Sinaxar 9 iunie

📑 Cuprins:

• Sfântul Ierarh Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei
• Cuviosul Chiril, Egumenul Mănăstirii de la Iezerul Alb

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfântul Ierarh Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei

Marele între dascăli, Sfântul Chiril, era din Alexandria, născut din părinți dreptcredincioși și de neam bun, nepot de soră al lui Teofil, patriarhul Alexandriei. Fiind crescut cu îngrijire, s-a făcut foarte iscusit în filosofie și în fapte bune. El era desăvârșit învățat și deprins cu cărțile bisericești, elinești și latinești, atât în înțelepciunea cea dinafară, cât și în cea dinăuntru. El se îndeletnicea totdeauna cu citirea și cugetarea dumnezeieștilor Scripturi.

Pentru aceea și Teofil, unchiul lui, văzând în el atâta înțelepciune și fapte bune, l-a numărat în rândul clericilor Bisericii, hirotonindu-l arhidiacon. Sfântul Chiril era sădit în grădina Bisericii lui Hristos, întocmai ca un crin binemirositor și frumos, care înflorea cu curăția și cu faptele bune, și care umplea pe credincioși cu mirosul dumnezeieștii lui înțelepciuni.

După ce a murit Teofil, toți clericii de obște și mirenii au ales ca patriarh al Alexandriei pe dumnezeiescul Chiril, care, îndată ce s-a suit pe scaun, a izgonit din Alexandria pe eretici și pe cei care se numeau novațiani. Aceștia se asemănau cu fariseii și se numeau între ei curați și drepți; pentru aceea purtau haine albe, ca să se arate prin aceasta curăția petrecerii lor. Ei ziceau că cel ce după botez va cădea în păcat de moarte, nu se cade să se primească în biserică; căci păcatul cel de moarte nu se spală, de nu se va boteza omul a doua oară. Ei nu îngăduiau a doua nuntă, numind-o desfrânare. Botezau a doua oară pe cei ce erau bine botezați, după dreapta credință și mai aveau încă alte socoteli ereticești.

Ei s-au numit novațiani de la un oarecare Novat, începător al acestei erezii, care era preot în Roma pe vremea împăratului Decie și care dorea să se facă episcop al Romei. Dar, fiindcă după moartea episcopului Favin, care a mărturisit pentru Hristos, Novat nu s-a făcut episcop, după cum poftea și nădăjduia, ci s-a făcut fericitul Cornelie, pentru această pricină s-a despărțit de la soborniceasca Biserică și s-a făcut întru toate vrăjmaș al dumnezeiescului Cornelie și al întregii Biserici creștine. Căci episcopul Cornelie primea iarăși la Biserică pe creștinii care, de frica muncilor, se lepădaseră mai înainte de Hristos, pe vremea tiranului Decie; dacă la urmă, pocăindu-se, se întorceau iarăși la credința în Hristos, cu lacrimi, așa precum și Hristos a primit pe Apostolul Petru, care s-a lepădat de Dânsul mai înainte, dar, pe urmă, cu lacrimi, s-a pocăit.

Trufașul Novat, nu numai că nu primea la pocăință pe cei ce se lepădau de Hristos, dar și pe Cornelie îl prihănea, numindu-l părtaș și tovarăș al închinătorilor de idoli. Cu acestea, el a câștigat și pe alții de un cuget cu el, făcându-se ca un nou episcop în Roma. De acolo s-a întins eresul și dezbinarea aceasta până la Alexandria.

Pe niște eretici ca aceștia i-a gonit Sfântul Chiril, împreună cu episcopul lor Teopempt – după cum am zis -, îndată ce s-a făcut patriarh. După aceea, s-au înarmat să gonească din locașul lor și pe draci. Aproape de Alexandria, ca la douăsprezece stadii, se afla un loc ce se numește Canovos și, aproape de acela, este un alt loc ce se numește Manutin, în care era o capiște veche locuită de draci. Drept aceea, tot locul acela era foarte înfricoșat de mulțimea duhurilor necurate ce locuiau acolo. Pe când trăia patriarhul Teofil, de multe ori a voit să curățească acel loc de acele duhuri necurate ce locuiau acolo și să-l facă locaș sfânt, spre a se preamări Dumnezeu. Dar n-a putut; pe de o parte, pentru că a avut multe împiedicări; iar pe de alta, pentru că i-a urmat lui aproape moartea.

Însă, următorul lui Teofil, de trei ori fericitul Chiril, s-a îngrijit de aceasta și cu osârdie se ruga lui Dumnezeu, ca să-i dea ajutor și putere să izgonească din acel loc duhurile cele necurate. Drept aceea, i s-a arătat lui în vis îngerul Domnului și i-a zis să aducă în locul acela cinstitele moaște ale sfinților doctori fără de arginți Chir și Ioan și astfel va fugi de acolo puterea diavolilor. Deci, Sfântul Chiril, îndeplinind porunca îngerului fără de întârziere și, după ce a adus în acel loc moaștele sfinților doctori fără de arginți și a zidit acolo o biserică în numele lor, îndată au fugit de acolo duhurile cele necurate și s-a făcut locul acela izvor de tămăduiri, prin darul sfinților fără de arginți.

După ce sfântul a gonit din locul Alexandriei pe necurații și gândiții diavoli, a luat purtare de grijă să gonească și pe văzuții și smintiții diavoli, care erau urâtori de Hristos. Aceia erau evreii care locuiau de mult în Alexandria, din vremea în care s-a zidit cetatea aceasta de marele Alexandru, și cu vremea s-au înmulțit foarte mult și nu încetau – după obiceiul ce-l are acest neam iubitor de zavistie – de a bântui într-ascuns și la arătare pe creștini, pentru ura cea neîmpăcată ce o au asupra lui Hristos și a creștinilor. Ei pricinuiau multe amestecări, tulburări, vărsări de sânge și ucideri. Deci, chemând sfântul pe cei mai de căpetenie ai adunării lor, i-au sfătuit să oprească pe neamul lor de la aceste fapte pângărite și să-i înțelepțească, iar blestemații aceia, nu numai că nu s-au înțelepțit, dar s-au făcut și mai răi.

În Alexandria era o biserică foarte mare și foarte frumoasă, care se numea „biserica lui Alexandru”, fiind zidită de episcopul Alexandru. Deci, evreii, voind să facă ceva rău creștinilor, s-au înarmat toți și, într-o noapte, au făcut un zgomot mare, alergând pe drumuri și zicând pe la casele creștinilor: „Săriți, că arde biserica lui Alexandru”.

Creștinii, auzind, au alergat îndată cu sârguință să stingă focul. Evreii, văzând aceasta, au sărit asupra creștinilor, începând a-i tăia pe unul cu sabia, pe altul cu cuțitul, pe altul îl ucideau cu sulița, iar pe altul îl omorau cu orice apucau în mână; încât, în acea noapte, au ucis mare mulțime de creștini. Sfântul Chiril, aflând dimineața de întâmplarea aceea, s-a mâhnit foarte tare și căuta judecată asupra evreilor de la eparhul cetății, care se numea Orest. Dar eparhul, deși era creștin, însă, fiindcă avea oarecare vrajbă asupra sfântului, era de partea evreilor ucigași. Atunci dumnezeiescul Chiril, umplându-se de râvnă dumnezeiască, a luat cu el mulțime de creștini și au gonit pe evrei din Alexandria, iar locuințele lor le-au surpat și le-au ars împreună cu sinagoga lor. Eparhul, aflând de aceasta, s-a umplut de mânie asupra patriarhului și a început a face rău rudeniilor și prietenilor sfântului; încât și pe gramaticul Ierax, bărbat renumit și cinstit, l-a bătut fără de milă și l-a dezbrăcat în priveliște.

De atunci se afla între sfânt și între eparh, mare neînțelegere și neunire, pentru că sfântul părtinea pe creștini, iar eparhul pe evrei. De aceea au scris fiecare tânărului împărat Teodosie, despre pricina aceasta și așteptau să vină poruncă de acolo.

După aceasta, a urmat în Alexandria și o altă întâmplare rea, care s-a făcut pricină de ucideri și de mare tulburare. Iată care este:

În cetatea Alexandria, era o fecioară filosoafă, fiica lui Teona filosoful, care se numea Ipatia, fată binecredincioasă și îmbună-tățită. Ea învățase filosofia din tânără vârstă de la tatăl său, sporind atât de mult în filosofie, încât întrecea cu înțelepciunea pe toți filosofii vremii de atunci. Despre dânsa scrie și înțeleptul Sinesie, episcopul Chirinei, lăudând-o cu cuvinte alese. Ea își păzea fecioria curată, nevoind să se însoțească cu bărbat; pe de o parte pentru dragostea lui Iisus Hristos iar pe de alta, să poată fără de tulburare să se îndeletnicească cu cărțile filosofiei.

Pentru aceea, bărbații cei râvnitori de înțelepciune, alergau în Alexandria din toate părțile, ca să audă înțelepciunea filosoafei Ipatia. Toți clericii și boierii și întreg poporul o cinsteau și ascultau cu dragoste sfaturile și dojenile ei cele folositoare de suflet. Deci, această filosoafă, voind să facă pace între patriarh și eparh, se ducea cu multă blândețe și smerenie, uneori la unul, alteori la celălalt și, cu cuvintele cele înțelepte și pricepute, i-a înduplecat pe amândoi să se împace. Preasfințitul patriarh căuta mai înainte de aceasta să se împace cu eparhul; dar acela, fiind rău, pătimaș și pomenitor de rău, nici nu voia să audă de pace.

Într-una din zile, pe când Ipatia filosoafa se întorcea cu careta la casa sa, niște oamenii răi care nu doreau pacea eparhului și a patriarhului, au năvălit asupra ei fără de veste și, trăgând-o cu sila afară din caretă, i-au sfâșiat hainele și au bătut-o fără de milă, până ce au omorât-o. Ei nu s-au săturat numai de acea răutate a lor, ci, cu neomenia și cu nemilostivirea lor de fiară, au năvălit asupra trupului celui mort al fecioarei l-au tăiat bucăți și l-au ars în locul ce se numea Chinar.

Înștiințându-se toți alexandrinii de această jalnică ucidere și rea întâmplare, s-au mâhnit foarte mult, mai ales înțelepții cei iubitori de învățătură. S-au mai înștiințat încă de tulburarea aceasta și monahii care locuiau în muntele Nitriei și, umplându-se de râvnă, s-au adunat ca la cinci sute. Deci, pogorându-se în Alexandria, în ajutorul și apărarea patriarhului, au găsit pe drum din întâmplare pe eparhul în caretă și îndată au început a striga, ocărându-l și numindu-l slujitor de idoli, fiindcă mai înainte era elin, iar acum luase botezul în cetatea lui Constantin.

Unul din monahii aceia, fiind mai mânios, a aruncat o piatră asupra eparhului și l-a lovit în cap. După aceea, adunându-se mulțime de popor, a alungat pe acel monah și au scăpat pe eparh, iar slujitorii eparhului au prins pe un monah cu numele Amonie și l-au dus la eparh. Acela, socotind că sfântul a pornit pe acei monahi asupra lui, s-a aprins de mânie și atât de mult a muncit pe Amonie în mijlocul cetății, încât l-a omorât. Sfântul, înștiințându-se de acest lucru, s-a mâhnit și a trimis de a luat trupul monahului și l-a îngropat cu cinste.

Toate acestea au dat îndrăzneală evreilor, pe care îi izgonise sfântul din Alexandria, după cum am zis. Ei și-au făcut mai întâi o sinagogă acolo unde se aflau, apoi ucigașii de Hristos și urâtorii de Dumnezeu au îndrăznit de au făcut și acest lucru prea fărădelege, spre ocara și rușinea lui Hristos și a creștinilor. Au făcut o cruce lungă, au prins un copil al unui creștin oarecare, pe care, dezbrăcându-l, l-au răstignit pe cruce, nu cu piroane, ci cu frânghii subțiri; apoi după ce au râs mult de dânsul, au scuipat în fața lui și l-au batjocorit întocmai cum părinții lor au batjocorit pe Domnul; iar mai pe urmă de toate l-au bătut atât de mult până ce l-au omorât. Astfel acest copil binecuvântat s-a făcut părtaș și următor al patimilor Domnului.

Dumnezeiescul Chiril, înștiințându-se de toate acestea s-a plâns împăratului; care, deși cu întârziere, însă a judecat cu dreptate. Împăratul a poruncit ca pe cei mai mari ai evreilor să-i muncească foarte tare, iar pe eparhul Orest l-a scos din dregătoria sa. Scăpându-se Sfântul de tulburările cele mai de sus și de smintelile acestea, își păstorea turma lui cea cuvântătoare cu sârguință și cu plăcere de Dumnezeu, ca un păstor adevărat, având pace câtăva vreme.

Însă diavolul, vrăjmașul păcii, al adevărului și izvorul tuturor răutăților, n-a lăsat pe Sfântul Chiril și pe ceilalți creștini să se bucure multă vreme de această liniște; că a pornit război mare și tulburare în toată Sfânta Biserică a lui Hristos, cu hulitorul eres al răucredinciosului Nestorie, asupra căruia se cădea să se nevoiască dumnezeiescul Chiril, apărătorul dreptei credințe. Acest Nestorie răucredincios, după ce a fost adus din Antiohia la Constantinopol și ales patriarh după Sesinie, la începutul patriarhiei lui se arăta pe dinafară dreptcredincios în credință și nimic nu zicea împotriva acesteia; însă, în inima sa, ticălosul era eretic, numind pe Stăpânul Hristos „numai om, nu și Dumnezeu”, iar pe Născătoarea de Dumnezeu numind-o, nu Născătoare de Dumnezeu, ci „Născătoare de Hristos”.

