Sinaxar 6 iunie
📑 Cuprins:
- Cuviosul Visarion
- Cuviosul Ilarion cel Nou, Egumenul Mănăstirii Dalmat
- Sfintele Mucenițe și Fecioare Arhelaia, Tecla și Susana
- Sf. Cuv. Atal, făcătorul de minuni
- Sf. Mc. Ghelasie
- Sf. Cuv. Anuv purtătorul de semne
- Sf. Cuv. Fotas
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Cuviosul Visarion
Visarion, marele între părinți, s-a născut și a crescut în Egipt. Din tinerețe a iubit pe Hristos și a răsărit în inima lui lumina darului lui Dumnezeu. El s-a păzit de toată întinăciunea păcatului, nepătându-și haina cea duhovnicească, pe care a luat-o de la Sfântul Botez. Cercetând sfintele locuri de la Ierusalim, a văzut pe Cuviosul Gherasim, care-și petrecea viața în pustiul Iordanului, și căruia îi slujea un leu. Asemenea, văzând și pe mulți alți părinți care viețuiau acolo prin diferite locuri și care străluceau în fapte bune și, vorbind cu dânșii, a câștigat mult folos sufletului său.
După ce s-a întors la locul său, și-a dobândit ca părinte duhovnicesc pe Cuviosul Isidor Pelusiotul. Adeseori se ducea la el, povățuindu-se de învățăturile lui cele folositoare, și s-a îndemnat spre viața cea aspră. Împărțindu-și săracilor și mănăstirilor averea rămasă de la părinți, s-a făcut monah. Și, ducându-se într-un loc pustiu, petrecea în liniște, obosindu-se cu multe osteneli și omorându-și trupul cu nevoințe pustnicești. Astfel, fiind în trup, se asemăna celor fără de trup. Postirea lui era fără de măsură, pentru că uneori nu mânca toată săptămâna, iar alteori petrecea fără de hrană și fără de băutură patruzeci de zile.
Odată, stând în mijlocul unor mărăcini și având mâinile, ochii și gândul îndreptate către cer, a petrecut astfel patruzeci de zile și de nopți în rugăciuni gânditoare de Dumnezeu. El a stat neclintit ca un stâlp, nemișcându-și cât de puțin trupul din acel loc, negustând ceva în aceste zile, negândind către cineva, nedormitând, neslăbind din neputința cea firească și neaplecându-și mintea spre cele pământești. Astfel, era cu totul pătruns de dragostea lui Dumnezeu.
Cu ochii cei sufletești privea neabătut spre Hristos, urmând celor fără de trupuri. De aceea s-a învrednicit și de mari daruri de la El, pentru că i s-a dat lui darul facerii de minuni, cum erau proorocii cei mai de demult. Se asemăna cu Moise; că, precum Moise a prefăcut apele cele amare întru dulceață cu lemnul arătat de Dumnezeu, ca să adape pe Israel cel însetat, tot astfel și Cuviosul Visarion a îndulcit amărăciunea apei de mare, prin rugăciune și însemnarea sfintei cruci, ca să adape pe ucenicul lui cel slăbit de sete.
Odată, umblând el cu ucenicul lui pe marginea mării, acesta a însetat acolo de osteneala drumului și de zăduful zilei și zicea către sfântul: „Părinte, îmi este tare sete”. Cuviosul, făcând rugăciune și însemnând marea cu semnul Sfintei Cruci, a zis: „În numele Domnului ia apă și bea”. Ucenicul, luând apă din mare cu vasul ce purta, a văzut că apa este dulce la gust și rece, ca și cum ar fi curs dintr-un izvor viu. Deci, bând din destul și răcorindu-se, a luat și în vasul său. Cuviosul Visarion, văzând aceasta, a zis ucenicului: „Fiule, pentru ce ai umplut vasul cu apă?” Răspuns-a ucenicul: „Iartă-mă, părinte! Am luat apă ca să nu însetăm iarăși pe cale!”
