Sinaxar 1 iunie

  1. /
  2. Sinaxar
  3. /
  4. Iunie
  5. /
  6. Sinaxar 1 iunie

📑 Cuprins:


🔊 Sinaxar audio:

*Voce : părintele arhidiacon Adrian Maziliţa, sursa: sinaxar.ro

🎬 Sinaxar video:


Sfântul Mucenic Iustin Filosoful

Sfântul Iustin Filosoful, mucenicul lui Hristos, s-a născut în părțile Siriei din Palestina, la hotarele Samariei, în cetatea care la început se numea Sihem, iar mai pe urmă s-a numit Neapolis Flavie. El a avut un tată de neam bun și slăvit, dar, cu credința, elin; chiar Iustin era în aceeași rătăcire a închinării la idoli, mai înainte de a se lumina cu lumina sfintei credințe. Iustin, din tinerețe, se îndeletnicea cu învățătura cărții și sporea în înțelepciunea elinească, ca unul ce avea minte isteață.

Deci, deprinzându-se bine cu oratoria, dorea să învețe și filosofia; pentru aceasta s-a dus la un învățat filosof stoic, dorind să înțeleagă filosofia acelora. El avea mare dorință să știe ce este dumnezeirea și cine este Dumnezeu? Deci, petrecând la acel filosof stoic câtăva vreme, n-a putut afla nimic despre Dumnezeu; de vreme ce nici acest filosof stoic nu știa pe Dumnezeu, nici nu socotea că este de trebuință învățătura cea pentru dumnezeiasca înțelegere. Pentru aceasta Iustin a lăsat pe dascălul acela și s-a dus la un alt filosof, care făcea parte din filosofii ce se numeau peripatetici.

Acela, după puțină vreme, a început a se tocmi cu Iustin pentru plată, nevrând să-l învețe degeaba. Iar Iustin, văzând că acela este iubitor de argint, l-a lepădat ca pe un lacom și l-a judecat a fi nevrednic de numirea filosofiei, de vreme ce nu știa să treacă cu vederea câștigurile cele lumești.

Pentru niște pricini ca acestea, lepădând pe filosofii stoici și pe cei peripatetici, dorea foarte mult înțelepciunea cea adevărată, prin care ar fi putut ajunge la cunoștința lui Dumnezeu; deci, a venit la un dascăl ce făcea parte din filosofii lui Pitagora. Acela a poruncit lui Iustin să învețe mai întâi astronomia, geografia, muzica, aritmetica și alte învățături, spunându-i că învățăturile acelea sunt cele mai de trebuință în viața aceasta. Deci, Iustin socotea că va trebui să petreacă mulți ani într-acele învățături. Dar, văzând că din acele științe nimic nu este de folos sufletului său, pentru că nimic n-a auzit de la dascălul acela care să fie după dorința inimii lui; pentru aceea l-a lăsat și pe acel dascăl și s-a lipit de unul al lui Platon, de vreme ce învățătura acelora era într-acele vremuri de mare slavă și multă le era cinstea lor.

Acel filosof a lui Platon s-a făgăduit să-l învețe pe Iustin cunoștința lui Dumnezeu, din asemănarea lucrurilor celor trupești cu cele netrupești, din închipuirile cele de jos cu cele de sus și din felurile înțelegerilor. Pentru că acesta era sfârșitul socotelilor înțelepciunii celei platonicești ca, din închipuiri, să vină întru cunoștința lui Dumnezeu. Fericitul Iustin s-a învoit la aceasta, nădăjduind să ajungă la înțelepciunea dumnezeiască cea dorită, să cunoască pe Dumnezeu și se să umple de darul Lui. Pentru aceasta el a petrecut lângă dascălul acela vreme îndelungată.

Deci, îndată a învățat dogmele și rânduielile lui Platon, devenind, între elini, filosof desăvârșit și slăvit. Cu toate acestea, nu putea să ajungă la credința creștinească și la cunoștința cea adevărată a lui Dumnezeu, de vreme ce filosofii elini nu preamăreau pe Dumnezeu ca pe un Dumnezeu, ci schimbau slava nestricăciosului Dumnezeu cu asemănarea chipului omului cel stricăcios, al păsărilor, al celor cu patru picioare și al târâtoarelor. Deci, Iustin se mângâia cu duhul, îndeletnicindu-se cu gândirea de Dumnezeu și învățându-se în cunoștința de Dumnezeu, pe cât mintea lui, fiind neluminată, putea să ajungă.

Odată, Iustin, plimbându-se singur în afara cetății, într-un loc deosebit, aproape de mare, și pe când socotea mintea sa înțelegerea celor filosofești, a văzut pe un bărbat necunoscut, cinstit și împodobit cu căruntețea. Pe când stătea el și-l privea cu de-amănuntul, bătrânul i-a zis: „Oare mă cunoști pe mine, de mă privești astfel cu dinadinsul?” Răspuns-a Iustin: „Nu te cunosc, însă mă minunez cum, în acest loc pustiu în care n-am așteptat să văd pe cineva, te văd pe tine”. Zis-a bătrânul: „Însoțitorii mei s-au dus în partea aceasta și, așteptând întoarcerea lor, le-am ieșit înainte ca să-i pot vedea de departe; dar tu ce faci aici?”

Răspuns-a Iustin: „Îmi place să mă preumblu în singurătate, ca să mă învăț cu mintea fără de împiedicare la filosofie”. Întrebat-a bătrânul: „Ce folos câștigi din filosofie?” Răspuns-a Iustin: „Dar ce lucru mai de folos poate să afle cineva decât filosofia? Pentru că aceea este luminătoarea minții, povățuitoare la toată socoteala cea bună și îndreptătoarea vieții. Pe aceea, dacă cineva o știe bine, acela vede ca în oglindă neștiințele și rătăcirile altora și nu este cu putință să se alcătuiască înțelepciunea fără de învățătura filosofiei și fără de uneltirea înțelegerii; deci, se cade ca tot omul să o învețe, ca să știe cele folositoare și nefolositoare, de care lucruri să se țină și pe care să le lepede”. Zis-a bătrânul: „Filosofia aduce oare vreo fericire omului?” Răspuns-a Iustin: „Cu adevărat îi aduce”. Bătrânul l-a întrebat: „Deci, spune-mi, ce este filosofia și ce este fericirea?” Răspuns-a Iustin: „Filosofia este aceea care te face să înțelegi și să cunoști adevărul; iar fericirea este cinstea înțelegerii și a înțelepciunii”. Bătrânul a întrebat: „Dacă din filosofie cunoașteți ceea ce este drept și înțelegeți adevărul, apoi pe Dumnezeu cum îl cunoașteți că este?”