Astfel și cei de un cuget cu Nestorie, adică episcopul Dorotei, cel care locuia împreună cu el, și preotul Anastasie, aceștia au început mai întâi să semene eresul întocmai ca niște neghină printre grâu. Episcopul Dorotei, învățând pe popor la un praznic în biserica sobornicească a cetății lui Constantin, a strigat și a zis acest cuvânt hulitor: „Care va numi pe Maria, Născătoare de Dumnezeu, să fie anatema”. Iar Anastasie patriarhul, propovăduind în popor, a zis: „Să nu numească cineva pe Maria, Născătoare de Dumnezeu, pentru că Maria era ființă de neam omenesc. Și, din trupul omului, cum este cu putință să se nască Dumnezeu?” Aceste cuvinte hulitoare dacă le-a auzit poporul, a început să se tulbure; și, pentru ca să se adeverească, au întrebat pe patriarhul Nestorie despre acestea. Dar ereticul Nestorie n-a mai putut să ascundă în inima sa otrava eresului; deodată a început a aduce hule împotriva lui Hristos și a Născătoarei de Dumnezeu, zicând: „Eu nu voi numi Dumnezeu, pe Acela care s-a zămislit în pântece de femeie și a așteptat un număr de zile și de luni, până să se nască; nici nu voi numi Născătoare de Dumnezeu, pe femeia care a născut om cu trup din firea sa”.

De atunci înainte, au început în popor să se nască prigoniri și împerecheri, adică, unii se împotriveau eresului lui Nestorie și-l urau, iar alții se împărtășeau cu el și primeau învățătura lui. Aceste împerecheri se făceau nu numai în cetatea lui Constantin, ci mai în toată lumea și la fiecare breaslă a credincioșilor. Acel eretic, Nestorie, împreună cu următorii lui au scris cărți și le-au trimis pretutindeni, chiar și până în pustiuri, pe unde locuiau monahii. Deci, acel blestemat a atras la rătăcirea lui atât de mulți, încât făceau parte cu el clerici, monahi și mireni. Astfel, după cum mai înainte Arie a sfâșiat de sus haina lui Hristos cea țesută, tot așa și Nestorie a sfâșiat toată plinirea Bisericii în multe părți.

Înștiințându-se de toate acestea, Sfântul Chiril din Alexandria s-a mâhnit foarte mult, ca un rob credincios al lui Hristos și al Născătoarei de Dumnezeu ce era. Deci, s-a înarmat ca să dea război pentru cinstea lor și s-a pregătit, ca un păstor adevărat, să izgonească lupul cel răpitor din staulul oilor celor cuvântătoare. Sfântul Chiril a scris mai întâi scrisori sfătuitoare către Nestorie, în care îl sfătuia, cu dragoste frățească, să lepede niște socoteli ereticești ca acestea și, cu schimbarea lui în dreapta credință, să îndrepteze pe aceia pe care i-a atras mai înainte la reaua credință. Răucredinciosul Nestorie, luând scrisorile Sfântului Chiril, nu numai că nu s-a îndreptat, ci mai rău s-a făcut, sârguindu-se să întindă și mai mult eresul său; iar pe cei ce se împotriveau rătăcirii lui, clerici și monahi, îi muncea cu diferite feluri de munci. Contra Sfântului Chiril se mânia cu multă mândrie, numindu-l eretic și grăind contra lui multe clevetiri mincinoase și nedrepte și le semăna în popor.

Sfântul Chiril, văzând calea pe care a apucat Nestorie, i-a scris cu asprime, vădind eresul lui. El a mai scris și clerului din Constantinopol și împăratului; apoi a mai scris și lui Celestin, episcopul Romei, și celorlalți patriarhi; de asemenea, a scris și la diferite cetăți și laturi, dregători și boieri. Chiar și la mulți pustnici și monahi nu s-a lenevit fericitul a scrie, arătându-le din dumnezeieștile Scripturi, cât este de pierzătoare și vătămătoare de suflete rătăcirea lui Nestorie, îndemnându-i pe toți să se păzească de eresul acela ca de niște otrăvuri aducătoare de moarte. Mai pe urmă, eresul lui Nestorie creștea din zi în zi tot mai mult și sporea din ce în ce mai rău. Deci, dezbinarea Bisericii fiind mare și mulți din episcopi vătămându-se de eres; pentru aceasta, Teodosie cel Tânăr, dreptcredinciosul împărat, vrând să îndrepteze aceste sminteli și să curețe Biserica lui Hristos și grâul credinței de mărăcinii și neghinele rătăcirii lui Nestorie, a poruncit să se adune în Efes la anul 431 al treilea sinod a toată lumea.

Deci, s-au adunat două sute și mai bine de episcopi din toată lumea; iar câți nu puteau să meargă singuri pentru vreo împiedicare de nevoie, aceștia și-au trimis delegații lor. De aceea și Celestin, episcopul Romei, fiindcă nu putea să meargă la Efes de bătrânețe și slăbiciune, a scris Sfântului Chiril să țină locul lui în sinod. Deci, cei mai mari ai acestui Sfânt Sinod erau: întâi, Sfântul Chiril, ca locțiitor al episcopului Romei și ca patriarh al Alexandriei; al doilea, Iuvenalie al Ierusalimului, și al treilea, Memnon al Efesului. Deci, fericitul Chiril, aflându-se cel dintâi șezător pe scaun în sinodul acesta a toată lumea, a propovăduit împreună cu ceilalți părinți și a învățat:

„Domnul nostru Iisus Hristos este unul după ipostas, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, iar Preacurata Fecioara Maria, care L-a născut pe El cu trup, este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu”. Pentru aceea, s-a făcut mare bucurie la toți credincioșii și tot poporul cetății bătea din palme de bucurie și zicea într-un glas: „Nu este mare Artemida efesenilor, după cum s-a zis de demult, ci este mai mare Preasfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu”. Iar pe Nestorie, Sfinții Părinții ai acestui sinod l-au anatemizat și l-au caterisit ca pe un eretic și hulitor. Dar, fiindcă el nici așa nu se liniștea, ci propovăduia eresul mai departe, pentru aceea l-au surghiunit în Tason – după cum zice Sfântul Teofan -, apoi în Oasinul Arabiei, căruia pe turcește îi zicea Iprim.

Pierzătorul Nestorie, aflându-se acolo, și-a luat dumnezeieștile pedepse, pentru că limba lui cea hulitoare a putrezit și a fost mâncată de viermi; tot asemenea a putrezit tot trupul lui. Iar în Tebaida cea de sus, ticălosul Nestorie a suferit moarte înfricoșată și dureroasă, asemenea cu a lui Arie; fiindcă, pe când avea ieșirea afară, a început a vorbi contra lui Hristos și contra Născătoarei de Dumnezeu. Pentru aceasta, îngerul Domnului l-a lovit și s-au vărsat toate măruntaiele lui tocmai în ceasul necurățeniei; și acolo și-a dat sufletul acel om rău, după cum povestește Sfântul Gherman al cetății lui Constantin.

O necinste și o pedeapsă ca aceasta a luat ereticul Nestorie, cel de un gând cu iudeii; iar Sfântul Chiril a luat mare cinste de la sfântul al treilea Sinod a toată lumea, pentru că, după cum povestește Ioan Zinon în cuvântul de laudă pe care îl împletește Sfântului Chiril și care se găsește în cărțile scrise cu mâna lui, părinții celui de-al treilea Sinod au dăruit dumnezeiescului Chiril aceste privilegii: să se numească judecător al lumii și să poarte pe cap, când va sluji Sfânta Liturghie, un giulgiu subțire ca o basma. Acestea arată întâi judecata cea minunată a toată lumea pe care a făcut-o Sfântul, unind toată lumea printr-o singură și dreaptă credință, care era în acel timp împărțită de eresul lui Nestorie; și al doilea, giulgiul cel subțire arată iscusința minții și socotelilor Sfântului cu care a întărit și a explicat unirea acea după ipostas; fiindcă prin hotarul acesta, se arată împreună și o față a lui Hristos și două firi ale Lui.

Acestea le-a povestit cuvântul pe scurt și cu puține vorbe, dar n-a fost așa; pentru că, până să se adune sinodul cel mai sus zis ca prin el să întărească și să întemeieze adevărata credință, Sfântul Chiril a pătimit multă necinste și osteneală totdeauna. Căci a luat multe clevetiri neadevărate și goniri de la ereticii cei de un gând cu Nestorie, pentru că ei, fiind ajutați de dregătorii cei lumești, au făcut adunarea lor și au declarat mincinos și eretic pe dumnezeiescul Chiril. Ei erau de un gând și cu Apolinarie, care se lepădase de adevărata omenire a lui Hristos, fiindcă ziceau că Hristos nu are minte, ci dumnezeirea a împlinit locul minții. Deci, ei au osândit pe Chiril ca pe un eretic, pârându-l împăratului prin scrisorile lor. Și atât de mult au umblat cu pârile și prihănirile lor, încât au întărâtat pe împărat cu urgie asupra Sfântului, din care pricină a fost aruncat în temnița din Efes, purtând fiare și nevoindu-se pentru adevăr împreună cu Memnon al Efesului.

După aceea împăratul, cercetând cu de-amănuntul și găsind că toate acele pâri au fost mincinoase și aflând nevinovăția Sfântului, toate acele au smerit pe eretici și i-au izgonit, iar pe Sfântul Chiril împreună cu cei de un gând cu dânsul, i-au pus iarăși în scaunele lor; și astfel răbdarea și blândețea au fost încununate cu laude.

Pentru ca să înțeleagă fiecare cât de urât a fost Maicii lui Dumnezeu eresul lui Nestorie, împotriva căruia s-a luptat atât de mult dumnezeiescul Chiril, este bine să spunem aici și istoria pe care o povestesc părinții Limonariului, Sofronie și Ioan, unde ei scriu astfel: „Am mers la părintele Chiril, preotul lavrei Calamonului, care este lângă Iordan, și ne-a spus nouă acestea: „Într-una din zile, am văzut în somn pe Sfânta Maria Născătoarea de Dumnezeu, cu fața luminată, cu haină roșie și, împreună cu dânsa, doi bărbați cu sfințită cuviință, care stăteau afară de chilia mea. Eu am cunoscut că este Stăpâna Născătoare de Dumnezeu, iar cei doi bărbați care erau cu dânsa, erau Sfântul Ioan Botezătorul și Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu. De aceea, am ieșit din chilia mea și, închinându-mă Născătoarei de Dumnezeu, am rugat-o pe ea să intre înăuntru, ca să-mi binecuvânteze chilia. Dar Născătoarea de Dumnezeu n-a voit nicidecum și, fiindcă eu am rugat-o cu stăruință, am zis: „Să nu se întoarcă robul tău rușinat și defăimat de la tine”, și alte asemenea. Ea, căutând spre mine, mi-a spus: „Cum mă rogi să intru în chilia ta, când tu ai pe vrăjmașul meu într-însa”.

Acestea zicând, s-a făcut nevăzută; iar eu, deșteptându-mă, am început a plânge și a mă mâhni pentru cuvântul acesta al Născătoarei de Dumnezeu. Deci, nefiind altcineva în chilia mea, afară de mine singur, mă gândeam, ca nu cumva să fi greșit cu vreun lucru oarecare sau cu gândul către Născătoarea de Dumnezeu și de aceea s-a întors de la mine; însă nu găseam nimic cu care să-i fi greșit întru ceva. Deci, aflându-mă întru nedumerire și mâhnire, am luat o carte ca să citesc și să mă mai mângâi în supărarea aceea. Acea carte era a lui Isihie, preotul Bisericii Ierusalimului, pe care o cerusem odată de la dânsul. Citind în ea, am aflat la sfârșitul cărții două cuvinte hulitoare ale răucredinciosului Nestorie, de unde am cunoscut că el este vrăjmașul Născătoarei de Dumnezeu; deci pe acela îl aveam în chilia mea.

Atunci am dat cartea înapoi la acela care mi-o dăduse, zicându-i: „Ia-ți cartea ta, frate, că din ea mai mult am păgubit decât am folosit”. Iar acela, întrebându-mă și aflând cauza acelei pagube – fiindcă i-am povestit vedenia -, s-a umplut de râvnă dumnezeiască și, îndată, a tăiat din carte acele cuvinte hulitoare și le-a ars în foc, ca să nu se mai afle în chilia lui vrăjmașul Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu”.

