurații și l-au spânzurat și l-au strujit pe coaste adânc, și ca pe niște pământ au arat trupul lui cu unghii de fier, ca să semene sângele mucenicesc spre creșterea și înmulțirea Bisericii lui Hristos. Iar oarecare din păgânii cei ce stătea acolo, privind la o strujire cumplită ca aceea și la mucenicescul sânge cel ce se vărsa, sălbăticindu-se de mai multă mânie ca fiarele, și-au scos săbiile lor, cu care împungeau pe sfântul, pe care prin tot trupul străpungându-l, la sfârșit îi tăiară capul. Așa a pătimit pentru mărturisirea lui Iisus Hristos, bunul mărturisitor, pe care acum îl mărturisește Hristos înaintea Tatălui Său cel Ceresc, căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Dimitrie, mitropolitul Rostovului, făcătorul de minuni

Pe această ramură de rai, pe Dimitrie sfințitorul și făcătorul de minuni l-a crescut Rusia cea mică. El s-a născut într-o cetate mică și neînsemnată, care se numea Macarova, fiind departe de cetatea Kievului ca la cincizeci de stadii.

El s-a născut la anul 1629, luna decembrie, din părinți de bun neam, care erau împodobiți cu credința creștinească și umblau în poruncile lui Dumnezeu cu neabatere. Tatăl său se numea Sava și era cu rânduiala sutaș în oastea Rusiei, iar maica sa se numea Maria. La naștere i-a pus în grabă numele Daniil, luminându-l după aceea și cu Sfântul Botez. După botez, pruncul a fost crescut de părinți în frica și respectul către Dumnezeu. L-a învățat legea creștinească și creștea împreună cu anii, cu înțelegerea și cu fapta bună, mergând ca pe o scară din putere în putere.

După ce se deprinsese bine cu citirea și scrierea limbii slavonești, l-a dus în cetatea Kievului la școala mănăstirii Botezului Domnului, pentru învățătura acestor limbi străine și altor învățături libere care se învățau acolo. După ducerea la această școală, copilul Daniil prin istețimea minții sale și prin neadormita sârguință, în scurtă vreme a început a arăta bună pricepere la învățătură, sporind mai mult decât vârstnicii lui. După câțiva ani, s-a arătat iscusit din destul în facerea de stihuri și la retorică, știind bine toate cele ce învățase. Daniil pe când trecea învățăturile acelea, se deprindea nu mai puțin și la viața îmbunătățită; căci în toată vremea aceea în care a petrecut la învățătură, nu avea nici cea mai mică împărtășire cu copiii cei vorbitori de vorbe rele, care făceau râsuri și glume, și cu cei ce cugetau la veselii și la desfătări deșarte; adică nu voia să se răzvrătească cu cei răi și să cadă în prăpastia păcatului, căci știa că vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune. El se sârguia pe cât putea să-și păzească întreaga înțelepciune și curăție.

Când îi prisosea vremea de la școală, nu se îndeletnicea cu jocuri copilărești, cum era obiceiul tinerilor, ci cu citirea cărților insuflate de Dumnezeu. El alerga cu sârguință la rugăciune în biserica lui Dumnezeu, pentru că inima lui începea a se înfierbânta de văpaia dragostei dumnezeiești și se aprindea foc în cugetul lui; deci, cu cât ședea mai mult la citirea scripturilor dumnezeiești și la citirea vieților sfinților părinți, cu atât zi de zi se aprindea cu inima spre urmarea lor, și dorea să urmeze acelora. Daniil fiind în lume, arăta în sine începătura vieții călugărești.

Ajungând la vârsta de 18 ani, a trecut cu vederea pentru Hristos lumea aceasta vremelnică, și bunătățile ce sunt într-însa și, cerând binecuvântare de la părinții săi, a început a petrece în mănăstirea Preasfintei Treimi, numită Kirilovsca, în aceeași cetate a Kievului. Acolo, după o vreme, s-a tuns după rânduiala călugărească, de Meletie – egumenul aceleiași mănăstiri, în anul 1638, la 9 iulie, la pomenirea Sfântului Sfințit Mucenic Pangratie; și în loc de Daniil s-a numit Dimitrie.

După primirea rânduielii călugărești, acest bărbat temător de Dumnezeu, aruncându-se cu totul spre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a început a petrece viața cuviincioasă a călugărilor, deprinzându-se la smerenie, la ascultarea și la iubirea de frați. El se sârguia pe cât putea a urma în lucrurile cele bune cuvioșilor părinți: Antonie, Teodosie și celorlalți făcători de minuni ai Pecerscăi. El nu se îngrijea nicidecum de câștigarea averilor și bogățiilor vremelnice, ci toată sârguința lui era să-i placă lui Dumnezeu, și după chemarea sa să-i slujească la credință.

Trecând puțin vreme după călugăria sfântului, la 25 martie 1639, la praznicul Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cu voia povățuitorului, Sfântul Dimitrie a fost hirotonisit diacon, de preasfințitul Mitropolit al Kievului, Iosif Tunalski.

El a petrecut multă vreme în mănăstirea Kirilovska din Kiev, supunându-se cu smerenie și în tăcere povățuitorului lui în toate, slujind fraților fără de lenevire și împlinind cu osârdie toată ascultarea mănăstirească și bisericească. El se afla mai întâi de toți la cântarea bisericească, și ieșea mai pe urmă. În biserică stătea cu frică, asculta cu luare aminte dumnezeiasca scriptură ce se citea; iar în chilie se îndeletnicea la rugăciune, scriind și alcătuind cele poruncite de egumen, sau de alți începători mai înalți, se nevoia și la citirea cărților cele folositoare de suflet.

Apoi, trecând câtăva vreme, cu voința prea sfințitului Lazăr Baramovici, arhiepiscopului Cernigovului, sfântul Dimitrie a fost chemat din Kiev, în cetatea Cernigovului și a fost hirotonisit presviter în mănăstirea Gustinski, la 23 mai 1659, la praznicul Pogorârii Sfântului Duh. După aceasta, același preasfințit Lazăr al Cernikovului, de vreme ce îl știa pe el că este bărbat iscusit și învățat, bun și vrednic pentru semănarea cuvântului lui Dumnezeu în inimile omenești, l-a binecuvântat să fie propovăduitor în cetatea Cernikov.

Sfântul Dimitrie a petrecut mai mult de doi ani în soborniceasca biserică a Cernigovului, propovăduind cu mare folos cuvântul lui Dumnezeu și-n alte biserici ale acestei eparhii; cuvântul lui era tare, dres cu sarea înțelepciunii și toți doreau să-l audă. Dar nu numai în Rusia mică a fost propovăduitor, ci și peste hotar, în domnia Litovsca.

După o vreme, cerându-și voie și luând binecuvântare de la arhiereu, s-a dus de la Cernigov la cetatea Vilna și, fiind acolo puțină vreme în mănăstirea Pogorârii Sfântului Duh, a spus două cuvinte învățătoare. După rugămintea duhovniceștilor frați de la Sluțca, s-a mutat de la Vilna la Sluțca, și un an întreg s-a ostenit cu nedormire, întru propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, petrecând în Bratsca, mănăstirea Schimbării la Față, cea grecească și rusească.

După arătarea viețuitorilor acelei cetăți, își avea un făcător de bine, pe un oarecare Ioan, cetățean dreptcredincios, care se mai numea Scoccevici, și care făcuse acel locaș cu cheltuiala sa. Deși el era chemat din Sluțca de către fețe luminate prin multe scrisori duhovnicești și politicești; dar fiind oprit de cele mai puternice rugăminți și mari făgăduințe ale dumnezeieștii frățimi, a zăbovit până la sfârșitul acelui Scoccevici. După ce a murit, Sfântul Dimitrie a făcut la îngroparea lui cuviinciosul cuvânt de îngropare.

După aceasta s-a întors de la Sluțca în Rusia mică, și a început să viețuiască la scaunul Hatmaniei, cetatea Baturina, în mănăstirea sfântul Nicolae, care se numea Crupițca, îndeletnicindu-se în post, rugăciuni și în citirea cărților celor folositoare de suflet; dar mai mult se sârguia la propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu. Pentru aceste fapte plăcute lui Dumnezeu și sfintei lui biserici, cu binecuvântarea arhiereilor de la Kiev și Cernikov a fost ales egumen la diferite mănăstiri. Auzind de îmbunătățita lui viață și având mare râvnă spre ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, ca și cum ar fi zavistui una alteia, cu neîncetate rugăminți îl chemau la sineși. Sfântul Dimitrie s-a pus egumen de prea sfințitul arhiepiscop Lazăr Baranovici al Cernikovului, mai întâi în mănăstirea Schimbării la Față a Domnului, care se numea Macsacusca, la 4 septembrie 1681, la pomenirea sfântului prooroc Moise, văzătorul de Dumnezeu. Mai înainte de numire, acel arhiereu, ca și cum ar fi știut că sfântul Dimitrie se va învrednici și la rânduiala bisericească, a zis către el aceste cuvinte: „Să-ți binecuvânteze Domnul Dumnezeu, nu numai egumenia, dar după acest nume Dimitrie, îți doresc și mitra Dimitrie; deci să câștigi mitra”. După numire ca egumen i-a urat astfel: „Astăzi este sfântul prooroc Moise, văzătorul de Dumnezeu și în această zi te-a învrednicit Domnul Dumnezeu la egumenie, aici unde este hramul Schimbării la Față a Domnului, ca pe Moise în Tavor. Cel ce a arătat căile sale lui Moise, să-ți arate și sfinției tale în acest Tavor, căile sale spre veșnicul Tavor. Aceste cuvinte – precum zice singur sfântul Dimitrie mărturisind despre sine – eu păcătosul, ca pe o frumoasă însemnare și proorocie am socotit-o și am însemnat-o. O, să dea Dumnezeu, ca această proorocie a preasfinției sale să se împlinească”.

Deci, luând acest dreptcredincios călugăr binecuvântare de la arhiereu, s-a dus la acea mănăstire a Macsacovsca, și a intrat în datoria egumeniei încredințată lui. El povățuind bine pe frați și ridicând toate cele spre folosul de obște ale mănăstirii, se ostenea în propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, plăcând Domnului cu postul, cu privegherea și cu alte lucruri bune, dar mai ales cu smerita cugetare; căci, măcar că era începător, însă blândețea și obiceiul lui cel bun nicidecum nu le-a schimbat, ci ținea în mintea sa, ceea ce s-a zis de către Domnul: „Cel ce ar voi să fie mai mare între voi, să vă fie slugă”.

