Sinaxar 24 iunie

📑 Cuprins:

• Nașterea Cinstitului Slăvitului Prooroc, Înaintemergătorul și Botezătorul Ioan (Sânzienele)
• Sfântul Ierarh Niceta Remesianul

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Nașterea Cinstitului Slăvitului Prooroc, Înaintemergătorul și Botezătorul Ioan (Sânzienele)

Hristos, Mântuitorul nostru, Soarele cel neapus, vrând să răsară lumii, plecând cerurile, S-a pogorât în cel mai curat pântece fecioresc. Deci, se cădea mai întâi să iasă luceafărul din cea stearpă, adică Sfântul Ioan Înaintemergătorul, ca să meargă înainte, ca un vestitor, propovăduind și zicând: Vine Cel mai tare decât mine, în urma mea. Deci, împlinindu-se vremea Sfintei Elisabeta ca să nască, a născut fiu la bătrânețile sale din pântece sterp, precum demult Sara a născut pe Isaac. Mai înainte de a naște Fecioara pe Hristos, a născut cea stearpă, în zilele sale pe Înaintemergătorul lui Hristos, ca acei ce vor vedea nașterea cea peste fire din cea îmbătrânită, să creadă nașterii celei mai presus de fire, care avea să fie din Fecioara cea nemăritată și să zică în sine: „Puterea cea atotputernică a lui Dumnezeu, Care a dezlegat nerodirea bătrânei, aceea este împuternicită ca și pe Fecioara Maria cea neîntinată s-o facă maică”.

Nașterea cea minunată a Sfântului Ioan a fost înaintemergătoare Nașterii lui Hristos, cea minunată. Minunea se aștepta după minune; după maica cea stearpă, Maica cea pururea Fecioară; după nașterea cea minunată a Elisabetei, nașterea cea străină a Fecioarei, pentru că la amândouă Maicile, rânduiala nașterii covârșea rânduielile firii, Dumnezeu voind așa, Căruia toată firea îi este slujitoare ca unui Ziditor.

După ce Elisabeta a născut, vecinii care locuiau împrejur au auzit de aceasta, asemenea rudeniile și cunoscuții și toți se bucurau împreună cu ea; căci Domnul a făcut milă cu dânsa, ridicând de la dânsa ocara nerodirii de copii. Astfel, s-au împlinit cuvintele Sfântului Arhanghel Gavriil, care a zis către Zaharia: Femeia ta va naște fiu și mulți se vor bucura de nașterea lui! Deci, pe de o parte se bucurau rudeniile, iar de alta, aceia care erau cuprinși cu mare dorință de Mesia Cel așteptat; deși acum nu știau că a sosit taina întrupării lui Hristos, în vremea nașterii Mergătorului înainte lui Hristos. Deci, duhul lor se pornea într-înșii spre bucurie; iar Sfântul Duh veselea inimile lor, ca și cum le dădea o înștiințare pentru câștigarea așteptării lor.

În ziua a opta au venit preoții și prietenii în casa lui Zaharia, ca să taie pruncul împrejur și toți voiau să-i pună numele tatălui său, Zaharia; dar maica lui nu se învoia, pentru că, fiind soție de prooroc și născătoare de prooroc, Sfânta Elisabeta era însăși plină de darul proorociei. Deci ea, proorocește a poruncit ca pruncul cel născut al lor, să nu se numească cu vreun nume până ce nu va auzi și de la bărbatul ei; de vreme ce el s-a întors de la biserică la casa sa mut și nu putea să spună soției sale nimic, de când a văzut pe îngerul, care i-a binevestit zămislirea fiului său, și care i-a zis: Vei pune numele lui Ioan. Deci, Sfânta Elisabeta, povățuindu-se de Sfântul Duh, a numit pe prunc Ioan, ea care a cunoscut proorocește venirea la dânsa a Maicii lui Dumnezeu și i-a zis: De unde-mi este mie aceasta, ca să vină Maica Domnului meu la mine? Iar cei ce voiau să taie împrejur pruncul, făceau semne tatălui său, cum ar voi să-l numească. Iar el, cerând o tăbliță, a scris: Ioan să-i fie numele lui! Și îndată a deschis gura Zaharia și limba lui s-a dezlegat din amuțire și îndată vorbind, binecuvânta pe Dumnezeu.