Nu se cuvine să tăcem și aceasta: Sfântul Chiril, cel mai desăvârșit prieten al lui Hristos și atât de procopsit în sfințenie, avea încă și o oarecare prihană în dânsul, nu din răutate și cunoștință, ci din oarecare prindere în minte și necunoștință a adevărului. Numai unul Dumnezeu este fără de păcat și singur este cu totul neprins de orice patimă, precum zice Grigorie Cuvân-tătorul de Dumnezeu. Iar sfinții, oricât de îmbunătățiți ar fi ei, cu toate acestea sunt supuși, ca și oamenii la neputința omenească și cad sub oarecare patimi omenești. De aceea și Sfântul Chiril, ca un om avea oarecare patimă omenească, însă a îndreptat-o pe aceasta într-un chip minunat. Care era patima și care a fost îndreptarea ei? Ascultați: Marele Chiril, având rudenie și unchi pe patriarhul Teofil, vrăjmașul Sfântului Ioan Hrisostom, credea de adevărate mincinoasele prihăniri pe care le grăia Teofil contra vrăjmașului lui, Hrisostom, nu din răutate, precum s-a zis mai sus, ci din neștiință și din nerăutate, precum este scris: Bărbatul cel fără de răutate crede tot cuvântul. Deci, din aceste două pricini, a luat dumnezeiescul Chiril presupus rău asupra preasfințitului și dumnezeiescului părinte Ioan Hrisostom, de unde se mânia asupra lui, nu numai când trăia, ci și după moartea lui. Pentru aceasta, nici numele lui nu voia să-l pomenească în pomelnicele celorlalți binecredincioși patriarhi, precum era și este obiceiul.

Deci, a scris către dumnezeiescul Chiril, Apotic, cel ce a fost după Arsachie patriarh al Constantinopolului, arătând că și el a fost unul din vrăjmașii lui Hrisostom; dar mai pe urmă, socotind nevinovăția și curățenia acestui sfânt bărbat, s-a pocăit de greșeala sa mai înainte și a numărat și a pomenit numele Sfântului Ioan Hrisostom, împreună cu ale celorlalți sfinți; deci, sfătuindu-l pe Sfântul Chiril frățește, l-a rugat să facă și el asemenea, să scrie numele lui Hrisostom în pomelnic și să-l pomenească. Însă dumnezeiescul Chiril nu l-a ascultat, nevoind să prihănească sinodul ce s-a ținut împotriva lui Hrisostom pe vremea lui Teofil.

A mai scris după aceasta către dumnezeiescul Chiril și Sfântul Isidor Pelusiotul, ca unul ce era rudă cu el și mai bătrân cu vârsta. Acela îl sfătuia cu îndrăzneală dar și cu multă blândețe cum că, nedrept și fără de socoteală ține mânie contra Sfântului Ioan Hrisostom și cum că nu se cuvine fără de greșeală să judece cineva din oameni, mai înainte de a nu fi cercetat pricina și greșeala omului cu de-amănuntul. Dumnezeu, cu toate că știe toate mai înainte de a se face și vede mai înainte cele ce au să fie ca și cum ar fi de față, Sfânta Scriptură zice că s-a pogorât din cer singur la cetățile dimprejurul Sodomei, ca să vadă dacă cu adevărat au păcătuit sodomitenii, așa după cum strigarea Sodomei se suie înaintea Lui; iar de nu, să știe: Strigarea Sodomei și a Gomorei s-a înmulțit către Mine și păcatele lor sunt foarte mari. Deci, pogorându-Mă, voi vedea de se săvârșește după strigarea lor care vine către Mine; iar de nu, să știu. Aceasta a făcut-o Domnul Cel a toate văzător, ca să ne dea pildă să nu credem îndată cuvintele pârâtorilor, ci singuri să cercetăm mai înainte până ce ne vom încredința desăvârșit, de este adevărat, așa după cum auzim. Deci, și ție – zice către dumnezeiescul Chiril -, ți se cuvine să socotești mai întâi și apoi să te mânii, după ce vei afla pricină binecuvântată de mânie.

Mulți din cei ce au fost împreună cu tine la sinodul din Efes te spun pe față cum că te mânii cu nedreptate asupra nevinovatului Ioan și, fiindcă ești nepot al lui Teofil, urmezi în toate așezării aceluia. Deci, precum acela și-a declarat nebunia pe față, izgonind din scaunul său pe Ioan cel fără de greșeală, sfânt și iubit al lui Dumnezeu, așa faci și tu; prihănești și gonești slava celui gonit, cu toate că acum este mort”.

Altădată, Sfântul Isidor a scris altă epistolă, către același dumnezeiesc Chiril, în care zicea acestea: „Mă înfricoșează pildele care se află în dumnezeiasca Scriptură și mă silesc să-ți scriu cele ce îți sunt de trebuință. Dacă eu îți sunt părintele tău – precum mă numești -, mă tem de osânda pe care a luat-o preotul Eli, cel din Legea Veche, că nu a pedepsit precum se cădea pe fii săi care au păcătuit. Iar dacă eu sunt fiul tău, precum o știu eu însumi, mă înfricoșez să nu mă ajungă pedeapsa aceea pe care a luat-o Ionatan, fiul lui Saul; căci, putând să oprească pe tatăl său să nu caute vrăji, nu l-a împiedicat de la păcat; pentru aceasta, el a fost ucis cel dintâi în război. Deci, ca să nu fiu osândit, îți zic ție acelea care-ți sunt spre folosul tău; să nu te osândești și tu de la Dreptul Judecător Cel necăutător în față, ascultă-mă pe mine: leapădă-ți mânia care o ai asupra celui mort și să nu tulburi Biserica celor vii, pricinuindu-i neliniște”.

În alt loc al epistolei sale zice: „Mă întreb pentru ce și cum s-a izgonit Ioan? Însă eu nu voiesc să-ți răspund cu de-amănuntul, ca să nu mă arăt că osândesc și prihănesc pe ceilalți. Aceasta îți zic ție, cum că mulți din cei fărădelege, cu mare nedreptate și-au săvârșit răutatea lor asupra dreptului acela. Deci, în puține cuvinte, îți arăt starea Egiptului cu care te învecinezi. Egiptul s-a lepădat de Moise și a slujit lui Faraon. Pe cei smeriți i-a văzut cu bine; iar pe israilitenii care se osteneau i-a muncit. El n-a plătit lucrătorilor care zideau cetatea Egiptului. În niște lucruri ca acestea Egiptul îndeletnicindu-se, a odrăslit pe Teofil, care cinstea aurul ca pe Dumnezeu. Împreună cu cei de un gând cu el, a urât și a mâhnit pe Ioan, omul cel iubit al lui Dumnezeu și propovăduitorul Domnului. Dar casa lui David crește și se întărește și mai mult; iar casa lui Saul se micșorează și se împuținează precum vezi.

Dumnezeiescul Chiril, citind scrisorile acestea ale Sfântului Isidor, a început a-și cunoaște greșeala și a se îndrepta. Deci, atunci a cunoscut adevărul și de atunci s-a îndreptat desăvârșit, de când a văzut vedenia care urmează: Sfântului Chiril i s-a arătat odată într-un vis, că se află într-un loc foarte frumos, plin de bucurie negrăită. Acolo vedea pe Avraam, pe Isaac, pe Iacov și pe alți minunați și slăviți bărbați ai Vechiului Testament. Asemenea vedea într-însul și pe mulți sfinți care făceau parte din Noul Testament al Sfintei Evanghelii. În locul acela, a văzut și o biserică minunată, a cărei frumusețe era neîntrecută; iar înăuntrul bisericii se auzea o mulțime multă de popor, care cânta cu dulce melodie. Intrând și sfântul în biserică, cu totul s-a înspăimântat cu mintea de vederea celor de acolo și s-a umplut cu totul de bucurie și de dulceață în inima sa. Căci vedea acolo și pe Doamna noastră Născătoare de Dumnezeu înconjurată de mulțime de sfinți îngeri și strălucită cu slavă negrăită de jur împrejur. Mai vedea și pe Sfântul Ioan Hrisostom stând aproape de Născătoarea de Dumnezeu cu mare cinste și strălucind cu lumină minunată, ca un înger al lui Dumnezeu, ținând în mâini cartea învățăturilor sale. Împreună cu Sfântul Ioan Hrisostom mai erau și mulți alți bărbați slăviți, care stăteau lângă dânsul ca niște slujitori înarmați toți, ca și cum ar fi vrut să facă o izbândă oarecare.

Dumnezeiescul Chiril, văzând acestea, dorea a merge să se închine Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu, chiar a și alergat la ea ca să i se închine; dar îndată Sfântul Ioan, împreună cu purtătorii săi de sulițe, au alergat împotriva lui cu mânie și, nu numai că l-au oprit de a se apropia de Născătoarea de Dumnezeu, dar și din biserica aceea l-au izgonit. Sfântul Chiril, în vremea când stătea cutremurat și se socotea în sine cum se mânia contra Sfântului Ioan Hrisostom și cum l-a izgonit din biserică, iată a auzit pe Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, mijlocind și zicând către Sfântul Ioan să-l ierte și să nu-l gonească din biserica aceea; căci nu din răutate, ci din neștiință a luat contra lui presupus rău: „Iartă pe Chiril – a zis Născătoarea de Dumnezeu către Sfântul Ioan -, căci din necunoștință a luat presupusul cel rău pentru tine și se va arăta că din neștiință a câștigat acest presupus rău, după ce îl va cunoaște”. Dar Ioan se arăta că nu primea să-l ierte.

Atunci Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a zis către Sfântul Ioan: „Pentru dragostea mea, iartă-l. Căci mult s-a nevoit pentru cinstea mea, ocărând și rușinând pe Nestorie, ocărâtorul meu; iar pe mine, Născătoarea de Dumnezeu, propovăduindu-mă oamenilor! Iartă-l pentru mine, căci mult s-a ostenit pentru mine, pe ocărâtorul Nestorie rușinându-l și pe mine, Născătoarea de Dumnezeu, propovăduindu-mă!” Acestea auzindu-le Hrisostom de la Născătoarea de Dumnezeu, îndată s-a îmblânzit și, fiind chemat înăuntru, a îmbrățișat pe Sfântul Chiril, ca un prieten pe prietenul său, și de dragoste îl săruta cu iubire frățească și cu mare bucurie. Astfel s-au împăcat și s-au împrietenit amândoi sfinții între ei, în vedenia aceea, prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu.

Deci, Sfântul Chiril, deșteptându-se și socotind cu de-amănuntul această vedenie, s-a pocăit foarte mult și singur se certa pe sine; căci atâta vreme a avut patimă deșartă și nesocotită, contra unui bărbat preasfânt și bineplăcut lui Dumnezeu. Pentru aceea, adunând îndată pe toți episcopii Egiptului, au făcut praznic mare și sărbătoare Sfântului Ioan Hrisostom, a scris numele lui în diptică și-l pomenea împreună cu sfinții cei mari. În fiecare an îl fericea pe el cu cuvinte de laudă; iar Gheorghe, patriarhul Alexandriei, i-a scris viața lui, din care, mai pe urmă, a scris și a alcătuit viața Sfântului Ioan Hrisostom, care se află în tomurile lui. Astfel s-a ridicat pata aceasta deasupra sfințeniei dumnezeiescului Chiril.

De atunci, fericitul Chiril și-a petrecut cealaltă vreme a vieții sale cu petrecere minunată, păstorind turma sa cea cuvântătoare la pășunea cea aducătoare de viață, povățuindu-i pe toți la calea mântuirii cu mare înțelepciune și cu știință duhovnicească, întorcând din rătăcirea diavolului pe cei rătăciți. Dovadă învederată a înțelepciunii și a științei sale este povestirea sa care urmează și pe care voim să o adăugim aici ca pe o îndulcire a ascultătorilor și astfel vom da sfârșit povestirii sale.

Părintele Daniil ne spune în Pateric, cum că în părțile cele mai de jos ale Egiptului era un bătrân cuvios, adică cu petrecerea sfânt, dar prost și greoi la minte. Pentru aceea, din prostimea lui, socotea și zicea că Melchisedec este fiul lui Dumnezeu. Aceasta au vestit-o unii Sfântului Chiril, care, chemând la sine pe bărbatul acela și înștiințându-se că face semne și minuni și orice va cere de la Dumnezeu îi arată lui, a uneltit o înțelepciune ca aceasta. El a zis cu blândețe către bătrân: „Părinte, un gând îmi zice mie că Melchisedec este fiul lui Dumnezeu și alt gând iarăși îmi zice, că nu este fiul lui Dumnezeu, ci este om și arhiereu al lui Dumnezeu; deci, pentru aceasta am îndoială. Pentru aceea te-am chemat, să-ți spun ca să te rogi lui Dumnezeu, să-ți descopere adevărul, ca să mi-l arăți și mie”. Bătrânul, auzind aceasta și bizuindu-se pe înțe-legerea sa, a răspuns cu blândețe dar și cu îndrăzneală: „Lasă-mă, stăpâne, ca pentru aceasta să mă rog lui Dumnezeu trei zile, și orice-mi va descoperi, voi arăta-o și marii tale sfințenii”.

Deci, bătrânul, ducându-se în chilia lui, s-a închis trei zile și a rugat cu căldură pe Dumnezeu să-i arate ce a fost Melchisedec. Descoperindu-se adevărul de la Dumnezeu, s-a întors la Sfântul Chiril și i-a zis: „Stăpâne, Melchisedec este om, iar nu fiul lui Dumnezeu”. Iar sfântul i-a zis: „Și de unde știi, părinte?” Bătrânul i-a răspuns: „Dumnezeu mi-a arătat pe toți patriarhii, unul după altul, de la Adam până la Melchisedec. Pe toți aceia i-am văzut trecând pe dinaintea mea și când a venit să treacă Melchisedec, mi-a zis îngerul Domnului: „Iată, acesta este Melchisedec!” Deci, m-am încredințat cu adevărat, stăpâne, că desăvârșit este așa”. Atunci, Sfântul Chiril, mulțumind lui Dumnezeu, s-a bucurat foarte mult că a izbăvit pe acel bătrân din rătăcire și l-a eliberat cu pace. Deci, bătrânul, ducându-se, a mărturisit tuturor că Melchisedec este om iar nu Fiul lui Dumnezeu. Cu o înțelepciune ca aceasta și cu astfel de meșteșug duhovnicesc al sfântului, s-a povățuit bătrânul cel prost la cunoștința adevărului.

