Sinaxar 7 mai
📑 Cuprins:
- Arătarea Semnului Sfintei Cruci la Ierusalim
- Sfântul Mucenic Acachie
- Cuviosul Nil de Sorska
- Sf. Chiril Arhiepiscopul Ierusalimului
- Sf. Mc. Codrat și a celor împreună cu dânsul
- Sf. Mc. Rufin și Statornic, care de sabie s-au săvârșit
- Sf. Cuv. Ioan Psihaitul
- Sf. Mc. Maxim]
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Arătarea Semnului Sfintei Cruci la Ierusalim
După moartea celui întâi între creștini, a binecredinciosului și dreptului împărat Sfântul Marele Constantin, luând împărăția fiul său Constantie și abătându-se la răucredinciosul eres al lui Arie, care hulea pe Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut – spre rușinarea ereticilor celor răucredincioși, spre încredințarea necredincioșilor și spre întărirea celor dreptcredincioși – un semn minunat în Sfânta Cetate a Ierusalimului, în Duminica Cincizecimii, când se prăznuiește Pogorârea Sfântului Duh. Și s-a întâmplat atunci de era duminica aceea în șapte zile ale lunii mai.
În ceasul al treilea s-a arătat pe cer închinarea cinstitei Cruci a Domnului, care strălucea cu o lumină negrăită, mai mult decât razele soarelui, la care privind tot poporul, se minuna cu spaimă mare. Acel semn al Sfintei Cruci a stat deasupra sfântului munte al Golgotei, pe care Domnul nostru Iisus Hristos S-a răstignit și s-a întins Crucea cu lungimea sa, ajungând până la muntele Eleonului, care este departe de la Golgota ca la cincisprezece stadii; și se potrivea lățimea Crucii cu lungimea sa. Iar frumusețea ei era atât de împodobită, încât se asemăna cu fața curcubeului, atrăgând astfel privirea tuturor către ea. Deci, toți câți aveau orice lucruri în mâinile lor și cei care erau prin case, lăsându-și toate treburile lor, ieșeau și priveau cu frică spre acel semn preaminunat. Apoi, toată mulțimea ierusalimitenilor, umplându-se de frică și de bucurie de dumnezeiasca vedere, au alergat la sfânta biserică cu mare umilință și cu căldura duhului, bătrâni și tineri, bărbați și femei cu pruncii cei sugători, asemenea și fecioarele cele neispitite de nuntă, care se țineau prin cămări, ieșind din camerele lor, alergau iarăși acolo. Alergau oamenii de toate vârstele și rânduiala, străinii și nemernicii, creștinii și cei de altă credință și toți cu o gură și printr-un glas preamăreau pe Iisus Hristos Domnul nostru, Fiul lui Dumnezeu, Unul născut, Dumnezeu adevărat din Dumnezeul Cel adevărat, pe Făcătorul minunilor celor mari.
Atunci, necredincioșii și ereticii, vrăjmașii și hulitorii dumnezeirii lui Hristos, s-au umplut de rușine, văzând cât este de mare slava și puterea lui Hristos Domnul, întru arătarea Crucii celei dumnezeiești; și a dovedit atunci cu lucrul Său chiar, că credința creștinească este dreaptă, adevărată și mântuitoare. Ea nu este alcătuită din dovedirea cuvintelor celor din înțelepciunea omenească cea din afară, ci din Duhul Sfânt prin descoperire și putere întărită, fiind mărturisită din cer cu semne și cu minuni.
De acest minunat semn, Preasfințitul Chiril, patriarhul Ierusalimului, a înștiințat prin scrisoare pe împăratul Constantin, sfătuindu-l spre dreapta credință. Iar Hermias Sozomen a scris că, prin acea arătare pe cer a Sfintei Cruci, foarte mulți dintre evrei și păgâni s-au încredințat; și, apropiindu-se cu pocăință de Hristos Dumnezeul nostru, au primit Sfântul Botez și au slăvit cu bună credință pe Hristos, Cel ce este de o ființă cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Iar noi, prin Crucea arătată, mărturisim puterea Lui cea nespusă, îl înălțăm pe El cu laudele noastre, că este Domnul Dumnezeul nostru și ne închinăm așternutului picioarelor Lui, adică Crucii celei sfinte, rugând bunătatea Domnului, ca la a doua și înfricoșătoarea Sa venire, să ne învrednicească pe noi a vedea întru bucurie și întru nădejdea mântuirii semnul Fiului Omenesc – Crucea cea sfântă -, care voiește pe cer să se arate. Cu aceea, ca și cu o cheie, să ne deschidă nouă ușile Împărăției Cerului, precum oarecând tâlharului Raiul și, împreună cu oile cele binecuvântate, să ne rânduiască pe noi în veci. Amin.