Răspuns-a Iustin: „Acela este Dumnezeu, Care niciodată nu se schimbă, ci totdeauna este același. Acela este pricinuitorul facerii tuturor”. Deci bătrânul, îndulcindu-se, iarăși l-a întrebat: „Numele înțelegerii este la toate lucrurile de obște? Căci în toate meșteșugirile în care cineva este iscusit, întru acelea se numește că este înțelept; sau în geometrie, sau în ocârmuirea corabiei, sau în medicină și întru asemănare și întru celelalte lucruri, și dumnezeiești și omenești, oare nu este tot așa?

Deci, spune-mi mie iarăși, este vreo înțelegere care naște cunoștința lucrurilor împreună și a celor dumnezeiești și a celor omenești?” Zis-a Iustin: „Este cu adevărat”. Bătrânul a zis: „Deci, tot una este a cunoaște pe Dumnezeu, precum a cunoaște muzica, aritmetica, astronomia sau vreuna din acestea?” Răspuns-a Iustin: „Nicidecum; pentru că alta este a cunoaște pe Dumnezeu și alta este a cunoaște un meșteșug”. Grăit-a bătrânul: „Bine ai răspuns, căci ajungem la o oarecare înțelegere; pe de-o parte din auz și în-vățătură, iar pe de alta din vedere; precum ți-ar spune cineva că se află în India vreo fiară care nu se aseamănă cu nici una din fiare, n-ai fi putut s-o cunoști pe aceea nevăzând-o cu ochii, nici altuia să-i spui despre ea, neauzind mai întâi singur de la cel ce spune. Deci, te întreb, cum pot filosofii voștri elinești să înțeleagă pe Dumnezeu, sau cum să grăiască cu adevărat ceva pentru Dânsul, de vreme ce n-au nici o cunoștință despre El și nici nu L-au văzut pe El cândva, nici nu L-au auzit?” Răspuns-a Iustin: „O, părinte, nu cu ochii trupești se vede puterea dumnezeirii, precum văd oamenii oarecare jivine, ci numai cu mintea singură se poate ajunge la Dumnezeu, precum zice Platon, a cărui învățătură eu o urmez”. Zis-a bătrânul: „Este în mintea noastră, oare, vreo putere de acest fel, prin care să putem înțelege mai degrabă sau să cunoaștem vreun lucru, și să ajungem pe cele nevăzute numai cu simțurile cele trupești?”

Răspuns-a Iustin: „Este adevărat. Și acea putere este numită de Platon ochiul minții, fiind dată omului spre aceea – chiar precum el învață, ca unul luminat prin învățătura cea iubitoare de înțelepciune -, ca să poată vedea singurul adevăr dumnezeiesc, care este pricinuitorul tuturor lucrurilor celor ajunse cu mintea, nu arătându-Se prin vopsele, nici având vreo asemănare oarecare, nici mărime de statură, nici altceva de acest fel, încât să se vadă cu ochii cei trupești; ci este o Ființă mai presus de toate ființele, neajunsă, nesupusă, singură bună și frumoasă, a căruia dorire a științei în sufletele cele de neam bun, din început este sădită de la aceeași singură, pentru că iubește a se vedea de aceia de care se cunoaște”.

Pe niște cuvinte ca acestea bătrânul le asculta cu dragoste, dar nu se îndestula cu acea înțelegere a lui Iustin, învățată de Platon, despre Dumnezeu, cu aceea care, fără de creștineasca mărturisire era nedesăvârșită. Apoi a zis astfel despre Platon: „Dacă Platon învață așa precum tu mărturisești, apoi pentru ce el singur n-a cunoscut, nici n-a știut pe adevăratul Dumnezeu? El a zis că Dumnezeu este nevăzut și neajuns. Dar de ce se închina făpturii celei văzute: cerului, stelelor, asemenea lemnului și pietrei celei cioplite în chip de om, ca singur lui Dumnezeu, schimbând astfel pe adevăratul Dumnezeu întru minciună, ținându-se de închinarea la idoli și învățând la aceea și pe alții?

Deci, eu socotesc că la Platon și la ceilalți filosofi elini, nu este înțelegere dreaptă, prin care să se poată veni la cunoștința adevărată a lui Dumnezeu, deoarece s-au făcut deșerți întru cugetările lor și s-a întunecat inima lor cea neînțelegătoare; astfel, socotindu-se a fi deștepți, au înnebunit. Eu îți spun cu adevărat, că mintea omenească, nepovățuindu-se de Duhul Sfânt și neluminându-se prin credință, nu poate să știe și să înțeleagă pe adevăratul Dumnezeu!”

Acestea și multe altele grăind bătrânul despre dreapta cunoștință de Dumnezeu, despre adevărata cinstire de Dumnezeu și despre celelalte lucruri dumnezeiești, Iustin, văzând rătăcirea filosofilor elini, se minuna. Apoi a zis: „Deci, unde și ce fel de dascăl poate să afle cineva ca să-l povățuiască după adevăr, dacă în Platon și-n ceilalți filosofi nu este adevărul?”

Atunci bătrânul a început a-i spune lui de sfinții prooroci, zicând: „În vremile cele de demult, cu mulți ani mai înainte de toți filosofii, au fost oarecare bărbați sfinți drepți și iubiți de Dumnezeu, care, fiind plini de Duhul Sfânt, mai înainte au spus de aceste lucruri ce acum se săvârșesc. Acei bărbați se numesc prooroci. Ei singuri au cunoscut adevărul și l-au spus oamenilor. Nu s-au rușinat de nimeni, nici nu s-au temut de cei ce i-ar fi silit pe dânșii ca, întru oarecare cuvinte, să se abată de la adevăr, nici nu s-au biruit de slavă deșartă; ci le-au spus drept, adevărat și fără de frică pe toate acelea, care întru descoperiri de la Dumnezeu li s-a făcut lor, sau le-au văzut, sau le-au auzit.