Atunci starețul a zis: „Dumnezeu, Cel ce este în acest loc, este peste tot locul; și, precum aici, așa și în tot locul poate să dea apă dulce celui însetat”. Numele ucenicului era Dula. Cuviosul Visarion s-a asemănat și lui Isus al lui Navi; căci precum acela a biruit pe Amorei, și a oprit soarele în calea sa, tot așa a făcut și acesta. Mergând el cu ucenicul la alt stareț, se apropia soarele spre apus și calea era încă depărtată; deci Sfântul Visarion s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Rogu-mă Ție, Doamne, poruncește ca să stea soarele până ce voi merge la robul tău”. Și așa s-a făcut, că n-a apus soarele până ce a sosit cuviosul la acel stareț.
Cuviosul a fost asemenea și cu Sfântul Prooroc Ilie, pentru că în vreme de secetă, cu rugăciunile sale a căzut ploaie îndestulată din cer pe pământ; și aceasta nu s-a făcut odată sau de două ori, ci de mai multe ori. El se asemăna încă și cu proorocul Elisei; căci precum acela a trecut apele Iordanului, despărțindu-le cu cojocul lui Ilie, tot așa și acesta, cu rugăciunile sale, a întărit firea apelor sub picioarele sale și umbla pe deasupra apelor ca pe uscat; pentru că Nilul – cel mai mare fluviu – îl trecea ca pe uscat și, oriunde i se întâmplau pâraie, le trecea cu picioarele neudate.
Cuviosul Visarion, petrecând oarecând în schit, s-a adus la biserică un om îndrăcit și se făceau rugăciuni pentru el ca să se izbăvească de duhul cel necurat, dar nu ieșea dracul din el. Atunci clericii au zis între ei: „Ce să facem cu îndrăcitul acesta?” Unii ziceau: „Nimeni nu poate să izgonească pe drac, decât părintele Visarion; deci de-l vom ruga pe el de aceasta, apoi ne este teamă că nici în biserică nu va mai voi să vină. Deci să facem așa: El vine de dimineață în biserică mai înainte decât toți, atunci noi, apucând înainte de venirea lui, să punem pe omul cel îndrăcit în locul lui și să-i zicem starețului: „Părinte, deșteaptă pe cel ce doarme!”
Așa au făcut clericii. Intrând Cuviosul Visarion în biserică, după obiceiul său, a văzut pe acel om șezând în locul lui. Atunci el a stat aproape de cel îndrăcit și nu voia să-l gonească din locul lui. După ce s-a început pravila bisericii, clericii au zis către stareț: „Părinte, deșteaptă pe cel ce doarme”. Părintele Visarion, apropiindu-se de acel om, l-a clătinat, zicându-i: „Scoală-te și te du de aici!” Și îndată dracul a ieșit din om, gonit prin cuvântul sfântului. Sculându-se omul, a început a mulțumi lui Dumnezeu, că s-a izbăvit și s-a făcut sănătos din acel ceas. În acest fel clericii au pornit pe Sfântul Visarion spre acea facere de minuni, ca să izgonească pe diavoli. Astfel, acest cuvios părinte nu voia cu nici un chip să facă minuni la arătare, ca să nu fie slăvit de oameni, fiind smerit și socotindu-se pe sine păcătos.
Odată, un frate din schit a căzut într-o greșeală și preotul îi poruncea lui să iasă afară din biserică, ca unul ce nu era vrednic să fie împreună cu frații în soborul bisericesc. Deci, Cuviosul Visarion, sculându-se, a ieșit și el împreună cu cel ce greșise, zicând: „Și eu sunt păcătos ca acesta!” Într-acest fel a fost smerenia acestui sfânt părinte. Ucenicii lui mai spuneau de el că patruzeci de ani nu s-a culcat pe coaste ca să se odihnească; ci, șezând, primea câte puțin somn. El sfătuia pe ucenicii săi să fie treji, ca astfel să se păzească totdeauna de cursele vrăjmașului, și le zicea: „Se cade monahului să fie ca și Heruvimii și Serafimii; și, când cineva petrece în pace neavând războaie, atunci mai mult să se păzească și să se smerească în fața lui Dumnezeu, ca nu cumva, părându-i-se că stă, să cadă în vreo greșeală mai cumplită. Pentru prea marea încredere în sine, mulți s-au dat la război. De multe ori, pentru neputința noastră, Dumnezeu nu lasă să vină asupra noastră războaie, ca astfel să pierim desăvârșit”.