Sfântul Mucenic Acachie
Pentru a treia oară, diavolul a ridicat prigonire asupra robilor lui Hristos, când împărățea la răsărit Maximian. Întru acea vreme Sfântul Acachie a intrat în frumoasa nevoință a pătimirii pentru Hristos. Acest mucenic era cu neamul din Capadocia, cu rânduială de ostaș, cu cinstea de sutaș și sub mâna tribunului Firm, conducătorul oastei ce se numea Martesie. Acest Firm avea poruncă de la păgânul împărat să caute, nu numai prin cetăți, ci și printre ostași, dacă nu cumva se află cineva crezând în Hristos sau dacă de zeii lor cei păgânești cineva se leapădă. Unul ca acela să fie supus la judecată și la munci; iar, de s-ar împotrivi cu totul la porunca împărătească, acela să fie pedepsit cu moartea.
Deci, tiranul Firm, chemând pe ostașii săi, îi întreba pe câte unul, cum crede fiecare din ei; și dacă afla pe cineva că este de credință creștină, pe acela, amăgindu-l cu îmbunări și îngrozindu-l cu munci, îl silea la închinarea idolească. Astfel, pe mulți din cei mici la suflet, slabi în credință și fricoși, i-a plecat la a sa păgânătate. Dar, când a chemat pe sutașul Acachie, acela cu mare glas a strigat: „Eu m-am născut între creștini; deci, creștin sunt și creștin voiesc să rămân. Martor îmi este mie Domnul meu Iisus Hristos, că nu numai de la tatăl și de la maica mea sunt creștin, ci și de la moși și strămoși”. Deci, îl sfătuia Firm cu multe feluri de înșelări și de ispite spre al său gând, dar nu o dată, ci de mai multe ori chemându-l, uneori îl îmbuna, alteori îl îngrozea, pentru ca să se supună poruncii împărătești.
Apoi, văzându-l neînduplecat, l-a pus în lanț și l-a trimis la voievodul Vivian. Voievodul, șezând la judecată și pe mărturisitorii lui Hristos întrebându-i, Antonin Comentarisie i-a spus, zicând: „Firm, tribunul cetei Martesiei, a trimis aseară legat la a ta stăpânire pe sutașul său, deoarece nu se supune poruncii nebiruitului nostru împărat, ci urmează credinței creștine”. Și îndată a pus de față pe cel legat înaintea judecății voievodului; iar voievodul, căutând spre dânsul, a zis: „Cum îți este numele?” Răspuns-a cel legat: „Numele cel mai dorit mie și la tot neamul meu, este nume de creștin, care de la Hristos este, iar după obiceiul omenesc, numele meu este Acachie”. Zis-a voievodul: „După nume îți este și obiceiul tău, pentru că rău ești, nesupunându-te poruncii împărătești”. Zis-a Sfântul: „Cu meșteșugire vorbești către mine, o, voievodule, și nu îmi tâlcuiești bine numele meu; pentru că Acachie va să zică – fără de răutate – și bine și cu dreptate sunt numit cu acel nume, că nu voiesc să fiu părtaș răutății diavolului”.
Zis-a voievodul: „De unde limbuțești tu cu niște cuvinte fără de socoteală ca acestea înaintea noastră?” Răspuns-a Sfântul: „Eu sunt cu neamul din Capadocia, din care mulți au fost mucenici ai lui Hristos mai înainte de mine și pe al căror dar dăruit de Dumnezeu l-am văzut cu ochii după sfârșitul lor, pentru că din morminte și moaștele lor izvorăsc tămăduiri de boli. Am voit să fiu următor acelora mai bine, decât să mă supun legilor voastre celor nedrepte, care degrabă vor pieri împreună cu voi”. Zis-a voievodul: „Să nu socotești că te voi da la munci mici, pentru că singură limbuția ta cea cu mândrie și deșartă grăire are trebuință de mari pedepse, pe care, ca să nu le pătimești, leapădă-ți gândurile tale cele nesupuse și, ascultând împărăteștile porunci, închină-te zeilor, cu a căror voie împărații împărățesc și biruitorii dănțuiesc. Deci, rușinează-te de noi, cei ce ședem la această judecată și să nu te socotești pe tine a fi mai înțelept decât noi toți, nici să nădăjduiești în zadar spre Omul Care se numește Hristos și despre Care aud că L-au muncit după lege și L-au osândit la moarte”.