Sfântul Chiril, a trăit pe scaunul Alexandriei 32 de ani, scriind multe cărți folositoare de suflet și credincioase, dintre care cele mai alese sunt: Comorile și Explicările la Sfânta Scriptură cea Veche și curățind în zilele sale Biserica lui Hristos de eresuri, și-a dat sfântul lui suflet în mâinile lui Dumnezeu, în a noua zi a lunii iunie, zi în care se prăznuiește adevărata lui pomenire. Căci în 18 zile ale lunii lui ianuarie nu este pomenirea sfârșitului său, ci pomenirea mergerii lui din Alexandria la Efes. Această mergere a lui s-a judecat vrednică de praznic; căci a stat pricină de multe bunătăți pentru Biserica lui Hristos, fiindcă prin ea s-a adunat Sfântul Sobor al treilea a toată lumea, eresul cel hulitor al lui Nestorie s-a izgonit și dreapta credință s-a propovăduit lumii. Astfel, Sfântul Chiril nevoindu-se cu buna nevoință credința cea dreaptă întărind-o la sinod, împăcând lumea și liniștind-o de tulburări, curățind turma sa de eresuri și viața sa împodobind-o cu fapte mari și bune, s-a dus să-și ia cununa pregătită lui de puitorul de nevoințe Hristos, precum și plată pentru osteneală.

Lângă el, la moartea Sfântului Chiril, a stat chiar Doamna și Stăpâna Născătoare de Dumnezeu și a cercetat pe robul său cu sârguință; căci el, în viața sa, a slujit ei cu credință și mult s-a nevoit fericitul pentru cinstea ei. El acum se află în ceruri și se bucură împreună cu toate cetele îngerilor, cu patriarhii, cu proo-rocii și cu apostolii, cu ierarhii și cu toți sfinții cei din veac. Dar mai ales cu cel desăvârșit și iubit prieten, cu dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, stă fără mijlocire înaintea scaunului lui Hristos Dumnezeul nostru și înaintea Preacuratei Maicii Sale, pentru care s-a luptat și a pătimit rău. Și neîncetat roagă pe Preasfânta și cea deoființă Treime pentru toți creștinii, ca să dobândească și ei împărăția cerurilor. Pe care, facă Dumnezeu ca să o dobândim și noi toți, cu darul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Chiril, Egumenul Mănăstirii de la Iezerul Alb

Cuviosul părintele nostru Chiril s-a născut din părinți de neam bun și dreptcredincioși și a crescut în slăvita cetate Moscova. El, din Sfântul Botez, a fost numit Cozma și de tânăr a fost dat la învățătura sfintelor cărți. Fiind copil foarte isteț, a învățat degrabă dumnezeiasca Scriptură și, nevoindu-se la citirea cărților, se sârguia spre mântuire, petrecând în înfrânare, în curăție și în tot lucrul plăcut lui Dumnezeu.

Încă de când era tânăr, părinții lui au trecut din această viață vremelnică și, fiind pe patul morții, au încredințat pe fiul lor, Cosma, lui Timotei, rudenia lor, care era unul dintre boierii marelui domn Dimitrie, care avea dregătoria isprăvniciei. Fericitul copil, având dumnezeiasca dorire în inima sa, voia să se facă călugăr; deci, întreba de locurile și de locuințele monahilor și cum i-ar fi lui cu înlesnire să se mântuiască; însă nimeni nu îndrăznea să-l călugărească, temându-se de acel boier Timotei.

Încă de când Cosma era în lume, arăta în sine înclinare către viața monahicească, ducându-se totdeauna la biserică, păzind curăția și întreaga înțelepciune, omorându-și trupul cu postul și cu înfrânarea și făcând toate faptele bune. Acest lucru văzându-l Timotei, se bucura de el și îl iubea foarte mult.

Ajungând bărbat desăvârșit, Timotei i-a încredințat rânduiala casei sale, ca unui credincios și rudenie a sa; dar el se gândea în sine, cum ar face să fie monah, căci înlăuntru era aprins de dragostea dumnezeiască.

Taina aceasta el n-o spunea nimănui, ca nu cândva, știind-o Timotei, stăpânul lui, să-i facă vreo împiedicare de la lucrul ce-l gândea. Deci, fericitul Cosma era în mare mâhnire, văzându-se cu gâlcevile lumești și neștiind cum ar scăpa de acelea; pentru aceea, se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul, să-l scoată în orice fel din gâlcevile vieții și să-l ducă în liniștea monahicească. Domnul, ajutând scopului său, cu purtarea Sa de grijă, a rânduit să vină în cetatea Moscova fericitul Ștefan, egumenul mănăstirii Mahriștesca, bărbat desăvârșit în fapte bune, știut și cinstit de toți pentru viața lui cea plăcută lui Dumnezeu.

Cosma, înștiințându-se de venirea lui, a alergat cu bucurie la el, pentru că de multă vreme auzise de el și dorea să-l vadă. Deci, căzând la picioarele lui, vărsa lacrimi din ochi, rugându-l să pună pe el chipul monahicesc și zicând: „Preasfințite părinte, de multă vreme am dorit să te văd, iar acum Dumnezeu m-a învrednicit a vedea fața preasfinției tale. Deci, te rog pentru Domnul, nu mă lăsa pe mine păcătosul, precum nici Hristos n-a lăsat pe vameșul și pe fiul cel desfrânat!”

Cuviosul, văzându-i lacrimile și buna lui dorință, a înțeles că o să fie vas ales al Sfântului Duh și a început a gândi cum ar putea să-l facă monah, de vreme ce știa că Timotei nu va voi cu nici un chip să-l lase la călugărie; pentru aceea, socotea în sine și zicea: „De-i voi spune, nu va lăsa să fie aceasta; iar de-l vom ruga, nu ne va asculta”.

Deci, a gândit un lucru ca acesta: „Mai întâi l-a îmbrăcat cu haine proaste monahicești, fără însă a-l tunde și fără făgăduințele și rugăciunile cele cuviincioase și i-a pus numele Chiril. Apoi, oprindu-l în casa în care găzduia, s-a dus el însuși la Timotei și, spunându-i de venirea egumenului Ștefan, s-a bucurat, căci îl cinstea foarte mult. Deci, sculându-se, s-a închinat lui și a cerut binecuvântarea lui; iar cuviosul, dându-i binecuvântare, i-a zis: „Rugătorul vostru către Dumnezeu, Chiril, vă binecuvântează”. Iar el a întrebat: „Cine este Chiril?” Egumenul a zis: „Cosma, care a fost sluga voastră, a voit acum să fie monah și să slujească Domnului și să se roage pentru voi lui Dumnezeu”. El, când a auzit aceasta, îndată s-a umplut de mare mâhnire, de durere și de mânie și a început a ocărî cu cuvinte necuvioase pe Cuviosul egumen Ștefan; iar cuviosul, stând, a zis: „Nouă ne este poruncit de la Mântuitorul Hristos: Unde vă vor primi și vor asculta cuvintele voastre, acolo să petreceți; iar câți nu vă vor primi și nu vă vor asculta pe voi, ieșind de acolo, să scuturați praful de pe picioarele voastre, întru mărturia lor„.

Cuviosul Ștefan, zicând aceasta, s-a dus. Însă Irina, femeia lui Timotei, fiind dreptcredincioasă și temătoare de Dumnezeu, auzind cuvintele lui Ștefan, dar mai ales ale lui Hristos, s-a înfricoșat cu inima și a început a sfătui pe bărbatul ei, căci a mâhnit pe un cuvios ca acela și a zis: „Mă tem ca nu cumva să cadă, deodată, mânia lui Dumnezeu peste casa noastră pentru necinstea ce ai adus plăcutului lui Dumnezeu, căci ai auzit cuvintele înfricoșate și înspăimântătoare ale lui Hristos, care au fost zise de el și știi cum scrie în Evanghelie: Mai lesne va fi Sodomei și Gomorei în ziua judecății…

Deci, bărbatul ei, Timotei, căindu-se de greșeala sa, a trimis degrabă după Sfântul Ștefan, rugându-l să se întoarcă la el. Iar sfântul întorcându-se, Timotei a căzut la picioarele lui, cerând iertare și împăcându-se cu cuviosul. Din acea vreme, Timotei, ajutând Dumnezeu, s-a umilit cu inima și, făcând voința cuviosului, a lăsat pe Cosma, care s-a numit Chiril, să fie după voia lui; iar el, Cosma, toate câte avea, le-a dat săracilor, nelăsându-și nimic; ci se ruga fericitului Ștefan ca să-l facă monah prin rânduiala tunderii.

Cuviosul egumen Ștefan, socotind acelea de folos noului începător, l-a dus în mănăstirea lui Simon și l-a dat spre călugărie arhimandritului Teodor, care era rudenia marelui între părinți Gheorghe. Arhimandritul Teodor era îmbunătățit și socotitor în lucrurile duhovnicești și ca un iscusit și cărturar știa a povățui bine pe cei ce veneau la Dumnezeu. Deci, a călugărit pe Cosma desăvârșit și l-a numit precum îl numise mai înainte Cuviosul Ștefan.

În mănăstirea lui Simon petrecea un monah, anume Mihail, care mai pe urmă a fost episcop al cetății Smolensca. Acolo petrecea el viața în rugăciuni, în postiri, în privegheri și în toată înfrânarea. Aceluia i-a încredințat arhimandritul Teodor pe monahul Chiril, cel nou începător, ca să-l povățuiască pe sine la calea ce duce la împărăția cerului.

Văzând Chiril nevoințele pustnicești ale starețului său, a început a urma vieții lui și a i se supune cu osârdie, sârguindu-se să facă cele ce vedea pe stareț că face. El socotea postul ca săturare, ostenelile ca odihnă și goliciunea în timp de iarnă ca și căldură și dormea puțin somn; astfel își obosea trupul, supunându-l duhului.

El nu îndrăznea să facă ceva fără binecuvântarea și porunca starețului; deci, l-a rugat pe el să-i poruncească să postească mai mult decât ceilalți frați, adică să mănânce după două sau trei zile, iar starețul nu a voit, ci i-a poruncit să mănânce pâine cu frații numai până la săturare, iar când starețul citea noaptea psaltirea, poruncea ucenicului să facă închinăciuni. Astfel petrecea toată noaptea până la vremea Utreniei.

Fericitului Chiril i se făceau în chilia sa multe chipuri de înfiorări și de năluciri diavolești, mai ales când starețul ieșea afară din chilia sa; însă el, cu rugăciunea lui Hristos și cu semnul Sfintei Cruci, asemenea unei arme, gonea pe vrăjmașii cei nevăzuți. Apoi el spunea toate acelea sfântului său stareț, iar el, întărindu-l, îi poruncea să nu se teamă de înfricoșările diavolești, ci să se uite la ele ca la niște nimicuri. Deci Sfântul Chiril a petrecut la acel mare nevoitor cu supunere adevărată, neavând nici un fel de voie. Apoi, cu porunca arhimandritului, s-a dus la ascultarea de obște să se ostenească în pitărie, unde a început și mai mult a se înfrâna și a adăuga cu smerenie, osteneală peste osteneală, lucrând singur mai mult decât alții, la slujba lucrurilor ce-i stăteau înainte.

Dar nu lăsa nici rugăciunile cele de toată noaptea, cu care se deprinsese de la stareț, ci multe nopți petrecea fără somn. La cântarea dimineții, el era mai înainte în sinodul bisericii și ieșea mai pe urmă decât toți. El primea hrană atât cât să nu-i slăbească trupul de foame și să nu cadă la pământ; iar uneori mânca numai să nu fie cunoscută de frați înfrânarea lui. Băutura lui nu era altceva decât apa, și aceea cu măsură. Astfel, atât de nemilostiv muncitor era trupului său, încât tuturor se făcuse de mirare. Pentru aceea era iubit de toți; de vreme ce făcea fapte bune, era supus, ascultător, fără de cârtire, blând, smerit și plin de dragoste.

În vremea aceea, cuviosul părintele nostru Serghie de Radonej, făcătorul de minuni, mergea la mănăstirea lui Simon pentru a vedea pe arhimandritul Teodor, rudenia sa, și pe ceilalți frați; apoi, cu toții mergeau în pitărie la fericitul Chiril și în singurătate vorbeau cu el pentru folosul sufletesc. Astfel, îi puteai vedea cum amândoi lucrau brazda sufletului; unul semăna semințele faptelor bune, iar altul le adăpa cu lacrimi, ca să câștige secerișul cel de bucurie în veacul ce va să vie.