Încă sunt și acum scripturile lor, care, dacă le citește cineva cu credință, îi aduc mult folos și-i luminează mintea spre cunoștința adevăratului Dumnezeu; pentru că acei sfinți prooroci spun adevărul, nu cu meșteșug de cuvinte, nici cu oarecare dovezi înșelătoare sau cu întortocheri, ci întăresc prin adevăr cele grăite de dânșii cu dreaptă vorbire. Aceia singuri, mai mult decât toate dovezile înșelătoare, au fost martori preacredincioși ai adevărului, ca unii ce au crezut întru Unul, adevăratul Dumnezeu, Ziditorul tuturor și, mai înainte, au vestit venirea în lume a lui Hristos, Fiul Lui. Ei s-au arătat că sunt vrednici de credință; pe de-o parte că acum graiurile lor s-au împlinit și altele de acum o să se împlinească; iar pe de alta, că cele grăite de dânșii le întăreau prin minuni; pentru că făceau minuni cu puterea darului lui Dumnezeu, cel dat lor de sus. Acele minuni, proorocii cei mincinoși și neînvățați de Dumnezeu, n-au putut niciodată să le facă, fără numai că au îngrozit pe oameni prin oarecare arătări și năluciri diavolești”.

Deci, acel fericit bărbat necunoscut, vorbind astfel cu Iustin, la sfârșit i-a zis lui: „Mai înainte de toate, roagă-te cu dinadinsul adevăratului Dumnezeu, ca să-ți deschidă ție ușa luminii, de vreme ce niciodată nu poate cineva să știe și să înțeleagă pe cele ce sunt ale lui Dumnezeu, fără numai căruia singur Dumnezeu va voi să le descopere. Și le descoperă numai aceluia ce-L caută pe El cu rugăciunea și se apropie de El cu credință și cu dragoste”.

Acestea zicându-le, bătrânul acela s-a dus de la el și s-a făcut nevăzut. De atunci Iustin niciodată n-a mai aflat sau a mai văzut vreun bărbat ca acela. Ce a simțit Iustin în inima sa după plecarea acelui bărbat, singur a spus când a vorbit odată cu Trifon, slăvitul iudeu: „Un foc s-a aprins în mine. Duhul mi s-a aprins cu dorire de Dumnezeu și dragostea mi-a crescut spre sfinții prooroci și spre acei bărbați care sunt prieteni ai lui Hristos. Deci, socotind cuvintele bătrânului, întru acelea am cunoscut că este adevărata filosofie, cea pe care el mi-a spus-o. Pentru aceea am început a citi cărțile proorocești și apostolicești și dintr-acelea m-am făcut creștin adevărat”. Fericitul Iustin, spunând aceasta lui Trifon, a făcut în urmă pentru sine înștiințare neamului celui mai de pe urmă, în ce fel i-a fost începutul întoarcerii lui către Dumnezeu și cum s-a povățuit la calea cea dreaptă de acel bărbat neștiut, ca de un om trimis din cer.

După acea vorbire folositoare de suflet cu bătrânul cel insuflat de Dumnezeu, îndată s-a sârguit a căuta cărți creștinești și a început a citi dumnezeieștile Scripturi cu o deosebită silință. El alătura proorociile cele vechi ale sibilelor cu graiurile sfinților prooroci despre întruparea cea din Preacurata Fecioară a lui Hristos, despre patima cea de voie a Lui, despre sfârșitul acestei lumi văzute și despre judecata ce va să fie. Și, văzându-le pe acestea întru toate împreună glăsuite, se minuna în sine și încet veni – învățându-l pe el Sfântul Duh – spre cunoștința cea mai desăvârșită a lui Dumnezeu și a Fiului Său. Deci, râzând de nebunia elinească, se pleca spre creștineasca credință, înmulțindu-se în el din zi în zi duhovniceasca căldură spre dreapta credință.

El însă auzi de unele lucruri, care îi împiedicau sufletul de la scopul cel bun, ce dorea dreapta credință creștinească, și acestea erau: desele învinuiri aduse de către păgâni creștinilor, pentru unele lucruri necinstite și de rușine, pentru care se ridicau cumplite prigoniri împotriva lor. Deci, toate acestea le-a înțeles el că sunt minciuni, neîncăpute prihăniri și clevetiri, de vreme ce păgânii socoteau cum că creștinii, în adunările lor de noapte, stingând lumânările, sting împreună și lumina curăției, spurcându-se cu împreunare prin necurăție și, după asemănarea fiarelor ar mânca carne de om. Pentru unele ca acestea, elinii și iudeii ocărau pe creștinii nevinovați, și astfel se credea minciuna oamenilor necurați și nebuni ca și cum ar fi fost adevăr. Cu toate că creștinii erau oameni drepți și sfinți, totuși erau urâți, prigoniți, scuipați și batjocoriți de toți necredincioșii, ca niște mari nelegiuitori. Astfel, fiind făcuți vinovați de grele păcate, erau dați la cumplite morți, în multe feluri.

Niște lucruri ca acestea la început împiedicau pe Iustin de la scopul său să se facă creștin; însă nu credea cu totul lucrurile cele care se spuneau contra creștinilor, știind bine că, adeseori, prin judecata poporului cea fără de socoteală, cei nevinovați se osândesc ca cei vinovați, cei curați se necinstesc și cei drepți se socotesc ca cei păcătoși. Deci, văzând pe creștini neînfricați în răspunsuri la judecăți, viteji în chinuri, defăimând toate cele frumoase și văzute ale acestei lumi, socotindu-le ca pe niște gunoaie, că se dau de bună voie la munci pentru Domnul lor, sârguindu-se la moarte ca la un ospăț, socotea în sine, zicând:

„Nu sunt adevărate cele ce se spun despre creștini, ca și cum ar fi făcând niște urâciuni ca acelea; de vreme ce păcătosul cel iubitor de patimi, săvârșind fără de înfrânare poftele trupești și întru mâncarea cărnurilor omenești căutând iubire de plăceri, se teme de moarte și nu rabdă muncile. Unul ca acela nu se dă de bună voie la bătăi, ci fuge de ele. Ei, de ar cădea sub vreo judecată ca aceasta, se sârguiesc în tot felul să se arate fără de prihană și astfel se răscumpărau de la pedeapsă cu multă plată ca să poată să petreacă mai mult fără de durere și cu sănătate și să se îndulcească mai mult de poftele lor. Dar creștinii nu sunt deloc așa. Ei aleg de bună voie a patimi pentru Hristos, în Care cred. Ei cinstesc moartea mai mult decât viața; deci, cum poate să se afle într-înșii o iubire de păcat ca aceea?”