Răspuns-a Sfântul: „Te rătăcești, o, judecătorule că, grăind acestea, rău greșești, fiind orbit de sataniceștile amăgiri. Pentru că, nu cu voia acelora pe care tu îi numești zei împărățesc împărații și se fac biruitori, ci acestea se săvârșesc cu rânduiala și cu voia bunului nostru Dumnezeu. Iar dacă zici că nădăjduiesc spre un Om care a fost muncit și osândit la moarte, aceasta să o știi că Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, venind pe pământ pentru a noastră mântuire, S-a făcut om; și, fiind Dumnezeu adevărat, a luat asupra Sa firea noastră cu oarecare minunat și negrăit chip, lucru pe care tu nu-l înțelegi și nici nu poți să-l auzi, dacă nu vei voi mai întâi să fii creștin; pentru că Hristos, fiind din fire precum am zis, Dumnezeu adevărat și Cuvânt al Tatălui nedespărțit de Dânsul, dar totdeauna de o ființă cu Dânsul și împreună mai înainte din veci, întru a Sa vreme, întru care El a voit, a săvârșit lucrul mântuirii noastre și ne-a izbăvit din robia vrăjmașului, care din început pizmuia asupra noastră”.
La acestea a răspuns voievodul: „Dacă împărații sunt potrivnici Hristosului tău, apoi pentru ce El nu-i pedepsește pe dânșii, fiind Dumnezeu Atotputernic precum zici tu?” Răspuns-a Sfântul: „După acestea poți să cunoști milostivirea și puterea Lui că, necinstindu-se de voi, nu vă pedepsește îndată, ci îndelung rabdă, așteptând ca voi, elinii, cei ce nu aduceți cinstea cea cuviincioasă lui Dumnezeu, ci diavolilor, să vă pocăiți și să încetați de la un lucru rău ca acesta. Însă și pentru aceea îndelung rabdă, nepierzându-vă pe voi îndată, ca robii Lui cei aleși și iubiți, să fie iertați în lume și să-și săvârșească nevoința lor cea bună. Pentru că, de v-ar fi pierdut pe voi îndată Hristos Dumnezeul nostru, apoi și voi ați fi pierit în veci și robii Lui n-ar fi fost arătați; și așa puterea darului ar fi fost în deșert. Cum ar fi putut Stăpânul nostru să Se preamărească cu slăvire, de n-ar fi fost îndelung răbdător spre pedepsirea păcatelor voastre? Iar acum vă lasă să fiți voi fără de pedeapsă, ca unii ce asupriți a Lui îndelungată răbdare și vă abateți mai mult întru păgânătate de la Dânsul, vă mâniați asupra noastră cu nedreptate și vă gătiți mai mare pierzare vouă de nu vă veți pocăi, afundându-vă într-însa cu fărădelegile voastre. Și noi, cei ce știm stăpânirea Lui, răbdăm pentru El cu vitejie, ca să dobândim de la El viața veșnică; iar slava Lui va fi mai arătată spre acei oameni, care cunoscându-și rătăcirea, se vor pocăi și își vor îndrepta viața lor”.
Minunându-se de un răspuns ca acesta cu bună înțelegere al mucenicului, Vivian voievodul l-a întrebat pe el, zicând: „Oare ai învățat carte, de răspunzi așa de bine? Pentru că văd că ai grăit cu bună înțelegere adeverind că viața omenească este într-a lui Dumnezeu stăpânire, rânduială și îndelungată răbdare”. Răspuns-a Sfântul: „Poți să cunoști din aceasta, puterea și darul lui Dumnezeu, Cel ce pe toate le stăpânește, că eu, neînvățând înțelepciunea cărții, fără numai puțin pentru citirea rugăciunilor, așa îți răspund ție; pentru că Dumnezeu grăiește prin gura robilor Săi, de care lucru – voi fiind înțelepți -, vă minunați și ne lăudați pe noi. Că din început, când a voit Domnul nostru Iisus Hristos să arate împărăția Sa cea duhovnicească la toată lumea, la propovăduirea aceea, n-a ales oameni de bun neam, bogați, filosofi preaînțelepți și cititori iscusiți, ci pescari și vameși simpli și neînvățați. Aceasta a făcut, ca puterea Lui cea neajunsă și înțelepciunea Lui, care pe toată mintea o covârșește, să fie cunoscută întru aceia pe care nevăzut i-a învățat și înțelepțit Duhul Sfânt.