Vorbind ei multă vreme și înștiințându-se arhimandritul de venirea Cuviosului Serghie, îndată s-a dus cu frații la el și primea sărutarea cea iubită întru Hristos. Mare le era mirarea tuturor, că Sfântul Serghie lăsa pe toți, chiar și pe arhimandrit și mergea numai la acel copil, căci viața lui era știută de Sfântul Serghie și nu-i era tăinuită viețuirea cuviosului. Petrecând Sfântul Chiril în pitărie multă vreme, a fost trimis de povățuitor la o altă slujbă, anume la bucătărie. Dar el și acolo, ostenindu-se, tot așa se nevoia, ca în cea dintâi zi. Deci, privind la focul din bucătărie, își aducea aminte de focul gheenei și al muncii veșnice și zicea către sine: „Rabdă, Chirile, focul acesta, ca să poți scăpa de celălalt foc mistuitor”. Din aceasta, Dumnezeu i-a dat lui atâta umilință, încât nu putea nici pâine să guste fără lacrimi, iar uneori nu putea să vorbească nici un cuvânt. Frații, văzând această viață a lui, îl aveau între dânșii, nu ca pe un om, ci ca pe un înger al lui Dumnezeu.

Văzându-se el cinstit și lăudat de toți și vrând să-și tăinuiască fapta sa cea bună, s-a prefăcut a fi nebun și a început a face glume necuvioase și râsete, ca să nu fie cinstit și lăudat, ci să fie necinstit și batjocorit. El iubea mai mult necinstea decât cinstea, și ocările mai mult laudele; dar aceasta o făcea pentru dragostea lui Hristos, fiindcă pentru sine toate le socotea ca niște gunoaie. Văzând frații nebunia lui s-au îndoit și unora li se părea că într-adevăr și-a pierdut mintea, iar alții credeau că și-a răzvrătit viața; dar el, sub chipul nebuniei, se sârguia să-și tăinuiască adevărata înțelepciune ce sălășluia în inima sa. Pentru aceasta, arhimandritul îi dădea canon ca unuia fără de rânduială și răzvrătit; îi dădea post și înfrânare, adică să guste numai pâine și apă timp de 40 de zile și mai bine. El însă, cu osârdie le primea și le sfârșea; căci aceasta îi trebuia și lui, ca postirea sa cea aleasă de sine, la care se deprinsese să o săvârșească sub chipul canonului, nu după voia sa, ci după porunca povățuitorului său, să nu se pară că este postul lui.

Trecând zilele hotărâte ale postului, fericitul Chiril făcea alte nebunii, ca să ia mai multă certare și canon de la povățuitorul său. Deci, de multe ori, din porunca părintelui, el petrecea cu puțină pâine uscată și puțină apă câte șase luni, și acelea le primea la câte o zi sau două. Luând cuviosul niște certări și niște ocări ca acelea, se bucura foarte mult în sufletul său; căci, precum cei mândri se bucură de slava și de cinstea lor, tot așa și cei smeriți cugetători se veselesc de necinstea și de defăimarea lor. Sfântul a petrecut în acea nebunie până ce i s-a cunoscut cugetul, fiindcă făcea aceasta pentru smerenie. Însă după ce egumenul s-a înștiințat cu încredințare de acel lucru, nu-i mai dădea canon, deși făcea multe nebunii.

După aceasta i-a venit în gând Cuviosului Chiril să fie liber de slujirea bucătăriei și să petreacă în liniște în chilie, ca din liniște să poată câștiga mai multă umilință. Dar nu voia să vorbească de aceasta egumenului, ci s-a lăsat în purtarea de grijă a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, spre care avea mare dragoste și credință. Deci, punându-și toată nădejdea într-însa, s-a rugat către ea, ca să rânduiască cu el ce este mai de folos și i s-a rânduit astfel: arhimandritul voia să scrie o carte și, știind pe fericitul Chiril că poate scrie bine, i-a poruncit să plece de la bucătărie, să șadă în chilia sa și să scrie acea carte.

Chiril, cunoscând că Preacurata Maică a lui Dumnezeu i-a auzit rugăciunea, i-a mulțumit și a primit liniștea, bucurându-se în chilia lui. Scriind cartea ce i s-a poruncit, nu înceta obișnuita sa pravilă, adică se ruga mult și petrecea nopți fără de somn în cântarea de psalmi și în plecarea genunchilor. Dar, după o vreme oarecare, socotind că petrecerea sa nu are atâta umilință cât avea când era în pitărie, a început a se ruga Preacuratei Născătoare de Dumnezeu ca să-i dea cea dintâi umilință pe care o avea mai înainte. După o vreme, egumenul l-a trimis iar la bucătărie în slujba fraților. Sfântul Chiril s-a bucurat de aceasta foarte mult și se sârguia spre mai multe nevoințe, ca să câștige de acolo și mai mare umilință. El a petrecut într-acea slujbă nouă ani, supunându-se la multe osteneli și grele pătimiri; pentru că ziua se ardea de foc, iar noaptea îngheța de frig; fiindcă pe corpul lui nu avea nici un fel de îmbrăcăminte groasă.

Apoi, după trecerea acelor ani, arhimandritul l-a luat de la bucătărie, l-a adus la arhiereu și l-a hirotonosit preot, măcar că Sfântul Chiril nu voia. El petrecea slujba preoției în rândurile săptămânii sale și nu înceta de la iubirea de osteneli și de la slujba mănăstirii; căci, când avea vreme liberă, se ducea în bucătărie sau în pitărie și se ostenea, dându-se la mai mare smerenie, mai înainte de întâietatea aceea în care vrea să fie, după cuvântul Domnului: Cel ce voiește să fie mai mare între voi, să fie slugă tuturor.

După aceasta, arhimandritul mănăstirii lui Simon, fericitul Teodor, fiind bărbat vrednic de cinste, cu voința lui Dumnezeu a fost ales la treapta arhierească și pus arhiepiscop al Rostovului; iar în locul lui, ca arhimandrit al mănăstirii lui Simon, toți au ridicat cu sila pe Cuviosul Chiril, neascultându-i multele lepădări și lacrimi ale lui; și astfel l-au silit să ia egumenia acelei mănăstiri. Cuviosul, primind începătoria, s-a dat și mai mult la mai mari osteneli, știind ceea ce se scrie: Cui i se va da mult, mult se va cere de la el. Și iarăși: Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca, văzând faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru Care este în ceruri. Deci, ocârmuind bine mănăstirea, niciodată nu s-a înălțat cu gândul pentru cinstea dregătoriei sale, nici a lăsat ceva din înfrânare, ci așa petrecea ca și mai înainte, păzindu-și smerita sa cugetare, arătând dragoste nefățarnică spre toți cei mari și cei mici și pe toți îi primea cu bucurie; pe cei bătrâni, ca pe niște frați, iar pe cei mai tineri, ca pe niște fii. De aceea era iubit de toți, cinstit și slăvit.

Venind la dânsul mulți din domni și boieri pentru folos și, văzându-și tulburată liniștea sa, a început a se mâhni și a se întrista; de aceea, se gândea cum ar lăsa egumenia și să se liniștească în chilia sa. După o vreme oarecare, și-a lăsat rânduiala arhimandriției și s-a dus în chilia sa de mai înainte, s-a închis într-însa și, nevoind să se plece la rugămințile fraților, care îi cereau să nu lase ocârmuirea sfintei mănăstiri, el n-a voit să-i asculte nicidecum.

De vreme ce mănăstirea nu putea să fie fără egumen, pentru aceea, sinodul mănăstirii a ridicat la arhimandriție pe un ieromonah cu numele Serghie și cu porecla Azacov, care mai pe urmă a fost episcop în Riazan; iar Sfântul Chiril a început a se liniști în chilia sa. Dar cetatea nu putea să se ascundă, stând deasupra muntelui, nici făclia să se ascundă în întuneric; fiindcă, pe cât fugea el de slava omenească, pe atât mai mult îl preamărea Dumnezeu, Care a zis: Pe cel ce Mă preamărește îl voi preamări. Drept aceea, din diferite părți și cetăți, mulți din partea duhovnicească și mirenească veneau la dânsul pentru folos, căci cuvântul lui era dres cu sarea înțelegerii, darul lui se vărsa din gura lui și toți îl ascultau cu plăcere. Văzând aceea, Serghie Azacov, cel pus arhimandrit în locul lui, a început a se umple de zavistie, căci socotea a fi defăimat de cei ce se duceau la fericitul Chiril și se mâhnea de aceea foarte mult, pentru că zavistia nu știe să cinstească cele de folos.

Cuviosul Chiril știa necazul arhimandritului asupra lui, dar nu s-a mâhnit pe dânsul, nici i s-a împotrivit lui cu ceva, deoarece era fără de răutate și drept la inimă. Deci, dând loc mâniei, s-a dus de acolo în mănăstirea Nașterii Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care se numea „Veche”, și petrecea acolo. El se mai gândea în sine cu mare dorință, să se ducă departe de lume în pustie și, de aceea, totdeauna se ruga lui Dumnezeu și Preacuratei Maicii Sale, zicând: „Preacurată Maica lui Hristos Dumnezeul meu, Tu știi că toată nădejdea mea, după Dumnezeu, spre tine am pus-o din tinerețile mele; deci, însuți tu, precum știi, povățuiește-mă, arată-mi calea pe care să merg și spune-mi un loc lesnicios pentru mântuire”. Așa se ruga el adeseori cu lacrimi și în scurtă vreme și-a căpătat cererea; pentru că Domnul face voia celor ce se tem de El și aude rugăciunea lor împreună cu Preacurata Maica Sa.

Cuviosul Chiril avea obiceiul ca în toate nopțile să cânte Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, înaintea sfintei Sale icoane, cântarea acatistului. Deci, într-o noapte, cântând el acatistul după obicei, având în inima sa dorința de viață pustnicească, se ruga cu suspinuri; dar când a ajuns la partea care se scrie în acatist: „Străină naștere văzând, să ne înstrăinăm de lume, mutându-ne mintea la cer…”, atunci s-a umplut cu inima din cuvintele acestea și încetând a citi, se gândea în sine, cum Cel Preaînalt, Domnul nostru Iisus Hristos, în mărimea dumnezeirii S-a arătat pe pământ în trup de om smerit, ca pe cei ce se înstrăinează de lume pentru dragostea Lui, să-i ridice spre înălțimea dumnezeieștii vedenii.

De atunci s-a deșteptat în el mai fierbinte dorința să se înstrăineze de lume în pustie cu totul, pentru dragostea lui Dumnezeu. După aceea, a început mai cu dinadinsul a se ruga Domnului și Preasfintei Născătoare de Dumnezeu ca să-l povățuiască cum să se mântuiască; deci îndată a auzit un glas minunat de departe din înălțimea văzduhului, afară din chilie, zicându-i: „Chirile, ieși de aici și mergi la Iezerul Alb, că bună odihnă vei afla. Acolo ți-am gătit un loc în care te vei mântui”.

Atunci cuviosul, deschizându-și degrabă fereastra chiliei, a văzut o lumină mare strălucind din cer, în partea dinspre miazănoapte, și cu raza arătându-i ca și cu degetul locul sălășluirii lui. Deci sfântul, înspăimântându-se, privea cu ochii locul arătat lui în latura aceea ce era depărtată, ca și cum ar fi aproape și s-a tot uitat la acea lumină, până ce a apus de la ochii lui. Sfârșindu-se acea minunată vedenie, și-a aflat inima sa plină de bucurie și de pace și a înțeles că Preacurata Maica lui Dumnezeu nu i-a trecut cu vederea rugăciunea lui și săvârșea cântarea acatistului cu mare bucurie, petrecând toată noaptea aceea fără de somn, rugându-se cu căldura duhului și, socotind cu mirare glasul și vedenia ce i se făcuse lui, se veselea și slăvea pe Dumnezeu.

El avea acolo un frate duhovnicesc, anume Terapont, credincios și iubitor lui, care fusese tuns împreună cu sfântul, care era de la Iezerul Alb. Pe acela îl întreba sfântul dacă este vreun loc la Iezerul Alb, unde ar putea să se liniștească monahii; iar Terapont îi spunea că acolo sunt locuri bune. Deci, sfătuindu-se amândoi, au ieșit din mănăstire și au plecat la drum spre Iezerul Alb, nădăjduindu-se spre Dumnezeu.

După câteva zile, ajungând în părțile Iezerului Alb, nicăieri nu i-a plăcut cuviosului, până ce a mers la locul ce i se arătase lui în vedenie și pe care îl căuta. Acolo mergând, îndată a cunoscut acel loc, care i-a plăcut foarte mult. După aceea, făcând rugăciune, a zis: „Aceasta este odihna mea și aici mă voi sălășlui, fiindcă astfel a voit Preacurata Maica Domnului. Bine este cuvântat Domnul Dumnezeu de acum și până în veac, că a auzit rugăciunea mea”. Și îndată a înfipt o cruce în acel loc, cântând canonul de mulțumire spre laudă Preacuratei Născătoare de Dumnezeu.

Atunci a spus lui Terapont vedenia ce i s-a arătat lui în mănăstire despre locul acela. Deci, amândoi mulțumind lui Dumnezeu și Preacuratei Maicii Lui, au săpat o chilie mică în pământ, și au stat împreună; apoi cu înțelegere s-au despărțit unul de altul, deoarece fericitul Chiril dorea să aibă liniștea cea mai desăvârșită, iar Terapont s-a dus ca la cincisprezece stadii depărtare de acolo. El, găsindu-și un loc plăcut lui, s-a sălășluit acolo și, adunându-se acolo mulți frați, au făcut o mănăstire, zidind și o biserică în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și preacinstitei ei nașteri; astfel că acum acea mănăstire, cu darul lui Dumnezeu lățindu-se și înmulțindu-se și bine rânduindu-se, se numește a lui Terapont.