Astfel, socotind el, cerceta cu dinadinsul viața creștinească; și s-a înștiințat desăvârșit, că petrec în frica Domnului cu curăție și fără de prihană, păzind curăția lor cu de-amănuntul, că se omoară în toate zilele cu postul și cu înfrânarea. Ei adeseori se roagă și totdeauna se învață în faptele cele bune. Acestea cunoscându-le din cercetările lui i-a iubit pe ei foarte mult și s-a lipit de ei cu toată dragostea. El a luat Sfântul Botez și s-a făcut mare apărător al credinței celei în Hristos, luptându-se prin cuvinte și prin scrisori cu elinii și cu iudeii. El s-a făcut ostaș viteaz și nebiruit al lui Hristos, căutând mântuirea sufletelor omenești; a cercetat diferite țări, învățând și propovăduind numele lui Hristos, întorcând pe cei necredincioși la Dumnezeu.

Deci, a mers la Roma ca un filosof, purtând îmbrăcăminte filosofească și având ucenici cu sine. Acolo a adunat mulți pentru învățătură, întemeind multe școli; iar sub chipul filosofiei celei din afară, învăța filosofia creștinească și adevărată. Deci, aflând acolo pe Marcion, începătorul de eresuri, i s-a împotrivit lui cu cuvântul, rușinându-l; iar împotriva eresului acela, precum și împotriva altor eresuri, a scris mai multe cărți. Tot acolo în Roma era un oarecare filosof păgân, cu numele Crescent, mare vrăjmaș al creștinilor. Iustin, adevăratul filosof, a avut cu acel filosof necredincios neîncetat război, atât cu cuvântul cât și cu scrisul. Pentru că acel filosof cinic, având viață spurcată și prea fără de lege, ura pe creștinii care petreceau după Dumnezeu în curăție și zavistuia slava cea bună a lui Iustin, de vreme ce Iustin era cinstit și iubit de romani, pe de o parte pentru înțelepciunea sa cea insuflată de Dumnezeu, iar pe de altă parte pentru viața lui cea curată și neprihănită.

Deci Crescent, fiind plin de răutate, aducea împotriva creștinilor multe lucruri rușinoase și mincinoase, vrând să-l necinstească în popor și să facă urât atât pe Iustin cât și pe credincioșii care erau cu el; deci, îndemna poporul cel necredincios contra lor. Acestea auzindu-le și văzându-le Sfântul Iustin, zicea: „Eu pentru credința lui Hristos doresc a pătimi și a fi ucis de necredincioși; și socotesc că de la acel filosof cinic, Crescent, mi se va pricinui moartea, de la acel filosof nebun, fiindcă el iubește mândria mai mult decât înțelepciunea. El este nevrednic de a se numi filosof, de vreme ce îndrăznește a spune lucruri pe care nu le știe cu dinadinsul, ca și cum creștinii ar fi fără de Dumnezeu, făcând multe fărădelegi. El ne hulește pe noi din urâciune și răutate, deoarece este mai rău decât poporul cel simplu, căci aceia nu îndrăznesc să grăiască nimic de lucrurile pe care nu le știu.

În vremea aceea împărățea în Roma, Antonin, care fusese împărat după Adrian. Cu toate că nu era vrăjmaș al creștinilor, însă, fiind înduplecat după poruncile împăraților celor mai dinainte, necredincioși și închinători la idoli, prigonea și ura pe creștini, mai mult din urâciunea cea prea multă și din lăcomie, ca să jefuiască averile creștinilor, care mărturiseau numele lui Hristos. Deci, el a poruncit ca pentru fărădelegile cele multe, pe care le aduceau clevetitorii cu minciună contra credincioșilor, să-i dea pe ei la judecată și, necercetându-i, îi pedepsea cu felurite munci pentru clevetirile aduse contra lor.

În acea vreme s-a întâmplat în Roma un lucru ca acesta: o femeie oarecare, necredincioasă, care trăia în necurăție, auzind de la creștini cuvânt pentru adevăratul Dumnezeu și învățătură pentru viața cea întreg înțeleaptă, pentru răsplătirea drepților și pentru munca păcătoșilor, s-a umilit cu sufletul și a crezut în Hristos. Însă avea bărbat care petrecea întru necredința închinării de idoli și se tăvălea fără de măsură întru necurățiile trupești. Pentru aceasta ea îl sfătuia pe el în tot chipul, vrând să-l povățuiască la viața înfrânată și să-l întoarcă la adevărata credință.

Deci, văzând ea că nicidecum nu poate să-l îndrepte pe acela, căuta să se despartă de el și să nu mai petreacă în necurățiile aceluia. Bărbatul ei, înștiințându-se de la care creștini a învățat femeia lui credința creștinească, s-a dus la eparhul cetății, jelindu-se contra aceluia. Numele acelui creștin era Ptolomeu. Deci, au prins pe Ptolomeu, robul lui Hristos, și l-a ținut multă vreme într-o temniță necurată; apoi eparhul, scoțându-l la judecată, l-a osândit la moarte. În vremea acelei nedreptei judecăți, stătea acolo un bărbat, cu numele Luchie. Acela, văzând pe fericitul Ptolomeu osândit pe nedrept, a zis către judecătorul cel strâmb: „O, eparhule, pentru care pricină dai la moarte pe acest om nevinovat, de vreme ce nu este nici prea desfrânat, nici făcător de silă, nici ucigaș, nici tâlhar, nici răpitor, nici vădit pentru altă oarecare fărădelege, ci pentru singura pricină că s-a mărturisit pe sine, că este creștin?” Eparhul, căutând cu groază spre dânsul, i-a zis cu mânie: „Oare și tu ești din numărul creștinilor?” Răspuns-a Luchie: „Cu adevărat și eu sunt creștin”. Atunci el a poruncit ca și pe acela să-l pedepsească cu moarte. Încă s-a alăturat celor doi creștini și al treilea, care s-a mărturisit pe sine cu mare glas că este creștin; deci, toți acești trei, și-au dat sufletele lor pentru Hristos.