După aceasta a zis voievodul: „Lăsându-ți acea netrebnică multă vorbire la aceasta să-mi răspunzi: Știi porunca cea împărătească, care vă poruncește vouă creștinilor ca, ori să jertfiți zeilor, ori să vă supuneți muncilor? Deci, spune-mi mie, te vei supune poruncilor împărătești și vei jertfi zeilor, sau te lepezi cu totul?” Răspuns-a Sfântul: „Eu, adeseori fiind întrebat și de tribunul Firm, am mărturisit că sunt creștin, și ceea ce am grăit către acela, aceasta o grăiesc și către tine acum: Creștin sunt și nu voi jertfi necuraților diavoli!” Zis-a voievodul: „Cruță-ți tinerețile tale, fiindcă te văd pe tine că nu ai mai mult de douăzeci și cinci de ani și, încă cinstindu-ți vrednicia de sutaș, n-am voit ca îndată să te muncesc pe tine; dar, de vei petrece mai mult întru această nebunie a ta, mă vei sili pe mine ca, fără voia mea, să te dau la munci cumplite”. Răspuns-a Sfântul: „Nu este aceasta nebunie, ci bună cunoștință și lucru plăcut lui Dumnezeu; că nu las eu pe Unul adevăratul Dumnezeu, Ziditorul meu, cu a Cărui milostivire sunt păzit până acum”.
Zis-a voievodul: „Cum zici tu că unul este Dumnezeu, când nu de mult ai mărturisit pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu? Dacă Dumnezeul vostru are Fiu asemenea cu Sine, apoi adevărat este de trebuință, ca pe doi dumnezei să mărturisești, pe Unul Dumnezeu Tatăl și pe altul Dumnezeu Fiul! Și de sunt doi dumnezei, apoi pentru ce acum mărturisești numai un singur Dumnezeu? Iată, văd lămurit, că tu minți și singur te încurci însuți prin cuvinte nepotrivite!”
La acestea a răspuns Sfântul Acachie „Cred și mă nădăjduiesc spre Domnul meu Iisus Hristos, Cel ce S-a răstignit în zilele lui Ponțiu Pilat, că Duhul Sfânt mă va înțelepți și-mi va da mie cuvânt, ca la răspunsul tău să-ți răspund luminat; deoarece nu este mică această întrebare a ta: pentru ce noi numim doi dumnezei și cinstim numai unul? Deci, îți spun ție: Nu mărturisim numai pe Tatăl și pe Fiul, ci și pe Duhul Sfânt, nedespărțit de Tatăl și de Fiul; deci sunt fețele cele în trei numiri, dar una este dumnezeirea și puterea. Și zicem că Unul este Dumnezeu, Care are Cuvânt și Duh Sfânt; că nu se cade ca să fie Dumnezeu fără Cuvânt și fără Duh de viață. Și îți voi mai spune și asemănarea, pe cât voi putea, fiind neînvățat: „Împăratul, pe care tu îl numești stăpân, iar eu îl numesc om, se numește Maximian și fiul lui se numește Maxențiu. Deci, doi sunt, dar firea lor cea omenească este una și împărăția lor nedespărțită; deci, se cinstește fiul pentru tatăl, iar tatăl pentru fiul se slăvește. De asemenea, se cade a socoti și pentru Dumnezeu. Căci, de vreme ce dumnezeiasca ființă a Tatălui, a Cuvântului și a Sfântului Duh este una și aceeași neschimbată; unul este cu adevărat Dumnezeu cel cinstit de noi”.
Zis-a voievodul: „Nu odată te-am sfătuit pe tine, ca să te întorci la lucrul ce-ți este pus înainte; iar tu te sârguiești, prin aceste cuvinte ale tale nefolositoare, să mă depărtezi pe mine de la lucrul ce este de față. Una îți poruncesc: să aduci jertfe zeilor celor părintești, prin care toate se alcătuiesc; iar de nu vei voi, apoi nu te voi răbda mai mult pe tine”. Răspuns-a Sfântul: „Să nu nădăjduiești că mă vei înfricoșa pe mine cu îngrozirea, căci iată ai gata trupul meu spre primirea rănilor; deci, muncește-l precum voiești. Iar mintea și voința duhului meu, nici tu, nici împăratul tău, nici diavolii tăi, cărora te închini, nu vor putea niciodată să o întoarcă și să o înduplece la păcat”.