Precum singur se făcea mai mic înaintea tuturor, așa și pe frați îi învăța în toate zilele, să nu se înalțe întru nimic.

După un an, la 1 martie, la pomenirea sfintei mucenițe Evdochia, cu binecuvântarea aceluiași arhiereu a fost rânduit egumen al mănăstirii sfântul Nicolae din cetatea Baturin, care mănăstire se numește Crupințca. Astfel, lăsând egumenia de la Macsacovsca și mulțumind fraților de acolo, s-a mutat în mănăstirea Baturina; deci, câștigând poruncă, a luat începătorie peste această mănăstire. După ce a trecut un an și opt luni, acest egumen vrednic de laudă, iubind viața cea liniștită și fără de tulburare, dorind ca în singurătate să placă lui Dumnezeu, la 26 octombrie, la pomenirea sfântului mucenic Dimitrie, în ziua celui de un nume al său, a lăsat începătoria mănăstirii Baturina, și viețuia deosebit.

Trecând o vreme, și la rugămintea arhimandritului Varlaam Isinsclii al lavrei Pecersca din Kiev, care după acesta a fost mitropolit în Kiev, s-a mutat de la Baturina în lavra Pecerscăi. Acel arhimandrit – precum se poate vedea din Predoslovia ce s-a pus la începutul Mineiului – dorind ca acel scop plăcut lui Dumnezeu al Nacialnicilor lavrei Pecersca mai înainte de el, a fericitului întru pomenirea mitropolitului Kievului Petru Movilă, și a arhimandritului Inochentie Gizel, care mult mai înainte se ostenise pentru îndreptarea cărților vieților sfinților, ca prin dumnezeiescul ajutor să le aducă întru săvârșire. Deci, se sârguia pe cât se putea, ca să afle un bărbat ca acela bine înțelegător, căruia să-i încredințeze acel lucru de bună trebuință spre al săvârși. Când a toate dăruitorul Dumnezeu, după osârdnica lui cercare, a trimis în lavra aceea pe acest bine înțelegător și dreptcredincios bărbat, ca să viețuiască într-însa, atunci acel arhimandrit dând mulțumire lui Dumnezeu, s-a sfătuit despre aceea, cu soborniceștii părinți și cu frații lavrei. După sfatul lor, acestui preaiscusit propovăduitor al Cuvântului lui Dumnezeu, care se mărturisește de singurul adevăr, i-a încredințat, ca din dragostea cea către sfinții plăcuți lui Dumnezeu, și pentru scrierea numelui său în cartea vieții veșnice, să se ostenească a aduna viețile lor, și îndreptându-le desăvârșit să le scrie.

Văzând sfântul Dimitrie trebuința cea de nevoie a Bisericii lui Dumnezeu, și ascultând pe cea pusă înaintea lui, de care fericitul Simeon Metafrast scrie: „De asemenea este rău a grăi cele ce nu se cade și a da tăcerii cele ce sunt folositoare și cinstite; pentru că așa cum vatămă gândurile celor ce aud pe cel ce grăiește cele necinstite, tot astfel cel ce tace faptele cele bune ale sfinților, lipsește pe cei dreptcredincioși de folos, cinstind astfel mai mult odihna sa decât lucrul lui Dumnezeu. După ce el îndelung se lepăda, punându-și nădejdea spre ajutorul lui Dumnezeu, spre rugăciunea Maicii celei preacurate a vieții și spre ale tuturor sfinților, a intrat în această osteneală plăcută de Dumnezeu în anul 1684, luna iunie, și a început lucrul ce îi se încredințase a-l împlini cu mare sârguință. Scoțând ca din niște izvoare din acele mari cărți ce se numesc ale citirii, ale fericitului Macarie, mitropolitul Moscovei, și de la alți istorici creștini, aduceau la arătare purtătorul de viață pârâu, spre adăparea acelor suflete creștinești însetate de învățături folositoare.

Sfântul Dimitrie, ostenindu-se într-această mântuitoare ascultare, în scurtă vreme i s-a arătat în vis două vedenii de acest fel, una după alta, din care cea mai de pe urmă este tipărită în mineiele citirii, la 10 noiembrie, la sfârșitul vieții sfântului mucenic Orest.

Prima vedenie: „În anul 1685, 10 august, auzind eu – zice acest arhiereu, despre el singur – trăgându-se clopotul pentru Utrenie și dormitând după obișnuita mea lenevire, nu am apucat începutul, ci am dormitat până la citirea Psaltirea. În această vreme am văzut această vedenie: Se prea că îmi era încredințată în purtarea de grijă o oarecare peșteră, în care se odihneau niște sfinte moaște. Atunci căutând mormintele sfinților cu lumânarea, am văzut acolo odihnindu-se sfânta și marea muceniță Varvara; apropiindu-mă de mormântul ei, am văzut-o zăcând pe coaste, iar mormântul ei arăta oarecum putreziciune.

Dorind eu ca să-l curăț, am scos moaștele din raclă și le-am pus în alt loc. Apoi curățindu-l, m-am apropiat de moaștele ei și le-am luat cu mâinile ca să le pun în raclă; dar îndată am văzut pe sfânta Varvara vie, și eu grăiam către dânsa: „Sfântă Fecioară Varvara, făcătoarea mea de bine, roagă-te lui Dumnezeu pentru păcatele mele”. Sfânta a răspuns, ca și cum avea o oarecare îndoială: „Nu știu, oare pleca-voi, căci te rogi latinește?” Socotesc că aceasta mi s-a zis mie, pentru aceea că sunt foarte leneș la rugăciune, și m-am asemănat într-această întâmplare catolicilor, la care rugăciunea este foarte scurtă în cuvinte, tot așa precum și rugăciunea mea fusese scurtă. Auzind cuvintele acestea de la sfânta, am început a mă întrista și a deznădăjdui. Dar sfânta lăsându-mă puțină vreme, a căutat spre mine cu față veselă și luminată, și mi-a zis: Nu te teme. Apoi mi-a grăit alte cuvinte mângâietoare, pe care nu le țin minte. După aceasta punând-o în raclă, i-am sărutat mâinile și picioarele. Trupul ei mi se părea viu și foarte alb, iar racla foarte săracă și învechită. Fiindu-mi jale de aceea, căci cu necurate și spurcate mâini și buze îndrăznisem a mă atinge de sfintele ei moaște, și că nici racla nu mai era frumoasă, mă gândeam cum aș putea să împodobesc acest mormânt. Deci, am început a căuta o raclă nou și mai scumpă, în care aș muta sfintele moaște; dar într-o singură clipeală m-am deșteptat. Părându-mi rău de această deșteptare, inima mea a simțit o oarecare bucurie. Dumnezeu știe ce înseamnă acest vis și ce fel de împlinire va fi pe urmă. O, de mi-ar da Dumnezeu cu rugăciunile sfintei Varvara, patroana mea, îndreptarea vieții mele celei rele și ticăloase”.

A doua vedenie a fost într-același an: „În postul Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, într-o noapte, sfârșind de scris pătimirea sfântului mucenic Orest, a cărui pomenire se cinstește pe 10 noiembrie, cu un ceas sau mai puțin înaintea Utreniei, m-am culcat să mă odihnesc, fără să mă dezbrac, și în vedenia visului am văzut pe sfântul mucenic Orest cu fața veselă, vorbind cu mine aceste cuvinte: „Eu am răbdat mai multe chinuri pentru Hristos decât ai scris tu aici”. Aceasta zicându-mi, și-a descoperit pieptul său, și mi-a arătat în coasta stângă o rană mare, pătrunsă până la cele dinlăuntru, și mi-a zis: „Aceasta mi-a făcut-o cu fierul”. Apoi descoperindu-și mâna dreaptă până la cot, mi-a arătat o rană lungă, prin care se vedeau venele tăiate, și mi-a zis: „Aceasta mi-a tăiat-o cu sabia”. Asemenea arătându-mi și mâna stângă, tot în același loc mi-a arătat o rană, spunându-mi că și pe aceea i-a făcut-o cu sabia.

După aceasta plecându-se și-a descoperit piciorul până la genunchi, și mi-a arătat la genunchi o rană. Asemenea descoperindu-și și celălalt picior până la genunchi, mi-a arătat tot în același loc o rană, și mi-a zis: „Acestea mi-au fost făcute cu coasa”. Apoi stând drept, îmi căuta în față, zicându-mi: „Vezi oare că eu mai multe am răbdat pentru Hristos decât ai scris tu?” Dar eu împotriva acestora nimic nu îndrăzneam să zic, ci tăceam gândind în mine: Cine să fie acest Orest ? Nu este el oare din rândul celor cinci la număr? La acest gând al meu, sfântul mucenic a răspuns: „Nu sunt eu acel Orest, din cei cinci la număr, ci acela a cărui viață ai scris-o tu acum”. Apoi am mai văzut și pe un oarecare om cinstit stând după dânsul, și mi se părea că este de asemenea un mucenic, dar acela n-a zis nimic.

Deci, în acea vreme, m-a deșteptat clopotul cel rânduit spre Utrenie, și-mi era mare jale, că această vedenie s-a sfârșit așa curând. Cum că această cu adevărat așa am văzut-o precum am scris-o, iar nu într-alt chip, eu nevrednicul și păcătosul, sub jurământul meu cel preoțesc o mărturisesc, căci precum atunci, tot așa și acum țin minte”.

Trecând doi ani și trei luni de la acea vreme, când sfântul Dimitrie s-a lăsat de egumenie, i s-a întâmplat lui, că era în cetatea Baturin, cu arhimandritul Varlaam al Pecerscăi Kievului, unde după rugămintea luminatului boier Hetman și a celorlalți duhovnicești și politicești stăpânitori – deși se lepăda -, a fost silit ca iarăși să primească egumenia mănăstirii Nicolaevsca din Baturina. Deci, luând spre aceea poruncă, a ieșit din lavra Pecercăi, și mergând la mănăstirea aceea, a șezut la egumenie, după voia duhovniceștilor și mireneștilor stăpânitori.

Petrecând el acolo, a sfârșit de scris viețile sfinților care cuprind în cele trei luni: Septembrie, Octombrie și Noiembrie și potrivindu-le pe dânsele cu cele mai mari cărți ale citirii, ale fericitului Macarie, mitropolitul Moscovei, întru toate istoriile, povestirile și faptele cele făcute de sfinți în nevoințele lor, și îndreptându-le desăvârșit, le-a dat spre cercetarea părintelui Varlaam arhimandritul Pecerscăi, împreună cu frații. După ce acelea s-au citit și s-au găsit bune de soborniceștii părinți ai lavrei aceleia și de alți bine înțelegători bărbați, atunci sfântul Dumitru, iubitorul de osteneală, mergând de la Baturina la Kiev în mănăstirea Pecerscăi, a început a le tipări pe ele prin a sa cercetare, în anul 1689 luna ianuarie. Deci, s-au sfârșit de tipărit cea dintâi carte, care a început de la anul nou și care cuprind în sine cele trei luni mai sus pomenite, întru același an, pe vremea aceluiași arhimandrit Varlaam Iasinski.