Fericitul Iustin, înștiințându-se de o nedreaptă ucidere a sfinților ca aceasta, i-a fost pentru ei jale mare. Deci, scriind o cărticică, numită Apologia, apăra nevinovăția creștinilor și defăima și certa rătăcirea și răutatea slujitorilor de idoli. Acea carte a dat-o împăratului și fiilor lui, și la tot senatul, îndrăznind pentru Hristos, fără temere de munci și de moarte. Împăratul, citind cu luare aminte acea cărticică, s-a minunat de înțelepciunea filosofului creștin; și nu numai că nu s-a mâniat contra lui și nu l-a ucis pe el, dar a și lăudat înțelepciunea lui; de vreme ce a dat pe față, în acea cărticică, înșelăciunea zeilor elini și a descris destul de lămurit puterea lui Hristos. Iustin a arătat că sunt mincinoase clevetirile ce se aduceau contra creștinilor, arătând destul de lămurit curăția și viața lor cea dreaptă.

Deci împăratul, citind acea cărticică și umilindu-se, a dat poruncă ca să nu muncească pe creștini pentru mărturisirea numelui lui Hristos, nici să le jefuiască averile lor, ci, numai de s-ar arăta contra lor cu oarecare pricini de păcate, cu adevărat vrednici de pedeapsă și de judecată vor fi. Sfântul Iustin, primind acea poruncă împărătească și luând voie de la împărat, s-a dus în Asia unde atunci, mai mult ca oriunde, erau creștinii prigoniți. Deci, mergând la Efes, în haina cea filosofească pe care n-a lăsat-o până la sfârșitul său, a arătat porunca împăratului tuturor și a propo-văduit-o în părțile și în cetățile cele dimprejur. Prin acestea s-a adus pacea și s-a mângâiat Biserica lui Hristos; de vreme ce ura contra creștinilor a încetat, în locul ei venind bucuria. Sfântul Iustin, petrecând acolo câtăva vreme, a avut o convorbire cu iudeul Trifon și l-a biruit pe acela din Scripturile Legii vechi, de care întrebare – precum și de Apologia, despre care s-a zis mai sus – se află cuvânt scris pe larg în cartea lui Iustin.

După multă vreme, Sfântul Iustin s-a întors iarăși de la Efes în Italia; iar în calea în care mergea pretutindeni propovăduia apostolește pe Hristos. Pe iudei și pe elini, biruindu-i în cuvinte, îi întorcea la sfânta credință; iar pe credincioși îi întărea. Deci, mergând el la Roma, Crescent, cinicul filosof, s-a pornit contra lui cu mai multă urâciune și cu mai multă răutate; deci, Sfântul Iustin, adeseori vorbind cu el, totdeauna îl biruia și-l rușina înaintea tuturor.

Pentru aceea, neputând el să stea împotriva lui și neștiind ce să mai facă, l-a pârât cu multe minciuni la divanul romanilor; deci, au prins pe Sfântul ca pe un vinovat de răutate și l-au muncit în legături. Aducându-l pe el la judecată, nici o pricină nu i-au aflat lui. Iar zavistnicul Crescent, temându-se ca nu cumva Iustin să fie liberat, a pregătit în ascuns o otravă de moarte și cu aceea a ucis prin înșelăciune pe ostașul cel nebiruit al lui Hristos.

Astfel s-a sfârșit Sfântul Iustin, adevăratul filosof al creștinilor, lăsând Bisericii lui Hristos multe scrieri foarte trebuincioase, ca unele ce sunt pline de înțelepciunea Sfântului Duh. Deci, stând înaintea lui Hristos Domnul, râvnitorul la nevoință a luat de la El cununa pătimirii și este rânduit în ceata sfinților mucenici, a celor ce slăvesc Sfânta Treime, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, în veci. Amin.

Alt Sfânt Mucenic Iustin, și cei împreună cu dânsul

În acea vreme când păgânii închinători de idoli au pus înainte prin toate țările și cetățile acea poruncă păgână împotriva binecredincioșilor creștini, ca tot cel ce crede în Hristos să fie silit la jertfa idolească, atunci au fost prinși Sfinții Mucenici Iustin, Hariton, Evelpist, Ierax, Peon, Valerian și o femeie cu numele Harita și, ducându-i în Roma înaintea lui Rustic, eparhul cetății, i-au pus la judecată. Deci, eparhul a zis către Iustin: „Supune-te zeilor și poruncilor împărătești, ca să nu fii osândit la moarte”. Sfântul Iustin i-a răspuns: „Nimeni nu poate să fie osândit vreodată, dacă va asculta poruncile Mântuitorului nostru Iisus Hristos”.

Eparhul l-a întrebat: „Ce fel de învățătură ai?” Iar Iustin a răspuns: „M-am sârguit a învăța toate învățăturile dinafară și, iscusindu-mă în toată filosofia, mai pe urmă, m-am lipit de adevărata învățătură a creștinilor, deși aceasta nu este bineplăcută acelora care rătăcesc în socoteala cea nedreaptă”. Atunci Rustic a zis: „O, ticălosule, oare iubești acele învățături, care sunt potrivnice socotelii noastre?”

Sfântul Iustin a răspuns: „Cu adevărat le iubesc și urmez dogmelor celor drepte ale creștinilor”. Eparhul a zis: „Dar ce fel sunt acele dogme?” Iustin a răspuns: „Dogmele cele drepte pe care noi creștinii le păzim cu dreaptă credință, sunt acestea: să cunoaștem pe adevăratul Dumnezeu, Făcătorul și Ziditorul a toate celor văzute și nevăzute. Să mărturisim pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel vestit mai înainte de prooroci, Care va să vie să judece neamul omenesc. Acela este propovăduitorul mântuirii, și învățătorul celor ce doresc să se povățuiască la fapte bune. Eu nu pot să spun ceva slăvit de Dumnezeirea cea fără de sfârșit, fiind om neputincios și mai mic decât toți, dar mărturisesc că acest lucru este al proorocilor, de vreme ce ei au vestit cu mulți ani mai înainte venirea de sus pe pământ a Acestuia, despre Care am spus că este Fiul lui Dumnezeu”.