Atunci voievodul, mâniindu-se, a poruncit să lege pe Sfântul Acachie gol, de patru stâlpi, și să-l întindă în patru părți și să-l bată șase ostași, fără milă, cu vine de bou; mai întâi pe spate, apoi să-l întoarcă pe pântece, să vadă, îi va ajuta Dumnezeul lui. Mucenicul, fiind mult bătut – schimbându-se ostașii care-l băteau – și, roșindu-se pământul cu sângele lui, nimic alta nu grăia pătimitorul, fără numai acestea: „Hristoase, Mântuitorul meu, ajută smeritului robului Tău! Doamne, Dumnezeul meu, nu mă lăsa pe mine!”
Voievodul, văzând pe mucenic cu totul rănit și sângerat, a zis către dânsul: „Vei jertfi acum zeilor?” Răspuns-a Sfântul: „Nu voi jertfi diavolilor, pentru că am pe Domnul meu Iisus Hristos, Cel ce îmi ajută mie, și acum sunt mai tare în muncă de cum eram mai înainte; căci până acum așteptarea muncilor îmi tulbura gândurile mele; iar după ce am început a le pătimi pe acestea, m-am întărit cu ajutorul lui Hristos și m-am făcut mai viteaz și mai întărit spre toate muncile cele multe și grele, nădăjduind fără de îndoială spre Dumnezeul meu. Să știi că, pe cât mă muncești mai mult, pe atât îmi faci mie folos; și, pe cât mă rănești pe mine mai cumplit, pe atâta îmi mijlocești mai mare dar de la Dumnezeul meu”.
Deci, voievodul umplându-se de mânie, a poruncit să-l bată cu niște plăci de plumb peste obraz. Voievodul, văzând stricându-se fața cea frumoasă a Sfântului, a zis către el: „Jertfește zeilor, ca să te izbăvești din cele mai grele munci ce vor să se aducă ție”. Răspuns-a Sfântul: „Pentru atâta nu mă îngrijesc de muncile cele ce vor să se aducă asupra mea, pe cât nu m-am îngrijit de cele trecute”. Zis-a voievodul: „Cum tu, ostaș fiind și necărturar, răspunzi la judecată cu vorbe frumoase?” Răspuns-a mucenicul: „Duhul Sfânt dăruiește robilor Săi a grăi cu libertate și a răbda. Căci a zis Mântuitorul nostru către ucenicii Săi: Când vă veți duce la domni și împărați, să nu vă îngrijiți, cum și ce veți grăi; căci se va da vouă în acel ceas, gură și înțelepciune, și nu voi veți grăi, ci Duhul Tatălui vostru este Care grăiește întru voi. Zis-a Antonin Comentarisie: „Și ce folos îți este ție, ticălosule, de vorba ta cea multă, petrecând întru împotrivire și primind răni? Iar după ce alte munci mai cumplite vor pune pe tine, atunci, nevoind, vei face voia împăra-tului”. Răspuns-a lui Sfântul: „Du-te de la mine și te sfătuiește pe tine singur. Că, de vreme ce nu m-am îngrijit de îngrozirea voievodului și de bătăile ce mi-a dat, apoi oare pe tine te voi asculta?” Atunci voievodul a poruncit să arunce pe mucenic în temnița din Pirint, cetatea Traciei, în care Sfântul a petrecut șapte zile.
Sfântul Acachie a șezut în temniță, veselindu-se întru Domnul său că s-a învrednicit să pătimească pentru El unele ca acelea. În acea vreme i-a venit voievodului Vivian o scrisoare de la Flachin, ighemonul Traciei, prin care îi poruncea să meargă la Bizanț, să-l întâmpine pe el acolo și să aducă împreună cu dânsul și pe cei ce îi are legați. Deci, voievodul s-a dus acolo și a adus cu dânsul și pe Sfântul Mucenic Acachie cu alți închiși, care erau legați pentru niște pricini oarecare. El, slăbind pe cale, de bătăi, de fiarele cele grele, de foame și de sete, de călătoria cea lungă și grabnică, și ostașii cei ce-l duceau fiind nemilostivi, îl împingeau și-l duceau, silindu-l cu batjocură ca să alerge mai iute. Astfel fiind sfântul, nu mai aștepta viața sa, ci vedea că degrabă are să se sfârșească. El se ruga de cei ce-l duceau, ca să se odihnească puțin și să-i dea voie să se roage lui Dumnezeu, dar ostașii nu i-au îngăduit.
