Sinaxar 2 iunie

📑 Cuprins:

• Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava
• Sfântul Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului
• Sf. Cuvios Mucenic Erasm
• Sf. Noului Mucenic Dimitrie cel ce în Filadelfia a mărturisit la anul 1657

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava

Mulți au viețuit în lume viață bună și plăcută lui Dumnezeu, după învățătura Domnului nostru Iisus Hristos și după învățătura Sfinților Lui Apostoli. Dintre aceștia este și Sfântul Ioan, Marele Mucenic al lui Hristos. El, deși s-a arătat cu mult timp mai târziu, nu este mai mic decât cei de demult; de vreme ce Stăpânul Hristos și Dumnezeul nostru, a încununat nu numai pe ucenicii cei din vremea cea de demult, ci și acum, în vremea cea mai de pe urmă, deschide ușa mărturisirii celor ce vor a se face mucenici și îi cinstește cu aceeași cinste, și-i încununează cu aceleași bunuri, dătătorul de nevoințe. Deci, se cade să începem a istorisi, de unde este nașterea și creșterea sfântului ce se prăznuiește astăzi; ce fel de lucruri bune a făcut; cum a mărturisit pe Hristos și cum a pătimit pentru dragostea Lui.

În părțile Capadociei, care se mărginește cu Armenia mică, este o cetate mare ce se numește Trapezunda. Acea cetate aflându-se lângă mare, multe corăbii de pretutindeni se abăteau pe acolo, pentru îndestularea mărfurilor, pentru avuția ce se afla în ea. Din această cetate a odrăslit acest plăcut al lui Dumnezeu, Sfântul Mare Mucenic Ioan. El s-a născut din părinți creștini, binecredincioși, iubitori de Dumnezeu și împodobiți cu fapte bune; tot astfel și pe acest fiu iubit al lor, pe fericitul Ioan, crescându-l și deprinzându-l, l-au făcut desăvârșit în faptele cele bune creștinești. De vreme ce acea cetate este zidită lângă mare și cetățenii ei erau obișnuiți a umbla cu corăbiile pe mare și a face neguțătorie, spre a-și câștiga cele de trebuință, de aceea și fericitul Ioan adeseori, intrând în corabie și ducându-se în multe cetăți, făcea neguțătorie.

Într-o vreme, i s-a întâmplat lui că a intrat într-o corabie a unui om care avea multă neguțătorie. Acela era de neam francez, cu credința latin, adică papistaș, cu obicei sălbatic, nemilostiv și fără de omenie. Deci fericitul Ioan, intrând în acea corabie cu un astfel de om, diavolul a început a-i pizmui viața cea îmbunătățită și plăcută lui Dumnezeu, fiindcă vrăjmașul nu suferea cu ușurință faptele cele bune ale fericitului Ioan. Căci îl vedea adeseori rugându-se lui Dumnezeu, postind, fiind blând și plecat către toți, lesne apropiat tuturor, făcând milostenie către toți, miluind pe toți cei lipsiți ce erau în corabie, îndestulându-i cu cele de nevoie, iar pe cei bolnavi îi mângâia, dându-le lor cele de nevoie din averile lui și întinzându-le mână de ajutor în toate. Ochii lui pururea erau plini de lacrimi și, izvorând totdeauna lacrimi, își zicea: „De vei milui pe fratele tău cel ce pătimește rău, miluit vei fi și tu de Dumnezeu. Cum vei mângâia pe cel întristat așa vei fi și tu mângâiat de Dumnezeu”.

Acestea văzându-le vrăjmașul cel nevăzut și pizmuindu-l, a vrut să facă sfântului împiedicare de la calea mântuirii. Deci, mai întâi, a gândit să-l depărteze de la dreapta și sfânta credință a Bisericii Răsăritului. Pentru aceasta a îndemnat contra fericitului pe vrăjmașul cel văzut, pe stăpânul corabiei, care se împotrivea credinței celei drepte, ca astfel să ocărască pe dreptcredinciosul rob al lui Hristos, pentru buna credință a Răsăritului. De aceea, se făcea mare ceartă între ei, în călătoria pe mare pentru credință, și totdeauna Sfântul Ioan biruia pe acel francez, ca un preaiscusit în învățăturile cărților; și astfel îi rușina socoteala lui cea nedreaptă și ereticească. De aceea, francezul acela se mânia foarte rău contra nebiruitului ostaș al lui Hristos, se iuțea și îl batjocorea cu multe ocări și-l vrăjmășuia, gândind rău contra lui.

O vrăjmășie ca aceea aprinzându-se în apuseanul acela, ei au sosit cu corabia de la Bosfor la malul Mării Negre, cel dinspre țara Moldovei, lângă Cetatea Albă. Deci, ieșind din corabie, vrăjmașul cel rău și pizmaș s-a dus la eparhul cetății, care era cu neamul și credința turc, fiind fierbinte păzitor și apărător al credinței sale celei turcești. Acel francez a adus la cadiu, următoarea pâră contra Sfântului Ioan, zicând: „O, cadiule, este un bărbat în corabie, care a venit cu mine aici și voiește să se lepede de credința sa cea creștinească și să se înstrăineze de patria sa. El voiește a se apropia de credința voastră și să primească legea voastră cea turcească, deci să se facă părtaș al seminției voastre. Aceasta o știu deoarece, călătorind noi pe mare, de multe ori mi-a spus despre aceasta și s-a jurat înaintea mea cu multe jurăminte că nicidecum nu-și va schimba gândul său. De aceea tu să ai îndată purtare de grijă pentru el, ca să-l aduci la credința voastră; căci multă cinste vei avea de la împăratul și de la toți cei de un neam și cei de o credință cu tine. Acest bărbat este înțelept și iscusit, foarte ales și vestit și nu este mai mic sau mai prejos cu neamul decât cei ce sunt mai mari, mai de cinste și mai de frunte în cetatea Trapezunda”.

Acestea auzindu-le acel eparh păgân, s-a umplut de bucurie și șezând la locul unde avea obicei a judeca, a poruncit să cheme cu cinste la sine pe fericitul Ioan. Când a venit și a stat înaintea lui, eparhul, privind la el cu fața veselă, i-a zis cu blândețe: „M-am înștiințat mult despre tine, că ești om ales și înțelept, din cei de frunte din Trapezunda și că ai iubit credința noastră cea mahomedană și că voiești a te apropia de ea. Astfel este credința noastră, încât se lipesc și-și aprind inima de ea, toți cei ce sunt cu gând curat și o înțeleg pe ea; iar celor ce o primesc cu bucurie, le dă viață bine norocită și lungime de zile; pe când credința creștinească este vrednică de râs; pentru aceea, o prietene, nu mai zăbovi, ci leapădă credința creștinească care este defăimată și batjocorită de toți și cu glas mare înaintea a tot poporul ce s-a adunat aici, hulește și blesteamă legea și credința cea creștinească, căci pentru aceasta s-a adunat aici poporul, împreună cu femeile și cu copiii lor, ca să te audă pe tine mărturisind credința noastră; fiindcă am auzit despre tine că voiești să te faci propovăduitor al renumitei și strălucitei noastre credințe.

Vino, o, minunatule, și stai împreună cu noi și preamărește cu glas minunat soarele cel strălucitor, dă cinste luceafărului care răsare înaintea soarelui și adu jertfă luminătorilor cerești, celor ce luminează lumea. Astfel te vei învrednici de la împăratul nostru de multă cinste și de mari vrednicii; iar nouă ne vei fi ca un frate adevărat, îndulcindu-te de viața cea dulce împreună cu noi. Deci, calcă în picioare legea și credința creștinească, ca una ce este defăimată și proastă, încât să vadă și alții și să învețe de la tine a cinsti credința noastră”.

Fericitul Ioan, câtă vreme acel cadiu viclean și răucredincios grăia aceste cuvinte, a ridicat ochii inimii sale la ceruri și cerea ajutor de la Dumnezeu, Care a zis în Sfânta Evanghelie: Când veți fi duși înaintea domnilor și împăraților, pentru numele Meu, să nu vă gândiți mai înainte ce veți grăi sau ce veți răspunde în acel ceas, că vi se va da vouă cuvânt căruia nimeni nu va putea a se împotrivi, nici a răspunde ceva cei ce vi se împotrivesc.

Apoi, căutând cu ochii cei simțiți către tiran și, răspunzând cu bună îndrăzneală, a zis: „O, cadiule! Mi se pare că minți pe față. Aceste cuvinte nu sunt ale mele, nici nu mi-a venit în cuget vreodată să mă lepăd de sfânta credință a Domnului meu Iisus Hristos! Să nu se întâmple un lucru necuvios ca acesta, nici să mă lase Dumnezeu să primesc în mintea mea un gând păgânesc ca acesta. Acestea toate sunt meșteșugiri ale vrăjmașului adevărului și ale satanei, tatăl său; că, intrând în tine ca într-un vas al său, grăiește prin tine către mine, nădăjduind astfel că mă va trage spre pieire. Acel vrăjmaș se silește să mă depărteze de la Dumnezeul cel adevărat, care este Ziditor al tuturor făpturilor văzute și nevăzute, precum și al soarelui acesta, pe care tu îl cinstești ca pe un Dumnezeu; iar tu, fiind cuprins cu întunericul amăgirii, aduci această cinste, care se cade a se aduce numai lui Dumnezeu cel adevărat, făcătorul soarelui căruia tu te închini.

Deci nu te amăgi că mă vei pleca la minciună, ci mai vârtos tu însuți învață-te de la mine taina adevărului, leapădă-te, te rog, de întunericul păgânătății, care zace în sufletul tău și învrednicește-te a te face fiu al luminii, strălucind cu razele dumnezeiescului Botez mai mult decât soarele. Nu socoti că soarele care se vede pe cer este Dumnezeu, ci cunoaște că este un luminător făcut din ființa focului și pus pe cer de Dumnezeu, Ziditorul lui, spre slujba oamenilor. Acela, adică soarele, s-a zidit în a patra zi; deci cum poate zidirea să fie Dumnezeu?”

Sfântul Ioan, zicând niște cuvinte ca acestea, și-a ridicat mâinile și ochii către cer, și a strigat cu glas mare în auzul tuturor: „Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Tine, Hristoase Mântuitorul meu, Care ești Dumnezeu preamărit împreună cu Tatăl Tău Cel fără de început, cu Preasfântul Duh, o Putere și o Împărăție! Nu mă voi închina soarelui, nu voi sluji focului, nu voi jertfi luceafărului, nu mă voi lepăda de lumină, nu mă voi lipi de întuneric, nu voi lăsa pe Dumnezeul meu și nici nu voi sluji diavolului!” Zicând aceste cuvinte mărturisitorul lui Hristos, cu multă îndrăzneală și cu față veselă, tiranul își schimba adeseori fața sa, aprinzându-se de focul mâniei. Deci acel tiran, neputând mai mult să rabde pe mucenic, care îi grăia împotrivă și îi arăta păgânătatea și deșarta lui credință, că pentru Hristos pe Care Îl hulea păgânul ighemon, pe Acela Sfântul Ioan Îl lăuda și Îl propovăduia în mijlocul poporului că este Dumnezeu adevărat; iar credința lui păgânească, sau mai bine zis înșelăciunea, a defăimat-o până la sfârșit; pentru aceasta a poruncit ostașilor săi să-l dezbrace de hainele sale.