Toată viața acestui sfânt părinte era asemenea păsărilor ce zboară în aer, pentru că nimic nu a câștigat din cele pământești. Nu avea nici chilia sa, nici vreo adăpostire deosebită; ci, trecând din loc în loc, mergea ca un rătăcit prin pustie, prin surpături și prin văi, neîngrijindu-se deloc de nevoile trupești, nici de hrană, nici de haine, având pe trup îmbrăcăminte numai o ruptură de haină, care îi acoperea trupul gol de tot. Ziua se ardea de zăduful soarelui, iar noaptea de frig. Rareori i se întâmpla vreodată să intre sub vreun acoperământ, ci astfel petrecea ca o pasăre prin munți, iubind singurătatea; își ridica mintea spre Unul Dumnezeu și își adâncea gândurile într-Însul. Totdeauna avea lacrimi în ochi și adeseori scotea dese suspine din adâncul inimii, plângând și tânguindu-se în toate zilele vieții lui.
Apoi, ajungând la adânci bătrâneți, s-a mutat la viața cea neîmbătrânită și a trecut de la plângere la bucuria cea veșnică, prin ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
Cuviosul Ilarion cel Nou, Egumenul Mănăstirii Dalmat
Fericitul Ilarion a fost fiul lui Petre Capadocianul, pitarul împărătesc, care avea de soție pe Teodosia; și amândoi erau drept credincioși. Ei, fiind iubitori de Dumnezeu, l-au învățat bine Sfânta Scriptură. Apoi, când era de douăzeci de ani, a lăsat – după cum zice Evanghelia – pe tată, pe mamă, casă și bogăție, și s-a dus în mănăstirea lui Isihie, care era aproape de Bizanț. După aceea a venit în mănăstirea Dalmatului și acolo a luat îngerescul și sfântul chip cel mare, și s-a făcut ucenic al Sfântului Grigorie Decapolitul, care într-acea vreme viețuia acolo.
El petrecea în multă ascultare, în tăcere și în smerenie, având slujbă în grădina mănăstirească. El s-a ostenit întru-acea ascultare zece ani și se sârguia astfel, ca, prin viață sa, să urmeze Cuviosului Ilarion cel Mare, cel de un nume cu el, a cărui viață îmbunătățită și plăcută Lui Dumnezeu, adeseori citind-o, căuta să se asemene aceluia, pe cât se putea, în postiri, în rugăciunile cele de toată noaptea, și în toate nevoințele monahicești, pentru care s-a și numit Ilarion cel Nou.
Deci, luminându-și sufletul ca soarele, a luat putere de la Dumnezeu asupra duhurilor celor necurate, ca să le gonească. Egumenul mănăstirii aceleia a voit să-l facă preot, după ce Sfântul Grigorie Decapolitul, se dusese de acolo în alte locuri, dar n-a voit. Apoi, după câțiva ani, murind egumenul acelei mănăstiri, Cuviosul Ilarion a aflat că frații voiesc să-l facă egumenul lor și a ieșit, neștiut de nimeni, noaptea din mănăstire și s-a dus în Vizantia (Bizanț), unde a căutat pe Sfântul Grigorie învățătorul său, crezând că-l va găsi acolo. Dar acela se dusese în Roma și de acolo s-a întors și s-a sălășluit în muntele Olimpului.
Ilarion a intrat într-o mănăstire din Vizantia, iar monahii mănăstirii Dalmatului, aflând de dânsul, au trimis la Prea Sfințitul Patriarh Nichifor, rugându-l să-l facă egumen al lor, chiar de n-ar voi. Atunci împăratul a fost înștiințat de aceasta de către patriarh, și trimițând au adus la dânsul pe Ilarion, și l-au îndemnat să ia egumenia mănăstirii Dalmatului. El, neputând să se împotrivească voinței împărătești și patriarhicești, s-a supus poruncii lor și a luat stăpânirea egumeniei, păstorind astfel, mai bine de opt ani, oile cele cuvântătoare încredințate lui.