După ce a stat undeva să se odihnească, a ridicat Sfântul ochii spre cer, începând a se ruga, astfel: „Slavă Ție, Dumnezeule, Cel ce arăți milostivire din îndurarea Ta, celor ce iubesc numele Tău cel sfânt! Slavă Ție Celui ce m-ai chemat pe mine păcătosul la această nevoință! Slavă Ție, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, Cel ce știi neputința sufletului nostru și mi-ai dăruit răbdare a suferi cu tărie muncile! Văzându-mă acum pe mine, Stăpâne, cuprins de multe rele, încât, precum mi se pare, sufletul singur vrea să se dezlege din legăturile trupești; trimite pe îngerul Tău cel sfânt, ca să-mi ajute în strâmtorările acestea și să mă tămăduiască. Sau binevoiește ca, în orice chip, să poruncească muncitorul să mă sfârșească cu moarte și așa mai degrabă să vin la Tine, Dumnezeul meu!”
Așa rugându-se Sfântul către Dumnezeu, văzduhul s-a înnorat și a venit un glas spre dânsul din nor, zicându-i: „Îmbărbătează-te, Acachie, și te întărește”. Acest glas l-au auzit toți cei ce erau acolo, și ostașii și cei legați se mirau, zicând: „Oare și norii vorbesc ca oamenii? Când a mai auzit cineva acestea, ce le auzim noi acum?” Mulți din cei legați, auzind acel glas, au crezut în Fiul lui Dumnezeu și, căzând la picioarele mucenicului, îl rugau să-i învețe pe dânșii din credința creștinească.
Iar Sfântul Mucenic Acachie, mergând împreună cu ei, le zicea: „Eu nu m-am îndeletnicit în cărți, ci în ostășie; însă sunt crescut în casă preoțească și sunt de neam preoțesc. Mi-am adus aminte de cele ce auzeam de la preoți, cum că Dumnezeu, vrând să dea mântuire omului celui căzut din Rai și să-l elibereze din iad, a trimis în această lume pe Fiul Său, Cuvântul Cel împreună veșnic. Deci, venind Fiul lui Dumnezeu, a luat trup din Preasfânta Curată Fecioară Maria, făcându-Se în chip de om; a răbdat Crucea de voie, ca să îndrepteze păcatul neascultării lui Adam prin lemnul Crucii și să-i dăruiască iertare omului celui osândit, plătind singur pentru noi datoria, prin pătimirea Sa cea de bunăvoie. Pironindu-se pe Cruce, a rupt zapisul ce era asupra noastră și a dezlegat păcatul; cu moartea sa a călcat moartea, iadul a prădat și toată stăpânirea și puterea diavolului a rușinat-o, făcând-o neputincioasă. După ce a izgonit toată tabăra diavolească, a sfărâmat porțile de aramă și a frânt zăvoarele cele de fier, s-a sculat din morți a treia zi și a dăruit mântuire neamului omenesc, ca să învieze toți și să viețuiască în toți vecii, cei ce vor să fie nesfârșiți, pentru că în această lume văzută petrece puțină vreme și nimic nu este”.
Auzind cei legați acestea și alte cuvinte ale mucenicului, cu osârdie s-au întors la credința creștinească. Venind ei noaptea pe cale, după ce au mers la un sat ce era aproape, cei legați au văzut la miezul nopții niște tineri îmbrăcați în haine luminoase. Acei tineri erau sfinții îngeri, ca și cum ar fi fost de rânduială ostășească și vorbeau cu Sfântul Acachie. Cei ce îi vedeau, socoteau că tovarășii și prietenii lui Acachie au venit noaptea, de frica muncitorului, ca să-l cerceteze. După ce s-a făcut ziuă, au plecat în cale și, mergând în ziua aceea cu sârguință, au ajuns noaptea în cetatea Bizanțului și i-au închis pe toți într-o casă. Cei legați au văzut iarăși la miezul nopții niște tineri ca aceia din noaptea trecută vorbind cu Sfântul Acachie. Ei vedeau pe acei tineri luminoși care se arătaseră, cum spălau cu apă caldă rănile mucenicului și le sărutau.
Privind aceasta ziceau între ei: „Cu adevărat aceasta este vedenie dumnezeiască, pentru că sfinți îngeri în noaptea trecută au întâmpinat pe mucenicul lui Hristos, iar nu oameni. Și acum au aceeași grijă de dânsul”. A doua zi, ducându-i pe toți în temniță, voievodul a poruncit păzitorului temniței, ca pe Mucenicul Acachie să-l închidă singur în temnița cea mai dinăuntru, legat cu lanțuri de fier și ferecat în obezi și pe nimeni să nu lase la dânsul, nici să-i dea mâncare și băutură ca, strâmtorându-se de foame, de sete și de greutatea legăturilor să slăbească și să se supună mai cu înlesnire la voia lor; iar pe ceilalți legați a poruncit să-i închidă în temnița cea mai dinafară.