Astfel ostașii, făcând cele ce li se poruncise, sfântul stătea gol, fiind însă îmbrăcat în Hristos. După aceea, cadiul a poruncit să-i aducă multe toiege înaintea lui, și uitându-se către mucenic a zis: „Nu spune către mine niște povești ca acestea, ci leapădă-te îndată de credința cea nefolositoare și primește legea noastră cu toată inima, precum ai făgăduit, împodobindu-te astfel cu legile noastre. De acum părăsește acele lungi cuvântări ale tale și împlinește ceea ce ai făgăduit; iar de nu, apoi mă jur pe legea noastră, cea bine norocită și slăvită, că îți voi zdrobi cu toiegele acestea nu numai trupul, dar te voi munci și cu munci mai cumplite și nesuferite firii; iar mai pe urmă te voi omorî cu moarte grea”.

Sfântul, răspunzând, a zis: „Tiranule și plinule de toată spurcăciunea, nu sunt mincinos, nici cuvântător de povești precum spui tu, ci sunt rob și mărturisitor al adevăratului Dumnezeu Cel preamărit în Sfânta Treime. În El m-am învățat a crede de la strămoșii și de la părinții mei, Lui unuia mă închin, Aceluia aduc jertfă de laudă, pe El Îl mărturisesc, că este ziditor al tuturor făpturilor, pe Acela Îl aștept judecător al viilor și al morților. Acela va veni să răsplătească fiecăruia după faptele lui în vremea aceea, când, după porunca Lui, soarele acesta ce se vede, așezat și rânduit de Dânsul pentru slujba oamenilor, se va întuneca. Pentru aceea nu te mai nădăjdui că vei auzi altceva de la mine decât numai cele ce le-am zis întâi și de la început, acelea le grăiesc și acum și le voi grăi până la sfârșit.

Niciodată nu mă voi lepăda de Hristos Dumnezeu și Făcătorul meu, niciodată nu voi cinsti mai mult făptura decât pe Făcătorul, nu mă voi închina zidirii mai mult decât Ziditorului, nu voi defăima sfânta credință în Dumnezeul meu, în care m-am născut și în care m-am deprins de la părinții mei, până când voi fi stăpân al gândului meu; și, mai ales, până când voi avea această răsuflare. Deci nu mai zăbovi, lucrător al nedreptății, ci arată obiceiul tău de fiară care este ascuns în tine; scapă-te odată de grija cea pentru aflarea muncilor, cu care voiești să mă muncești, și trimite-mă mai degrab cu orice fel de moarte vei voi, la Dumnezeul Cel adevărat, Stăpânul cel dorit de mine.

Deci fă îndată ceea ce ai să faci, pentru că urechile mele nu pot să audă mai mult cuvintele tale cele necurate, de care zice proorocul: Venin de aspidă este sub buzele lor. Nici ochii mei să nu mai vadă fața ta cea spurcată, despre care iarăși același prooroc zice într-alt loc: Umple fețele lor de ocară și vor căuta numele Tău, Doamne! Apoi el a zis: „Iată ai înaintea ta trupul meu gol, gata pentru muncile tale! Bate-l cu toiege, arde-l cu foc, îneacă-l în mare, taie-l în bucăți cu sabia, pune asupra lui și alte munci și mai cumplite decât acestea, și pe acelea nu te lenevi a le aduce asupra mea; de vreme ce, pe toate acestea și pe cele mai multe decât acestea, eu sunt gata a le răbda cu plăcere și cu bucurie, pentru dragostea lui Hristos, Dumnezeul meu”.

Dar tiranul cel sălbatic și nemilostiv, auzind cuvintele acestea ale viteazului mărturisitor, s-a aprins de mânie și îndată a poruncit să întindă pe mucenic la pământ și să-l bată fără de milă cu toiege noduroase. Deci, slugile tiranului atât de cumplit l-au bătut pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos, încât s-a zdrobit trupul lui în multe bucăți, iar carnea, lipindu-se pe toiege, se arunca sus în aer, și locul pe care era întins mucenicul era roșit de sângele lui. Deci, viteazul pătimitor răbdând cu bărbăție o muncă ca aceea, și-a ridicat ochii minții sale către cer și a zis: „Mulțumesc Ție, Stăpâne Dumnezeule, că m-ai învrednicit a mă spăla cu sângele meu și a mă face curat de păcatele mele, care din neputința omenească mi s-au întâmplat a le păcătui înaintea ta, după Sfântul Botez”. Muncitorii aceia, auzind pe mucenic rugându-se lui Dumnezeu, s-au umplut de mai multă mânie și atât de cumplit l-au bătut, până ce i s-a stins și glasul.

Apoi, făcându-se seară, ighemonul a poruncit să lege pe sfântul mucenic, care abia sufla, cu două lanțuri, să-l arunce în temniță și să-l păzească până a doua zi, spre o mai mare muncă. Dar mucenicul lui Hristos, neputând să meargă singur de cumplitele răni, muncitorii l-au târât ca pe un mort și astfel l-au închis în temniță. A doua zi, tiranul acela cu chipul de fiară, șezând la locul lui cel obișnuit de judecată, a poruncit să aducă înaintea lui pe Sfântul Mucenic Ioan.

Deci, răbdătorul de chinuri și viteazul ostaș al lui Hristos a venit înaintea lui, cu fața luminată și cu sufletul vesel, către care privind răucredinciosul cadiu și, văzându-l cu fața atât de luminată și veselă, căci darul lui Dumnezeu care a întărit pe sfinții mucenici cei de demult, întărea și pe Sfântul Ioan, care pătimea pentru aceeași mărturisire a bunei credințe, a preasfântului nume al lui Hristos Dumnezeul nostru, s-a mirat foarte mult că, după atâtea cumplite munci, se mai află suflet în el și, ca și cum n-ar fi pătimit nimic, se arăta așa de vesel. Deci, a zis către el: „O, Ioane, nu vezi, în ce fel de rușine și necinste te aduce neînduplecarea și nesu-punerea ta, încât puțin a lipsit de nu ți-ai pierdut și viața, care este atât de scumpă și de iubită tuturor oamenilor.

Ascultă-mă, că de te vei pleca sfatului și socotelii mele, este gata însănătoșirea ta, căci în puține zile, rănile și zdrobirile trupului tău se vor tămădui; fiindcă noi avem doctori foarte iscusiți aduși din India și din Persia. Iar de nu voiești să asculți de sfatul meu, ci petreci în creștinătatea ta, apoi să știi, că te așteaptă mai multe și mai cumplite bătăi”. Atunci Sfântul Mucenic Ioan a răspuns: „O, judecător tiran, eu câtuși de puțin nu mă îngrijesc de rănile trupului meu cel zdrobit; căci cu cât se strică omul nostru cel din afară, adică trupul, cu atât omul nostru cel dinlăuntru, adică sufletul se înnoiește, după cum grăiește Marele Apostol Pavel. Eu nu am altă grijă, decât numai să rabd până la sfârșit muncile ce se vor aduce asupra mea de la tine, pentru Hristos Cel ce mă întărește și Care a zis: Cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui. Deci, de ai gândit și ai aflat și alte munci, mai noi și mai cumplite, pune-le asupra mea; căci rănile cele mai dinainte, care le-ai adus asupra mea, eu le socotesc întru nimic!”

Nebunul tiran s-a rușinat foarte mult de aceste cuvinte prea înțelepte și, tremurând cu totul de mânie, s-a ridicat ca o fiară și a poruncit să-l bată mai cumplit. Deci, muncitorii aceia au bătut multe ceasuri pe răbdătorul de chinuri, până au obosit cei ce-l băteau; astfel, schimbându-se unii după alții, au muncit până ce s-au rănit și s-au rupt și cele dinlăuntru ale sfântului. Apoi slugile, muncind acel trup tare ca diamantul, au ostenit. Toți câți se adunaseră la acea priveliște și priveau la acele cumplite munci, strigau contra nelegiuitului judecător, ocărându-i obiceiul lui cel nemilostiv și sălbăticia lui cea de fiară. Iar Sfântul șoptea cu buzele și se ruga lui Dumnezeu să-i dea răbdare până la sfârșit.

Atunci tiranul a poruncit să aducă un cal sălbatic și să lege picioarele mucenicului de coada calului, după aceea unul din ostași să încalece pe calul acela și să alerge pe ulițele cetății cât va putea; și astfel să târască pe pătimitorul lui Hristos prin toată cetatea. Deci, Sfântul a fost tras prin toate ulițele cetății, încât s-a făcut priveliște îngerilor și oamenilor: Că bucurie se face în ceruri, a zis Domnul în Sfânta Evanghelie, pentru un păcătos care se pocăiește. Și dacă pentru un păcătos se face bucurie, cu atât mai vârtos pentru un mucenic atât de răbdător, care pătimea pentru dragostea Lui unele ca acestea. Dar pe când se făcea bucurie în cer, oamenilor celor bine credincioși, le era jalnică acea priveliște. Și cum să nu le fie jalnică priveliștea, când vedeau calul alergând și trăgând după el pe mucenic prin locuri aspre? Când vedeau pământul roșindu-se cu sângele lui, și bucățile de carne ce cădeau din trupul lui, iar capul trântindu-se de pământ și de pietre? Cine nu s-ar fi umilit și nu ar fi vărsat izvoare de lacrimi, văzând unele ca acestea? Poate numai acela care n-ar fi fost împărtășit de fire cuvântătoare.

Astfel fiind tras Sfântul Ioan de acel nemilostiv călăreț, când a ajuns pe la locuințele jidovești și alerga trecând pe ulițele lor, mulțime de evrei batjocoreau pe mucenic, care era târât de calul acela, și strigând și strâmbând fețele lor, aruncau în el cu ce se întâmpla a avea în mâini, râzând fără de rânduială. Unul din acei jidovi, alergând în casa sa și ajungând calul ce târa pe sfânt, i-a tăiat cinstitul și sfântul lui cap. Și astfel bunul și viteazul ostaș al lui Iisus Hristos și-a sfârșit nevoința sa mucenicească, dându-și în mâinile Domnului sfântul și luminatul său suflet. Iar cinstitul lui trup, dezlegându-l călărețul acela de la coada calului, l-au lăsat în acel loc, neîngropat, nebăgat în seamă și neîngrijit și astfel zăcea împreună cu capul lui cel tăiat, deoarece nimeni din creștini nu îndrăznea a se apropia sau a se atinge de el, temându-se de urgia păgânilor.