Degrab după aceasta a fost trebuință pentru îndreptarea unor lucruri, ca luminatul boier Hetman să se ducă din Baturina la împărăteasca cetate Moscova. Atunci a mers împreună cu el Inochentie, egumenul mănăstirii din Kiev, și sfântul Dimitrie cu doi diaconi din mănăstirea aceea, la aceeași cetate Moscova. După ce a sosit în Moscova, s-a dus înaintea dreptcredinciosului împărat Ioan Alexievici și a binecredincioasei împărătese Sofia Alexievna, și s-a învrednicit a-i săruta mâna. Într-acea vreme dreptcredinciosul împărat Petru Alexievici era la mănăstirea cuviosului Serghie de Radonej făcătorul de minuni. Într-acea zi a luat binecuvântare de la preasfințitul patriarh Ioachim. Apoi, trecând câteva zile, s-a dus la mănăstirea lui Serghie de Radonej, unde învrednicindu-se a vedea pe drept-credinciosul împărat Petru Alexievici, care i-a primit cu milostivire și le-a dat să-i sărute mâna. Într-acea vreme se întâmplase că era și preasfințitul patriarh în aceeași mănăstire. La plecare au stat în al doilea rând înaintea împărăteștii lui mărimi, și i-au sărutat mâna. Liberându-l preasfințitul patriarh a dăruit sfântului Dimitrie icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, îmbrăcată în aur, și l-a binecuvântat ca să se îndeletnicească cu scrisul vieților sfinților.

După aceasta s-a întors înapoi la Baturina de la împărăteasca cetate Moscova. Sfântul Dimitrie, venind la mănăstirea sa, și-a făcut o chilie deosebi, aproape de biserica sfântului Nicolae, pentru petrecere mai îndemânatecă. Această chilie o numește el în scrisorile sale cele din toate zilele schit, și mutându-se într-însa s-a apucat la alcătuirea cărții a doua, adică la viețile sfinților din lunile decembrie, ianuarie și februarie. Ostenindu-se el la îndreptarea acelora, nu puțină îndemânare i-a dat, prin scrisoarea sa, prea sfințitul patriarh Adrian, cel ce a venit după Ioachim. Acela, văzând bine alcătuită cartea dintâi pe cele trei luni, a judecat, că această osteneală este de folos la toată creștinătatea Rusiei. Deci, a trimis o scrisoare arhierească preasfințitului mitropolit al Kievului Varlaam Isinschi, care mai înainte fusese arhimandrit în lavra Pecersca din Kiev, către acest bărbat iubitor de osteneală, binecuvântându-l și îndemnându-l să scrie viețile sfinților. Acea scrisoare este tipărită la începutul cărții a doua a Mineiului.

În acea scrisoare se scrie îndestulată laudă și mulțumire ostenitorului, pentru cartea cea dintâi a vieților sfinților, și îl îndeamnă să nu lase acel lucru mântuitor de suflet, ci să se sârguiască în tot chipul să-l ducă la bun sfârșit, dându-i arhipăstorească sfătuire și binecuvântare. Dimitrie iubitorul de osteneală, fiind îndemnat prin acea scrisoare, a răspuns preasfințitului patriarh cu cuviincioasă smerenie și mulțumire și a cerut ca Mineile luate de dânsul din Moscova, după porunca preasfințitului patriarh Ioachim, care cuprindea lunile decembrie, ianuarie și februarie, să se trimită la dânsul, căci acelea deși erau cercetate de dânsul mai înainte, dar pentru scurtimea vremii nu le citise pe toate, și nu le scrisese pe cele de mult folos și foarte de nevoie dintr-însele.

După ce, cu porunca preasfințitului patriarh, i s-a trimis Mineiele celor trei luni, pentru scrierea vieților sfinților, acest iubitor de osteneală a lăsat egumenia mănăstirii Baturina. Deci, petrecând în pustiul său din singurătate, potrivind și celelalte trei luni cu citirile cele mari, le-a îndreptat desăvârșit și, ducându-se la Kiev, a început a tipări viețile sfinților din luna decembrie, la 10 iulie, 1693. Apoi, după dorința unor stăpâniri duhovnicești, sfântul Dimitrie a fost numit egumen la cetatea Gluhov, în mănăstirea mai marilor apostoli Petru și Pavel.

Petrecând el acolo, a sfârșit de tipărit a doua carte a celor trei luni, în anul 1695, pe vremea arhimandritului Meletie. El a luat nu mică laudă de la același sfințit patriarh, prin altă scrisoare ce i-a trimis în același an pentru această parte a doua. Cu aceste două scrisori ale preafericitului păstor, care se îngrijea atât pentru înmulțirea slavei lui Dumnezeu și a sfinților lui, Dimitrie, iubitorul de osteneală, îndemnându-se, și-a întins mâna spre îndreptarea cărții a treia a vieții sfinților, care cuprinde într-însa lunile martie, aprilie și mai; deci a început a se osteni în scrierea celei mai mari decât cea dintâi.

Trecând o vreme, s-a mutat de la Gluhov la Kiev, în mănăstirea Prea Sfintei Treimi, numit Kirilovsca, în care s-a tuns în călugăreasca rânduială. El a petrecut acolo numai cinci luni. După aceasta, ca un bărbat bine înțelegător și iubitor de osteneală – dar mai ales să-i zicem luminător – ca să nu fie ascuns sub obroc, a fost ridicat arhimandrit cu învoirea preasfințitului Varlaam, Mitropolitul Kievului, și cu a preasfințitului Ioan arhiepiscopul Cernigovului,. la 2 iunie, 1697, la pomenirea sfântului sfințit mucenic Metodie, episcopul Patarelor, al mănăstirii Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numește Elețca.

Drept aceea, sfântul Dimitrie suindu-se la cea mai înaltă treaptă a vredniciei, a adăugat după treaptă și iubirea de osteneli cea mai mare, știind că: „Celui ce i s-a dat mult, mult i se va cere”. Căci, precum mai înainte se ostenea în ascultarea ce se pusese asupra lui îndreptând viețile sfinților, cu ajutorul lui Dumnezeu după puterea sa, tot așa se îngrijea și pentru buna rânduială mănăstirească și pentru mântuirea fraților încredințați lui. El nu mai puțin ajuta și în celelalte duhovnicești sfintei Biserici, săvârșind multe lucruri folositoare, cu cuvântul, cu socoteala și cu tot lucrul.

Stând doi ani și trei luni la mănăstirea Elețca, cu voia celor mai mari, s-a mutat la Novgorodul Siverchi, în mănăstirea prea Milostivului Mântuitor, tot ca arhimandrit. El petrecând în mănăstirea aceea, a sfârșit de scris cele trei luni pomenite înainte ale vieților sfinților din lunile martie, aprilie și mai. Iar de tipărit le-a sfârșit în anul 1700, fiind atunci arhimandrit în lavra Pecersca Iosaf Cracovski, de la care degrabă după aceea s-a trimis sfântului Dimitrie spre binecuvântare, acel chip împărătesc, pe care dreptcredinciosul împărat Alexie Mihalovici l-a trimis în dar preasfințitului Mitropolit al Kievului Petru Movilă, când a fost încoronat la împărăție.

Dar nici în această sfântă mănăstire nu s-a odihnit multă vreme sub umbra ramurii raiului, cea atât de mult roditoare; căci îndreptarea cea sârguitoare a datoriilor celor încredințate acestui sfânt bărbat și iscusința cea deosebită întru propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, asemenea și îmbunătățita lui viață, degrab a început a se vesti monahului cel prea văzător, pentru ca să câștige leafa și mila cea vrednică pentru acelea. La începutul anului 1701, după porunca acelui dreptcredincios și singur stăpânitor, împăratul Petru cel Mare, a fost chemat la Moscova. Eparhia Tovolsca neavând atunci păstor, îl hirotoniră mitropolit al ei și al Siviriului, punându-l între patriarhi în același an, la 23 martie, în Duminica închinării Sfintei Cruci. După aceea a fost cuprins de o boală, în care singur dreptcredinciosul împărat a binevoit a-l cerceta. Cunoscând că acea boală i se întâmplase din mâhnire, i-a poruncit ca neascunzând nimic să-și arate pricina mâhnirii sale. El a arătat-o prin chipul acesta: „Aceasta îmi pricinuiește boală și mâhnire, căci mă trimit la acea țară grea și aspră, vătămătoare și nesuferită sănătății mele; iar ascultarea mea este, ca spre sufletescul folos al tuturor dreptcrendicioșilor creștini ai neamului Rusiei, să mă sârguiesc a sfârși de scris viețile sfinților”.

Auzind înțeleptul împărat un răspuns ca acesta de la dânsul, a binevoit cu milostivire a schimba, adică să nu-l trimită pe el în Sivir, și i-a poruncit ca să petreacă în Moscova. După puțină vreme preasfințitul Ioasaf, mitropolitul Rostovului și al Iroslavului a murit, în locul lui a fost hotărât sfântul Dimitrie, la 4 ianuarie, 1702, zi care era Duminica înaintea Botezului Domnului; iar la Rostov a sosit la 1 martie, în Duminica a doua a marelui Post. Deci, intrând în cetatea Rostovului, a mers mai întâi la mănăstirea sfântului Iacob, episcopul Rostovului, și intrând în soborniceasca biserică a Zămislirii Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu a făcut obișnuita rugăciune. El a cunoscut înainte printr-o descoperire oarecare ce i se făcuse de sus, că are să se sfârșească în Rostov, și a însemnat în unghiul acelei biserici, în partea dreaptă, locul unde să se îngroape, zicând către cei ce erau cu dânsul: „Iată odihna mea, aici mă voi sălășlui în veacul veacului”. Acest lucru s-a și împlinit după proorocia lui, pentru că a murit în Rostov și acolo unde și-a însemnat locul, acolo l-au și pus. Venind la scaunul său, a săvârșit dumnezeiasca Liturghie, în soborniceasca biserică a Rostovului, la sfârșitul căreia, spunând spre toți un cuvânt de învățătură, atât celor duhovnicești cât și mirenilor celor încredințați păstoriei sale, le-a dat binecuvântare. În scurt vreme după aceea, a dat obișnuitei îngropări trupul adormitului întru Dumnezeu a preasfințitului Ioasaf mitropolitul, în soborniceasca biserică a Rostovului.