Eparhul a întrebat: „În ce loc se adună creștinii?” Iustin răspunse: „Fiecare se duce unde poate și unde voiește. Ți se pare oare, că noi creștinii numai la un loc ne adunăm? Nimic să nu socotești despre acest lucru, deoarece Dumnezeul creștinilor este pretutindeni și, fiindcă este nevăzut, umple pământul și cerul. Pretutindeni este închinat de cei credincioși și slava Lui se cinstește peste tot locul!”

Eparhul zise: „Spune-mi adevărat, în care loc vă strângeți și unde aduni pe ucenicii tăi?” Iustin a răspuns: „Eu am petrecut până acum aproape de casa unui oarecare Martin, lângă baia ce se numește Timiotini și acum a doua oară am venit în cetatea Romei. Deci nu știu alt loc afară de cel ce l-am spus și dacă a voit cineva să vină la mine, eu l-am primit și l-am împărtășit de învățătura cea adevărată”. Rustic a zis: „Dar tu ești creștin?” Iustin a răspuns: „Cu adevărat, sunt creștin”. Atunci eparhul a zis lui Hariton: „Au doară și tu ești creștin?” Sfântul Hariton a răspuns: „Ajutându-mi Dumnezeu și eu sunt creștin”. După aceasta, Rustic a întrebat pe fericita femeie Harita de urmează și ea credinței lui Hristos. Aceea i-a răspuns: „Cu darul lui Dumnezeu, sunt creștină”.

Apoi Rustic a zis lui Evelpist: „Dar tu cine ești?” El a răspuns: „Sunt rob împărătesc, însă sunt creștin dăruit de Domnul Hristos cu libertate, iar cu milostivirea și cu darul Lui m-am făcut părtaș la aceeași nădejde la care sunt și aceștia pe care-i vezi”. După aceasta eparhul a întrebat pe Ierax: „Oare și tu ești creștin?” Ierax a răspuns: „Cu adevărat și eu sunt creștin, de vreme ce cinstesc pe același Dumnezeu și mă închin Lui”.

Eparhul a întrebat: „Iustin v-a făcut pe voi creștini?” Ierax a răspuns: „Eu am fost și voi fi creștin”. După aceea, stând de față și Sfântul Peon, a grăit: „Și eu sunt creștin”. Atunci eparhul a zis: „Cine te-a învățat pe tine credința creștină?” El a răspuns: „De la părinți am luat bună mărturisire”. După aceea Evelpist a zis: „Și eu m-am povățuit de la părinții mei a fi creștin, însă ascultând cuvintele lui Iustin, m-am întărit și mai mult în credința creștinească”. Eparhul l-a întrebat: „Dar unde sunt părinții tăi?” Evelpist răspunse: „În Capadochia”. Eparhul a întrebat și pe Ierax: „În ce parte sunt părinții tăi?” Ierax a răspuns: „Adevăratul nostru tată este Hristos, iar maică, Credința, prin care credem într-însul; iar pământeștii mei părinți au murit; eu am ieșit din Iconia Frigiei și am venit aici”. După aceea eparhul a întrebat și pe Valerian: „Ce ai de zis și tu? Au doară nu ești și tu creștin și spre zeii noștri nu ai osârdie?” Valerian a răspuns: „Și eu sunt creștin, de vreme ce cinstesc și mă închin unui adevărat Dumnezeu, iar pe zeii voștri îi defaim”.

După aceea, eparhul, întorcându-se către Iustin, a zis: „Ascultă, tu, cel ce te numești că ești bine grăitor! Ți se pare că ții învățătura cea adevărată, dacă vei fi rănit de la cap peste tot trupul și aștepți oare ca pentru aceea să te sui la cer?” Iustin răspunse: „Aștept ca și eu să am aceeași răsplătire de la Domnul meu, care s-a pregătit celor ce păzesc învățătura lui Hristos, dacă voi răbda muncirea cea grăită de tine; pentru că știu, că tuturor celor ce viețuiesc cu bună credință, și pătimesc ceva pentru Dumnezeul lor, li se păstrează darul lui Dumnezeu până ce va trece toată lumea”. La aceasta eparhul Rustic a zis: „Socotești, oare, că te vei sui la ceruri și vei primi vreo răsplată de la Dumnezeul tău?” Iustin a răspuns: „Nu socotesc, ci știu cu întemeiere și aceea o nădăjduiesc cu neîndoire”. Rustic a zis: „Să ne apropiem de aceea la trebuința care ne stă înainte; deci, adunați-vă la un loc și, toți împreună, jertfiți zeilor!” La acestea Iustin a răspuns: „Nimeni, având conștiința dreaptă, nu va voi să se lipsească de dreapta credință și să cadă în rătăcire și fărădelegi”.

Eparhul Rustic a zis: „De nu vă veți supune poruncilor noastre, veți suferi munci fără de nici o milă”. Iustin a răspuns: „Dorim cu adevărat, ca pentru Domnul nostru Iisus Hristos să răbdăm munci și să ne mântuim, pentru că acelea ne mijlocesc nouă mântuire și îndrăzneală la înfricoșata Lui judecată, Căruia din dumnezeiască poruncă Îi va sta înainte toată lumea”. Același lucru l-au spus și ceilalți mucenici adăugând și aceasta: „Fă îndată ceea ce ai de gând să faci că noi suntem creștini și nu vom jertfi idolilor”.

Auzind acestea, eparhul a dat o hotărâre ca aceasta: „Cei ce nu voiesc să jertfească idolilor și nu se supun poruncii împărătești, să fie bătuți cu toiege și pedepsiți, apoi să li se taie capetele, precum poruncesc legile romanilor”. Deci sfinții mucenici, slăvind pe Dumnezeu, au fost scoși la locul cel obișnuit și, după bătăile ce li s-au dat, au fost tăiați cu securea. Astfel, acei sfinți mucenici, și-au săvârșit pătimirile întru mântuitoarea mărturisire.

După aceasta, unii din cei credincioși au luat în taină trupurile lor cele cinstite și le-au îngropat la loc cuviincios, ajutându-le la aceasta darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Agapit, doctorul Pecerscăi

Când părintele nostru, Cuviosul Antonie al Pecerscăi, era vestit prin dăruirea de tămăduiri, a venit din Kiev, în peșteră la dânsul, acest fericit Agapit, dorind tămăduirea sufletească prin tunderea în schima monahală, pe care a și câștigat-o cu înlesnire. El urma cu tot sufletul vieții celei asemenea cu îngerii a Cuviosului Antonie, care a fost singurul martor al nevoințelor lui.