După aceasta, a luat scaunul împărăției grecești Leon Armeanul – tiranul cel cu nume de fiară -, care a început a tulbura Biserica lui Hristos cu eresul luptării de icoane. Acela pe mulți îi silea să se unească cu el la ereticeasca luptare; iar pe cei ce nu se supuneau voinței lui, pe unii îi muncea, iar pe alții îi izgonea în țări foarte depărtate. Într-acea vreme, din porunca lui, a fost adus și Cuviosul Ilarion de la mănăstirea Dalmatului la palatele împărătești și silit la acel eres. Dar ostașul cel bun al lui Hristos, nu numai că nu s-a supus tiranului nicidecum, dar încă l-a și certat cu îndrăzneală, numindu-l fără de Dumnezeu și nou călcător de lege, pornindu-l astfel spre mai mare mânie. Atunci răucredinciosul împărat a pus asupra fericitului multe bătăi și diferite munci, apoi l-a închis în temniță.
După o vreme oarecare, punându-l iar de față la cercetare, dar nimic sporind la scopul lui, l-a dat patriarhului, cel de un gând cu el, anume Teodot, cu porecla Casiter, care luase scaunul după izgonirea pentru dreapta credință a prea sfințitului Nichifor. Acel Teodot, mincinos, a făcut Cuviosului Ilarion același lucru ca și împăratul. Închizându-l într-o temniță întunecoasă, l-a chinuit multe zile cu foamea și cu setea, poruncindu-i să nu-i dea nici pâine, nici apă. Atunci, monahii mănăstirii lui s-au dus la împărat, zicând cu rugăminte: „O, împărate, dă-ne pe păstorul nostru, iar noi îți făgăduim că ne vom supune voinței tale”. Împăratul s-a bucurat de făgăduința lor și îndată le-a dat pe părintele lor.
Deci sfântul, ducându-se la mănăstire, a petrecut câtăva vreme și, primind puțină odihnă, după acele pătimiri și acea foame, s-a întors iarăși spre pătimiri. Căci împăratul, așteptând făgăduința călugărilor, a cunoscut că este batjocorit de ei și a trimis ostașii săi asupra acelei mănăstiri, care au necăjit pe monahi, iar pe Cuviosul Ilarion l-au luat și l-au închis în temniță. După aceea, l-au trimis la mănăstirea lui Paneon, poruncind să-l închidă într-o temniță strâmtă. Sfântul Ilarion a pătimit în temnița aceea șase luni, primind multe necazuri și ocări de la asprul egumen al acelei mănăstiri. După aceea, iarăși a fost scos de acolo, cu poruncă împărătească și adus la Constantinopol. Acolo a fost silit de împăratul să se lepede de icoane, uneori cu momeli, iar alteori cu îngroziri.
Însă, pătimitorul lui Hristos, Ilarion, neascultând de porunca împăratului, a fost trimis la altă mănăstire care se numea Ciclovia. Și a petrecut într-însa doi ani și șase luni, fiind ținut și chinuit într-o temniță murdară. De acolo, fiind adus iarăși la împărat, și fiind bătut foarte mult, a fost surghiunit în cetatea Potilia. În acea vreme, acel răucredincios împărat, care a pierdut pe mulți, a pierit și el foarte cumplit; pentru că a fost tăiat cu săbiile în biserică de ostașii săi, chiar în acel loc unde a fost batjocorită și întinată sfânta icoană a lui Hristos, acolo și-a lepădat sufletul lui cel ticălos.
Deci, Mihai Travlul, luând scaunul împărăției, a poruncit ca pe toți cei dreptcredincioși, să-i libereze din legături și de prin temnițe. Atunci Cuviosul Ilarion, fiind eliberat, nu s-a întors la mănăstirea sa, deoarece nu încetase eresul luptării de icoane, iar scaunele episcopale erau încă ocupate de arhierei și învățători mincinoși; ci a petrecut la o femeie oarecare credincioasă, care îi dăduse un loc liniștit la moșia sa, făcându-i chilie și grădină și slujindu-i lui cu toate cele de trebuință.
Într-acea vreme, Sfântul Teodor Studitul, care asemenea pătimise multe răutăți de la eretici pentru dreapta credință, întorcându-se de la surghiunie, a trecut la Domnul. Iar sfântul său suflet, înălțându-se de îngeri spre cer, a fost văzut de Cuviosul Ilarion, precum se scrie de aceasta în viața lui Teodor. Acea vedere s-a făcut astfel: În acea zi în care Sfântul Teodor Studitul a murit, fericitul Ilarion, umblând prin grădina sa, lucrând și cântând psalmii lui David, a auzit deodată niște glasuri preaminunate și a simțit și un miros de negrăită bună mireasmă; deci, minunându-se, se gândea de unde să fie acestea. Căutând spre înălțimea cerului, a văzut o mulțime de cete cerești de îngeri în haine albe, strălucind cu luminoase fețe și venind din cer cu cântări spre întâmpinarea oarecărei fețe cinstite.