Astfel sfântul Dimitrie, cu dumnezeiasca voie, cu porunca dreptcredinciosului împărat și cu binecuvântarea a tot sfințitului sobor, a luat ocârmuirea cinstitei mitropolii a Rostovului. El a luat mari nevoințe și a început a purta jugul cel pus asupra sa, al acestei sfinte ascultări, cu toată sârguința în Iisus, cel ce îl întărea. El a adăugat neadormit purtare de grijă pentru îndreptarea bisericească și pentru mântuirea sufletelor încredințate lui. El se sârguia cu cuvântul, ca să răspândească adevărata învățătură a Evangheliei; iar prin viața cea înfrânată, cinstită și temătoare de Dumnezeu, ca un adevărat păstor al turmei lui Hristos, având în pomenire pe păstorul păstorilor totdeauna, după ceea ce s-a zis în Evanghelie: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând lucrurile voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”. Tuturor le-a dat pilde mântuitoare, învăța pe toți stăpânitorii cei duhovnicești și mirenești, și pe cei de sub stăpânire, ca fiecare să petreacă în lucruri cuviincioase și să meargă cu toată silința în datoria încredințată lui. El se sârguia să dezrădăcineze de la toate dregătoriile obiceiurile rele, necurăția, zavistia, nedreptatea și toate lucrurile care sunt neplăcute lui Dumnezeu și să sădească curăția, dragostea, dreptatea, milostivirea, și toată fapta bună să o înrădăcineze, dar mai ales purta grija cea mai întâi, ca, de la fețele duhovnicești, să gonească întunecarea și neștiința.

Acest păstor deștept, îndată după venirea sa la scaunul Rostovului s-a înștiințat, că mulți preoți din păstoria lui, care locuiau în cetăți și în sate, fiind neluminați, nu numai că nu iau aminte de chemarea lor, dar nici nu știu ce este rânduiala preoției și în ce constă datoria lor și a duhovniceștilor fii și cum se cade a petrece într-însa, dintre care unii mândrindu-se cu preoția, ceartă pe fiii lor cei duhovnicești înaintea multor oameni, pentru păcatele lor spuse la mărturisire. Alții, având păstorie asupra multor suflete omenești, nu se îngrijesc de mântuirea lor, se lenevesc a merge la bolnavi, ca să-i mărturisească și să-i învrednicească împărtășirii dumnezeieștilor Taine, iar la oamenii săraci nu vor să se ducă, ci numai la cei bogați.

Toate acestea au pornit spre mare durere pe acest păstor plin de râvnă către Dumnezeu. Când a văzut el că unii preoți au uitat frica lui Dumnezeu și nu dau cinste vrednică Preacuratelor și de viață făcătoarelor lui Hristos Taine, care se păzesc tot anul pentru cei bolnavi, ci mai ales le defăimează și le țin în locuri necuviincioase și în vase murdare; iar ce este mai mult că nici numirea lor cea cinstită nu o știu, pentru că nu le numesc Taine preacurate, ci le numesc cu un nume prost, zicându-le zapas, între care se mai povestește și aceasta: Ni s-a întâmplat nou în anul trecut 1702, că mergând în cetatea Iaroslav, am intrat într-o biserică din sat, unde după obișnuita rugăciune eu smeritul vrând ca obișnuita cinste și închinăciune să dau curatelor lui Hristos Taine; dar acel preot n-a înțeles cuvântul meu, și uimindu-se la mine sta. Iarăși am zis către el: „Unde sunt puse sfintele Taine ale lui Hristos?” Iar el nici acest cuvânt nu-l prea cunoaște. Deci, unul dintre preoții cei iscusiți, ce erau cu mine, a zis către dânsul: „Unde este zapasul?” Atunci el scoțând dintr-un unghi un vas foarte urât, a arătat într-însul ceea ce se păzea în nebăgare de seamă, atât de mare sfințenie, spre care privesc cu frică sfinții îngeri. Pe mine m-a durut inima de aceea, pe de-o parte pentru că într-o necinstire ca aceea se păzește Trupul lui Hristos, iar pe de alta, că preoții nu știu nici numirea, care se cuvine a se da prea curatelor Taine”.

De aceea, acest păstor purtător de grijă a făcut ca preoții, lepădându-și nebăgarea de seamă, să înceapă încet a se înțelepți și să umble pe calea cea cuviincioasă chemării lor, cu osârdie și cu frică de Dumnezeu. El a făcut două scurte învățături, dar luminoase, pentru unele lucruri mai de nevoie ce se ating de datoria preoțească și degrab le-a scris una după alta. În cea dintâi, sfătuia ca un părinte și ca un păstor cu stăpânire arhierească, porunca tuturor preoților, ca să înceteze de la un obicei rău ca acela și de pierzătoarea îndrăzneală, adică nu numai ca să nu certe și să nu ia pe față păcatele cele străine; dar nici să nu se mândrească în deșert cu duhovnicia. Să nu treacă cu vederea pe cei săraci și scăpătați. Asemenea le poruncea să aibă grijă de mântuirea sufletelor omenești, cele încredințate lor, ca în tot chipul, ziua și noaptea să poarte de grijă de ele.

În a doua învățătură a sa, le poruncea cu aceeași putere dată de la Dumnezeu și îi îngrozea cu înfricoșata judecat a lui Dumnezeu, ca preoții singuri să aibă grijă de sfintele Taine cele făcătoare de viață ale lui Hristos, care se păstrează peste tot anul pentru cei bolnavi. Să le păzească cu toată cinstea dumnezeiască, să le cinstească și să învețe la aceea și pe alții. Să le păzească în vase cinstite și să le țin în locuri cuviincioase, nenumindu-le pe ele cu cuvânt prost, adică zapas. Să aibă înainte toate bine pregătite și vrednice de sfânta slujbă, iar după aceea să petreacă în înfrânare și în trezvie. Să se îngrijească în toate chipurile de mântuirea sufletelor omenești, să învețe pe popor în biserică și să nu facă cu lenevire celelalte, care se cuvin rânduielii lor.

De aceste învățături, toți preoții să se înștiințeze și nimeni să nu poată a se depărta prin neștiință; pentru aceea a poruncit să facă multe scrisori și să le împartă prin cetăți și prin ținuturi, către ispravnicii poruncitori. El a poruncit ca, fiecare preot prescriindu-le pe ele, să le aibă la sine și adeseori citind sfătuitoarele stări cele cuprinse într-însele, să se sârguiască pe cât se va putea ca toți fără de lipsă să le împlinească cu lucrul.

Toate acestea le-a făcut spre curmarea tuturor celor ce s-au zis mai sus, după mărturia multora vrednici de credință, care fac parte din rânduiala preoțească și călugărească, și care au fost în vremea acestui arhiereu.

Pentru ca nici copiii preoților să nu fie asemenea neștiutori, ca părinții lor, și când se vor învrednici la rânduiala preoției sau a diaconiei, în locul părinților lor, să poată înțelege puterea cea citită de ei a dumnezeieștii Scripturi și să știe să învețe poporul în biserică nu numai citind pe carte, ci și spunând pe de rost cuvântul lui Dumnezeu, Sfântul Dimitrie a făcut o școală la Rostov. El a adunat copiii slujitorilor sfintelor biserici, mai mult de 200. Dar pentru cea mai bună rânduială și sporire a lor, i-a despărțit pe ei în trei școli, și au hotărât la ei trei dascăli cu viața cea cu bun rânduială. Adeseori, cercetând acele școli, el însuși asculta pe ucenici și îi îndemna la sârguință, iar Duminicile și în zilele de praznic, a poruncit ucenicilor să vină la rugăciune, în biserica sobornicească. Să vină la privegherea cea de toată noaptea și la Sfânta Liturghie și pentru ca toți să fie nedepărtați și să stea cu frică în biserică, luând aminte la cântare și la citire.

El le poruncea, ca după sfârșitul catismei întâi, când prin citire prelungea cuvântul, sau vreo viață, să vină la binecuvântarea sfințeniei sale. Deci, uneori când lipseau dascălii, lua asupra sa această datorie, și alergând la cei mai isteți, singur se ostenea în ceasurile cele libere de lucrurile bisericești, învățându-i pe ei. Le tâlcuia oarecare cărți din așezământul cel nou, iar în vremea de vară, petrecând în arhierescul său sat, ce se numea Demiani, între celelalte osteneli ale sale, plăcute lui Dumnezeu, le arăta lor așezământul cel nou. În sfântul și mare post și în celelalte posturi, poruncea ucenicilor să postească. El singur îi mărturisea pe ei și-i împărtășea cu sfintele Taine, apoi deprinzându-i, îi rânduia pe la locuri, dezrădăcinându-le neștiința.

Pe citeți și pe purtătorii de sfeșnice cei rânduiți pe la biserici, ca slujba lor să o fac în biserică cu toată cucernicia și cu frica, precum poruncesc canoanele sfinților părinți, îi îmbrăca în stihare, lucru care mai înainte n-a fost în Rostov.

Sfântul Dimitrie petrecând la scaunul său într-o dregătorie mai mare ca aceea, deși era însărcinat cu multe lucruri, după chemarea sa, precum este rânduiala arhierească; dar pe el nimic n-a putut să-l abată de la lucrul ce începuse mai înainte. Căci el după venirea sa în Rostov, în 2 ani 11 luni și 9 zile, ostenindu-se în vremea care-i rămânea de la isprăvile lucrurilor bisericii și ale eparhiei, a sfârșit de scris acele cărți ale Mineielor, adică a patra și cea mai de pe urmă carte, care cuprinde aceste luni: iunie, iulie și august. El a îndreptat-o precum se poate vedea din cartea ce se numește Letopis, de arhiereii Rostovului, care se află în Rostov, la biserica sobornicească, în bibliotecă. Într-aceea se scrie astfel:

„În anul de la întruparea dumnezeiescului Cuvânt 1705, la 9 februarie, la pomenirea Sfântului Nichifor, care se zice purtător de trebuință, la odovania praznicului Întâmpinării Domnului, sfântul Simion, primitorul de Dumnezeu, zicând rugăciunea sa cea mai de pe urmă: „Acum slobozește pe robul Tu, Stăpâne…, în ziua patimilor Domnului, Vineri, în care Hristos a zis: Săvârșitu-s-a… înaintea Sâmbetei pomenirii adormiților și înaintea Duminicii înfricoșatei judecăți, s-a scris cu ajutorul lui Dumnezeu și cu rugăciunile tuturor sfinților, luna lui august. Amin”.