După ce a înnoptat, s-a făcut o minune ca aceasta asupra trupului sfântului mucenic; deodată s-au arătat multe făclii arzând; iar trei bărbați cu haine albe cântau cântare de cuvinte sfințite și negrăite și cădeau cu tămâie împrejurul trupului mucenicului. De asemenea, s-a văzut un stâlp deasupra sfintelor moaște întărit până la cer. Minunea aceasta s-a văzut de mulți și mai ales de cei ce locuiau împrejurul locului unde zăceau sfintele lui moaște. Iar unul din jidovi, a cărui casă era aproape de acel loc unde zăcea mult pătimitorul trup al sfântului, părându-i-se că preoții creștini au venit să-l ia și să-l dea îngropării celei obișnuite, a luat un arc cu săgeată și s-a apropiat acolo, vrând să săgeteze pe unul din acei preoți. Deci, punând săgeata în arc, a tras cât a putut și, când a vrut să dea drumul săgeții, aceea se lipise de degetele de la mâna dreaptă, asemenea și mâna stângă care ținea arcul, încât nu putea nici să trimită săgeata, nici mâinile să le dezlipească.

Așa a petrecut toată noaptea acel jidov, fiu de viperă. Făcându-se ziuă, acei minunați bărbați, și stâlpul de foc și făcliile s-au ascuns, făcându-se nevăzuți; iar bărbații, femeile, tinerii și bătrânii alergau la locul acela, pentru a vedea pe acel ticălos săgetător, cum stătea astfel nemișcat, precum întinsese arcul și săgeata, ca fiind ferecat cu fiare și legat cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu.

Deci el, deși nu voia, povestea tuturor toate cele văzute de dânsul asupra trupului mucenicului și cum i s-a făcut de Dumnezeu acea izbăvire, pentru aflarea cea cu îndrăzneală a lucrului celui rău. După ce a făcut către toți arătarea și mărturisirea acelei minuni, i s-au dezlegat mâinile și a scăpat de pedeapsă. Înștiințându-se cadiul de această minune, s-a temut foarte mult. Pentru aceea a poruncit creștinilor să ia trupul mucenicului și să-l îngroape. Deci creștinii, luându-l, l-au îngropat cu cinste lângă biserica lor.

După ce au trecut câteva zile, francezul, care vânduse pe sfânt spre mucenicie, a voit să fure cinstitul lui trup și să-l ducă în patria sa. Poate că s-a căit pentru răutatea sa și poate că a avut de gând să spună că sfântul a fost de credința lor cea apuseană. Deci într-una din nopți, având vreme prielnică pentru acel lucru, a cugetat în sine și a mers cu ai săi la mormântul mucenicului. Atunci a început a săpa locul și, descoperind mormântul, a vrut să ia cinstitele lui moaște. Dar în acel ceas, ostașul lui Hristos s-a arătat în somn preotului acelei biserici și a zis: „Scoală-te îndată și aleargă la biserică, că iată acel francez voiește să fure trupul meu”.

Preotul, sculându-se îndată, a alergat cu toată puterea sa la biserică și a găsit mormântul săpat și deschis; iar trupul sfântului nefurat. Deci, a izgonit pe acei nelucrători și deșerți oameni cu acel gând rău. Apoi preotul, chemând pe creștinii acelei biserici, le-a povestit cele făcute și toți au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce preamărește pe sfinții Săi. Apoi, luând cinstitele moaște ale Sfântului Mucenic, le-au pus în biserică, așezându-le în altar aproape de Sfânta Masă.

Acolo au stat acele sfinte moaște ale Sfântului Mucenic Ioan mai bine de șaptezeci de ani, făcându-se asupra lor arătări dumnezeiești ziua și noaptea. Uneori se arătau în formă de lumină minunată; alteori, în chip de foc pogorându-se asupra lor; alteori îngeri pogorându-se asupra lor și suindu-se la cer, iar alte ori ieșea de acolo bună mireasmă negrăită. La acele sfinte moaște, ale Sfântului Ioan, se făceau felurite tămăduiri, încât a străbătut pretutindeni vestea minunilor care se făceau acolo.

Într-acea vreme domnea în țara Moldovei binecredinciosul și de Hristos iubitorul domn, Alexandru, marele voievod, care se împodobea nu numai cu toate felurile de fapte bune, pentru care s-a numit „cel Bun”, ci era aprins și cu dragoste și cu râvnă dumnezeiască către sfinții mucenici.

Deci, auzind el de multele minuni ce se făceau de sfintele moaște ale acelui mucenic, a dorit să le aibă, mai cu seamă să-și împodobească țara cu acea neprețuită vistierie. Deci, sfătuindu-se cu prea sfințitul arhiepiscop a toată țara, Iosif, a trimis la Cetatea Albă, pe oarecare din boierii săi, cu mulțime de ostași și cu multă avere. Aceia, mergând la mai sus zisa cetate, au răsturnat toată piatra cea de obște, necruțând nici bani, nici daruri pe la cei ce aveau trebuință de acestea – căci Cetatea Albă era atunci sub stăpânirea otomanilor – și astfel și-a dobândit dorința.

Luând acele sfinte moaște, multă părere de rău a pricinuit credincioșilor de acolo. Iar când se apropia cu dânsele de cetatea domnească din Suceava, au ieșit întru întâmpinarea lor marele Voievod Alexandru cel Bun, toți boierii cei mari, preasfințitul arhiepiscop Iosif, cu tot clerul său cel duhovnicesc și tot poporul. Și astfel au întâmpinat cu bucurie, cu făclii, cu tămâie și cu miruri bine mirositoare pe mucenicul lui Hristos, cel ce bine a voit a veni la dânșii. Iar marele voievod, căzând pe sicriul Sfântului Mucenic Ioan, a îmbrățișat mult pătimitoarele sale moaște, punându-și ochii și gura pe cinstitele mâini ale mucenicului și le săruta cu multă evlavie și credință. Apoi, vărsând multe lacrimi de bucurie, a pus pe Sfântul Mucenic Ioan ca păzitor al său și al stăpânirii sale, încă și al binecredinciosului popor al țării Moldovei. Astfel, cu mare cinste au așezat cinstitele moaște ale mucenicului în Sfânta Mitropolie din Suceava, care era pe acea vreme, cetate domnească sau capitală a Moldovei.

Sfintele moaște au stat mulți ani în Sfânta Mitropolie a Sucevei, până când, mutându-se scaunul domniei la Iași, s-a mutat acolo și scaunul mitropoliei. Deci, vremurile fiind tulburate, stăpânitorii țării celei duhovnicești și politicești aveau frică să nu se prade de neamuri păgâne acel odor neprețuit. Pentru aceea au adus sfintele moaște la Iași și le-au așezat în biserica Sfintei Mitropolii. Dar la anul, de la zidirea lumii, 7194, iar de la Nașterea lui Hristos, 1686, domnind peste țara Moldovei răposatul și fericitul întru pomenire Constantin Cantemir voievod, și mitropolit fiind Dositei cel vestit întru multă învățătură, a venit Ioan Sobiețki craiul polonez cu oștile sale, trecând asupra Bugeacului tătărăsc și întorcându-se prin târgul Iașului. Mitropolitul, cu știrea craiului leșesc, văzând vremurile revoltate și nepașnice și temându-se ca să nu pricinuiască vreo robie a țării și, împreună cu țara, să se prade de alte neamuri străine și barbare și această vistierie sfântă și neprețuită, a ridicat sfintele moaște ale Sfântului Ioan. Luându-le cu sine, împreună cu toate odoarele mitropoliei și hrisoavele moșiilor, s-a dus împreună cu oastea crăiască în țara leșească să se sprijinească acolo, ca la niște vecini buni, până se vor liniști tulburările și se va face pace, ca apoi iarăși să le aducă în Moldova la locul lor.

Dar, prelungindu-se vremea tulburărilor, Mitropolitul Dositei nu a ajuns să-și împlinească scopul și voința sa, căci a murit acolo în țara leșească și, de ceea ce s-a temut ca să nu se întâmple de la alte națiuni barbare, a împlinit-o el cu lucrul; de vreme ce a păgubit țara Moldovei multă vreme de acea vistierie neprețuită. Asemenea, cei de pe urmă, neavând osârdie să încerce cu dinadinsul să aducă la locul lor acele sfinte moaște, până a nu se învechi lucrul, le-au lăsat acolo în țara leșească împreună cu odoarele sfintei Mitropolii, așezate într-una din bisericile din târgul ce se numește Jolcova. Acolo, fiind sub stăpânirea apusenilor sfintele moaște vărsau neîncetate minuni și izvorau tămăduiri spre cei ce alergau cu credință, cu dragoste și cu evlavie la ajutorul sfântului.

Sfintele moaște au stat mulți ani în țara leșească, în târgul cel mai sus arătat, unde le lăsase Dositei Mitropolitul, până s-a cuprins de stăpânirea apuseană o bucată mare din țara Moldovei, care se numea Cordunul și în care s-a cuprins și târgul Sucevei. Acolo se afla și Mitropolia cea veche, în care erau așezate sfintele moaște, după ce s-au adus de la Cetatea Albă, de prea fericitul întru pome-nire și prea binecuvântatul și de Hristos iubitorul, Alexandru Voie-vod, care s-a numit și cel Bun, pentru faptele lui bune ce a făcut.

În anul de la mântuirea lumii 1783, în patru zile ale lunii iunie, venind Iosif, împăratul Austriei, a mers pe la marginea Cordunului, ca să vadă hotarul, și a venit și prin satul ce se numește Bosanci.

De acolo a mers în Suceava, căci nu este departe de acel sat, târgul Sucevei, și a intrat în biserica Mitropoliei. Deci, privind în toate părțile și văzând între altele și locul în care fuseseră așezate mai înainte sfintele moaște ale Sfântului Ioan cel Nou, a întrebat pe episcopul Rădăuțiului, Dositei: „Ce loc este acolo?” Episcopul a răspuns, zicând: „Acolo au fost așezate sfintele moaște ale Sfântului Ioan cel Nou”. Împăratul arătând cu mâna a zis: „Să le aducă iarăși și să le așeze acolo”. Această cerere o făcuse episcopul Dositei mai înainte de a veni împăratul Austriei.

Deci, chemând episcopul pe un ieromonah, anume Ioasaf, fost egumen al Mănăstirii Putna, i-a poruncit să se gătească a merge la cetatea Jolcova pentru aducerea sfintelor moaște. Iar el, pregătindu-se, a pornit către țara Leșească (Polonia) spre cetatea Livovului și, într-o Duminică, în optsprezece zile ale lunii iunie, a ajuns acolo; fiind și Meletie arhimandritul trimis mai înainte pentru această pricină. Acolo aflându-se și împăratul, a poruncit la două regimente de ostași să meargă mai înainte la cetatea Jolcova, la mănăstirea în care se aflau sfintele moaște, ca să nu se facă vreo tulburare în popor pentru luarea sfintelor moaște.

Acea mănăstire era credincioasă din vremea când a fost acolo mitropolitul Dositei cu sfintele moaște. Deci, trimișii porunciseră pentru luarea sfintelor moaște și, ajungând la marginea cetății Jolcova, într-o mahala a unei biserici iarăși baziliene, au găsit toată cetatea înconjurată de străjile celor două regimente, care străji erau atât de sus așezate, încât puteau să se vadă una cu alta. Deci, împăratul a dat poruncă ca tot poporul să stea închis prin casele lor; iar cel care va ieși afară să fie împușcat. Trimișii, zăbovind acolo până la miezul nopții, atunci a venit poruncă să pornească cu careta cea pregătită, spre luarea raclei cu sfintele moaște. Astfel au pornit la miezul nopții, prin întuneric fără nici o lumină.