Acestea văzându-le fericitul Ilarion, de spaimă mare a căzut cu fața la pământ și a auzit pe oarecare grăindu-i lui: „Iată sufletul lui Teodor, egumenul mănăstirii Studitului, care a pătimit pentru Sfintele Icoane până la sânge și a răbdat până în sfârșit în necazuri; iar acum a adormit și, dănțuind, se suie sus, întâmpinându-l pe el cereștile puteri!” Cuviosul Ilarion, învrednicindu-se de o vedenie preaminunată ca aceasta, s-a umplut de multă mângâiere și a primit în inima sa o mare dulceață duhovnicească. Astfel a rămas multe zile veselindu-se cu duhul, iar fața lui strălucea de veselie ca a unui înger.
Cuviosul Ilarion a petrecut la acea femeie șapte ani și mai mult. După Mihail Travlul a venit la împărăție fiul său, Teofil, care, pe toți mărturisitorii adunându-i, a început iarăși, ca și mai înainte răucredincioșii împărați, a-i sili pe dânșii la luptarea contra sfintelor icoane, iar pe cei ce nu se supuneau lui, îi muncea. Atunci și Cuviosul Ilarion a fost luat și dus la împărat, unde, silit fiind, nu s-a supus poruncii împărătești, ci mai ales l-a certat pe el, ca pe un păgân și călcător de lege, care strică dogmele cele drepte ale credinței. Față de această îndrăzneală a lui, a primit o sută și șaptezeci de lovituri, surghiunindu-l la insula Afusiei. Acolo avea această înlesnire, căci nu era ținut nici în temniță, nici în legături. Deci, zidindu-și o chilie foarte mică, a petrecut într-însa până la sfârșitul lui Teofil.
După moartea aceluia, a venit împărăteasa Teodora, care adunând în împărăteasca cetate pe toți mărturisitorii, a întărit credința cea dreaptă și Sfintele Icoane le-a pus în bisericile lui Dumnezeu. Atunci și Cuviosul Ilarion, eliberându-se, și-a luat mănăstirea Dalmatului, unde strălucea cu minunile. Deci, viețuind trei ani, și îndreptând pe ucenicii săi cu dumnezeiască plăcere, s-a dus la Domnul. Iar cinstitul și sfântul lui suflet, asemenea ca și al lui Teodor, cel văzut de dânsul, a fost dus de îngeri la cele cerești și a stat în ceata sfinților mărturisitori, înaintea scaunului slavei Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, a Unui Dumnezeu în Treime, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.
Sfintele Mucenițe și Fecioare Arhelaia, Tecla și Susana
Fecioria în lume biruiește și potolește toate poftele cele trupești iar strămoașa Eva nu se împărtășește, pentru că aceleia i s-a zis de Dumnezeu: Întru dureri vei naște fii și vei fi sub stăpânirea bărbatului. Fecioara este liberă de această robie, pentru că nu se vestejește de mulțimea anilor, ci totdeauna viața acelora ce-și păzesc fecioria înflorește și se împodobește. Cu aceasta unindu-se mireasa lui Hristos, a intrat în cereasca cămară a Mirelui său. Cu această preacinstită și dumnezeiască dăruire și cu fecioria cea neîntinată împodobindu-se, fericita Arhelaia s-a făcut mireasă a lui Hristos și s-a arătat biruitoarea lumii.
Ea viețuia la un loc oarecare deosebit, aproape de Roma, într-o mănăstire mică și neștiută, și acolo, pe cât se putea, a căutat a fi păzită de cumplitele vremi ale închinării de idoli. Deci, pornindu-se în Roma de către păgânul împărat Dioclețian prigoană mare contra creștinilor, Sfânta Fecioară Arhelaia, cu cele două surori ale sale întru Hristos și împreună pustnice, Tecla și Susana, temându-se de frica muncitorului, au lăsat Roma și au fugit în Campania, îmbrăcându-se în locul hainelor femeiești, cu haine bărbătești; pentru ca astfel să nu fie cunoscute că sunt fecioare.