El a văzut că acel mare bărbat slujea singur bolnavilor și-i tămăduia cu rugăciunea sa; însă, acoperindu-și darul rugăciunii sale ce i se dăduse, le dădea acelora verdețuri din mâncarea sa, ca și cum acelea erau pentru tămăduire. Drept aceea, văzând aceasta, fericitul Agapit s-a ostenit mulți ani, râvnind la nevoințele sfântului stareț. Căci, atunci când se îmbolnăvea cineva din frați, fericitul își lăsa chilia sa și se ducea la fratele cel bolnav, căruia îi slujea și purta grijă de el; rugându-se lui Dumnezeu neîncetat pentru mântuirea bolnavului, deși, de multe ori, i se lungea boala cuiva.

Astfel, Dumnezeu, binevoind să înmulțească credința și rugăciunea robului său Agapit, și așa urmând nevoințelor Cuviosului Antonie, acest fericit Agapit s-a învrednicit a fi părtaș aceluiași dar cu dânsul, de vreme ce, cu rugăciunea sa, tămăduia pe toți bolnavii cărora le dădea, asemenea cuviosului, verdețuri pe care el le fierbea pentru mâncare lui; de aceea s-a numit și doctor. Despre aceea s-a auzit și în cetate și mulți bolnavi, venind la dânsul, se întorceau sănătoși.

În acea vreme, era în cetatea Kievului un doctor oarecare, cu neamul și cu credința armean. Acel doctor era foarte meșter în doctorii, cum mai înainte de el nu fusese altul. El nu mai cerceta pe cel bolnav de moarte, deoarece, numai când se uita spre cel bolnav, îndată îl cunoștea și-i spunea ziua și ceasul morții, și niciodată nu i se schimba cuvântul. Deci, un bolnav din aceia a fost adus în Mănăstirea Pecersca. Acela era cel dântâi din boierii cneazului Vsevolod, pe care doctorul armean îl deznădăjduise, prevestindu-i moartea după opt zile. Fericitul Agapit, făcând rugăciune pentru dânsul, i-a dat să mănânce verdețuri de care mânca singur, și astfel l-a făcut sănătos. Această minune s-a vestit în tot pământul Rusiei.

Deci, doctorul armean, rănindu-se de săgeata zavistiei, a început a ocărî pe fericitul Agapit. Apoi a trimis în Mănăstirea Pecersca pe un osândit la moarte, căruia i-a poruncit să ia otrăvuri de moarte, ca, gustând din ele, să moară înaintea lui Agapit. Fericitul, văzându-l pe acela murind, i-a dat din aceleași verdețuri de care mâncase el singur și, făcând rugăciune pentru dânsul, a izbăvit de moarte pe cel osândit morții. De atunci, acel armean s-a înarmat cu mai multă mânie contra fericitului și a îndemnat pe cei de o credință cu sine să-i dea și să bea însuși Agapit otrăvuri de moarte. Dar fericitul Agapit, bându-le, a rămas fără de vătămare, pentru că Domnul, Care știe să mântuiască de ispite pe cei dreptcredincioși, a zis: Măcar de ar bea și ceva de moarte, nu-i va vătăma pe ei.

După aceasta s-a îmbolnăvit în Cernicov cneazul Vladimir Vsevolodovici monomahul, pe care îl căuta cu dinadinsul doctorul armean, însă nimic nu sporea, ci mai mult se întărea boala; drept aceea, cneazul, fiind aproape de sfârșit, a trimis la părintele Ioan, egumenul Pecerscăi, și l-a rugat să trimită la dânsul în Cernicov pe fericitul Agapit, pentru a-l tămădui de boală. Deci, chemându-l egumenul la dânsul, i-a spus de rugămintea cneazului. Însă fericitul Agapit, care niciodată nu ieșise afară pe poartă să tămăduiască vreun bolnav, ci numai în mănăstire, a răspuns cu smerenie: „Dacă voi merge la cneaz, pentru un lucru ca acesta, apoi voi merge la toți! Deci, mă rog ție, părinte, să nu mă faci a ieși din mănăstire pentru slava omenească, de care m-am făgăduit înaintea lui Dumnezeu să fug până la cea din urmă răsuflare a mea. De vei voi, este mai bine să mă duc în altă țară și, după ce va trece nevoia aceasta, iar mă voi întoarce aici”. Deci, trimisul cneazului, pricepând că nu poate să aducă pe fericitul Agapit la stăpânul său, a început a se ruga să-i dea măcar verdeață spre tămăduire. Fericitul, fiind silit de egumen, a dat trimisului verdețuri din mâncarea sa, pe care ducându-le și gustându-le cneazul, îndată s-a făcut sănătos, pentru rugăciunile fericitului.

Atunci cneazul Vladimir monomahul, a venit singur în Mănăstirea Pecerscăi, voind să vadă cine este acela prin care Dumnezeu i-a dăruit sănătate, căci niciodată nu văzuse pe fericitul. Drept aceea, dorea să-l cinstească cu multe bunătăți; însă Agapit, nevoind să fie slăvit pe pământ, s-a ascuns. Atunci cneazul a dat egumenului aurul pe care îl adusese aceluia. Apoi, nu după multă vreme, același Vladimir a trimis pe unul din boierii săi cu multe daruri la fericitul Agapit, pe care, găsindu-l în chilie i-a pus înainte cele ce adusese. Fericitul ia zis: „O, fiule, eu niciodată n-am luat nimic de la nimeni, de vreme ce niciodată n-am tămăduit cu pute-rea mea ci cu puterea lui Hristos; deci, nici acum nu-mi trebuie acestea”.

Boierul a răspuns: „Părinte, cel ce m-a trimis știe că nu-ți trebuie nimic, dar te rog pentru mângâierea fiului tău, căruia Dumnezeu i-a dăruit prin tine sănătate, primește acestea și le dă, de-ți este plăcut, săracilor”. Deci, starețul i-a zis: „De vreme ce grăiești astfel, le voi primi cu bucurie; însă să spui celui ce te-a trimis că, celelalte câte le are, sunt tot străine, din care nimic nu va putea să ia cu sine, când se va duce din această viață trecătoare; drept aceea, să le împartă săracilor, căci Domnul singur l-a izbăvit de moarte, iar eu nimic n-aș fi sporit. Deci, îl rog într-aceasta să fie ascultător, ca să nu pătimească ceva mai rău”.