Atunci toți s-au minunat de acele mari minuni: cum a născut așa îmbătrânită, cum maica și tatăl cel mut s-au unit la un nume, cu care să numească pe fiu și cum, după scrierea numelui, mutul îndată a grăit și, ce a scris cu mâna, aceea a grăit și cu limba. Deci, numele lui Ioan s-a făcut ca o cheie a gurilor părinților, deschizându-le spre lauda lui Dumnezeu. Astfel a cuprins frica pe toți cei ce viețuiau împrejur, pentru că toți cei ce auzeau acestea se minunau cu spaimă de acele preaslăvite minuni ale lui Dumnezeu și se povesteau cuvintele acestea în toată partea muntelui Iudeei, adică în hotarele Hebronului, în cetatea preoților, unde era casa lui Zaharia. Acea cetate, încă din zilele lui Isus Navi a fost hotărâtă sfințitei seminții a lui Avraam; iar de la Ierusalim și până la dânsa era cale de opt ceasuri. Acea cetate era mai departe de Betleem, la un loc mai înalt, și se numea „cetatea muntelui”, pentru munții săi cei înalți, iar hotarele ei se numeau „părțile muntelui”, precum se scrie în Evanghelie despre Preacurata Născătoare de Dumnezeu: Sculându-se Maria din Nazaretul Galileei, s-a dus la munte degrabă în cetatea Iudeei – adică în Hebron -, și a intrat în casa lui Zaharia și s-a închinat Elisabetei.

Deci, într-acea parte a muntelui, cei ce auzeau de măririle lui Dumnezeu, care se făceau în casa lui Zaharia, se minunau foarte mult și grăiau între ei: Ce să fie cu pruncul acesta? Că mâna Domnului era cu el. Dumnezeu înmulțea într-însul darul Său și-l păzea de sabia lui Irod. Căci despre minunata naștere a lui Ioan ajunsese vestea până la Irod, care se mira de aceea și zicea: „Ce să fie cu pruncul acesta?” Iar când S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos în Betleemul Iudeei și au venit magii de la răsărit, întrebând de Împăratul cel de curând născut, atunci Irod, trimițând ostași în Betleem să ucidă pe toți pruncii de acolo, și-a adus aminte de Ioan, fiul lui Zaharia, de care auzise acele minuni, și a zis în sine: „Oare acela are să fie împăratul Iudeei? Și, gândindu-se să-l ucidă, a trimis într-adins ucigași la Hebron în casa lui Zaharia. Dar trimișii n-au găsit pe Sfântul Ioan, pentru că, începând din Betleem acea ucidere de prunci fără de Dumnezeu, s-a auzit în Hebron glas și strigare, că nu stăteau așa departe, și s-a știut pricina acelei strigări.

Atunci Sfânta Elisabeta a luat pe pruncul Ioan și a fugit în muntele cel mai înalt al pustiului; iar Sfântul Zaharia, precum se scrie în viața lui, a rămas în Ierusalim, slujind după obicei în biserică, în rânduiala săptămânii sale, care se întâmplase tocmai în acea vreme. Deci, ascunzându-se Sfânta Elisabeta în acel munte, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, s-o apere împreună cu pruncul. Dar când a văzut de sus pe ostași cercetând cu de-amănuntul și apropiindu-se, a strigat către un munte de piatră ce se afla acolo: „Munte al lui Dumnezeu, primește pe maica cu fiul său!” Atunci îndată s-a desfăcut muntele acela și, primind-o înăuntrul său, s-a ascuns de cei care o căutau. Ostașii, negăsind pe cel căutat, s-au întors înapoi la cel ce-i trimisese.