Așezându-se acolo, nu departe de cetatea ce se numea Nola, la un loc smerit și pustiu, se îndeletniceau ziua și noaptea cu rugăciunile lor cele cu dinadinsul către Dumnezeu și cu alte lucruri plăcute Lui, tămăduind neputințele bolnavilor. Ele luaseră, cu minune de la Dumnezeu, darul tămăduirii, pentru curăția vieții lor. Fețele lor erau smerite, blânde și luminate, ca cele ce se bucurau cu inimile întru Domnul Dumnezeul lor și cu singură vederea își arătau întreaga lor înțelepciune și sfințenie. Hainele pe dânsele erau rupte și aspre, fiind făcute din păr și toată asemănarea lor era sărăcăcioasă și pustnicească.
Perii capetelor lor erau tunși ca și la bărbați – mulți le socoteau pe ele că sunt bărbați, nu femei – și se adunau la dânsele oameni de primprejur, unii pentru tămăduiri, iar alții pentru povățuiri. Ele aveau, pe lângă darul tămăduirii, și cuvântul învățăturii celei de Dumnezeu însuflețită; dar nu numai trupurile oamenilor le tămăduiau, ci și sufletele, încât pe mulți păgâni, de la păgânătatea închinării la idoli, i-au adus la credința în Hristos, străbătând slava despre dânsele prin toată țara aceea.
Astfel a ajuns vestea de dânsele până la ighemonul Campaniei, cu numele Leontie. Această veste i-a fost adusă de ostașii lui, care erau puși în multe locuri să păzească pe creștini. Atunci ighemonul le-a poruncit să le prindă și să le aducă la dânsul în cetatea Salernei – căci acolo ședeau judecătorii și munceau pe creștini. Deci, sfintele fecioare fiind prinse, au fost aduse spre cercetare la Salerna, înaintea ighemonului. Înțelegând ele că Mirele lor Cel fără de moarte și nestricăcios, Domnul nostru Iisus Hristos, le cheamă la cununa mucenicească, nu numai cu fecioria, ci și cu mucenicescul sânge, ca astfel cu porfiră împărătească fiind împodobite, să intre în cămara Sa cea cerească; pentru aceea s-au umplut de mare nădejde și îndrăzneală și stăteau fără de temere înaintea muncitorului, mărturisind cu glas liber tot adevărul despre dânsele, spunând cine și de unde sunt. Ele nu-și ascundeau credința și viața lor, că sunt creștine și fecioare logodite lui Hristos, arătând prin aceasta că sunt făgăduite, ca până la sfârșit să-și păzească curăția lor neîntinată.
Deci, ighemonul Leontie, căutând spre dânsele, a văzut pe fericita fecioară Arhelaia mai bătrână cu anii, mai îndrăzneață la vorbă și fața ei avea deosebită cinste; atunci s-a întors către dânsa și i-a zis: „Ascultă, Arhelaia, pentru ce chemi la tine mulți oameni și buni și răi și îi înveți să se închine lui Iisus Nazarineanul, care n-a putut nici pe Sine să Se izbăvească, pe când era muncit și care nici acum nu poate să-i ajute cuiva? Pentru ce îndrăznești a face doctorii și cu cuvinte vrăjitorești înșeli poporul și te arăți a fi bărbat, fiind îmbrăcată bărbătește, tu care ești o femeie mai necurată și mai vătămătoare decât toate vrăjitoarele. După cum mi se pare, tu însăți ai învățat și pe aceste două fecioare la aceste farmece; așa că, de nu te voi pierde, apoi pe mulți bărbați și femei le vei atrage la înșelăciunea ta”.
Sfânta fecioară a răspuns: „Eu, cu puterea lui Hristos, calc peste puterea și lucrările diavolului, și învăț pe oamenii cei cu înțelegere și cinstiți, să cunoască pe Unul Adevăratul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele. În numele Domnului meu Iisus Hristos, Unul născut, Fiul lui Dumnezeu, tuturor bolnavilor se dă sănătate prin mine, roaba Lui. Nici nu mă prefac că sunt parte bărbătească, mărturisindu-mă acum că sunt roaba lui Hristos; iar acestea două îmi sunt surori întru Domnul, crescând cu mine în credința lui Hristos, încă din tinerețile lor”. Ighemonul a zis: „Tot cel ce nu se supune poruncii împărătești este condamnat la moarte grozavă”. Sfânta a răspuns: „Noi avem Împărat pe Domnul nostru Iisus Hristos, pentru care am lăsat lumea și toate cele din ea; Aceluia ne supunem și de la El așteptăm milă, pentru că El stăpânește cerul și pământul și toate celelalte din lume”.