După sfârșire, neîntârziind, a trimis acea carte la Kiev, la lavra Pecersca, care s-a și sfârșit de tipărit în același an 1705, în vremea aceluiași arhimandrit Ioasafat. Astfel cărțile vieții sfinților de peste tot anul, care se încep de la întâia zi a lunii Septembrie și se sfârșește în cea de pe urmă zi a lunii August, cu multe osteneli și cu neadormită purtare de grijă a sfântului Dimitrie, care mai mult decât în 20 de ani, s-au adunat și s-a sfârșit de scris în cetatea Rostovului, întru slava lui Dumnezeu celui slăvit întru sfinți și a Maicii lui Dumnezeu, în cinstea tuturor plăcuților lui Dumnezeu celor scriși în cartea vieții și spre folosul a tot credinciosul neam creștinesc, iar de tipărit s-a sfârșit în Kiev, în sfânta lavră Pecersca.

Netrecând mult vreme după aceasta, s-a făcut înștiințare acestui vrednic păstor, că prin diferite locuri încredințate păstoriei lui de către Dumnezeu, intră mulți învățători mincinoși, din dumbrăvile și pustiile Vrinski. Aceia ieșind ca lupii, cu cuvintele lor cele mincinoase și cu șoptiri tăinuite amăgind oile lui Hristos, risipeau turma lui Dumnezeu. Deci, mulți crezând învățăturile lor cele înșelătoare, se clătinau în sfânta și creștineasca credință, a sfintei biserici a răsăritului, iar alții prin aceeași otravă a răscolnicilor, adică a lui Capiton, fiind otrăviți, grăiesc cele potrivnice sfintei Biserici, și răzvrătind sufletele cele fără de răutate, au bolit cu duhul. Râvnind el pentru dreapta credință ca și Ilie, și ca un bun păstor, dorea ca pe cei ce se clătinau din dreapta credință să-i întărească, și pe cei rătăciți să-i întoarcă din calea lor cea pierzătoare, pentru aceea a alcătuit o carte pentru credința lipovenească din pustiul Vrinski, adică despre învățătura și faptele lor.

În acea carte el arăta cum credința lor este nedreaptă, învățătura lor vătămătoare de suflet, iar faptele lor neplăcute lui Dumnezeu. Acea carte s-a sfârșit de scris în anul 1709, și s-a tipărit mai întâi întru împărăteasca cetate Moscova, in anul 1745.

Sfântul Dimitrie îndeletnicindu-se întru aceste osteneli, foarte mult folositoare sfintei Biserici, și rânduind bine toate cele spre mântuirea tuturor din păstoria sa, se întindea și spre cele mai mari întru nădejdea dării de plată ce va să fie. El avea de gând să mai alcătuiască o carte care se numește Letopis, și în care să se spună cu oarecare cuviință faptele de la începutul lumii, până la Nașterea lui Hristos, pentru a sa știre, și pentru ca să aibă de citit în chilie, dar mai ales pentru a fi ca învățături folositoare, după cum se poate vedea din cărticica epistolarului, adică scriitoare de scrisori. De vreme ce acest iubitor de osteneală știa din destul, cum că nu numai în Rusia mică (Ucraina) ci și în Rusia mare, rar se găsesc biblii slavonești, ci numai careva din cei bogați abia ajungea să o cumpere pe ea cu mare preț, iar cei săraci neavându-le pe ele, se lipseau de folosul ce puteau să aibă din citire. Mulți din duhovniceasca rânduială, nu știau rânduiala faptelor din biblie, pentru aceea, dorea ca unora ca acelora, să le dea spre știință pe scurt, câte o cărticică mică din istoria bibliei, ca să poată fiecare să o cumpere pe un preț mic, și să știe cu înlesnire, cu ce fel de rânduială merg toate cele din biblie.

Deci, el a început fără întârziere a lucra la alcătuirea ei, și a aduna din dumnezeiasca Scriptură, din diferite cronografuri, și de la scriitorii din istorii grecești, slavonești latinești, leșești, evreiești, si din altele, istoriile cele ce se cuprind în biblie, și le-a pus pe scurt în loc de teme; iar din acelea, ca din niște felurite curgeri de izvoare, a scos învățături foarte folositoare de suflet. Acea carte, sfântul Dimitrie, deși foarte mult o dorea, după cum se arată în epistolar, pentru alte lucruri ce era înainte întru îndreptarea bisericescului jug ce sta deasupra lui, dar n-a putut s-o săvârșească fiind cuprins de bolile cele dese, dar a scris numai faptele până la numărul anilor 4600; iar gândul acestui bărbat iubitor de osteneală era așa, ca după săvârșirea acestui Letopis, de ar fi rânduit Domnul de dânsul spre bine, și viața lui i-ar fi lungit-o, să se apuce de Psaltire, și în scurt timp prin tâlcuiri să o explice pe ea, dar la lucru acesta ce îl avea în gând, moartea i-a făcut împiedicare.

Deci, mai înainte de a veni în Rostov, când petrecea în Rusia mică, a alcătuit două cărți. Cea dintâi „Alfa-vita duhovnicească”, adică oarecare sfătuiri duhovnicești, care se încep după literele alfabetului. Într-acea carte, se pun spre îndemnare mai multe învățături folositoare, ca mai cu osârdie tot omul să împlinească poruncile Domnului, și să se silească la curățirea patimilor. Această carte el a despărțit-o în trei părți, din dragoste către Dumnezeu și a tipărit-o în Kiev în lavra Pecersca, după câțiva ani de la moartea alcătuitorului.

A doua a alcătuit-o întru lauda Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, și care se numește, „Lâna rourată”. În ea se povestește despre minunile care ies de la capul ei cel făcător de minuni, care se află în Ilinaski mănăstire a Cernigovului, cu vorbiri și cu învățături insuflate de Dumnezeu. Această carte, pe când trăia sfântul Dimitrie, a fost tipărită în Cernigov în anul 1656.

Afară de acestea se află și alte cărți folositoare de suflet, și anume: „Apologia”, spre potolirea mâhnirii omului, care este în nevoie, în prigonire și în necaz. Într-însa se cuprinde vorbirea și sfătuirea care mângâie pe cel scârbit. Asemenea și această cărticică s-a tipărit în Cernigov în anul 1700, iar după moartea lui, s-a tipărit a doua oară în Moghilev în anul 1715. Apoi s-a mai tipărit pe scurt, ca un „Catehism” cu întrebări și răspunsuri, foarte folositor pentru credință: O mulțumitoare cugetare pentru patimile lui Hristos. Închinăciunea rănilor Domnului nostru Iisus Hristos. Plângere la îngroparea lui Hristos. Închinare Sfintei Treimi. Închinarea Domnului nostru Iisus Hristos. Închinare către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Socotire pentru împărtășirea dumnezeieștilor Taine. Închinăciune la preacuratele lui Hristos Taine. Rugăciune de mărturisire în toate zilele. Mărturisirea păcatelor cuprinzătoare. Rugăciune, sau pe scurt, pomenire de patimile lui Hristos. Doctorie duhovnicească la tulburarea gândurilor, cu multe pilde, adunate pe scurt din diferite cărți părintești. Duhovniceasca deprindere a omului cel dinăuntru, care se învață în singurătate în cămara inimii și se roagă în taină.

El a alcătuit asemenea două letopise. Cea dintâi pentru poporul slavon, și cea de-a doua pentru zidirea bisericilor, și pentru punerea arhiereilor în Rusia. Apoi a mai alcătuit încă câteva cântări duhovnicești, și alte faceri de stihuri, multe la număr. Dintr-aceste scurte alcătuiri, Apologia și Letopisețurile, le-a alcătuit pe când sfinția sa era în Rusia mică; iar despre celelalte nu se știe când le-au scris.

Se cade însă a mai zice ceva și de învățătoarele cuvinte ale acestui frumos grăitor propovăduitor, de care trebuie să fie foarte multe la număr, de s-ar fi putut toate acestea a se cerceta, și a se aduna împreună; căci mai întâi, precum s-a arătat mai sus acest bărbat a fost multă vreme propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu în Cernigov, pe vremea preasfințitului arhiepiscop Lazăr Branovici. După ducerea din Cernigov, câtăva vreme s-a aflat în cetatea Vilna; apoi mergând în Sluțca și viețuind mai mult de un an în mănăstirea de acolo a Schimbării la față, se îndeletnicea la semănarea cuvântului Domnului.

Întorcându-se în Rusia mică, în cetatea Baturina, el a întrebuințat cea mai mare parte a datoriei sale în propovăduirea cuvântului, până la hotărârea sa la egumenie. Fiind egumen și arhimandrit în diferite mănăstiri, măcar că avea grijă de toate cele mănăstirești, totuși a continuat să adune și să îndrepteze viețile sfinților. Acest egumen neobosit de osteneli, în toată vremea nu înceta, câtuși de puțin, a alcătui învățături și a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu, dar, spre cea mai mare părere de rău, toate acele învățături, nu se știe de alcătuitorul lor. Căci deși se află în Rostov în biblioteca bisericii, cuvinte învățătoare și de alte oarecare alcătuiri ale acestui bărbat iubitor de osteneală, o carte mare, scrisă cu slovă de pol tipar; însă într-aceea se află învățături propovăduite de el pe vremea petrecerii lui în Rusia mare; deci, unele din acelea, după cum arată acel epistolar, lipsesc; iar de cele ce le-a spus în Rusia mică, sunt într-acea carte numai cinci.

Drept aceea, sfântul Dimitrie ocârmuind bine păstoria cea încredințată lui de Dumnezeu, deși totdeauna după chemarea sa era tras de multe împiedicări; dar toate zilele alerga la biserică la slujba lui Dumnezeu. În zilele Duminicilor și ale praznicelor, slujirea Sfintei Liturghii mai niciodată nu o lăsa să o săvârșească alții, afară de neputință sau de mare nevoie. Când se întâmpla praznic în care se făcea litie, atunci acea ieșire cu crucile, măcar de era a merge departe, el însuși mergea cea mai mare parte din cale, și săvârșea Sfânta Liturghie. El îndemna poporul la facerea faptelor celor bune.

Adeseori se ducea în cetatea Iaroslavului și petrecând acolo, slujea în biserica sobornicească și în alte biserici ale acelei cetăți, unde i se întâmpla, și propovăduia cuvântul lui Dumnezeu, învățând astfel pe oameni sfânta credință creștinească. El îi sfătuia să nu se amăgească cu mincinoasele învățături ale celor ce nu înțeleg drept, ca să nu rupă din turma lui Hristos, ci să stea cu tărie și să țină la maica noastră, Sfânta Biserică a Răsăritului. Deci, înțeleptul păstor era păzitorul turmei lui Hristos, de vrăjmașii care se luptau contra lor și de lupii cei răpitori care veneau îmbrăcați în piei de oi.