Împreună cu aceia era și un om cu numele Gheorghe, de neam grec, fratele casierului din Liov, care era trimis mai înainte pentru această treabă.

Deci, au ajuns cu toții la întâia strajă nemțească. Înconjurându-i straja, acel Gheorghe, povățuitorul părinților, a vorbit cu mai marele străjii și îndată i-au liberat. De acolo, mergând înainte și trecând prin alte străji, care nu le-au zis nimic, au intrat pe poarta cetății și, mergând către biserica în care se aflau sfintele moaște, au dat peste altă strajă, care întrebându-i ce caută, le-au răspuns că au venit să ia pe Sfântul Ioan; iar mai marele străjii i-a întrebat: „Dar puteți să-l luați?” Ei au răspuns: „Putem, căci avem poruncă împărătească”. Atunci îndată i-a lăsat și, mergând ei printr-o boltă la o ușă, au găsit acolo doi soldați cu puștile în spate, care i-au oprit puțin, până ce unul din ei s-a dus unde era arestat arhimandritul bazilianilor, împreună cu toți ai săi, de le-a dat de știre. După aceea, îndată au venit doi baziliani, cu două făclii de ceară aprinse și au intrat în biserică.

Acolo au găsit pe un comisar împărătesc cu vreo treizeci de ofițeri, stând împrejurul sfântului cu capetele descoperite. Aceia făcându-și cale, s-au apropiat de racla sfântului, care era pusă în loc de prestol și pe care slujeau bazilianii liturghia lor. Acolo mai erau cincisprezece sfeșnice cu făclii, iar la picioare o candelă mare de argint aprinsă; deci, luând toate sfeșnicile de pe raclă, au cerut cheia și descuind-o, au ridicat capacul. Înăuntru erau multe lucruri de argint, ca: inimi, ochi, picioare, mâini și altele. Pe acelea le puseseră acolo cei ce au avut boli și vătămături în aceste părți ale trupului lor și se vindecaseră cu rugăciunile sfântului, ca să fie spre aducerea aminte a minunilor lui. Mai era încă în raclă și un vas de argint, pe care erau scrise cu slove de aur: „Vasile Voievod, domn al Țării Moldovei”. Iar banii ce s-au aflat în cutie s-au dat bazilianilor. Deci, făcându-se listă de toate argintăriile care s-au aflat în raclă, s-a încuiat iarăși racla cu încuietoarea ei.

După aceea, ridicându-se racla de patru greci papistași, care merseseră cu părinții cei trimiși, unul din baziliani a oprit racla. Iar un comisar împărătesc întrebându-l care este pricina, el a răspuns: „Alt nimic nu este, domnule, decât numai cerem adeverință de la comisarii Moldovei, ca nu cumva după vremi să ni se mai ceară vreodată moaștele”.

Deci ei, socotind că este dreaptă cererea lor, au scris acea adeverință și s-a iscălit de Meletie arhimandritul și fostul egumen Ioasaf, care au pus și pecețile lor și s-a dat bazilianului. După aceea, îndată au ridicat Sfintele Moaște în careta cea pregătită spre această slujbă și au ieșit la poarta cetății. Acolo au găsit pe acei treizeci de ostași tot după cum i-au lăsat. După ce au ieșit pe poartă, îndată acei ostași au înconjurat careta, cincisprezece de-o parte și cincisprezece de altă parte, și astfel au pornit împreună cu cei ce duceau moaștele. Mergând până la un han ce era aproape de Liov, cale de o jumătate de ceas, i-a întâmpinat un trimis de la generalul Comando, cu poruncă ca cei treizeci de ostași să se întoarcă înapoi, iar părinții cu sfintele moaște să meargă singuri în cetatea Liovului.

Împăratul Iosif, având a merge la Brod, a ieșit din cetate pe altă poartă. Iar arhimandritul Meletie cu fostul egumen Ioasaf, mergând la generalul Comando, i-au spus că au adus sfintele moaște și le-a dat voie să rămână până a doua zi. A doua zi, gătindu-se de plecare, a venit un grec la arhimandritul Meletie, rugându-l să-i dea voie să sărute sfintele moaște. Deci, mergând să deschidă racla, nu numai că n-a putut, dar nici acoperământul, care era peste raclă, nu l-a putut ridica. Văzând aceasta, a zis grecului: „Vezi, frate, că nu putem să deschidem nici racla, nici să ridicăm acoperământul! Poate nu este voia Sfântului! Deci, sărută racla cu credință”. Astfel făcând grecul, s-a dus.

Stând amândoi părinții în altă caretă, mergeau pe valea Liovului, după aceea în careta în care era racla sfântului, până s-au suit într-un deal. Acolo i-au ajuns patru greci cu femeile lor, să se închine sfintelor moaște, după parola ce o aduseseră cu dânșii din Liov, ca în acel loc să se închine și să sărute sfintele moaște. Deci, cu ușurință s-a ridicat acoperământul de pe raclă, și s-a deschis racla. Atunci, aducându-și aminte, au cunoscut că acel grec ce a cerut mai înainte să sărute sfintele moaște a fost fățarnic și necredincios, vrând să ispitească puterea sfântului; și de aceea nu s-a putut deschide racla. Plecând de acolo, au trecut prin târgul ce se numește Stanislav, neștiindu-i nimeni cu ce trebuință merg. Ajungând la alt târg ce se numește Tolmaci, i-a întâmpinat o delegație trimisă de Dositei, episcopul Rădăuțiului, ca să cerceteze unde se află trimișii, dacă s-au luat sfintele moaște și în ce chip a urmat. Acesteia răspunzându-se, s-a întors înapoi la episcopie.

A doua noapte, au ajuns la alt târg, unde au întâmpinat pe secretarul Mihalache iarăși trimis de episcop. A doua zi, s-a făcut orânduială de li s-au dat câte șapte ostași și au mers în acea zi până aproape de hotarul ce desparte țara leșească de Bucovina. A treia zi, s-au pornit către Sneaten, care este în marginea hotarului, unde, până a se găti de plecare, i-a întâmpinat mult popor, care ieșise din târg.

Dându-li-se de acolo alți șapte ostași, au pornit la Culacini, care este hotarul țărilor leșești și al Bucovinei, iar acolo au găsit corturi întinse și pe episcop. Dar, pentru că generalul Ențiverc încă nu sosise, i-au spus episcopului că nu este voie să treacă hotarul până nu va sosi și generalul. De aceea, întorcându-se înapoi, au zăbovit peste hotar, de cealaltă parte, împreună cu tot norodul ce ieșise din Sneaten spre închinarea sfintelor moaște. Sosind generalul, îndată s-a pornit să treacă peste podul Colacinului, dar la mijlocul podului, s-a luat racla din careta în care a venit până acolo și s-a pus într-alta.

Trecând peste graniță s-au tras, în cinstea sfântului, vreo șaizeci de tunuri. Acolo au stat pe loc, până a sărutat racla tot poporul, cel ce aștepta pe sfânt; iar peste această parte a graniței n-a lăsat să treacă nici un om din țara leșească.

Pornind de acolo cu mulțime de popor numai din Bucovina, între care numai preoți erau două sute patru, cu dascălii lor și cu prapore au ajuns seara, spre ziua Sfinților Apostoli, la un sat ce se numește Lucavețul, unde au rămas. A doua zi, au mers în Cernăuți cu mulți creștini și cu mulțime de ostași, trăgând și multe tunuri din dealul Cernăuțiului.

Mergând prin târg până la o biserică a oarecăruia Herescu, acolo au așezat sfintele moaște și au stat până la opt septembrie. Iar în acea zi, au luat sfintele moaște cu cinste și le-au adus la târgul Sucevei, unde le-au așezat într-o biserică de piatră a unei mahalale ce se numește Ițcani. Acolo au stat până la ziua Înălțării cinstitei și de viață făcătoarei Cruci. Făcându-se știre și în Moldova de aceasta, s-a adunat mulțime de creștini, spre cinstirea sfintelor moaște. Astfel, episcopul Dositei al Bucovinei cu mulțime de preoți îmbrăcați și cu tot poporul, ridicând sfintele moaște din mai sus numita biserică, le-au dus în Mitropolia Sucevei și, așezându-le în mijlocul bisericii, au rămas acolo și până în ziua de azi.

Aceasta este viața și pătimirea Sfântului Ioan cel Nou, care s-a nevoit cu bună nevoință în lumea aceasta. El a plecat cu marfă pământească la Trapezunda, dar s-a nevoit duhovnicește. El, prin post și rugăciune către Dumnezeu, prin lacrimi necontenite, prin milostenie și prin facerile de bine către aproapele, s-a suit ca pe o scară către vârful faptelor bune, către Sfântul Botez cel de sânge, care este mai mare decât toate botezurile.

Astfel a fost sfârșitul mărturisirii, astfel de vitejie a arătat în nevoința mărturisirii, astfel a rușinat pe păgânul cadiu, cu aceste cununi s-a încununat de mâinile lui Dumnezeu, începătorul de nevoință. El așa de bine s-a negustorit, încât puțin a dat și mult a dobândit. De trup s-a dezbrăcat ca de o sarcină; de aceea, nu s-a întors la Trapezunda, ci la Ierusalimul cel de sus. Și s-a așezat în ceata mucenicilor, ca un mucenic, întru Împărăția cea veșnică, întru odihna drepților, întru lumina cea neînserată întru veselia și bucuria cea nesfârșită.

Mutările moaștelor lui pe pământ sunt acestea: De la Cetatea Albă s-au adus întâi în Suceava cu alai domnesc, cu arhierei și cu boierii Moldovei. Al doilea s-a dus în țara leșească de Mitropolitul Dositei și de craiul acelei țări, Ioan Sobiețchi; iar șederea Sfântului Ioan în țara leșească a fost de 94 ani. Al treilea, din țara leșească, de la cetatea Jolcova, s-au adus în Suceava cu alai împărătesc, în anul 1783. Prin toate a trecut după vorba apostolului, prin cele de-a dreapta, prin cele de-a stânga, prin slavă și prin necinste nevătămat și cu cuviință.

Că Dumnezeu, pe cei ce-L proslăvesc pe pământ, îi preamărește cu îndoită slavă, cu cea cerească și cu cea pământească. Pe cei ce-L mărturisesc înaintea oamenilor, și El îi mărturisește, nu numai înaintea sfinților îngeri, ci și înaintea Mântuitorului Hristos, Căruia I se cuvine slava, cinstea și stăpânirea, împreună și Părintelui Cel fără de început și Preasfântului și de viață Făcătorului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului

Sfântul Nichifor, marele ajutător al dreptei credințe, s-a născut în Constantinopol, din părinți binecredincioși și temători de Dumnezeu, anume Teodor și Evdochia. Tatăl lui s-a învrednicit de cununa mărturisirii, suferind bătăi și îngroziri pentru cinstirea sfintelor icoane. Acestea s-au întâmplat pe vremea împărăției lui Constantin Copronim, de vreme ce el, fiind în dregătoria însemnării de tăinuite lucruri împărătești și cinstind sfintele icoane cu bună credință, a fost pârât la împăratul cel rău credincios, cum că se închină chipului Mântuitorului și al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu și al tuturor sfinților.