Zis-a ighemonul: „Zeii noștri pe toate le țin și le stăpânesc, iar numirile lor sunt acestea: Cron, Trismegist, Ermie, Afrodita, Ira, Atina; iar mai mare decât toți este Die. Acestea sunt puterile lui Dumnezeu care țin și îndreaptă lumea”. Răspuns-a fecioara: „Zeii tăi sunt orbi și așa sunt toți care li se închină lor și cred în ei”. Ighemonul a zis: „Dumnezeul vostru este Unul și nu este puternic să se apere singur, căci a fost răstignit pe cruce, adăpat cu oțet, încununat cu spini și împuns cu sulița”. Sfânta a răspuns: „Toate acestea le-a răbdat Dumnezeul nostru pentru mântuirea noastră, ca toți cei ce cred în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică; iar zeii tăi nu văd, nu aud, nu vorbesc și nu pot să-și ajute nici lor și nici altora”.
Deci ighemonul, mâniindu-se, a dat-o unor lei flămânzi, ca s-o mănânce, așteptând ca îndată să fie sfâșiată de ei. Iar fiarele s-au îmblânzit ca niște mielușei, încât se tăvăleau la picioarele sfintei. Pe când ea se ruga lui Dumnezeu și zicea: „Doamne Dumnezeule, Părinte, Fiule și Duhule Sfinte, Cel ce ai păzit până acum trupul meu curat de toată întinăciunea și precum ai îmblânzit fiarele și mi-ai dat să biruiesc pe ighemonul cel mai cumplit decât aceste fiare, tot așa întotdeauna să-mi fii ajutor apropiat roabei Tale”. Ighemonul, văzând-o că petrece nevătămată de fiare, s-a umplut de mai multă mânie și a poruncit ostașilor să ucidă fiarele, iar pe sfânta muceniță s-o lege împreună cu surorile ei și să le arunce în temniță.
Dar în temniță li s-a arătat îngerul Domnului, strălucindu-le cu negrăită lumină și zicându-le: „Nu vă temeți, fecioarele lui Hristos, căci rugăciunea voastră s-a suit înaintea lui Dumnezeu și acum vi s-au gătit cununile la cer!” Această lumină neobișnuită ce a strălucit temnița, au văzut-o și prizonierii, care, umplându-se de frică și de spaimă, au strigat: „Adevărat, Unul este Dumnezeul creștinilor, pe care aceste fecioare îl propovăduiesc”!
A doua zi, a zis ighemonul către slujitori: „Să-mi aduceți pe fermecătoarea aceea, care ieri m-a ocărât pe mine și pe zeii mei cu batjocură”. Îndată Sfânta Muceniță Arhelaia a fost pusă înaintea judecății aceluia și a zis către el: „Muncitorule, nu eu îți aduc hulă și necinste, ci lucrurile tale cele rele și încă și focul cel nestins ți-l pregătește, ca să arzi într-însul, muncindu-te cu zeii tăi în veci. Iar de vei voi să te scapi de veșnicele munci, ascultă cuvintele mele cele de folos și primește sfatul meu cel sănătos: „Crede în Dumnezeu Tatăl, Cel ce te-a zidit pe tine; crede în Iisus Hristos, Unul născut Fiul Lui; crede și în Duhul Sfânt, Care din Tatăl purcede. Acesta este Dumnezeu, Unul în Treime, slăvit și sus și jos!”