Locul acela, unde Cuviosul Chiril s-a sălășluit, avea brazi și pădure deasă și nu era aproape de locuințele omenești. Locul era frumos și rotund, înconjurat cu ape de jur împrejur, ca și cu un zid, și acolo viețuia sfântul părinte în chilia făcută în pământ, petrecând în pustie cu nevoințe pustnicești și luptându-se contra nevăzutului vrăjmaș. După un timp, doi creștini, umblând prin pustia aceea, au găsit pe acest sfânt și s-au mirat de petrecerea lui atât de aspră și lungă; deci, folosindu-se de cuvintele lui Dumnezeu cele insuflate lui, au început a veni adeseori la dânsul, dorind să vadă fața lui cea cu sfântă podoabă, să se învrednicească de binecuvântare și să ia folos de la dânsul. Ei aduceau starețului lor cele trebuincioase, numele lor fiind acestea: Axentie, ce se poreclea Voron și Matei, ce se chema Cucos, care mai târziu a fost eclesiarh al acelei mănăstiri.

Cei doi oameni spuneau aceasta: „Cu mulți ani mai înainte de acea vreme, un muncitor de pământ, anume Isaia, trăia aproape de locul acela unde Sfântul Chiril s-a sălășluit. Acel Isaia și cei împreună cu dânsul adeseori auzeau un sunet de clopot și un glas de o cântare minunată ce se făcea în locul acela, mai cu seamă în zile de Duminici și praznice. Dar nu numai Isaia auzea clopote și cântări, ci și alți oameni ce treceau prin acel loc. De aceea, de multe ori, când auzeau acel sunet, veneau acolo să vadă de unde se aud clopotele și cântările; glasul se auzea, dar cu ochii nu puteau să vadă nimic; deci, mirându-se cu spaimă, se duceau, cunoscând că nu este lucru prost”.

Cu acei doi oameni ce s-au zis mai sus, cu Axentie și Matei, într-o zi, cuviosul a înconjurat pustia aceea. Dar vrăjmașul, urâtorul binelui, știind că are să fie izgonit de acolo prin Cuviosul Chiril și neputând să-l înfricoșeze cu nici un fel de păreri și năluciri, deoarece cuviosul le socotea pe toate acestea mai proaste decât păianjenii, a aflat asupra lui un meșteșug ca acesta. Prin voia lui Dumnezeu, a adus asupra lui somn greu, încât Sfântul Chiril nu putea să umble și voia să se culce ca să se odihnească, zicând către cei ce erau cu dânsul: „Stați acolo până ce voi dormi puțin”. Iar ei au zis: „Părinte, mergi în chilie și odihnește-te acolo”. Iar părintele, neputând să meargă, fiind biruit de somn, a văzut un loc de odihnă și s-a culcat ca să doarmă puțin. Deci, adormind el, l-a deșteptat un glas înfricoșat, zicându-i: „Fugi, Chirile, fugi!” Iar el, deșteptându-se de neobișnuitul glas și înspăimântându-se, a fugit din acel loc, și îndată în acel timp, un copac mare a căzut de-a curmezișul pe locul pe care zăcea sfântul. Din acestea Sfântul a înțeles că a fost pândire diavolească și dintr-acea vreme a început a fi mai deștept și mai osârdnic, rugându-se lui Hristos și Preacuratei Maicii Lui ca să ia de la dânsul greutatea somnului. Acea cerere a lui i s-a făcut întocmai, căci de multe ori petrecea ziua și noaptea fără să aibă somn și numai puțin dormita. Deci, noaptea stătea la rugăciune și ziua se ostenea lucrând cu mâinile; căci tăia pădurea, și curăța locul cel strâmt care era în pustia cea păduroasă, vrând să semene oarecare sămânță; ca astfel din sudoarea feții sale și din osteneala mâinilor lui să se hrănească.

Altădată, adunând găteje multe împrejurul locului acela, le-a aprins; iar diavolul a ridicat un vânt mare și fumul cu văpaia a înconjurat pe cuviosul de pretutindeni, și, neștiind încotro să fugă, din pricină că fumul era gros și acoperea tot locul, sfântul, fiind într-o neașteptată primejdie de moarte ca aceea, a strigat către Preacurata Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu, grabnică ajutătoare, și îndată i s-a arătat lui oarecine și luându-l de mână, i-a zis: „Vino în urma mea!” Deci, scoțându-l nevătămat din foc, s-a făcut nevăzut. Astfel cu ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Sfântul Chiril a fost scăpat din primejdia cea neașteptată.

După aceasta, au venit la dânsul din mănăstirea lui Simon doi frați iubiți și de un gând cu el, anume: Zevedei și Dionisie. Văzându-i, cuviosul s-a bucurat foarte mult și i-a primit cu cuviință, viețuind împreună cu ei; apoi a venit un oarecare Natanail, care mai pe urmă a fost chelar al locașului aceluia. După aceea, au început a veni la sfântul alți frați, pentru zidirile duhovnicești. Cei ce veneau să viețuiască la dânsul, cereau să-l aibă părinte al lor pe el, pentru că vedeau viața lui minunată și cuvântul lui de Dumnezeu insuflat, iar el se lepăda să le fie povățuitor, numindu-se pe sine nevrednic și păcătos. Însă, biruindu-se de iubirea de frați și de dorirea mântuirii sufletelor omenești, a început a primi acolo pe acei frați, care, zidindu-și lor chiliuțe mici, viețuiau întru Dumnezeu, lângă dânsul.

Un om, anume Andrei, care își avea locuința lui nu departe de acea pustie, a început a urî pe Cuviosul Chiril și pe monahii care erau cu dânsul, căci s-au sălășluit acolo. Deci, îndemnându-se de diavol, a mers noaptea, vrând să aprindă chilia sfântului. Dar, când s-a apropiat de chilie, îndată a căzut asupra lui o spaimă mare, și de frică a fugit. Într-altă noapte, venind iarăși, a lipit focul de perete și a fugit, ca să nu fie știut, și stătea departe și privea să vadă cum se va aprinde chilia cu părinții cei ce viețuiau în ea; dar focul, lipindu-se de peretele cel de lemn ca de piatră sau de gheață, îndată s-a stins.

Deci, acel Andrei, a făcut de multe ori același lucru, dar n-a sporit, deoarece uneori cădea pe dânsul frică și spaimă, iar alteori focul cel lipit de perete se stingea, căci Preacurata Maică a lui Dumnezeu păzea nevătămat de foc nu numai pe robul său, fericitul Chiril, ci și ostenelile mâinilor lui.

În cele din urmă, omul acela și-a venit într-o simțire și, cunoscându-și greșeala sa, s-a temut să nu năvălească asupra lui vreo pedeapsă a lui Dumnezeu. Deci, a alergat cu pocăință la Cuviosul Chiril, își mărturisi greșeala lui cu de-amănuntul și cu lacrimi își uda fața lui. Iar sfântul, învățându-l cuvinte folositoare și îndemnându-l să nu mai asculte sfatul cel viclean al vrăjmașului, i-a dăruit iertare și l-a eliberat cu pace. După aceea, Cuvisoul Chiril a început a cânta canonul de mulțumire al Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu.

După puțină vreme, Andrei a venit iarăși la Sfântul Chiril și-l ruga să-l primească să viețuiască împreună și să-l tundă în călugărie. Cuviosul i-a îndeplinit cererea lui; iar Andrei, învrednicindu-se rânduielii monahicești, a petrecut întru ascultare, totdeauna căindu-se de greșelile sale cele mai dinainte și mărturisind fraților cum voia să pună foc locașului. Și se înmulțeau frații din zi în zi, pentru că mulți de pretutindeni veneau la cuviosul, unii pentru folos, alții pentru viețuire. Cuviosul Chiril, urmând Domnului celui ce a zis: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi goni afară”, primea pe cei ce voiau să se ostenească și să rabde nevoia pustiei pentru Dumnezeu. De aceea, zidea chilii și se întemeia mănăstirea și se așeza viață de obște, ostenindu-se toți și câștigându-și din ostenelile lor cele de trebuință pentru hrană. Odată, vrând frații să zidească o biserică, nu se aflau între dânșii lucrători iscusiți în lemn, iar locul lor se afla departe de locuințele omenești; deci aveau trebuință de meșteri în lemn.

Cuviosul Chiril, din început avea obicei ca întru toate nevoile și trebuințele sale să se arunce la voia și la purtarea de grijă a Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu și niciodată n-a fost lipsit de ce a cerut, ci toate trebuințele își câștiga. Astfel, punându-și nădejdea spre Preacurata Maica Domnului, s-a rugat către ea cu dinadinsul și degrab au venit meșteri trebuincioși, de nimeni fiind chemați, și s-a zidit o biserică aleasă, punându-i hramul „Adormirea Maicii Domnului”.

Oamenii care locuiau împrejur în partea aceea, auzind că în pustia Iezerului Alb se adună monahi și se întemeiază o mănăstire, iar acum au zidit și o biserică, se mirau; însă gândeau că Chiril a adus multe averi cu sine; iar mai ales când s-au înștiințat că fusese arhimandrit în mănăstirea lui Simon, socoteau că de acolo i-au venit multe câștiguri mari.

Deci, un oarecare boier, anume Teodor, îndemnându-se de diavolul, a trimis tâlhari ca, năvălind noaptea asupra mănăstirii să facă supărare și necaz și să ia averea lui. Dar tâlharii, mergând noaptea ca să năvălească fără de veste asupra mănăstirii și asupra celor ce dormeau, au văzut împrejurul mănăstirii mulțime de oameni înarmați cu arce, iar alții cu lănci. Deci, tâlharii stăteau ascunși într-un loc oarecare, într-o pădure deasă, de unde priveau de departe la oamenii aceia, așteptând până ce se vor duce de la mănăstire. Dar tâlharii au așteptat până la miezul nopții și mai mult, însă oamenii cei văzuți de dânșii, nici nu se duceau, nici nu dormeau, ci petreceau ca niște străjeri ai mănăstirii; atunci tâlharii s-au dus fără să facă ceva. În noaptea următoare, iarăși au venit și au văzut la mănăstire alți oameni, mai mulți decât întâi, înarmați ca niște ostași și tâlharii, temându-se, s-au dus.

Ei au spus aceasta boierului lor; iar acela a gândit că poate cineva dintre dregători a venit cu mulțime de slugi la cuviosul pentru binecuvântare și rugăciune și, zăbovind, au rămas la dânsul în acele nopți. Deci, Teodor a trimis în taină la mănăstire ca să știe cu încredințare: cine a fost în mănăstire ieri și alaltăieri. S-a încredințat trimisul că nimeni nu a fost în mănăstire, deși acum era mai mult de o săptămână, de când nu venise nimeni. Acestea a spus boierului care îl trimisese pe el.

Boierul, auzind aceasta, s-a mirat și s-a înspăimântat, cunoscând că Dumnezeu acoperă pe robul său. Deci, Teodor, temându-se să nu-l ajungă judecata lui Dumnezeu, pentru că a voit să necăjească pe plăcutul Lui, a mers degrabă la sfântul și, căindu-se, i-a mărturisit cu lacrimi greșeala sa, spunându-i și ce au văzut tâlharii cei trimiși de el. Iar Cuviosul Chiril, învățându-l cu cuvinte din dumnezeiasca Scriptură și iertându-l, i-a zis: „Să mă crezi, fiule Teodor, că n-am nimic altceva în această viață decât numai această haină, pe care o vezi pe mine și aceste puține cărți”.

Atunci Teodor s-a minunat de nelăcomia și de bunul lui obicei și s-a dus la casa sa, mulțumind lui Dumnezeu că nu l-a lăsat ca să scârbească pe plăcutul său și să cadă într-o atât de mare greșeală, adică în mâinile vrăjmașului pierzător. De atunci, Teodor a câștigat mare dragoste și credință către sfânt și-l avea pe el, nu ca pe un om, ci ca pe un înger al lui Dumnezeu. Deci, venind la dânsul pentru binecuvântare, îi aducea cele trebuincioase și niciodată nu venea la el cu mâinile goale. Astfel, străbătând vestea pretutindeni despre Cuviosul Chiril și, venind mulți la dânsul, a venit la locașul lui și un monah, anume Ignatie, mare în fapte bune și având viață mai aspră decât alții. Acela era ca și fericitul Chiril, chip ales tuturor faptelor bune, că se vorbea de el că, în vremea călugăriei sale de treizeci de ani, niciodată nu s-a culcat pe coaste; ci dormea puțin sau stătea drept sau șezând pe ceva. Un bărbat ca acela și alți nevoitori asemenea lui voiau să viețuiască cu Cuviosul Chiril, îndulcindu-se de viața lui cea desăvârșită și plăcută lui Dumnezeu.

Așezământul și rânduiala vieții monahicești în mănăstirea Cuviosului Chiril era astfel: în biserică nimeni nu avea voie să vorbească, nici să iasă mai înainte de sfârșitul pravilei, ci fiecare avea poruncă să stea la locul său și la rânduiala cea așezată cu frică și cu luare aminte la cele ce se cântă; asemenea, în vremea citirii Sfintei Evanghelii și la închinarea la sfintele icoane era păzită buna rânduială de cei bătrâni, ca să nu se facă vreo amestecare între dânșii. Fericitul povățuitor, când stătea în biserică, niciodată nu se pleca spre perete și niciodată nu ieșea fără de vreme, măcar că picioarele lui, de ședere multă, îi erau ca stâlpii. Asemenea și la masă era păzită cuviincioasa rânduială cu dinadinsul, fiecare șezând la locul lui cu blândețe și cu tăcere și nimeni nu se auzea vorbind, decât numai cel ce citea. Fraților totdeauna li se făceau trei feluri de bucate, afară de zilele de post și de zilele în care se cânta „Aliluia”; pentru că atunci fiecare se înfrâna după voie și după râvnă, unul mâncând pâine uscată, iar altul petrecând toată ziua fără de hrană. Egumenului i se punea la masă tot aceeași hrană ca și fraților și parte deopotrivă cu ceilalți, neprimind mai mult decât ceilalți.