Împăratul, auzind acestea, îndată a chemat la sine pe fericitul Teodor și, cercetându-l și înștiințându-se că toate cele spuse împotriva lui sunt adevărate, îl silea să se lepede de cinstirea sfintelor icoane. Dar Teodor, robul lui Hristos, nu s-a supus voii împăratului. Pentru aceasta a fost bătut și trimis în surghiun într-o cetate ce se numea Molina și acolo, fiind aruncat într-o temniță, pătimea cumplit pentru dreapta credință. După câtăva vreme, chemându-l la Constantinopol și silindu-l din nou la eresul împăratului, n-a voit să se supună dorinței lui, ci petrecea nestrămutat în buna credință, alegând să primească bătăi și moarte, decât să calce legile bisericești și rânduielile Sfinților Părinți. Deci, cu porunca împăratului celui fărădelege, fiind muncit cu nemilostivire, în multe chipuri, a fost trimis iarăși în Niceea, unde a petrecut șase ani în multă chinuire și unde a trecut către Domnul spre veșnica și fericita viață.

Soția lui, cinstita Evdochia, a fost părtașă la toate primejdiile și chinurile bărbatului său, de vreme ce îi urma lui întru prigoane și pătimea împreună întru legături, nedespărțindu-se de dânsul cu trupul și cu duhul. După sfârșitul bărbatului său, ea s-a întors în Constantinopol și își petrecea cu dumnezeiască cuviință zilele sale, precum se cădea unei văduve sfinte; iar fiul ei, Nichifor, în vremea aceea, se îndeletnicea cu învățătura filosofiei, apoi a fost pus la curtea împărătească în locul tatălui său. Fericita Evdochia n-a murit până ce n-a văzut pe fiul său în rânduiala călugărească și arhierească. Deci, mulțumind lui Dumnezeu, s-a dus în mănăstirea de fecioare și s-a tuns în călugărie; și, plăcând foarte mult lui Dumnezeu, s-a mutat la El, întru adânci bătrâneți.

Al unor părinți ca aceștia a fost odraslă acest fericit Nichifor, pentru care ne stă nouă înainte cuvântul. Astfel, mlădița cea sfântă a rădăcinii celei sfinte, hrănindu-se de la pieptul maicii sale în dreapta credință, a crescut în bune obiceiuri și, povățuindu-se la viața cea plăcută lui Dumnezeu, își petrecea anii tinereților sale cu întreaga înțelepciune în înfrânare. Fericitul Nichifor era plin de înțelepciunea cea din afară și dinlăuntru, adică, de cea lumească și de cea duhovnicească, știind desăvârșit nu numai cărțile filosofilor elini, ci și dumnezeieștile Scripturi. El era și ritor renumit; și, pe lângă aceasta, a fost împodobit cu toate faptele bune; pentru aceasta, era iubit și cinstit de toți pentru înțelegerea și bunul său obicei. Deci, venind în vârstă de bărbat, s-a cinstit între sfetnicii împărătești de pe vremea împărăției lui Leon, fiul lui Copronim. El păzea dreapta credință în mijlocul celor răucredincioși, închinându-se sfintelor icoane și îndemnând și pe alții la acea cinstită închinare.

După moartea lui Leon, fiul lui Constantin Copronim, s-a ținut în Niceea al șaptelea Sinod a toată lumea al Sfinților Părinți, pe vremea împărăției lui Constantin, fiul lui Leon și al maicii lui, Irina, contra eresului cel luptător împotriva sfintelor icoane. Atunci, fericitul Nichifor, fiind în rânduiala mirenească, a ajutat mult Sfinților Părinți, ca un prea înțelept și foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură și ca cel ce era întru mare cinste, căci lui, la acel sinod, îi era încredințată socoteala voii împărătești. Deci el s-a arătat, mai înainte de arhieria sa, a fi mărturisitor al dreptei credințe, biruind pe eretici și rușinându-i; pentru aceasta era fericit și binecuvântat de Sfinții Părinți.

După sinodul acela, Nichifor a mai petrecut câțiva ani în rânduiala și în cinstea lumească, din sfaturile împărătești. Dar, socotind că nu-i este de folos sufletului său aceea, ca să slujească lumii celei cu multă tulburare și cu multă gâlceavă, de vreme ce vedea că în palat se face împerechere între fiu și între maică, și-a lăsat dregătoria sa preacinstită și, trecând cu vederea toată slava cea deșartă, a ieșit din cetate, sălășluindu-se la un loc liniștit și deosebit, lângă Bosforul Traciei. Acolo a început în singurătate a sluji lui Dumnezeu, în rugăciuni și în posturi, luând aminte la mântuirea sa. După o vreme oarecare, zidind o biserică și adunând acolo monahi, a făcut o mănăstire; deși era fără chipul monahicesc, se ostenea călugărește, iscusindu-se pe sine și suferind nevoința vieții celei aspre a călugăriei.

El a petrecut acolo mulți ani, până la împărăția lui Nichifor. Apoi, preasfințitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, ducându-se către Domnul, s-a ales la patriarhie fericitul Nichifor, cu toate că era cu chipul mirean, însă cu viața fiind desăvârșit monah. Din acea vreme a îmbrăcat mai întâi chipul monahicesc, apoi a fost hirotonit preot; iar după aceea, nevrând, împăratul Nichifor l-a silit să primească scaunul patriarhal. Aceasta s-a întâmplat în prealuminata zi a Sfintelor Paști; deci, el împodobea Sfânta Biserică cu cuvântul cel de învățătură și cu viața cea îmbunătățită, îndreptând pe cei răzvrătiți și întărind pe cei drepți; iar pe eretici îi gonea de la turma cea cuvântătoare, ca pe niște lupi răpitori.

În acea vreme, grecii aveau război cu bulgarii, în care însuși împăratul Nichifor a fost ucis. După dânsul a luat împărăția Stavrichie, fiul lui, dar nu multă vreme, deoarece numai două luni a împărățit. După Stavrichie a urmat la domnie Mihail Rangave, bărbat binecredincios. El a avut mai întâi rânduială de curopalat. Pe acela, după doi ani, izgonindu-l Leon Armeanul, i-a răpit scaunul împărăției grecești. Atunci, Preasfințitul Nichifor a trimis la răpitorul acela pe oarecare episcopi, cu cartea dreptei credințe, mai înainte de încoronarea lui la împărăție, rugând pe noul împărat ca, după obiceiul celor mai dinainte drept credincioși împărați, s-o iscălească cu mâna sa, că va ține dogmele sfintei credințe, așa cum sunt scrise în cartea aceea. Iar vicleanul împărat, făgăduind, se arăta prin cuvinte că este osârdnic către dreapta credință și a făgăduit că va iscăli cartea, dar nu mai înainte de încoronare, zicând: „După ce se va pune coroana împărătească, atunci voi iscăli”. Și a fost crezută vulpea aceea. Iar înșelătorul acela, lepădând iscălitura credinței celei drepte, a iscălit în ascuns cartea adusă lui de eretici, supunându-se mai mult lupilor răpitori, celor asemenea lui, decât adevăraților păstori.

După aceea a venit în biserica cea mare a Sfintei Sofia, cu multă mândrie și cu slavă multă. Dar, când săvârșea rânduiala cea obișnuită a încoronării împărătești și când preasfințitul patriarh punea coroana pe capul lui nevrednic, Dumnezeu a descoperit arhiereului în ce fel are să fie împăratul acela; de vreme ce coroana cea împărătească, pe care o punea pe capul lui, s-a prefăcut în mâinile patriarhului ca o cunună de spini, încât înțepa mâinile arhiereului cu durere. Patriarhul a cunoscut că aceea înseamnă prigonirea și muncirea care avea să fie asupra Bisericii de la acel împărat și o spunea aceasta cu suspinuri clerului său.

A doua zi, după încoronare, a trimis din nou la împărat ca să-și împlinească făgăduința dată, adică să iscălească cartea de dreapta credință, precum au iscălit și ceilalți împărați dreptcredincioși dinainte. Dar el s-a lepădat cu totul, întinând porfira împărătească cu minciuni. Apoi, după câtăva vreme, a început pe față a huli sfintele icoane; și astfel s-a înarmat, nu împotriva vrăjmașilor, care năvăleau pretutindenea asupra țării grecești și o pustiau, ci contra sfintelor icoane ale lui Hristos, ale Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, ale tuturor sfinților și asupra celor ce se închinau sfintelor icoane.

Apoi, adunând la el în Constantinopol pe toți episcopii și preoții care după pravilă erau îndepărtați de la slujirea Sfântului Altar pentru oarecare pricini ale lor și, dându-le locuri în palatele împărătești și hrănindu-i cu hrană îndestulată ca pe niște trântori, al căror dumnezeu era pântecele, vorbea adeseori cu ei, învățând despre eresul iconoclast și alcătuindu-și planul cu dânșii, cum ar putea să înnoiască acea hulitoare dogmă împotriva sfintelor icoane, care se lepădase prin Sinodul al șaptelea a toată lumea. Deci, ca să-i înduplece pe ei mai cu înlesnire spre socoteala sa, le făgăduia să le dea rânduielile cele dinainte, din care erau lepădați și să le adauge mai mari dregătorii și cinste.

Aceia, îngâmfându-se de atâta milă împărătească ce venise peste ei, au început a-i ajuta cu osârdie și astfel tulburau tiranic toate bisericile celor dreptcredincioși. Mergând ei pretutindeni, adunau cărțile în numele împăratului și, luând cu dânșii toate aceste cărți, le cercetau împreună. Deci, dacă aflau vreuna ereticească, scrisă împotriva sfintelor icoane, pe aceea o primeau cu dragoste, ca pe o cinstită Evanghelie și o păstrau la dânșii. Iar dacă era vreuna scrisă împotriva eresului iconoclast, pe aceea îndată o aruncau în foc și o ardeau ca pe o urâciune.

După aceea, împăratul a poruncit ca toți episcopii împărăției sale să se adune la sinod în Constantinopol. Deci, pornind fiecare episcop de la locul său și sosind în cetate, se duceau, după obiceiul lor, la Preasfințitul patriarh Nichifor, iar împăratul a poruncit să-i prindă îndată pe acei episcopi și să-i arunce în temniță. Însă cei care dintre dânșii se temeau de groaznica mânie și de certarea împărătească și se învoiau la eresul cel de un gând cu dânsul, pe aceia, eliberându-i din legături și din temniță, îi învrednicea de cinste; iar cei ce petreceau neînduplecați în dreapta credință, pe aceia, batjocorindu-i, îi chinuia cu foame și cu sete.