După ce a sosit noaptea, cei legați s-au învrednicit iarăși de o vedenie minunată; pentru că au văzut strălucind o lumină în temnița cea mai dinăuntru. Uitându-se printr-o ferestruică, au văzut niște bărbați purtători de lumină, care, dezlegând pe Sfântul mucenic din legături, îi tămăduiau rănile și îi puneau dinainte hrană minunată, albă ca zăpada, dându-i și băutură. Văzând ei aceasta în toate nopțile, au chemat păzitorul acelei temnițe și i-au spus acea vedenie; iar el, privind prin ferestruică, a văzut cu ochii săi aceea lumină și, deodată, deschizând ușile temniței, a intrat înăuntru. Dar n-a văzut și n-a aflat pe nimeni, decât numai pe mucenic singur stând în legături; și s-a mirat și s-a înspăimântat păzitorul temniței.
După ce au trecut șapte zile de la ducerea lor în Bizanț, voievodul, șezând la judecată, a pus de față pe Sfântul Mucenic Acachie și, văzându-l sănătos cu trupul și luminat la față, s-a mirat; pentru că aștepta să-l vadă foarte slăbit de răni, legături, foame, sete și de osteneala drumului. Și s-a mâniat voievodul asupra ostașilor, părându-i-se că aceia i-au dat odihnă, și a zis către dânșii cu mânie: „Nu v-am poruncit eu vouă, ca pe acest om să-l închideți în temnița cea mai dinăuntru, cu obezi să-l ferecați, cu fiare grele să-l legați peste tot trupul și să nu-i dați hrană și băutură nicidecum? Iar voi l-ați lăsat liber, ca să se odihnească și să se tămăduiască de răni și, iată, acum îl văd sănătos și mai frumos decât cum era mai întâi”. Iar Antonin Comentarisie a zis: „Așa mă jur pe puterea ta, o, stăpâne, că toate s-au făcut după poruncile tale. Deoarece de la Pirint până la această cetate a fost adus cu nevoie, legat cu fiare grele, pe care, dacă voiești poți singur a le cumpăni, cât sunt de grele, a fost închis în cea mai strâmtă temniță și nimeni de aici nu i-a dat ceva de trebuință; întreabă pe păzitorul temniței și te vei înștiința, dacă nu au fost așa toate, precum ai poruncit”.
Îndată, voievodul a poruncit ca să cheme pe păzitorul temniței, căruia i-a zis cu glas groaznic: „Ticălosule, pentru ce n-ai făcut precum ți s-a poruncit și ai lăsat pe legatul acesta de s-a hrănit și s-a tămăduit în odihnă; iată, acum stă de față tare cu trupul, ca și cum ar fi venit la război și la luptă?” Iar Sfântul Acachie a zis: „Tăria și puterea îmi sunt date din cer, de la Iisus Hristos, dătătorul de nevoință, Care m-a tămăduit pe mine de răni și m-a făcut sănătos”. Voievodul a zis cu mânie către cei ce stăteau de față: „Loviți-l peste gură și sfărâmați-i dinții, ca să nu răspundă neîntrebat”. Și slujitorii au bătut pe mucenic; iar voievodul iarăși a zis către păzitorul temniței: „Ce răspunzi tu, ticălosule?”
Păzitorul a răspuns: „Mă jur pe puterea ta, că toate câte mi-ai poruncit le-am făcut, încă și mai multe răutăți i-am adăugat lui, dar alții au fost tămăduitorii și hrănitorii lui, precum știu toți cei ce sunt ținuți în temniță; întreabă pe aceia și dacă vei auzi într-altfel, iată, capul meu este înaintea ta, fă ce vei voi. Am văzut niște ostași îmbrăcați luminos, dintre care unii îl dezlegau pe acesta din legături, alții, ștergându-i rănile, i le tămăduiau; iar alții îi puneau dinainte hrană și băutură și vorbeau cu el prietenește. Toți acești legați, care au fost aduși cu el de la Pirint, mi-au spus, că i-au văzut adeseori pe cale, apoi chiar aici în temniță. Dar eu, necrezând cuvintelor lor, am voit să văd singur aceea și am văzut cu ochii mei, precum mi-au spus ei; iar după ce am deschis ușa fără de veste, am intrat la el în temnița cea dinăuntru, vrând să întreb cine și de unde sunt și cum au intrat prin ușile încuiate; dar nu am găsit pe nimeni, decât numai pe cel legat, fiind în obezi și în lanțuri și rugându-se către Dumnezeul său sau uneori dormind”. Voievodul a zis păzitorului: „Tu, ticălosule, luând aur de la rudeniile lui Acachie, ai lăsat pe aceia la el cu bucate, cu băutură și cu doctorii”.