În vara anul 1705, acest păstor zăbovind în cetatea Iaroslavului două luni – iunie și iulie -, pentru îndreptarea unor lucruri bisericești, i s-a întâmplat un lucru ca aceasta, precum mărturisește însuși Sfântul Dimitrie despre aceasta în cartea Rozisc.

Într-o zi de Duminică, ieșind eu din biserica sobornicească, după Sfânta Liturghie și mergând spre curte, doi oameni bărboși, dar nu bătrâni, apropiindu-se de mine strigau, zicând: „Stăpâne Sfinte, cum ne sfătuiești? Ne poruncești nouă, ca să ne radem bărbile sau nu? Să știi însă că noi suntem gata să ne punem capetele pentru bărbile noastre. Mai bine este nouă să ni se taie capetele, decât să ni se radă bărbile!”, pentru că venise poruncă de la stăpânire, ca oamenii să-și radă bărbile. Atunci eu m-am mirat de acea neașteptată întrebare și, neputând să le răspund îndată ceva din Scriptură, i-am întrebat împotrivă pe ei: „Ce crește pe urmă, capul cel tăiat, sau barba cea rasă?” Atunci ei, îndoindu-se și tăcând puțin, au zis: „Barba crește, iar nu capul”. Apoi le-am zis: „Deci, mai de folos vă este vouă să nu vă cruțați bărbile, care de s-ar rade și de zece ori, iar v-ar crește, decât să vă pierdeți capul, care odată tăiat, nu mai crește niciodată, decât numai la învierea cea de obște a morților”.

Zicându-le acestea au mers la chilia mea; deci, mă petrecură mulți cetățeni cinstiți și au intrat cu mine în chilie. Și a fost între noi cu de-amănuntul multă vorbă de raderea și neraderea bărbii. Eu am cunoscut, că mulți care și-au ras bărbile, după poruncă, se îndoiau de mântuirea lor, ca și cum ar fi pierdut chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Deci, eu i-am sfătuit pe ei să nu se îndoiască, zicându-le că nu în barbă și în fața omenească cea văzută se alcătuiește chipul lui Dumnezeu și asemănarea, ci în sufletul cel nevăzut. Dar încă și pentru aceasta nimeni să nu se îndoiască de mântuirea sa, de vreme ce nu își rade barba după voia sa, ci poruncii celor ce se sunt în stăpâniri se cuvine a se supune și în lucrurile care nu se împotrivesc lui Dumnezeu și care nici nu se vatămă mântuirea. De aceea, cei ce socotesc raderea bărbilor în mare și neiertat păcat, iar creșterea lor în mare sfințenie, să-și lepede acea îndoire, și nimeni din cei bărboși să nu nădăjduiască că prin barba sa va câștiga mântuirea.

Deci, el a adăugat multă socoteală în cartea ce s-a zis, Rozisc, între altele și despre raderea bărbii, spre sfătuirea celor neîntăriți și în întărirea celor ce pentru puțin, se clatină mult.

În toată vremea petrecerii la scaunul său, acest blând păstor priveghea turma sa fără de cruzime. El își păzea vrednicia rânduielii sale fără de trufie și spre toți cei mari și mici arăta dragoste nefățarnică; de aceea era iubit ca un tată de toți credincioșii, fii ai Sfintei Biserici. El era cinstit și slăvit, nu numai de cei supuși sub rânduiala sa, ci și de alte multe fețe de neam bun. Era iubit nu numai puțin și de însuși prea binecuvântatul împărat și toată împărăteasca familie, pentru viața lui cea îmbunătățită.

Adeseori era chemat la Moscova, unde fiind de față însuși împăratul și alte fețe ale familiei împărătești, săvârșea dumnezeieștile Taine și propovăduia Cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru se poate vedea din scrierea de mai sus. Adeseori veneau la dânsul în Rostov multe fețe împărătești pentru binecuvântare, precum văduva dreptcredinciosului împărat Ioan Alexievici, împărăteasa Paraschiva Teodorovna, cu fii săi și fiicele dreptcredinciosului împărat Alexie Mihailovici; binecredincioasele cnejine: Maria, Teodosia și Natalia Alexievna, care l-au dăruit pe el cu rase și cu alte diferite lucruri. Din toate aceste daruri pregătindu-și înainte arhiereștile veșminte spre ceasul morții, a poruncit slujitorilor de lângă sine, ca la moartea sa să-l pună într-acele veșminte pregătite de el mai înainte, lucru care s-a și făcut după porunca lui. Acele veșminte se află și acum pe dânsul.

Sfântul Dimitrie avea un obicei ca acesta: Când ar fi simțit cândva în sine vreo boală, și ar fi început a slăbi, atunci trimitea la școală și poruncea tuturor elevilor, ca spre aducerea aminte de cele cinci răni ale lui Hristos, care au fost în curatele lui mâini, picioare și în coasta cea împunsă până la inimă, să citească de câte cinci ori rugăciunea „Tatăl nostru…” Atunci îi era mai ușor. Deci, cercetându-și școala, sfătuia pe ucenicii săi, ca să-și petreacă viața lor întru înfrânare, în minte întreagă și curăție, ca, chemând în ajutorul lor pe Dumnezeu, Povățuitorul înțelepciunii și dătătorul de știință, să adauge sârguință la învățătură cu toată puterea. Între altele, adeseori zicea către dânșii și acestea: „De mă voi învrednici a câștiga milă de la Domnul, atunci îl voi ruga pe El, ca și voi asemenea să câștigați milă de la dânsul, că scris este: „Unde voi fi Eu, acolo va fi și sluga mea.”

Pe slujitorii săi, și pe ceilalți care se aflau lângă dânsul, îi învăța ca, atunci când vor bate ceasurile la fiecare lovitură, să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci și să zică încet rugăciunea: Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te… Iar dacă cineva din casnicii lui slujitori, s-ar fi întâmplat să-i fie numele, și venea la dânsul cu plocon, îi binecuvânta pe ei cu icoane; iar de i se întâmpla să nu aibă icoane, atunci îi miluia cu bani, după socotință. Adeseori pe cei supuși îi învăța să se nevoiască la post și să fugă de îmbuibare și beție, arătându-se singur pe dânsul pildă la aceia. El în toate zilele, afară de praznice, petrecea în înfrânare, mâncând puțin, numai pentru trebuința trupească; iar în sfântul și marele post al sfintelor Paști, în săptămâna întâi, obișnuia a mânca numai odată pe zi. Asemenea și în săptămâna patimilor, numai în Joia cea mare mânca odată, iar celelalte zile le petrecea în rugăciuni și post.

Acest bărbat temător de Dumnezeu prea isteț la înțelegere, în mare luminare, iscusit în limba slavonească, latinească, grecească evreiască și leșească; deci, având mare apelare spre învățătură, a iubit pe oamenii cei îmbunătățiți și cinstiți. Spre cei mai de sus a fost cinstitor, plecat, iubitor și primitor; iar spre cei supuși milostiv. Spre cei nenorociți, milostiv; spre cei săraci, bine făcător; către cei nevoiași, foarte îndurat. Scumpetea în inima lui n-a locuit, iubirea de câștig de nici un fel n-a avut loc în inima lui, iar iubirea de argint cu totul era gonită de la dânsul; pentru că din vremea aceea de când a primit pe dânsul călugărescul chip, și a făgăduit lui Dumnezeu sărăcia de bună voie până la moartea sa, nu numai că nu se îngrijea deloc la câștigarea de multă avere, și nu aduna – după cum singur mărturisește despre dânsul în scrisoarea sa – aur și argint, ci nici haine, sau orice alt fel de lucruri nu voia să aibă, afară numai de cele de nevoie și afară de cărțile cele folositoare de suflet.

El păstra toate darurile care intrau în mâinile lui de la făcătorii de bine, de când a fost egumen și arhimandrit. Asemenea toată vremea petrecerii lui în arhierie, veniturile chiliei, pe unele le cheltuia pentru trebuințele sale, pe altele pentru ale mănăstirii, iar pe altele le întrebuința la împodobirea sfintelor biserici, dar mai mult la nevoile celor săraci; căci de sărmani și văduve, de scăpătați și de cei neavuți, purta atât de mare grijă, întocmai ca un tată de adevărații săi fii; și cu atâta îndurare împărțea cele ce intrau în mâinile lui, încât în toată ziua abia lăsa ceva puțin la casa sa. Adeseori chemând la sine pe cei orbi, surzi, șchiopi și pe cei neputincioși în sărăcia cea mai de pe urmă, le punea mese, le dăruia haine și alte lucruri asemenea cu acestea. El era, după Iov, ochiul orbilor și piciorul șchiopilor.

După moartea lui nimeni să nu caute argint în cămările lui, sau orice alt fel de avere și ca să nu-și piardă vremea la acea zadarnică încercare a lui, și pe cei ce au slujit în chilia lui, despre aceea să nu-i întrebe.

Cu doi ani și șapte luni înaintea morții lui, a scris o scrisoare duhovnicească sau diată, și a arătat-o sfințitului Ștefan, mitropolitul Razanului, punând acolo un așezământ ca acesta: Dacă preasfințitul mitropolit Ștefan va muri mai înainte, atunci la îngroparea lui să fie mitropolitul Dimitrie; iar dacă Dimitrie al Rostovului se va sfârși mai înainte, atunci să-l dea pe el îngropării prea sfințitului Ștefan al Razanului. Așa s-a și făcut, că nu altcineva, ci singur prea sfințitul Ștefan l-a îngropat pe el. Acești doi mitropoliți, au trăit între dânșii ca frații. Sfântul Dimitrie în toată vremea petrecerii sale în Rostov, și mai ales când alcătuia cartea Letopis, în care se istorisesc faptele de la începutul lumii până la Nașterea lui Hristos, de multe ori trimitea scrisori preasfințitului Ștefan, spre a cerceta alcătuirile, și cerea sfat de la dânsul spre dezlegarea îndoielilor lui.