Când se scula de la masă, după mulțumirile fiecăruia, se ducea fiecare în chilia sa, neabătându-se la nici un fel de vorbe, nici intrând în chilia altui frate, afară de mare nevoie. Odată s-a întâmplat unui frate anume Martinian, ca, ieșind de la masă să se ducă la alt frate pentru o trebuință oarecare. Cuviosul, văzându-l pe acela, l-a chemat la dânsul și l-a întrebat: „Unde te duceai?” Iar el a spus: „Aveam o trebuință la acel frate și de aceea voiam să merg la dânsul”. Atunci sfântul, ca și cum l-ar fi defăimat, i-a zis lui: „Așa păzești rânduiala mănăstirească? Oare nu puteai să mergi mai întâi în chilia ta și, făcându-ți rugăciunea, apoi să mergi la el, dacă era nevoie?” Iar Martinian a zis zâmbind: „Părinte, dacă merg în chilia mea, nu mai pot să ies”. Iar sfântul i-a grăit: „Așa fă totdeauna; mai întâi mergi în chilie și chilia te va învăța la tot binele”.

În mănăstirea aceea se mai păzea și altă rânduială. De se aducea la vreun frate vreo scrisoare sau vreo dăruire de la cineva, acel frate, fără să dezlipească scrisoarea, o aducea la egumen, asemenea și tot ceea ce i se aducea lui. Tot astfel, fără voia egumenului, nimeni nu putea să trimită scrisoare la cineva afară din mănăstire; iar în chilie nimic nu era liber să aibă ceva, afară de cele trebuincioase, nici să numească ceva al său; ci, după apostoleasca vorbă, să le aibă pe toate de obște. Argint nici că se pomenea la frați, afară de acela care păzea averea de obște a mănăstirii și de la care toți aveau cele de trebuință. Nici o bucată de pâine și nici o băutură nu era liber să aibă cineva în chilie; iar de avea cineva sete, mergea la trapeză și acolo, cu binecuvântare, își potolea setea. De se întâmpla cuiva de mergea în chilia vreunui frate, nimic altceva nu putea să vadă decât numai icoane, cărți și vasul cu apă pentru spălat. Așa erau liberi călugării de toată împătimirea, numai o grijă având: să placă lui Dumnezeu, să aibă unul către altul dragoste și smerenie și să se ostenească pentru trebuințele de obște.

Precum era la cântarea bisericească, tot așa și la lucrul mănăstiresc. Fiecare lucra cu osârdie, întrecându-se unul pe altul, ca mai întâi fără de lenevire să se afle și fiecare după puterea lui să lucreze nu oamenilor, ci lui Dumnezeu. Între toate lucrurile cele de obște se păzea și aceasta: Să nu fie între dânșii vreo vorbă împotrivă, nici cuvânt deșert; ci fiecare să petreacă în tăcere, păzindu-și duhovniceasca sa iubire de înțelepciune și să li se pară, că stau și lucrează înaintea ochilor Atotvăzătorului Dumnezeu. De voia cineva să grăiască, nimic altceva nu putea să spună fără numai din cărți spre folosul celorlalți frați, dar mai ales spre folosul acelora care nu știu să scrie; deci, multe feluri de rânduieli erau în viața fraților cea plăcută lui Dumnezeu.

Cuviosul Chiril fiecărui părinte îi dădea chip de măsură și de pravilă și nu puteai să vezi între dânșii pe cineva, având voia și socoteala sa deosebită; ci toți săvârșeau, fără de împotrivire sau cârtire, voia povățuitorului, ca pe o poruncă a lui Dumnezeu. Cei ce știau să lucreze, toate cele lucrate le duceau la cămara cea de obște și nimic nu-și țineau fără de binecuvântare, pentru că nu era de nevoie cuiva să țină ceva, deoarece toată trebuința trupească ca: îmbrăcăminte, încălțăminte și orice altă trebuință le aveau de la obște; chiar cuviosul singur nu voia să vadă pe dânsul o haină împodobită, ci purta îmbrăcăminte proastă și cu multe cusături pe ea.

Cuviosul Chiril mai avea și acest obicei: După săvârșirea cântării Utreniei și după pravila sa cea obișnuită din chilie, mergea în bucătărie ca să vadă ce fel de bucate se dau fraților, rânduind și poruncind celor ce slujeau în bucătărie să se sârguiască și să gătească hrană plăcută spre odihna lor; iar uneori singur le ajuta lor, lucrând cu dânșii la gătitul bucatelor, din cele ce putea să se găsească în pustie. Căci ce fel de ospățuri puteau să aibă ei, petrecând în sărăcie și în necâștigare? Băuturi amețitoare niciodată nu se găseau la dânșii. Această rânduială a așezat-o Cuviosul Chiril cu tărie, ca nu numai în viața lui, ci și după moartea lui, mai ales, să nu îndrăznească nimeni a aduce în mănăstirea lui vreo băutură amețitoare. Deci, cuviosul avea mare sârguință pentru rânduielile mănăstirești, ca nicidecum să nu se strice; dar mai ales să nu se schimbe predaniile sfinților celor vechi și pustniceștile puneri de lege.

Odată, în vremea Sfântului și Marelui Post al Paștelui, Agripina, soția dreptcredinciosului boier Andrei, a venit la mănăstire pentru a face rugăciune – căci locul pe care era zidită mănăstirea era moșia și stăpânirea acelui boier. Acea doamnă era foarte credincioasă și iubitoare de Hristos, cinstea foarte mult rânduiala monahicească și avea mare osârdie către Cuviosul Părinte Chiril. Deci, într-o zi de Duminică, a voit să ospăteze pe frați cu mâncare de pește, dar sfântul n-a lăsat să se facă aceasta. Pentru aceea, ea a rugat mult pe cuviosul părinte să dezlege pe frați să mănânce pește; dar sfântul a răspuns: „De voi face aceasta, atunci eu singur voi fi călcătorul rânduielii mănăstirești și, după sfârșitul meu, vor zice: Chiril a poruncit să se mănânce pește în Postul cel Mare”.

Atunci Agripina a ospătat pe frați cu mâncare de post și, ducându-se acasă, lăuda tăria sfântului, pentru păzirea predaniilor Sfinților Părinți. Dar după toate acestea, să ne întoarcem la povestirea celorlalte fapte bune ale Cuviosului Părinte Chiril.

Se cade deci, să se pomenească iarăși darul cel dăruit lui de Dumnezeu, adică darul umilinței și al lacrimilor; căci atunci când slujea Sfânta Liturghie sau citea Paremiile sau asculta ce se citește sau stătea la pravilă sau învăța pe frați, niciodată nu putea să-și țină lacrimile. Din aceasta se putea vedea în dânsul căldura dumnezeieștii iubiri. El avea nădejde și credință mare către Dumnezeu, căci atunci când se întâmplau în mănăstire neajunsuri și lipsă de cele de nevoie, și-i ziceau frații să trimită la oarecare iubitori de Hristos, să ceară de la dânșii cele trebuincioase, el nu voia nicidecum să trimită, ci zicea: „Dacă Dumnezeu și Preacurata Maica Lui ne vor uita în locul acesta, apoi pentru ce ne mai aflăm în viața aceasta?”

Astfel mângâia pe frați, învățându-i să aibă nădejde în Dumnezeu; iar la mireni să nu ceară milostenie, ca nu cumva, ieșind ei în lume pentru milostenie, să fie împiedicați de vrăjmași pentru oarecare sminteli. Dumnezeu, văzând pe robul Său nădăjduind așa de mult către Dânsul, îndupleca inimile multor boieri și aceia trimiteau singuri milostenii din averile lor în mănăstirea cuviosului; iar el cu frații primeau acelea ca trimise de Dumnezeu, mulțumind Stăpânului Hristos și Preacuratei Lui Maici; deci cu acestea mângâia împuținarea de suflet a fraților. Dar să nu uităm și de mai înainte vederea cuviosului pe care o avea din darul Sfântului Duh pentru curăția sufletului său.

Un frate oarecare, anume Teodot, viețuind în pustie prin aceleași părți și auzind despre Sfântul Chiril, a venit în mănăstirea lui și, iubind pe părintele și mănăstirea sa, s-a rugat să fie numărat în rândul fraților din acea mănăstire. Deci a fost primit și trăia împreună cu ei. Însă, după o vreme oarecare, diavolul a pus ură în inima lui Teodor asupra sfântului părinte și pe cât la început avea dragoste și credință către dânsul, cu atât a început a-l urî, încât nici nu putea să-l vadă, nici glasul să i-l audă, ci vicleanul gând îl îndemna să iasă din mănăstire.

Deci, luptându-se cu gândul acesta, s-a dus la Ignatie, mai înainte pomenitul stareț, bărbat de Dumnezeu insuflat și a mărturisit lui gândul său. Starețul l-a mângâiat, zicându-i: „Frate, rabdă pentru Dumnezeu, că am dat făgăduință lui Hristos Stăpânului nostru ca, pentru dragostea Lui, să le răbdăm toate și să știi cu încredințare că acest gând ți-a venit de la vrăjmașul; căci ce vezi vrednic de ură la părintele Chiril, care este ca îngerul lui Dumnezeu? Deci îți spun că, de-ți vei asculta gândul tău cel viclean și de vei pleca de aici, vei pierde mântuirea ta și vei cădea în mâinile vrăjmașului”.

Teodot, mângâindu-se puțin, a zis: „Voi mai aștepta și anul acesta, doar se va schimba cu mine părintele”. Apoi, după un ceas, iar se tulbura de același gând, căci vrăjmașul nu înceta a-i aduce ură asupra sfântului și, petrecând el tot anul luptându-se cu gândul său și neavând odihnă, s-a gândit să se ducă la părintele Chiril și să-și mărturisească tulburarea gândurilor sale. Intrând el în chilia părintelui și căutând la cuvioasa lui față, s-a rușinat de căruntețile lui cele cu cuviință și de rușine nu putea să zică nimic; deci, voind să iasă afară, starețul l-a oprit, zicându-i: „Frate Teodot, de vreme ce singur nu voiești să-mi mărturisești gândurile tale, atunci să ți le spun eu”.

Și a început Sfântul Chiril a spune fratelui toate cele pe care le avea ascunse în inima sa. Fratele, auzind unele ca acestea, s-a înspăimântat foarte mult și se minuna de vederea mai înainte a sfântului; deci, căzând la picioarele lui, îi cerea iertare. Atunci sfântul, mângâindu-l, i-a zis: „Să nu te mâhnești, frate Teodot, că toți s-au smintit crezând despre mine că sunt bun, însă numai tu singur ai înțeles adevărul, cunoscându-mă, că sunt rău și păcătos, pentru că cine sunt eu păcătosul și netrebnicul?”

Fratele, văzând pe părintele smerindu-se astfel, mai mult se trudea în sine și, plângând, își mărturisea greșeala, că în deșert ura cu ură nedreaptă pe acel drept. Cuviosul, văzând pocăința lui Teodot, l-a iertat și l-a eliberat, zicându-i: „Mergi, frate, în chilia ta, că de acum nu va mai veni asupra ta un război ca acela”. De atunci Teodot, aflând odihna inimii sale, a început a avea către sfântul părinte mai mare dragoste și credință decât întâi. Dar nu numai gândurile lui Teodot le vedea cuviosul cu ochiul cel mai înainte văzător, ci și ale multora; pentru că cei ce veneau în mănăstirea lui îi cunoștea de departe, cu ce fel de gând vin și le spunea celor ce se întâmplau acolo, zicând: „Acel frate voiește să viețuiască cu noi, iar celălalt voiește să se ducă”. Și alte taine ale inimilor omenești i le descoperea lui Dumnezeu.

Dar nu se cade a trece cu tăcerea și minunile cuviosului ci, spre mărirea lui Dumnezeu cel minunat între sfinții Lui, să spunem măcar câteva din ele. Odată au adus la Cuviosul Chiril pe un om îndrăcit, anume Teodor, care pătimea rău de necuratul duh, căci era stăpânit de cumplitul diavol. Cuviosul, făcând rugăciune, a izgonit pe diavol și s-a tămăduit Teodor; care nu voia să mai plece de la mănăstire și ruga pe sfântul să-l numere și pe el în ceata monahilor. Atunci părintele l-a tuns pe Teodor în călugărie și i-a pus numele Teofan. Într-o vreme, nu ajungea vin pentru slujba bisericească și au spus cuviosului, că nu va putea face Sfânta Liturghie în zilele de sâmbătă și Duminică.

Cuviosul, chemând pe eclesiarhul Nifon, l-a întrebat despre vin, dacă mai este măcar cât de puțin. Nifon i-a răspuns că și vasul în care se ține vinul este zvântat. Sfântul a poruncit să aducă vasul acela; iar eclesiarhul, ducându-se să aducă vasul, l-a aflat plin de vin; pentru aceea, s-a mirat foarte mult, știind bine că nici o picătură de vin nu mai era în vas; dar cu rugăciunile sfântului, într-un ceas s-a umplut de vin. Toți frații s-au înștiințat despre acea minune; și pentru aceea se mirau și slăveau pe Dumnezeu. Iar vinul nu a scăzut din vasul acela multă vreme, până ce s-a adus alt vin de la niște oameni iubitori de Hristos.