Deci, cei mai mulți, fiind siliți de frică, s-au unit la un gând cu împăratul și astfel adunarea ereticească s-a întărit foarte mult. Iar mincinoșii învățători au început, cu îndrăzneală și fără de opreală, a răspândi prin toate bisericile hulitoarele lor învățături, plecând poporul spre necinstirea sfintelor icoane; iar pe învățătorii adevărați ai dreptei credințe îi izgoneau din biserici și îi necăjeau. Pe prea sfințitul patriarh, trâmbița cea cu dumnezeiască glăsuire, se sârguiau să-l facă să tacă și să-l oprească de a intra în biserica sobornicească.

Sfântul Nichifor, slujitorul lui Dumnezeu, auzind și văzând toate cele ce se făceau, se ruga neîncetat cu lacrimi lui Dumnezeu, ca să păzească Biserica Sa fără de prihană și să ferească nevătămată de eretici turma sa. Deci, chemând la dânsul pe mulți dreptcredincioși, îi sfătuia, îi ruga și îi învăța să nu se unească cu ereticii, să se ferească de aluatul lor și să fugă de învățătura lor ca de o viperă. Să nu se înfricoșeze de acea cumplită vreme, nici să se teamă de îngrozirea tiranului, cel ce ucide numai trupul, nu și sufletul; chiar dacă tot poporul s-ar duce cu împăratul în urma eresului și ar rămâne puțini în dreapta credință, cei rămași însă să nu se îndoiască de împuținarea lor, știind că nu în mulțime Domnul binevoiește, ci binevoiește și caută spre cel ce se teme și se cutremură de cuvintele Lui, mai mult decât mulțimea care trece cu vederea frica Lui, cum și în Evanghelie grăiește Hristos: Nu te teme turmă mică, că Tatăl vostru a binevoit să vă dea Împărăția.

Apoi, sfințitul patriarh a chemat la sine pe arhiereii cei aleși, pe Emilian al Cizicului, pe Eftimie al Sardelor, pe Iosif al Tesalonicului, pe Eudoxie al Amoreii, pe Mihail al Senadului, pe Teofilact al Nicomidiei, pe Petru al Niceei și pe mulți alți Sfinți Părinți, între care era și Teodor Studitul, Nichita, egumenul Midichiei și alți bărbați binecredincioși, cu care a vorbit multe din dumnezeieștile Scripturi și din așezămintele Sfinților Părinți, pentru cinstea sfintelor icoane. Apoi au mers de cu seară în biserica sobornicească a Sfintei Sofia și a început cu soborul cântarea cea de toată noaptea, rugând pe Dumnezeu pentru împăcarea Bisericii și pentru izbăvirea de eres.

Împăratul, înștiințându-se de aceea, s-a îndoit de spaimă, căci se adunase mult popor în biserică la cântarea cea de toată noaptea; și astfel se temea ca patriarhul să nu ridice poporul spre tulburare împotriva lui, căci știa răucredinciosul că patriarhul era iubit de popor, încât era gata să-l asculte pe el, de ar fi chiar să moară pentru dânsul. Deci, la cântatul cocoșilor, împăratul îndată a trimis în biserică la patriarh, zicându-i: „Pentru ce tulburi poporul și ridici vicleșug contra împăratului, care voiește pace în popor? Pentru ce ridici pe poporul cel fără de minte spre război și voiești ca, prin bătălia dintre noi, să umpli împărăteasca cetate de sânge?” Dar preasfințitul patriarh a răspuns trimișilor împărătești: „Noi nu gândim nimic în acest fel din cele ce grăiți voi, nici a venit în mintea noastră acea socotință, pe care o socotește de noi împăratul care v-a trimis pe voi. Noi ne-am adunat în casa lui Dumnezeu, nu pentru vreun sfat potrivnic împăratului, ci la știința lui Dumnezeu, la rugăciuni și la cereri, milostivind pe Dumnezeu, ca pe Biserica Sa să o îngrădească cu pace, cum și pe împărat și pe tot poporul. Apoi să strice meșteșugirile ereticilor și să întoarcă pe toți la dreapta credință”.

Iar trimișii au zis: „Nu este astfel precum grăiești, pentru că din gură altele grăiești și voiești ca cele gândite să le pui în lucru. Dar, de vreme ce este arătat că aduni poporul împotriva împăratului, pentru aceea să te scoli însuți și cei împreună cu tine, după ce se va face ziuă, să mergeți la palatul împărătesc și să răspundeți la întrebările pe care vi le-a pus prin noi, astfel ca împăratul însuși să cunoască scopurile voastre”. Aceasta zicând, trimișii s-au dus. Deci, auzind acestea toți cei ce erau în biserică, au cunoscut ce fel de prigonire și necaz așteaptă pe slujitorul lui Dumnezeu și pe toată Biserica lui Hristos; deci, au început a se ruga mai cu dinadinsul cu multe lacrimi și suspinuri.

După săvârșirea privegherii celei de toată noaptea, Preasfințitul Nichifor, stând în mijlocul bisericii, a început a zice în auzul tuturor: „O, sobor adunat de Duhul lui Dumnezeu, cine se aștepta ca niște primejdii ca acestea, pe care le vedem acum, să năvălească asupra sfintei noastre Biserici? Cum ea, în loc de bucurie, primește mâhnire și, din alinare, intră-n tulburare? Cum turma cea cuvântătoare, care se păștea la pășunea cea bună, rabdă răpire de la cei ce s-au răzvrătit, iar maica, care pe toți fiii săi îi sfătuiește la un cuget glăsuit împreună, este batjocorită în multe feluri?

Această Biserică pe care a câștigat-o Hristos cu cinstitul Său sânge, pe care a ferit-o curată de toată prihana, pe care a îngrădit-o prin apostoli, prin prooroci, prin mucenici și prin cetele tuturor sfinților, pe care a arătat-o ca pe un rai întărit cu ziduri și încuiat, acum câte primejdii primește de la acei care, cu chipul se văd a fi ai noștri, iar cu fapta s-au depărtat foarte mult de noi și ni s-au făcut vrăjmași. Până într-atât a ajuns răutatea lor, că necinstesc împreună cu chipul și pe Cel închipuit, deoarece Însuși Hristos este lepădat de ei. Căci precum cinstea cea făcută chipului se suie la Însuși Acela Care este închipuit, tot așa și necinstea. Acum vechiul așezământ al Bisericii, cel pentru cinstirea sfintelor icoane, se șterge de vrăjmașii dreptății și cel nou potrivnic se așează de eretici ca o nouă lege și tulburate sunt sufletele credincioșilor.

O, fraților și fiilor, rogu-vă să nu fim fricoși și mici la suflete! Îngrozirile lor să nu ne înfricoșeze inimile noastre, ci să așteptăm ajutor de la Dumnezeu. Pentru că cei ce ne urăsc pe noi și se sârguiesc să piardă dreptatea din Biserică, asemenea sunt cu cei ce înoată împotriva repeziciunii râului și care, ostenind, se îneacă în adânc, de vreme ce dreptatea este un lucru nebiruit. Pe cei ce o cinstesc, îi încununează, iar pe cei ce se luptă împotriva ei, îi biruiește. Cel ce se ține de ea – chiar de va fi fără de arme – biruiește pe împotrivitor; iar ostașul care s-a lipsit de ea, chiar de ar fi îmbrăcat și în platoșă, este biruit cu înlesnire. Ca martori a celor grăite de noi sunt aceștia către care grăim, care nu au nici o cunoștință a dreptății, și se fac chiar mai de râs decât singuri copiii cei ce învață la litere; de vreme ce singuri sunt potrivnici în socotelile lor cele deșarte, și pe ale lor cărnuri și le mănâncă după asemănarea celor îndrăciți. O, fraților, oare înțelegeți cele ce am grăit?”

Toți cei din biserică au strigat: „O, preasfințite părinte, le știm și suntem încredințați că este adevărată credința noastră și pentru aceasta toți suntem gata a muri!” Patriarhul a zis: „Deci, se cade, fraților, să petrecem în mărturisirea dreptei credințe, uniți într-un suflet, ca potrivnicii noștri să nu poată întoarce pe nici unul din noi la credința lor cea ereticească; pentru că darul lui Hristos este mai mult cu noi, decât cu ei!” Deci poporul, strigând iarăși cu glas mare, se întărea ca să apere Biserica până la moarte.

Iar preasfințitul patriarh, după ce a vorbit în biserică cu poporul din destul, luminându-se de ziuă, și-a pus pe umeri omoforul, împreună cu episcopii și cu egumenii care erau lângă el, și s-a dus cu tot clerul la palatul împărătesc, urmând mult popor după ei. Deci, ajungând ei la porțile palatului, toți au fost opriți și numai patriarhul a fost lăsat să intre. Iar împăratul nu i-a dat obișnuita cinste cea cu dragoste, căci împărații grecești aveau obicei de a lua binecuvântare de la patriarhul și unul altuia sărutau dreapta, spre semnul dragostei duhovnicești. Ci, căutând cu groază spre patriarhul care intra, n-a vrut să ia de la el binecuvântare, dar i-a poruncit să șadă, vorbindu-i cu mânie: „Ce fel de întărâtare ați făcut voi cu vicleșug și ridicare contra cinstei împărătești, încât fără de știrea noastră adunați sobor, tulburați poporul și-l porniți spre gâlceavă și tulburare? Oare din aceasta nu este arătată vrajbă și întărâtare, când adunați sobor fără voia și sfatul nostru și semănați în popor dușmănie, cum că noi credem rău, iar nu precum ține Biserica? Căci, de am fi voit să dezrădăcinăm așezământurile cele drepte, precum ziceți, nu fără de socoteală ar putea cineva să ne hulească și să ne defăimeze și să aducă contra noastră pricina eresurilor celor de rea credință. Iar acum, fiind cuprinși de dragostea credinței celei drepte, dorim ca să pierdem întărâtările și neunirile, și pe toți să-i aducem într-o împreună glăsuită credință. Pentru ce ne huliți pe noi și vrăjmășuiți contra noastră și ne ziceți cum că noi facem strâmbătate Bisericii, de a cărei pace și liniște ne îngrijim? Au nu știți că mult popor s-a tulburat și s-a depărtat de la Biserică, pentru că icoanele se zugrăvesc și se pun într-însa? Unii din ei aduc cărți și arată în ele cuvinte din dumnezeiasca Scriptură, prin care se oprește închinarea și cinstirea icoanelor.

Deci, dacă împotriva întrebărilor puse de dânșii nu vor fi răspunsuri, apoi ce oprește a se slăbi credința și a nu veni niciodată într-o unire? Pentru aceea, cu cei care se învăluiesc cu mintea și se tulbură cu nedumerire, cu aceea vi se cade ca, fără de întârziere, să aveți vorbire, ca unii ce se luptă pentru icoane. Astfel voiește și poruncește stăpânirea noastră: Ca ori pe aceia, biruindu-i, să-i aduceți la socoteala voastră, ori voi singuri, fiind biruiți de dânșii, să vă supuneți lor; și noi, văzând ce este mai adevărat, să ne plecăm spre partea cea mai bună și s-o întărim cu puterea noastră împărătească, ca astfel credința noastră cea adevărată să poată să stea nemișcată”.