Acestea zicând, fericitul Agapit a luat aurul ce l-a adus și s-a dus cu el în chilie, ca și cum ar voi să-l ascundă; dar, ducându-l afară din chilie, l-a aruncat și, fugind singur, s-a ascuns. Iar boierul după puțină vreme a ieșit și a văzut toate darurile lepădate înaintea ușii, pe care, luându-le, le-a dat egumenului Ioan. Apoi întorcându-se la cel care l-a trimis, i-a spus toate cele ce a văzut și a auzit de la acel fericit. Atunci toți au cunoscut că este rob adevărat al lui Dumnezeu, de la care cerea plată, iar nu de la oameni. Atunci cneazul, neîndrăznind a nu asculta pe sfânt, a început fără cruțare a-și împărți săracilor averea sa.

După multă osteneală și nevoințe plăcute lui Dumnezeu, însuși fericitul bătrân Agapit, acest doctor fără de plată, s-a îmbolnăvit. Înștiințându-se de acest lucru, doctorul cel mai sus pomenit a mers la el pentru cercetare și a început a se întreba cu el despre meșteșugul doctoricesc, întrebându-l: „Cu ce fel de verdețuri se tămăduiește acel fel de boală?” Fericitul a răspuns: „Cu acelea care, singur Domnul, doctorul sufletului și al trupului, ne dă sănătate”.

Armeanul, înțelegând că este foarte neștiutor în doctorii, a zis către ai săi: „Acesta nu știe nimic din meșteșugul nostru”. Apoi, luându-l de mână, a zis: „Adevărul spun, căci a treia zi vei muri! Iar de s-ar schimba cuvântul meu, atunci îmi voi schimba viața și voi fi și eu monah ca și tine”. Atunci fericitul a zis cu mânie: „Astfel este chipul doctoriei tale? Îmi vestești mai mult de moarte, în loc să-mi dai ajutorul tău? De ești iscusit, dă-mi viață; iar de nu o stăpânești pe aceasta, de ce mă ocărăști, osândindu-mă ca să mor a treia zi? Căci Domnul mi-a vestit că după a treia lună voi merge la El”. Armeanul a zis iarăși: „Iată, acum cu totul te-ai schimbat, căci bolnavi de aceștia niciodată nu pot trăi mai mult de trei zile”. El slăbise foarte mult, încât nici nu putea să se miște.

Pe când era astfel, au adus din Kiev la dânsul un bolnav pentru tămăduire. Deci, fericitul, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a sculat îndată ca și cum n-ar fi fost bolnav și, luând obișnuitele sale verdețuri pe care le avea spre mâncare, le-a arătat armeanului, zicând: „Acestea sunt verdețurile doctoriei mele, vezi și înțelege!” Iar el văzând, a zis sfântului: „Acestea nu sunt din verdețurile noastre, dar mi se pare, că sunt din Alexandria”. Fericitul, râzând de neștiința lui, a dat bolnavului să guste din verdețurile acelea și, rugându-se, îndată l-a făcut sănătos pe acel bolnav. Apoi a zis către doctorul armean: „Fiule, te rog mănâncă din aceste verdețuri cu mine, de-ți este cu plăcere, de vreme ce nu am cu ce să te ospătez”.

Armeanul a răspuns: „Părinte, noi în această lună postim patru zile; deci acum sunt în post”. Fericitul auzind acestea, l-a întrebat: „Cine ești tu și ce credință ai?” Iar el i-a răspuns: „Au n-ai auzit de mine, că sunt armean?” Fericitul Agapit a zis către el: „Cum dar ai îndrăznit a intra aici, spre a-mi spurca chilia mea și încă a mă ține de mâna mea păcătoasă? Ieși de la mine, străinule de credință și necredinciosule”. El, fiind rușinat, s-a dus.

După aceasta fericitul Agapit, după proorocia sa, a trăit trei luni și, îmbolnăvindu-se puțin, s-a dus către Domnul în ziua de întâi iunie. Astfel, fiind doctor fără de plată pe pământ, stă acum în ceruri, unde nu este durere și unde și-a luat multă plată. Iar cinstitele lui moaște, frații le-au pus cu cântare, după obicei, în peștera cuviosului Antonie.

După moartea sfântului, doctorul armean a venit la Mănăstirea Pecersca și a zis egumenului: „De acum părăsesc armenescul eres și cred cu adevărat în Domnul Hristos, Căruia doresc a-I sluji în sfânta rânduială monahicească. Căci mi s-a arătat fericitul Agapit, zicându-mi: „Te-ai făgăduit să primești chipul monahicesc; iar de vei minți, îți vei pierde și viața și sufletul!” Deci, eu cred că cel ce mi s-a arătat este Sfântul Agapit, de vreme ce, de ar fi voit să trăiască mai multă vreme aici, i-ar fi dăruit lui Dumnezeu. Eu văzusem că el nu va trăi mai mult de trei zile, iar Dumnezeu i-a adăugat trei luni și, de ar fi zis să nu trăiască el trei luni, ar fi trăit trei ani. Deci, acum socotesc că singur a voit să se ducă de la noi, dorind împărăția sfinților, ca un adevărat sfânt. Căci Dumnezeu, mutându-l din vremelnica viață, din locașul acesta, i-a dăruit viața cea veșnică în locașurile cele cerești; drept aceea doresc a împlini îndată porunca acestui sfânt bărbat”.

Auzind acestea egumenul de la doctorul armean, l-a tuns în schima monahală, învățând mult pe doctorul trupurilor celor străine, ca să fie iscusit în doctoria sufletului său, urmând fericitului Agapit. Iar el, nevoindu-se cu dumnezeiasca plăcere și-a petrecut viața în aceeași mănăstire a Pecerscăi și a primit fericitul sfârșit, în cinstea doctorului sufletelor și al trupurilor, a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Cel fără de început al Lui Părinte și cu a Preasfântului, Bunului și de viață Făcătorului Său Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sf. Mc. Firm

Sf. Mc. Tespesie