Într-un an oarecare, s-a ivit foamete mare între oameni; deci poporul, fiind flămând, a început a veni la mănăstirea Cuviosului, iar el poruncea să le dea pâine, deși mănăstirea era săracă, căci atunci nu avea pământuri și averi, ci singuri frații se osteneau; iar de le trimitea cineva din iubitorii de Hristos milostenie, cu aceea se hrăneau. Deci, într-acea vreme de foamete, nu aveau în mănăstire decât numai hrana trebuincioasă fraților. Străbătând vestea prin satele de primprejur că în mănăstirea lui Chiril se hrănesc toți cei înfometați, care merg acolo, au început mai mulți săraci și amărâți a se aduna la mănăstire, iar cuviosul egumen poruncea să-i hră-nească pe toți. Dar pe cât le dădea hrană la cei ce veneau, pe atât acea hrană, cu rugăciunile cuviosului, se înmulțea în mănăstire; deci, s-a hrănit în acea vreme de foamete, din mănăstirea sfântului Chiril, o mare mulțime de popor.

Odată s-a întâmplat de s-au aprins chiliile mănăstirii și frații nu puteau să stingă focul, care amenința a cuprinde pe toate, încât și biserica era să se aprindă. Sfântul, luând crucea, alerga spre foc, fiind acolo și un mirean venit din cetate. Acela, văzând pe sfântul mergând degrabă cu crucea, a râs în sine de el; căci vedea că focul a cuprins pe toate. Sfântul stând cu crucea împotriva văpăii și rugându-se lui Dumnezeu și Preacuratei Maicii Sale, îndată focul a început a se stinge, ca și cum se rușinase de sfântul, și degrabă s-a stins tot, încât numai a pârlit biserica iar nu a ars-o. Pe omul care a râs de sfânt l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, căci năvălise peste el o boală neașteptată, încât toate mădularele trupului său au slăbit. Deci, mireanul, cunoscând greșeala sa, a început a se mărturisi cu pocăință înaintea sfântului, iar sfântul l-a iertat și, rugându-se pentru el și însemnându-l cu Sfânta Cruce, l-a făcut sănătos. După aceea el, ducându-se întru ale sale, a propovăduit tuturor acele lucruri minunate.

Minunile cuviosului părintelui nostru Chiril, fiind auzite nu numai în toată latura aceea, dar și în alte laturi, un boier cu numele Mihai, ce se numea Bilevschi, trăind cu soția sa Maria, nu avea fii. Deci, mâhnindu-se pentru această nerodire de prunci și auzind despre Cuviosul Chiril, că toate câte cerea de la Dumnezeu le căpăta, a trimis pe doi din boierii săi la el, cu rugămintea să se roage lui Dumnezeu pentru el și pentru soția sa, să se dezlege acea nerodire de prunci.

Trimișii, ajungând la cuviosul și nedând scrisoarea de la boier, fericitul le-a zis: „O, fiilor, de vreme ce ați făcut mare călătorie cu osteneală, cred Dumnezeului meu și Preacuratei Maicii Sale, că osteneala voastră nu va fi în deșert. Dumnezeu va da domnului vostru rodul nașterii de fii”. Iar ei s-au mirat cum știa starețul pricina pentru care veniseră ei; deci, au cunoscut că este un mare plăcut al lui Dumnezeu și i-au dat scrisoarea boierului, iar sfântul a poruncit să-i odihnească.

În aceeași noapte, i s-a făcut boierului Mihail o vedenie ca aceasta: A văzut un stareț cinstit purtător de lumină, împodobit cu căruntețile și ținând în mâinile sale trei vase și zicând către el: „Primește ceea ce ai cerut de la mine”. Aceeași vedenie în același ceas s-a făcut și soției lui, Maria. Boierul, deșteptându-se din somn, a început a spune soției sale vedenia sa, iar ea, luând din gura lui cuvântul a zis: „Asemenea și mie mi s-a arătat starețul și mi-a dat trei vase, zicându-mi: „Primește ceea ce ai cerut de la mine”.

Ei, văzând că vedenia le era potrivită amândurora, s-au mirat și au însemnat numărul acelei zile. Cuviosul Chiril, ospătând trei zile pe boierii cei trimiși la el cu slugile lor, i-a eliberat cu binecuvântare la cei ce i-au trimis și a poruncit chelarului să le dea o pâine și jumătate și puțini peștișori ca să aibă pe cale; iar ei au zis: „Părinte, poruncește să ne dea mai multă pâine și pește de vreme ce calea este lungă iar locul este pustiu și nu vom găsi de unde să cumpărăm pâine și pește”. Iar sfântul le-a zis: „Mergeți cu pace, vor fi destule acestea până la casa voastră”. Iar ei, necutezând să supere mai mult pe stareț, s-au dus. Deci, mergând, se gândeau de unde să cumpere pâine pentru ca să aibă pe cale, căci aveau să călătorească douăzeci de zile sau mai mult; iar ceea ce li se dăduse de sfântul socoteau că le va ajunge numai pentru o zi, având multe slugi cu ei.

Deci, mergând în cale, la întâiul conac au început a fierbe puțin din peștele care-l aveau de la mănăstire, dar pe când fierbeau peștele se vedea mult. Deci, șezând să mănânce, a pus acea jumătate de pâine și au mâncat și s-au săturat; iar acea jumătate de pâine se vedea ca și cum nu s-ar fi mâncat; asemenea și peștii se înmulțeau și prisoseau. Atunci ei au cunoscut căci cuviosul părinte le-a spus adevărul, când le-a zis: „destule vor fi acestea până la casa voastră!” După aceea, au fost fără de grijă pentru hrană cât au mers pe cale. Deci le-a fost destul acea jumătate de pâine, până ce au ajuns la locul lor; iar pâinea cea întreagă, împreună cu binecuvântările sfântului, le-au adus și le-au dat boierului și i-au spus toate cu de-amănuntul.

Boierul a primit cu bucurie binecuvântarea și pâinea, mirându-se de minunile cele povestite. El a sfărâmat pâinea în părticele și a împărțit câte o bucățică tuturor celor ce erau în casa sa și au mâncat-o cu mare sfințenie, încât toți câți erau cuprinși de vreo boală, îndată s-au însănătoșit din gustarea acelei pâini. După aceea, boierul a întrebat pe cei care au fost trimiși, în care zi au sosit la cuviosul. Ei, socotind, au aflat că au ajuns la sfântul în aceeași zi când boierul și soția sa au văzut noaptea acea vedenie. Dintr-acea vreme, s-au născut boierului doi fii și o fiică și au înțeles că acelea erau cele trei vase ce i s-au dat cuviosului în vedenie. Deci, având mare dragoste către el, trimitea multe milostenii la mănăstirea lui.

Povestirea minunilor și a vieții Cuviosului Părintelui nostru Chiril se află scrisă pe larg în mănăstirea lui și în Mineiul cel mare al cetei fericitului Macarie, mitropolitul Moscovei, care este în biserica sobornicească din Moscova a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Deci, noi aici, ca să nu lungim povestirea, să pomenim și pe celelalte pe scurt. Un oarecare Anastasie, trăind bolnav departe de mănăstire și fiind aproape de moarte, Cuviosul, trimițându-i apă sfințită, l-a făcut sănătos. Odată, Iezerul Alb, fiind mare, se învăluia foarte tare și el l-a schimbat într-o liniște și a mântuit pe pescari de la înec. O femeie, soția unui boier cu numele Ioan Cargonomul, fiind oarbă de multă vreme, i-a dăruit vedere prin rugăciuni și prin stropirea cu apă sfințită. Un frate, anume Dalmat, care se îmbolnăvise, a murit fără să fie împărtășit cu Sfintele Taine, din cauza întârzierii preotului la sfânta slujbă a Liturghiei. Deci, înviindu-l din morți, l-a împărtășit cu Sfintele Taine și după aceea iarăși a adormit întru Domnul.

Un boier, anume Roman Alexandrovici, trăia departe de mănăstirea cuviosului, iar pe Cuviosul Chiril niciodată nu l-a văzut, ci numai a auzit de el. Fiind în boală, îi era frică de cumplita moarte. Deci, pe când se ruga Preacuratei Maicii lui Dumnezeu ca să-i ușureze boala, a văzut-o pe Preasfânta Fecioară arătându-i-se cu Cuviosul Chiril. Ea a zis către bolnav: „Trimite la acest stareț ca să-ți dea apă sfințită și, gustând-o, vei fi sănătos”. Deci, îndată după vedenia aceea, a trimis pe bolnav la Cuviosul cu rugăminte, ca să-i dea apă sfințită; și, aducându-i apa, a băut din ea și s-a însănătoșit într-acel ceas. După aceea, s-a dus îndată la mănăstire și, văzând pe cuvios, l-a cunoscut că el este acela care era în vedenie cu Preacurata Născătoare de Dumnezeu; deci, căzând la picioarele lui, i-a dat mulțumire.

Unei femei oarbe de trei ani, Cuviosul Chiril i-a dăruit vedere cu rugăciune și cu apă sfințită. Asemenea și pe altă oarbă a făcut-o bine în felul acesta. Fiind moarte mare în părțile acelea ale Iezerului Alb, nimeni n-a murit în mănăstirea cuviosului. Numai un frate era bolnav, anume Sosipatru; dar și acela s-a însănătoșit cu rugăciunea cuviosului părinte. Odată, sfântul a proorocit către un frate, zicând: „Crede-mă, frate Hristofore, că nici unul din voi nu va muri mai înainte de mine; iar după trecerea mea de aici, mulți vor veni după mine”. Și s-a împlinit acea proorocie a părintelui întocmai.

Un bărbat, anume Iacov, pătimind de o boală cumplită, a fost adus la mănăstirea cuviosului pentru tămăduire; acela nu numai că nu a voit să-i dea tămăduire, dar nici în mănăstire n-a voit să-l primească. Bolnavul zăcea înaintea mănăstirii; iar din gura și din nările lui curgea sânge. Cuviosul, fiind rugat pentru bolnav, nicidecum nu se pleca spre umilirea aceluia. În acea vreme, a venit în mănăstire un bărbat cinstit și iubit al sfântului, care, văzând pătimirea bolnavului i s-a făcut milă de el și s-a rugat cuviosului să miluiască pe bolnav și să-i ceară de la Dumnezeu tămăduire, precum a cerut multora. Cuviosul i-a zis: „Crede-mă, fiule, că boala lui nu este după întâmplare. El pătimește aceasta pentru păcatele desfrânării; și, de va făgădui că se pocăiește și încetează de la niște păcate ca acelea, cred că Domnul meu și Preacurata Lui Maică îl vor tămădui; iar dacă nu, va pătimi și mai mult”. Deci, mergând cel ce a auzit acestea din gura cuviosului, i-a spus bolnavului; iar acela s-a înfricoșat auzind păcatele cele vădite pe care numai singur Dumnezeu le știa. Deci s-a făgăduit cu lacrimi a se pocăi și a înceta de a mai păcătui. Atunci, Cuviosul Chiril a mers la acel bolnav, fiindu-i milă de el și a primit mărturisirea păcatelor lui. Și, făcând rugăciune pentru el, l-a făcut sănătos cu darul lui Dumnezeu.

După toate acestea, Cuviosul nostru Părinte Chiril, slăbind de multele sale osteneli și de bătrânețe și cuprinzându-se de durerile trupești, s-a apropiat către fericitul sfârșit. Și, chemând pe frații care erau în număr de 53, le-a spus ca, după moartea sa, nimeni să nu îndrăznească a strica ceva din rânduiala vieții de obște. Învățându-i din destul, le-a pus egumen pe Inochentie, bărbat îmbunătățit; apoi, împărtășindu-se cu dumnezeieștile Taine și dând binecuvântare și sărutarea cea mai de pe urmă fiecăruia și rugăciunea fiind în gura lui, și-a dat cinstitul și sfântul lui suflet în mâinile lui Dumnezeu, în nouă zile ale lunii iunie, la pomenirea celui de un nume cu el, Sfântul Chiril patriarhul Alexandriei, în lunea Sfintei Treimi, a Duminicii praznicului Sfintelor Rusalii.

Fața lui s-a luminat cu cuviință și bun miros a ieșit din moaștele lui; deci, plângându-l ucenicii, l-au îngropat cu cinste. El a murit în anul de la facerea lumii 6935, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, în anul 1427, viețuind în această viață nouăzeci de ani. Când s-a dus în pustia Iezerului Alb era de 60 ani de la nașterea sa, iar în locul unde a alcătuit mănăstirea a viețuit 30 de ani. După cum în viața sa, cu darul lui Dumnezeu și cu ajutorul Preacuratei Maicii Lui, a făcut multe minuni, tot astfel și după moarte nu a încetat a face minuni, gonind diavolii din oameni și tămăduind toate bolile celor ce veneau la moaștele lui cu credință, precum se scrie pe larg în istorie. Noi, scurtând povestirea, slăvim pe Dumnezeu, Care a preamărit pe plăcutul Său, întru slava Preasfântului Său nume, cel slăvit de toată făptura acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.