Atunci Irod a trimis la Zaharia în biserică, zicând: „Zaharia, dă-mi pe fiul tău”. Sfântul Zaharia a răspuns: „Acum slujesc Domnului Dumnezeului lui Israel, iar fiul meu nu știu unde este!” Irod, mâniindu-se, a trimis la dânsul a doua oară și a poruncit, că, dacă nu-și va da fiul, atunci să-l ucidă și pe el. Deci, s-au dus niște ucigași sălbatici ca niște fiare, sârguindu-se să-și săvârșească porunca, și au zis cu mânie către preotul lui Dumnezeu: „Unde ai ascuns pe fiul tău? Să ni-l dai nouă, că așa a poruncit împăratul, iar dacă nu-l vei da, vei muri îndată!” Sfântul Zaharia a răspuns: „Voi îmi veți ucide trupul, iar Domnul îmi va primi sufletul”. Atunci ucigașii, pornindu-se, după porunca lui Irod, l-au ucis între biserică și altar; iar sângele lui, care s-a vărsat pe marmură, s-a închegat și s-a făcut tare ca piatra, spre mărturia lui Irod și spre veșnica lui osândă. Elisabeta, acoperindu-se de Dumnezeu împreună cu pruncul Ioan, petrecea în muntele ce se desfăcuse; pentru că, prin porunca dumnezeiască, li se făcuse acolo peșteră. Tot acolo curgea și un izvor de apă și crescuse înaintea peșterii un finic plin de roade, iar când era vremea mâncării, acel pom se pleca și-și dădea roadele sale spre mâncare, apoi iar se ridica.

După patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, Sfânta Elisabeta, maica Mergătorului Înainte, a murit în peștera aceea. Iar Sfântul Ioan, rămânând singur, a fost hrănit de înger până la creșterea lui și păzit în pustietăți, până în ziua arătării sale către Israel. Astfel păzea și acoperea pe Sfântul Ioan mâna Domnului, ca el să meargă înaintea feței Lui cu duhul și cu puterea lui Ilie, să-I gătească astfel cale, că venea să mântuiască neamul omenesc. Deci, pentru toate acestea să se slăvească Hristos Dumnezeu, Mântuitorul nostru, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci. Amin.

Sfântul Ierarh Niceta Remesianul

Sfântul Niceta a fost episcop de Remesiana, care se află la sudul Dunării, timp de aproape 50 de ani, între anii 366-414. Pentru viața sa sfântă, arzând de dragoste pentru Hristos, Mântuitorul lumii, s-a învrednicit de treapta arhieriei și a semănat cuvântul Evangheliei Domnului în Dacia mediteraneană, care era adeseori invadată de barbari.

Sfântul Niceta a încreștinat pe acești păgâni și, prin Sfântul Botez, i-a unit cu Hristos. De asemeni a întemeiat câteva așezări monahale, a înălțat numeroase biserici și a împodobit sfintele slujbe cu cântări din cele mai frumoase, spre slava Preasfintei Treimi. Una dintre cele mai frumoase cântări compuse de el este imnul, cu caracter dogmatic, intitulat: „Te Deum laudamus”, care înseamnă „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm”.

Această cântare treimică, care se cântă în Biserica Ortodoxă până astăzi, ne dovedește că Sfântul Niceta era, nu numai un mare imnograf și poet, ci și un mare dogmatist și protopsalt vestit în sudul Dunării pentru acea vreme.

Una din cele mai vestite cărți scrise de el este intitulată „Catehism”, adică carte de învățătură a credinței ortodoxe, pe care o citeau credincioșii în biserică, mai ales cei care se pregăteau pentru primirea Sfântului Botez.

Scrierile Sfântului Niceta Remesianul au avut un caracter catehetic misionar, pentru că însuși autorul lor a fost ca un apostol al credincioșilor de la sudul Dunării până în hotarele Greciei, fiind un iscusit scriitor, imnograf, catehet și un mare iubitor de Hristos.

Despre vrednicia și calitățile sale de păstor sufletesc vorbește pe larg Sfântul Paulin de Nola, contemporan cu el, care se nevoia în Italia. Nu se cunoaște în întregime viața sa. Dar, după mulți ani de arhierie, propovăduind pe Hristos de la Marea Neagră până la Marea Mediterană, ajungând la adânci bătrâneți, și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos la începutul secolului al cincilea, fiind numărat în ceruri în ceata sfinților ierarhi, care neîncetat slăvesc pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh. Amin.