Atunci Patriarhul Nichifor a grăit către împărat astfel: „Mă rog măririi tale, nu ne socoti pe noi a fi pricinuitori de întărâtări și tulburări, nici că am uneltit cu rugăciune în loc de arme, împotriva împărăteștii tale stăpâniri, de vreme ce noi ne-am învățat din dumnezeiasca Scriptură a ne ruga pentru împărat, iar nu a-i dori moartea. Noi nu răsturnăm spre socoteala ereticească și spre vătămare cuvintele și învățăturile cele sănătoase ale credinței; deci, pe cei ce îndrăznesc a face unele ca acestea, poruncește învățătorul dreptății, Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, să nu-i primim în casă, nici să le zicem a se bucura. Aceasta o știm cu adevărat nu numai noi, dar fiecare, a cărui minte este luminată câtuși de puțin, știe că pacea și liniștea este un lucru foarte bun. De se face cineva pricinuitor al risipirii ei, adică al liniștii, unul ca acela, de către toți cu dreptate, poate să se numească lucrător de răutăți.

Deci, acel împărat este bun împărat, care știe a preface războaiele în pace și tulburările în liniște; iar tu și cu cei de un gând cu tine, Bisericii, fiind în pace, ai gândit a aduce război asupra ei; deci, călcând sfintele legi prin care se preamărește Crucea lui Hristos, ai socotit să aduci asupră-i întunecata învățătură a oamenilor celor pierzători, pe care nici o Biserică nu o primește; Nici a Ierusalimului, nici a Romei, nici a Alexandriei, nici a Antiohiei. Toate acestea nu leapădă icoana lui Hristos, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Apostolilor și ale celorlalți plăcuți ai lui Dumnezeu, ci le cinstesc cu credință, după predania Sfinților Părinți. Deci, ce Sinod din cele a toată lumea a fost, care, prin Duhul Sfânt, a întărit dogmele cele preamărite ale credinței, a lăudat și a primit acele socoteli iconoclaste? Astfel nici tu, o, împărate, nu primi acel lepădat eres, nu băga în Sfânta Biserică acea blestemată socoteală; iar nouă să nu fie a ne întreba cu ereticii, pentru că ce trebuință este a se întreba despre care de Sfinții Părinți este sobornicește dovedită, lepădată și dată anatemei?”

Atunci împăratul a grăit către patriarh: „Oare nu i-a zis Dumnezeu lui Moise: Să nu-ți faci ție chip cioplit și toată asemănarea, câte sunt în cer sus, pe pământ jos, și câte sunt în ape, sub pământ, să nu te închini lor și nici să le slujești? Iar voi cu ce fel de înțelegere faceți chipurile, zugrăviți icoanele și cinstea care se cade lui Dumnezeu o dați chipurilor și icoanelor celor făcute și zugrăvite de voi? Deci, ceea ce mai înainte făceau închinătorii de idoli, aceea faceți și voi acum, nebăgând în seamă porunca lui Dumnezeu, care s-a dat lui Moise și, printr-însul, tuturor oamenilor, nu numai celor din Legea veche, dar și nouă credincioșilor creștini din Darul cel nou”.

Patriarhul a răspuns: „Oare nu știți, că pentru aceea li s-a poruncit israelitenilor de către Dumnezeu, după ce au ieșit din Egipt, ca să nu-și facă idoli și orice fel de asemănare? Că, viețuind israelitenii în Egipt, se obișnuiseră cu păgânătatea și cu închinarea de idoli cea de mulți zei împreună cu egiptenii dintre care unii aveau ca zei niște oameni spurcați, care muriseră încă de mult, unii păsările cerești, alții fiarele pământului, alții târâtoarele și peștii, alții pe niște sluțenii, făceau asemănările acelea și se închinau ca unui adevărat Dumnezeu. Deci, voind Dumnezeu să dezrădăcineze obiceiul închinării de idoli de la israelitenii care se deprinseseră în Egipt la închinarea de idoli, le-a dat acea poruncă ca să nu facă idoli, nici orice asemănare. Dar nu i-a oprit a face chipuri și icoane cinstite, care se fac nu spre defăimare ci spre înmulțirea cinstei lui Dumnezeu. Oare nu cu porunca aceluiași Dumnezeu s-a zidit de Moise cortul mărturiei și chivotul Legii cel ferecat peste tot cu aur, în care se păzeau tablele, toiagul lui Aaron și mana?

Asemenea, n-a poruncit Dumnezeu ca heruvimii cei de aur să-i facă și să-i pună în cort deasupra chivotului? Oare pe catapeteasmă, pe uși și pe poalele cortului, nu erau cusături închipuite care se asemănau cu fețele heruvimilor? Toate acestea nu se cinsteau de israeliteni, ca niște cinstiri aduse lui Dumnezeu? Oare înaintea tuturor acelora nu se închinau israelitenii lui Dumnezeu și nu-i aduceau jertfe? Iar când se închinau și aduceau jertfe înaintea cortului, ei nu se închinau și aduceau jertfe chivotului, heruvimilor, cortului, ci se închinau și aduceau jertfe unui Dumnezeu, Care petrece în ceruri, iar cortul și chivotul cu cele ce erau într-însul și asemănările heruvimilor, le slăveau cu cinste ca pe niște lucruri dumnezeiești.

Asemenea și noi facem acum, închinându-ne sfintelor icoane, aprinzând lumânări și candele înaintea lor, nu ne închinăm nici scândurii, nici vopselelor, ci feței închipuite pe icoană, adică lui Hristos Dumnezeu, Cel ce S-a întrupat. Nu zugrăvim pe icoane dumnezeirea lui Hristos, care precum este nevăzută și neajunsă, așa și necuprinsă; ci însemnăm omenirea lui Hristos, Care S-a văzut odată de ochi omenești, și a fost pipăit cu mâinile; noi nu numim Dumnezeu icoana lui Hristos, ci închipuirea feței lui Hristos Dumnezeu. Deci, lui Hristos Dumnezeu ne închinăm, înaintea sfintei Lui icoane, ca lui Dumnezeu; iar icoana lui Hristos o cinstim ca pe un lucru dumnezeiesc, dar nu o îndumnezeim.

De asemenea, tot așa putem să zicem despre icoanele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și ale celorlalți sfinți, prin care Se cinstește Însuși Dumnezeu, Cel minunat întru sfinții Lui. Dar începând, pe cele din Legea veche încă nu le-am sfârșit. Oare n-a poruncit Dumnezeu lui Moise să înalțe șarpele de aramă în pustie ca să alerge și să privească spre dânsul oamenii cei mușcați de șerpi? Oare acel șarpe de aramă, nu este un chip făcător de minuni, tămăduind cu minune pe aceia care erau mușcați de șerpii cei vii? Deci, acel șarpe avea putere tămăduitoare, nu de la sine, ci de la Acela, pe Care mai înainte Îl închipuia; pentru că mai înainte închipuia pe Hristos, Mântuitorul nostru, Care era să fie înălțat pe lemnul Sfintei Cruci, după cuvântul pe care Însuși Hristos l-a zis în Evanghelie despre Sine. Precum Moise a înălțat șarpele în pustie, tot așa se cade a Se înălța și Fiul Omului.

Și ce minune este, dacă și acum sfintele icoane sunt făcătoare de minuni, ca și șarpele cel de aramă făcător de minuni din Legea veche? Precum șarpele acela, nu prin sine, ci prin puterea aceea, pe care mai-nainte îl închipuia, făcea niște minuni ca acelea, tot astfel și sfintele icoane cu puterea feței celui închipuit pe ele, se fac făcătoare de minuni. Să ne aducem aminte de Biserica lui Solomon. Oare Dumnezeu i-a socotit lui Solomon aceea de păcat, când în biserica pe care a zidit-o, a făcut, afară de heruvimii făcuți de Moise, alți heruvimi mai mari de aur, și pe ale acelorași asemănări le-a închipuit pe pereți, pe stâlpi și pe uși; făcând și o mare de aramă așezată pe doisprezece boi? Dumnezeu nu numai că n-a socotit-o ca păcat, ci a și binevoit într-acel lucru al Lui, când singur a cercetat biserica aceea și pe cele dintr-însa; pentru că scris este: Slava Domnului biserica a umplut, încât preoții nu puteau să stea să slujească în fața norului.

Deci, o, împărate, Legea lui Dumnezeu, cea mai înainte pomenită de tine și dată lui Moise pentru nefacerea a toată asemănarea, pierde numai închinarea cea păgânească de idoli; iar nu pe aceasta a noastră drept credincioasă și creștinească cinstire a sfintelor icoane. Dacă Dumnezeu ar fi pierdut, prin porunca Lui cea dintâi, cu totul toată zugrăvirea și asemănarea, precum a acelor fețe necinstite așa și a celor cinstite, apoi ar fi fost Lui Însuși potrivnic, poruncindu-i lui Moise după aceea – precum s-a zis – ca să facă cortul și cele dintr-însul, și încă să înalțe și șarpele cel de aramă ferecat.

Dar, nu se cuvine să grăim așa, pentru că Dumnezeu nu este Lui Însuși potrivnic și, precum este credincios în toate cuvintele Sale, tot așa este și drept în toate lucrurile Sale. El a poruncit cu Cuvântul, a nu face idoli păgânești, iar a închipui sfintele icoane, spre împodobirea bisericească și spre slava lui Dumnezeu, pe aceasta a închipuit-o și învățat-o cu lucrul, povățuind singur la aceasta pe Moise, când i-a poruncit să închipuiască asemănările heruvimilor”. O grăire împotrivă ca aceasta, atât din partea împăratului cât și a patriarhului pentru sfintele icoane, a fost mai întâi numai între ei amândoi, iar după aceea și cei ce stăteau afară la uși, episcopii și clericii, au fost lăsați înăuntru.

Intrând mai mulți senatori, au intrat împreună cu ei și ostași înarmați, care au stat acolo înainte cu săbiile trase, după porunca împăratului, spre înfricoșarea celor ce nu voiau să se tocmească cu împăratul.

Iar ce a fost acolo, ce fel de grăire împotrivă și ce fel de mărire de suflet și de îndrăznire au avut în inimile cele neînfricate, s-a scris despre toate acestea în viața Cuviosului Teodor Studitul, care se prăznuiește la 11 noiembrie; și în viața Sfântului Nichita Mărturisitorul, care se pomenește la 3 aprilie. Deci, sfârșitul a tot lucrul aceluia, a fost mânia și iuțimea împăratului, precum și izgonirea cea fără de cinste din palatul împărătesc, a patriarhului și a tuturor celor ce erau cu el. Episcopii care erau de partea patriarhului, îndată au fost trimiși la închisoare în diferite locuri. Iar pe patriarh l-au lăsat încă la locul lui până la o vreme, pe de o parte, rușinându-se să facă îndată rău desăvârșit, iar pe de alta, temându-se de scularea poporului și de tulburare contra lui. Astfel, pe mulți din rânduiala clericilor și a monahilor, închizându-i în temniță și în închisori, îi munceau cu bătăi și-i chinuiau cu foamea și cu setea, silindu-i pe ei la lepădarea sfintelor icoane.