Ighemonul, socotind cuvintele acestea de râs și de nebunie, a răspuns împotriva lor, zicând: „De vei voi tu să crezi mie și zeilor mei, te voi dărui cu bogății și daruri și vei primi loc între femeile cele luminate ale Romei; iar de nu vei asculta de mine, te voi da spre batjocoră celor de rușine și după aceea, muncindu-te cu amar, te voi rândui la moarte cumplită; iar trupul tău îl voi arunca să-l mănânce câinii, fiarele și păsările”. Sfânta a răspuns: „Eu am ajutor pe Domnul meu Iisus Hristos, Care, precum a ajutat sufletului meu, așa și trupului și mă va feri pe mine de întinăciunea cu care tu te gândești să mă necinstești, precum și pe cele ce au pătimit mai înainte de mine le-a ferit neîntinate de cei necredincioși. De moarte nu am grijă, pentru că aștept să dobândesc viața cea veșnică de la Domnul meu, Care mă va număra pe mine cu îngerii Săi cei sfinți, în bucuria cea nesfârșită”.
Atunci ighemonul a poruncit să dezbrace pe sfânta, și să-i strujească cinstitul ei trup cel fecioresc cu piepteni de fier și să o bată aspru, iar rănile ei să le stropească cu untdelemn fierbinte și cu smoală pregătită pentru aceea. Astfel au strujit trupul ei cel sfânt și l-au ars până la oase, încât toți cei ce veniseră la acea priveliște și au văzut acea pătimire a sfintei mucenițe, se minunau foarte mult, cum fecioara, care era fire neputincioasă, putea suferi atâtea munci cumplite și să fie încă vie? Atunci Sfânta Arhelaia, ridicându-și ochii în sus și înălțându-și mâinile în chipul crucii, a zis: „Stăpâne, privește din cer, de la scaunul cel sfânt al Tău, spre roaba Ta, cea credincioasă, stinge focul cel arzător cu roua darului Tău, și fă ușurare trupului meu din rănile cele făcute mie de acest muncitor”.
Abia a grăit aceste cuvinte și îndată a răsărit pe capul ei o lumină minunată și un glas s-a auzit zicând: „Nu te teme, Eu sunt cu tine”. Muncitorul, văzând pe sfânta petrecând nevătămată, se mânia și scrâșnea cu dinții. Deci era acolo o piatră foarte mare, care doar de mulți oameni putea să se miște; atunci muncitorul a poruncit ca să ridice și să o pună peste pieptul muceniței ca, astfel, să se zdrobească cu acea fără de măsură greutate a pietrei. După ce slujitorii au făcut aceea, îngerul Domnului care stătea nevăzut lângă fecioară, de îndată a prăvălit acea piatră în altă parte și piatra a ucis pe slujitorii muncitorului; iar sfânta s-a aflat vie, lăudând pe Dumnezeu și cântând: „Binecuvântat ești Doamne, Dumnezeul părinților noștri, Care mântuiești pe cei ce nădăjduiesc în Tine!”
Poporul, văzând acea minune, a strigat: „Adevărat este Dumnezeul creștinilor, cel propovăduit de muceniță”. Ighemonul a zis către ai săi: „Ce să facem acestei fermecătoare?” Iată, biruiește toate muncile; luați-o și duceți-o afară din cetate, asemenea luați și pe cele două fecioare ce-i urmează ei și pe toate trei să le ucideți cu sabia”. Deci ostașii, luând pe sfintele mucenițe, care aveau mâinile legate înapoi, le-au scos afară din cetate.
Ajungând la locul cel de ucidere, pe când ostașii voiau să le taie, au văzut o arătare îngerească și s-au spăimântat; căci sfinții îngeri, care priveau la pătimirea sfintelor mucenițe, se apropiaseră să ia cu slavă sufletele cele mucenicești. Venirea de față a acelor îngeri văzând-o, ostașii s-au temut și astfel stăteau tremurând, ca și cum uitaseră ce să facă. Sfânta Arhelaia, săvârșind rugăciunea sa, a zis către ostași: „Îndepliniți porunca voastră!” Iar ostașii au răspuns: „Stăpână, nu îndrăznim de vreme ce ne-a cuprins o mare frică!” Atunci sfintele fecioare toate, le-au zis: „De nu faceți cele poruncite vouă, nu veți avea parte cu noi”. Ostașii, auzind acestea, și-au tras săbiile și le-au tăiat capetele lor.
Astfel cele trei sfinte cuvioase mucenițe, curatele fecioare Arhelaia, Tecla și Susana, săvârșind nevoințele lor, au intrat în cămara cea cerească și au stat cu îngerii, înaintea Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, Dumnezeu Cel în Treime închinat, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.