Cu câteva zile mai înainte de sfârșitul sfântului Dimitrie, binecuvântata împărăteasă, Paraschiva Teodorovna, avea de gând ca din împărăteasca cetatea Moscova, să se ducă în cetatea Iaroslavului, pentru ca să se închine la icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numea Tolsca. Dar, din pricina furturilor care s-au întâmplat atunci și din greutate, abia a ajuns la Rostov, astfel că îi era cu osteneală a călători până la Iaroslav; de aceea a poruncit ca să aduc în Rostov icoana făcătoare de minuni din mănăstirea Tolsca. Deci, când acest arhiereu a fost înștiințat despre grabnica venire în Rostov a dreptcredincioasei împărătese, împreună cu binecredincioasele ei fiice, și pentru aducerea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, celei făcătoare de minuni din Tolsca, atunci a poruncit ca să cheme la dânsul pe ieromonahul Filaret, cămărașul casei sale arhierești, căruia între celelalte porunci ce îi dăduse, l-a mai înștiințat mai dinainte de grabnica sa ducere către Dumnezeu. El i-a arătat așa:

„Iată, vin în Rostov doi oaspeți: Împărăteasa cerului și împărăteasa pământească, iar eu nu mă învrednicesc a le vedea pe ele aici; deci, se cuvine ție cămărașul, ca să fii gata pentru primirea lor”.

Înainte de sfârșit, fiind până la trei zile până la moartea sa, a început a slăbi foarte mult și a tuși. În ziua numelui său, adică la 26 octombrie, la pomenirea Sfântului Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de mir, a săvârșit singur Sfânta Liturghie, fiind acum foarte bolnav, încât și fața i se schimbase. Din acea zi n-a mai putut să mai spună cuvinte de învățătură, ci șezând lângă ușile împărătești ale bisericii, a ascultat cântărețul care a citit acea învățătură, pregătită mai înainte de dânsul.

La masa prânzului într-acea zi a șezut cu oaspeții, după obiceiul de mai înainte, măcar că era neputincios și cu nemărginită nevoie, iar în 27 octombrie, a venit știrea că arhimandritul Varlaam va veni de la cetatea Bereaslav, din Mănăstirea Zeleasca a cuviosului Daniil stâlpnicul, ca să vadă pe Sfântul Dimitrie. El a fost primit de Sfântul Dimitrie cu dragoste și s-a ostenit după cum se cuvine. Deci, vorbind ei singuri, monahia Varsanufia Eftimia, din neamul cazanilor, fiind mai înaintea hrănitoarea țarului Alexie Petrovici, a trimis în Rostov la acest păstor, aproape de casa arhierească, ca să binevoiască preasfinția sa să o cerceteze pe ea în acea zi. Aceea în toată vremea petrecerii sale în Rostov, avea multă cucernicie pentru îmbunătățita viață a Sfântului Dimitrie și adeseori avea trebuință de povețele lui spre folosul sufletului său.

Acest arhiereu fiind chemat la acea monahie, s-a lepădat cu neputință, căci era foarte slab. Mergând acela acasă a spus stăpânei sale, că sfinția sa nu poate veni din pricina bolii. Atunci acea monahie a trimis a doua oară să-l poftească, măcar pentru o scurtă vreme să binevoiască a veni. Dar Sfântul Dimitrie se lepăda și la a doua poftire, punând înainte boala. Arhimandritul Varlaam, cel zis mai înainte, a început a-l sfătui ca să meargă, crezând ca prin acea umblare să câștige puțină ușurare din boală. Atunci ascultând pe arhimandrit, a poruncit ca să-l ducă la dânsa, după cântarea bisericii.

Deci, mergând el împreună cu acel arhimandrit, pe cale au vorbit puțin și iarăși s-au întors pe înserate; dar abia a putut ajunge la chilia sa. Pomenitul arhimandrit, fiind în casele ce se numesc Cristovoi, a poruncit cămărașului său, ieromonahului Filaret, să-l primească și să-l ospăteze. Intrând singur în chilie a început a tuși și umblând multă vreme prin casă, se sprijinea de slujitori.

După aceea a poruncit să cheme cântăreți la dânsul în chilie, pentru cântarea unor cuvinte duhovnicești, alcătuite de el: „Iubite Iisuse al meu…”. În vremea cântării acelora, Sfântul Dimitrie asculta stând lângă sobă și încălzindu-se. După sfârșitul acelor cântări, a voit ca pe toți cântăreții să-i lase a pleca spre casele lor; însă a oprit pe unul mai iubit dintre ei ca să-l aibă ajutor în osteneli. Rămânând acela, a început a-i spune din viața sa, cum o petrecea în tinerețe și în vârsta cea desăvârșită, cum se ruga Domnului Dumnezeu, Preasfintei Maicii Lui, și tuturor plăcuților lui Dumnezeu, iar după aceasta a zis: „Și voi, fiilor, să vă rugați asemenea!” Apoi la sfârșit a zis: „Acum îți este și ție vremea să mergi la casa ta!” Acel cântăreț luând binecuvântare, a ieșit; iar Sfântul Dimitrie l-a petrecut singur din chilia sa și i s-a închinat până la pământ, mulțumindu-i că s-a ostenit mult lângă dânsul la scrierea diferitelor alcătuiri.

Văzând cântărețul smerenia aceea, neobișnuita petrecere de la păstorul său și închinăciunea cea atât de jos, s-a cutremurat; apoi i-a zis cu cucernicie: „Stăpâne sfinte, oare te închini mie astfel, celui mai după urmă rob?” Iar el iarăși a grăit: „Îți mulțumesc, fiule!” Și s-a întors în chilie, iar cântărețul s-a dus la casa sa plângând. Deci, Sfântul Dimitrie întorcându-se în chilia sa, a poruncit slujitorilor, ca fiecare să meargă la locul lui, iar el închizându-se în chilie, ca și cum ar vrea puțin să se odihnească, a petrecut rugându-se până la moartea sa. A doua zi de dimineață, slujitorii intrând în acea chilie, l-a văzut că sfârșise astfel cum se ruga. Cântărețul, fiind în casa sa, a auzit a doua zi de dimineață, că la soborniceasca biserică, a bătut de trei ori în clopotul cel mare, spre semnul morții arhiereului, și îndată a alergat în chilia lui. El a aflat pe păstorul și părintele său că își dăduse sufletul lui Dumnezeu.

După îmbrăcarea lui în toate veșmintele arhierești, pe care el, precum s-a spus mai înainte, le gătise înaintea sfârșitului său, au pus în raclă sfântul lui trup, iar sub cap, în loc de pernă, și sub tot trupul au pus, după porunca sa, diferite cărți alcătuite și scrise cu cerneală de mâna lui. În aceeași zi a fost pus în biserica preabunului Mântuitor, care este aproape de chilia arhierească.

Făcându-se știre în toată cetatea Rostovului de moartea acestui bun păstor și iubitor de fii, s-a adunat mult popor la cinstitul lui trup, făcând plângere; căci i-a lăsat pe ei păstorul și învățătorul cel bun, ajutorul celor ce sunt în nevoi și în necazuri, folositorul văduvelor și al orfanilor, hrănitorul săracilor și al scăpătaților, povățuitorul rânduielii preoțești și călugărești.

În ziua aceea și dreptcredincioasa împărăteasă Paraschiva Teodorovna cu fiicele sale: Ecaterina, Parascheva și Ana, au sosit în Rostov după sfârșitul prânzului și nu l-au aflat între cei vii pe Sfântul Dimitrie. Ele au plâns mult că nu s-au învrednicit a lua binecuvântarea lui arhierească; deci a poruncit ca deasupra trupului, să slujească rânduiala înmormântării în sobor. După aceea a binevoit a merge întru întâmpinarea icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, din Tolsca, dar din pricina drumului și a furtunilor de toamnă, n-a mai călătorit mai departe spre Iaroslav, ci au rămas până a doua zi în mănăstirea Botezul Domnului.

Înștiințându-se ea a doua zi, că icoana Născătoarei de Dumnezeu este aproape de cetatea Rostovului, a poruncit ca toți cei ce venise în acea mănăstire în ziua pomenirii Cuviosului Avramie arhimandritul, făcătorul de minuni, al Mănăstirii Boevleniei a Rostovului din soborniceasca biserică, preoții și slujitorii bisericești, să meargă cu litie din acea mănăstire la mănăstirea Petrovsca, întru întâmpinarea icoanei celei făcătoare de minuni, mănăstire care se află tot în calea Rostovului spre Iaroslav. Deci, fiicele împărătești, toate trei au urmat litia pe jos. Întâmpinând ele acea icoană, a dus-o în mănăstirea Boevleniei, și singure ținând-o cu mâinile lor; iar împărăteasa a așteptat în porțile acelei mănăstiri.

Aducând acea icoană spre poartă, ea a ieșit singură spre întâmpinare și făcând obișnuita rugăciune, a sărutat-o cu cucernicie și a poruncit să o ducă în biserică. Acea icoană a stat acolo până la sfârșitul Sfintei Liturghii, iar după Sfânta Liturghie au făcut paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Și după acea icoană făcătoare de minuni au dus-o tot cu aceeași litie în soborniceasca biserică a Rostovului, și de acolo în Mănăstirea Boevleniei, în ziua de 30 octombrie.

După voința împărătesei, trupul Sfântului Dimitrie, din acea biserică a Mântuitorului, s-a mutat cu cuviincioasă ceremonie în soborniceasca biserică, și după porunca ei a făcut panahidă a doua oară pentru dânsul.

După aceasta, îndată credincioasa împărăteasă cu fiicele sale și cu ceilalți care erau cu dânsa, au voit a lua calea de întoarcere de la Rostov la împărăteasca cetate, Moscova. Când cele scrise de acest arhiereu, s-au trimis din Rostov la Moscova în divanul mănăstiresc, atunci după așezământul lui cel scris, sau mai bine zis, după cererea lui, adică ca după moarte să-i îngroape trupul în mănăstirea Sfântului Iacob, episcopul Rostovului, făcătorul de minuni, în unghiul bisericii, unde însemnase singur.

Deci, s-a trimis poruncă de la divanul mănăstiresc în Rostov, prin care s-a poruncit, ca după acea duhovnicească dorință, să se sape groapa în acel unghi și s-o zidească cu piatră, apoi să facă gropniță de piatră și să-l dea îngropării. Dar acea poruncă nu s-a împlinit și nu se știe pentru ce, că nici groapă cu piatră n-a zidit, nici gropniță de piatră n-a făcut; ci a făcut numai o casă de lemn, care a putrezit degrab, precum de aceasta se poate ști mai pe larg din cele ce s-a pus înaintea preasfințitului și îndreptătorului Sinod, pentru aflarea moaștelor acestui arhiereu.