Văzând prea sfințitul patriarh pe împăratul căzut cu totul din dreapta credință, Biserica foarte tulburată și rânduiala duhovnicească prigonită și asuprită, a scris împărătesei, îndemnând-o să sfătuiască pe împărat ca să înceteze de la o răutate ca aceea. A scris încă și eparhului cetății, Eutihian, cel de un gând cu împăratul și cel dintâi în sfaturile lui. Și a adăugat ceva mai aspru, grăindu-le cu râvnă apostolească și cu duh proorocesc: „De nu veți înceta de a răzvrăti căile Domnului cele drepte, mâna Domnului cea puternică va fi degrabă contra voastră”.

Dar Sfântul Nichifor n-a putut să înduplece pe cei neplecați, ci mai ales i-a pornit spre mai mare mânie. Deci, împăratul a trimis pe un bărbat, cu numele Toma și cu dregătoria patriciu care, luând de la patriarh ocârmuirea soborniceștii biserici a Sfintei Sofia, să o ocârmuiască el, nelăsând pe patriarh să slujească în ea, nici să grăiască învățături poporului. Astfel, patriarhul era încuiat în casa sa cea patriarhală neieșind nicăieri. Deci slăbind cu trupul, pe de o parte pentru necazuri, iar pe de alta pentru nevoințele cele multe, a căzut în boală și zăcea pe patul durerii așteptându-și sfârșitul.

Dar adunarea ereticească nu înceta cu tulburarea și nici cu cercetarea și întrebarea patriarhului. Atunci, împăratul a trimis la patriarh, din adunarea lui, un frate al împărătesei, cu numele Teofan și cu dregătoria spătar, ca să-l aducă la adunare spre întrebare. Însă patriarhul a răspuns trimisului: „Păstorul cel lipsit de oi, nu iese la luptă împotriva lupilor, și cel ce-și cearcă sănătatea sa nu se luptă cu fiarele. Pentru ce voi ați luat de la mine oile cele încredințate mie de Hristos și acum mă chemați la întrebare, ca să mă lupt cu ereticii ca și cu niște lupi, eu fiind unul singur? De voiți aceasta, apoi să-mi întoarceți oile mele, să se libereze din legături și din temnițe clericii și preoții și fiecare să-și primească locul său. Să se întoarcă arhiereii de unde sunt izgoniți și să-și ia scaunele lor; iar episcopii mincinoși și ereticii, care acum sunt în locurile lor, nu după dreptate, aceia să se scoată. Și toți dreptcredincioșii cei izgoniți și supărați, să primească slăvire și libertatea lor cea dintâi. Atunci, voind Dumnezeu, de voi veni și eu la sănătatea mea cea mai dinainte, voi fi gata a da la lumină vătămările cele rele ale ereticilor. Însă se cade ca soborul și vorbirea cea despre credință, să fie în soborniceasca biserică cea mare, unde Însuși Hristos Dumnezeu stă de față, în Preacuratele Lui Taine, iar nu în palatul împărătesc; căci cele bisericești în biserică să se grăiască, iar în palat să se orânduiască treburile cetăților”.

Teofan întorcându-se cu un răspuns ca acesta la cei ce l-au trimis, aceia mai mult s-au mâniat contra sfântului. Atunci au trimis la el pe unii din adunarea lor, nu chemându-l la întrebare, ci la judecată. Acelora sfântul le-a răspuns, zicându-le: „Cine mă cheamă la judecată? Oare patriarhul Romei, al Alexandriei, al Antiohiei sau al Ierusalimului? Dacă aceia nu sunt în soborul vostru, atunci la cine mă voi duce? Oare voi mă chemați pe mine, cel ce sunt patriarh? Voi, cei fără drept, să mă judecați pe mine, păstorul vostru cel după pravilă? Nu voi merge la vrăjmașii mei cei arătați, care s-au gătit ca niște fiare cumplite să mă sfâșie fără de vină. Dar cum voi merge, fiind și bolnav, neputând a mă scula nici de pe pat? Decât numai cu patul dacă mă veți lua”. Astfel trimișii s-au întors deșerți.

Deci, acea adunare ereticească, plină de multă răutate, a judecat cu nedreptate pe cel drept, și a dat lepădării și anatemei pe Sfântul Nichifor patriarhul, bărbatul cel plăcut lui Dumnezeu, pe când ei singuri erau vrednici de mii de lepădări și de blesteme. Acea adunare a anatematizat nu numai pe Sfântul Nichifor, dar și pe cei ce au fost mai înainte, pe sfinții patriarhi dreptcredincioși, și care acum se duseseră către Domnul prin fericitul sfârșit, adică pe Tarasie și pe Ghermano. Astfel și-au sfârșit adunarea lor cea vicleană. Deci, fiind seara târziu, împăratul a trimis ostași, ca să scoată pe Nichifor din casele patriarhicești și să-l ducă în surghiun. Acei ostași au năvălit cu arme și cu sulițe, ca niște sălbatici, asupra caselor, făcând gâlceavă și tulburare, ocărând pe preasfințitul patriarh Nichifor, pe Ghermano și pe Tarasie, care fuseseră mai înainte patriarhi.

Patriarhul, auzind, a lăcrimat și a mulțumit lui Dumnezeu, că s-a învrednicit a auzi niște ocări ca acelea pentru dreapta credință. Iar Toma, patriarhul cel mai sus pomenit, căruia i se încredințase de împăratul soborniceasca biserică a Sfintei Sofia, acela fiind și păzitor al caselor sobornicești, a certat pe ostași și le-a poruncit să înceteze gâlceava. Apoi, încuind ușile intrării în casele patriarhicești, s-a dus la împăratul, zicându-i: „Stăpâne, nu este trebuință de mulțime de ostași, ca nu cumva, simțind poporul gâlceava, să se strângă și să facă vreun rău. Ci numai doi oameni să trimiți și câteva slugi cu ei ca să-l ducă pe mâini, de vreme ce, fiind foarte bolnav, nu poate să meargă”.

Și așa a făcut împăratul. A poruncit ostașilor trimiși să se depărteze de casele patriarhului. Apoi, după un ceas, a trimis doi oameni din palatul său și a scos pe patriarhul Nichifor din casele sale. El, dorind să se roage în biserica cea mare, în Sfânta Sofia, scaunul său, a intrat într-însa, sprijinindu-se de doi servitori, și, poruncind să aprindă lumânări și să cădească cu tămâie, s-a întins pe pământ la rugăciune, în chipul crucii; și astfel s-a rugat multă vreme cu tânguire, încât a udat pământul cu lacrimi. Iar după multă rugăciune, sculându-se de la pământ, a văzut pe unii din cei dreptcredincioși, care într-acea vreme alergaseră acolo și plângeau pentru dânsul. Binecuvântându-i și dându-le sărutarea cea mai de pe urmă, le-a zis: „Fiilor, creștini dreptcredincioși v-am găsit, creștini dreptcredincioși vă las!” și a ieșit din biserică.

Apoi ostașii, punându-l într-o căruță, l-au dus pe malul mării, pe la miezul nopții când toți dormeau. Ajungând acolo, l-au pus în corabie și l-au dus în Hrisopoli la un loc oarecare ce se numea Volus, unde era și o mănăstire. Astfel, fără nici o vină, a fost izgonit de la scaunul său, marele plăcut al lui Dumnezeu, Prea Sfințitul Patriarh Nichifor, care a păstrat dreapta credință și a păstorit Biserica lui Hristos nouă ani.

Apoi nu după multă vreme, a fost trimis mai departe la insula Proconis, la o mănăstire a Sfântului Marelui Mucenic Teodor. Pe când îl duceau în corabie spre insula aceia și treceau prin partea unde era mănăstirea Cuviosului Teofan, egumenul acelui locaș, cu ochii înainte văzători, s-au văzut unul pe altul și s-au închinat unul altuia astfel:

Cuviosul Teofan fiind în chilia sa, a poruncit ucenicului său să aducă în cădelniță cărbuni aprinși și să aprindă lumânarea; apoi, punând tămâie pe cărbuni, s-a închinat până la pământ și vorbea către o față oarecare ce trecea alăturea. Atunci ucenicul l-a între-bat: „Ce faci, părinte? Cui vorbești, închinându-te?” Cuviosul a răspuns: „Prea Sfințitul Patriarh Nichifor, fiind izgonit cu nedreptate pentru dreapta credință, se duce la închisoare și trece cu corabia prin partea aceasta; deci, pentru dânsul am aprins lumânarea și tămâia, ca să dăm patriarhului cinstea cea cuvenită”.

Aceasta a văzut-o și Prea Sfințitul Patriarh Nichifor pe când era în corabie; căci, plecându-și genunchii deodată, s-a închinat sfântului stareț cu împrumutare și-l binecuvânta, întinzându-și mâinile în văzduh. Unul din cei ce erau cu patriarhul în corabie l-a întrebat: „Pe cine binecuvântezi, preasfințite părinte, și înaintea cui te-ai închinat în genunchi?” Patriarhul a răspuns: „Iată, Teofan Mărturisitorul, egumenul marelui locaș, ni s-a închinat nouă și ne-a cinstit cu lumânări aprinse și cu tămâie; deci, m-am închinat lui cu împrumutare, căci și el va pătimi cele asemenea ca noi, nu după multă vreme”.

Acest lucru s-a și întâmplat îndată. Deci, ajungând arhiereul lui Hristos, Nichifor, la locul cel numit lui, a petrecut treisprezece ani în izgonire, în strâmtorare, în lipsa celor de trebuință și în bolile cele dese, după care s-a dus către Domnul spre odihna cea veșnică. Iar când își dădea obștescul sfârșit, a zis cu bucurie aceste cuvinte ale lui David: Bine este cuvântat Domnul, Cel ce nu ne-a dat pe noi spre vânarea dinților lor. Sufletul nostru s-a izbăvit ca o pasăre din cursa vânătorilor; cursa s-a sfărâmat și noi ne-am izbăvit.

După ce a zis acestea, și-a dat sufletul în mâinile Domnului său. Și se tânguiau după dânsul toți credincioșii, iar ereticii se bucurau. Apoi trupul lui cel cinstit s-a îngropat în biserica Sfântului Mare Mucenic Teodor. După aceea, murind începătorii de eresuri a încetat tirania contra sfintelor icoane și a început a străluci iarăși alinarea și dreapta credință. Cinstitele lui moaște s-au adus în Constantinopol, pe vremea împărăției lui Mihai, fiul lui Teofil, și a maicii lui Teodora, și cu cinste s-au pus în biserica cea sobornicească a Sfintei Sofia, în slava lui Hristos, Dumnezeul nostru Cel lăudat împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci. Amin.

Sf. Cuvios Mucenic Erasm

Sf. Noului Mucenic Dimitrie cel ce în Filadelfia a mărturisit la anul 1657