Când preasfințitul Ștefan, Mitropolitul Riazanului și al Muromului, a venit în Rostov, pentru îngroparea Sfântului Dimitrie, în luna noiembrie, intrând drept în soborniceasca biserică, a plâns mult deasupra trupului acestui plăcut și a poruncit cămărașului Filaret ieromonahul, ca să gătească în mănăstirea lui Iacob toate cele ce se cuvin spre îngropare. Atunci precum mai marii mănăstirii Rostovului, așa și soborniceștii preoți, și mulți din cetățeni venind la preasfințitul Ștefan, l-au poftit să binevoiască a da îngropări trupul acestui arhiereu, în soborniceasca biserică a Rostovului, aproape de răposatul Ioasaf Mitropolitul. Acolo erau îngropați toți cei ce fusese mai înainte arhierei ai Rostovului.

Preasfințitul Ștefan n-a voit să facă acea cerere a lor, și le-a răspuns celor ce ziceau: „De vreme ce încă de la suirea pe scaunul Rostovului, Preasfințitul Dimitrie și-a ales singur loc de îngropare în mănăstirea lui Iacob mergând mai întâi, cum pot eu să schimb aceasta?” Astfel în ziua aleasă spre îngropare, adunându-se în soborniceasca biserică duhovniceștii începători și toți preoții și slujitorii bisericești, Preasfințitul Ștefan a săvârșit Sfânta Liturghie. După sfârșitul aceleia, el a săvârșit slujba înmormântării cu tot soborul, deasupra trupului Sfântului Dimitrie, la care singur preasfinția sa a grăit către popor cuvânt cuviincios despre această mare mâhnire.

Apoi după așezământul acestui plăcut, acel trup sfânt al lui, cu rânduiala binecuvincioasă a soborului, cu lumânări și cu cântări de psalmi, mergând înainte tot sfințitul cler, și petrecându-l mulțime de popor, și scoțând amare suspinuri pentru păstorul și învățătorul lor, l-au dus în mănăstirea Sfântului Iacov și l-au dat pământului în biserica zisă, a Zămislirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în unghiul din partea dreaptă pe care îl însemnase el. După îngropare, preasfințitul Ștefan a scris despre îngroparea Sfântului Dimitrie, și acea scrisoare care s-a pus la sfârșitul vieții lui.

După moartea acestui bărbat iubitor de osteneală, au rămas multe cărți tipărite și scrise de mână, adică: grecește, latinește, leșește și slavonește. Toate acelea s-au luat în aceeași vreme din Rostov de preasfințitul Ștefan la Moscova, și s-au pus în biblioteca tipografiei moschinească a preasfințitului îndreptător Sinod. Acest plăcut a lui Dumnezeu a murit în anul de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul 1709, în 28 octombrie, noaptea, într-o zi de Vineri, îndată după ziua numelui său. Trupul lui s-a îngropat în luna noiembrie în 25, care a fost de asemenea zi de vineri. El a petrecut pe scaunul Rostovului șapte ani fără nouă luni. În călugărie a petrecut 41 de ani, 3 luni și 18 zile; iar toți anii vieții lui au fost 80 tocmai.

Acesta adunând și scriind în viața aceasta, viețile și nevoințele cele cu frumoasă lumină ale plăcuților lui Dumnezeu, celor ce în cartea cea veșnică s-a scris la ceruri, le-a dat întru slava celui slăvit Dumnezeu între sfinți, întru cinstea plăcuților lui, și spre folosul a tot dreptcredinciosului neam creștinesc. Singur după trecerea din viața aceasta de puțină vreme, la cea veșnică, s-a scris cu degetul lui Dumnezeu, împreună cu aceea în cartea vieții veșnice, și s-a învrednicit a fi încununat cu nestricăcioasa cunună.

Ca adevărat păstor și neadormit păzitor al păstoriei celei încredințate lui de la Dumnezeu, s-a învrednicit în ceata păstorilor cu ceilalți arhierei ai Rostovului, și cu toți ierarhii a fi numărat; căci în anul 1751, luna septembrie în 21, când meșterii se apucaseră să repare pardoseala bisericii Zămisliri Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, au aflat sfintele lui moaște întregi și nestricate, după 42 de ani, 10 luni și 24 zile de la moartea lui, iar de veșmintele lui arhierești foarte puțin se atinsese stricăciunea.

Din acele sfinte moaște, ca dintr-un izvor oarecare, din vremea aceea și până acum, izvorăsc multe faceri de minuni, celor ce aleargă la ele cu credință. Prin ele se izgonesc diavolii din oameni, muții grăiesc, orbii văd, șchiopii, slăbănogii și cei cuprinși de alte boli nevindecate și grele, prin chemarea lui spre ajutorul lor și prin rugăciunile ce se aduc lângă acele sfinte moaște, se vindecă cu darul lui Dumnezeu și se slăvește într-însul Dumnezeu, cel în Treime unul preamărit între sfinții săi.

Deci, să slăvim și noi pe acel bun Dumnezeu, căci în sfatul Său cel preaînalt a hotărât să arate în pământul Rusiei în acești ani mai de pe urmă, pe acest mare luminător, care cu minunile sale strălucește toate părțile Rusiei, și grabnic se arată cu adevărat ajutor celor ce-l cheamă. Deci, să alergăm cu neîndoită credință la sfintele și tămăduitoarele lui moaște, să-l chemăm ziua și noaptea spre ajutorul nostru, ca, prin rugăciunile acestui scriitor al vieților sfinților, să petrecem și noi de acum înainte zilele vieții noastre tot astfel; și, trăind cu dumnezeiască plăcere în pocăință, să ne învrednicim a fi scriși în cartea vieții Mielului lui Dumnezeu, împreună cu toți cei ce din veac i-au plăcut Lui, și a-l lăuda pe dânsul împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.

 

* O scrisoare duhovnicească a Sfântului Dimitrie, mitropolitul Rostovului, noul făcător de minuni, pe care a scris-o mai înainte de moartea sa:

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Eu, Dimitrie, smeritul arhiereu, mitropolitul Rostovului și al Iaroslavului, auzind glasul Dumnezeului meu, care în Sfânta Evanghelie zice: „Fiți gata, că în ce ceas nu gândiți, Fiul omenesc va veni. Pentru că nu știți când va veni Domnul, seara sau la miezul nopții, la cântatul cocoșilor sau dimineața, ca nu venind fără de veste, să vă afle pe voi dormind”. Acest glas al Domnului auzindu-l și temându-mă, adeseori fiind cuprins de neputințe, slăbind cu trupul din zi în zi și așteptând în toată vremea acel neașteptat ceas al morții, ce s-a zis de Domnul, și gătindu-mă după puterea mea spre ieșirea din această viață, am socotit căci cu această duhovnicească scrisoare a mea, să dau fiecăruia de știre, ce ar voi să facă cu cele rămase după sfârșitul meu; adică, să nu se ostenească în zadar, nici să cerceteze pe cei ce mi-au slujit pentru Dumnezeu, ca să știe comoara și bogăția mea, pe care din tinerețile mele n-am adunat-o, aceasta nu o zic mândrindu-mă, ci le dau de știre iscoditorilor averii mele, că de când am luat sfântul chip călugăresc, și m-am tuns in Kiev în mănăstirea Kirolosca, la 18 ani ai vârstei mele, și m-am făgăduit lui Dumnezeu ca să am sărăcia cea de bună voie, dintr-acea vreme, până la apropierea mea de mormânt, n-am câștigat averi și haine, afară de sfintele cărți.

Eu n-am adunat aur și argint, nici am voit să am haine de prisos, nici orice fel de lucruri, afară de cele de nevoie. Eu m-am sârguit la necâștigarea și sărăcia cea călugărească cu duhul și cu lucrul, neîngrijindu-mă de mine, ci punându-mă spre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care nici odinioară nu m-a lăsat. Darurile ce intrau în mâinile mele de la făcătorii mei de bine și veniturile chiliei, cele de la dregători, pe acelea le-am cheltuit la nevoile mele și ale mănăstirii unde am fost egumen și arhimandrit. Asemenea și arhiereu n-am adunat veniturile chiliei – care nu erau multe – ci pe unele le-am cheltuit la trebuințele mele; iar pe altele la nevoile celor nevoiași, unde mi-a poruncit Dumnezeu.

Pentru aceea, să nu se ostenească nimeni, căutând după moartea mea orice fel de avere în chilia mea; căci nici de îngropare nu las ceva, nici de pomenire. Aceasta o fac ca sărăcia călugărească mai mult la sfârșit să se arate lui Dumnezeu, pentru că cred că mai cu primire îi va fi lui, de n-ar rămâne după mine nici un ban, decât s-ar împărți averea cea mult rămasă după mine.

De n-ar voi nimeni, ca pe mine cel atât de sărac, să mă dea obișnuitei îngropări, apoi mă rog acelora, care își aduc aminte de moartea lor, să-mi ia păcătosul meu trup și să-l ducă la o biserică săracă, și acolo între alte trupuri să-l îngroape pe el.

Iar dacă voința stăpânilor ar porunci, ca murind să mă îngroape după obicei, apoi mă rog iubitorilor de Hristos îngropători, să mă îngroape în mănăstirea Sfântului Iacov, episcopul Rostovului, în unghiul bisericii, unde mi-am ales locul.

Asemenea, cel ce va voi să-mi pomenească păcătosul meu suflet, fără de bani, întru rugăciunile sale pentru Dumnezeu, unul ca acela să fie pomenit întru împărăția cerurilor. Iar cel ce va avea trebuință de plată pentru pomenire, apoi mă rog, să nu mă pomenească pe mine săracul, cel ce nimic n-am lăsat de pomenire; ci Dumnezeu să fie milostiv tuturor, și mie păcătosul, în veci. Amin.

Aceasta este diata. Aceasta este duhovniceasca mea scrisoare. Într-acest chip las înștiințare despre averea mea. Dacă cineva necrezând înștiințarea aceasta, ar începe cu iscodire a căuta după mine, aur și argint, apoi oricât de mult s-ar osteni, nimic nu va afla, și-l va judeca pe el Dumnezeu.

S-a scris aceasta, în păzita de Dumnezeu cetate a Rostovului, în casa arhierească, în anul 1707, aprilie în 4 zile.

 

În această zi mai facem și pomenirea sfântului sfințit mucenic Isachie, episcopul Ciprului, și a sfântului episcop Meletie. În prolog, în aceeași zi, se pune cuviosul Iona Presviterul, tatăl sfinților mărturisitori Teodor și Teofan cei însemnați.

«« Sfântul Mare Mucenic Eustatie Plachida, cu soția și fiii lui; Sfinții mucenici Mihail, voievodul Cernigovului, și Teodor, dregătorul lui
Sfântul Sfințitul Mucenic Foca, Episcopul Sinopiei; Sfântul Mucenic Foca grădinarul; Sfântul Prooroc Iona; Sfântul Petru Vameșul »»