Și îndată a poruncit să bată tare pe păzitor cu vergi de plumb; iar păzitorul, fiind bătut striga, zicând: „Te rog, o, stăpâne, cercetează mai întâi cu dinadinsul și te înștiințează, dacă nu va fi așa, precum îți spun, și atunci să mă ucizi”. Zis-a voievodul: „Spune că omul acesta este fermecător și vrăjitor”. Răspuns-a păzitorul: „Ceea ce știu, aceea îți spun, eu nu știu dacă el este vrăjitor sau nu”. Și astfel, nevinovatul păzitor a pătimit o bătaie cumplită ca aceea, pentru mucenicul lui Hristos, care se numea Cakie. Deci, Sfântul Mucenic Acachie, văzând aceea, râdea de nebunia voievodului, deși avea sfărâmată gura și obrazul, și, văzându-l voievodul, s-a aprins cu mai multă mânie și a zis către mucenic: „Au tu ai venit să râzi de noi, nădăjduindu-te spre ale tale vrăji?” Sfântul a răspuns: „Nu râd eu și nu mă bucur de pierzarea voastră, dar mai ales mă doare inima de veșnica voastră osândire, de care voi singuri vă râdeți și vă batjocoriți viața voastră că, lăsând pe Dumnezeul cerului, al pământului și al mării, pe Făcătorul tuturor, vă închinați pietrei și lemnului celui neînsuflețit”.
Atunci voievodul a poruncit la zece ostași să-l bată cu bețe de stejar pe spate și pe pântece; iar mucenicul se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută robului Tău!” Și a venit glas de sus, întărindu-l, și îndată cei ce-l băteau au înțepenit și nu puteau mai mult să ridice mâinile lor asupra mucenicului. Voievodul, nepricepând ce să-i mai facă, s-a gândit să trimită pe mucenic la ighemon, care atunci venise iarăși acolo în Bizanț și i-a scris o scrisoare astfel: „Minunatului și marelui judecător Flachin, ighemonul Traciei, voievodul Vivian, îi zice: bucură-te! Pe Acachie, apărătorul necuratei credințe creștinești, pe care l-a trimis la mine de mai mult de douăzeci de zile Firm, tribunul oștilor Martesiei și care nu voia să se supună poruncilor împărătești, l-am muncit după legea judecății și n-am putut deloc să-l înduplecăm spre împlinirea voii împărătești; dar, de vreme ce stăpânirea ta mai bine poți să-l pedepsești și să-l înfricoșezi, de aceea îți trimit pe acest om la a ta mai mare judecată, cu faptele cele scrise despre el, de Comentarisie”.
Ighemonul, pentru că avea femeie creștină care îl îndemna în taină cu rugăminte și cu jurăminte ca, pe creștinii cei aduși la el la judecată, să nu-i muncească mult, ci degrabă să-i dea morții, luând scrisoarea voievodului, a poruncit să pună pe mucenic în temniță, însă fără de legături și fără de pază mare. După cinci zile, ighemonul, punând înainte pe mucenic la judecată și poruncind a citi faptele cele despre el trimise de voievod, s-a mirat de cruzimea aceluia și de tăria mucenicului, ocărând pe Vivian pentru aceea; căci pe un om ce era ostaș cu dregătoria, l-a muncit atât de lung și atât de cumplit, neomorându-l îndată prin tăiere cu sabia. Deci, văzând că nu este deloc cu putință să plece spre idoli pe mucenicul lui Hristos, a poruncit să-i taie capul cu sabia, afară din cetatea Bizanțului.
Pe când ei duceau pe mucenic spre tăiere, el striga către Dumnezeu, zicând: „Cu cât de multe limbi aș fi voit a Te lăuda pe Tine, Hristoase, Dătătorule de viață, Fiul lui Dumnezeu, Care îmi ești atât de bun și milostiv mie, păcătosului, învrednicindu-mă în partea sfinților mucenici”.
Ajungând la locul cel de tăiere și cerând vreme spre rugăciune, și-a plecat genunchii și se ruga astfel: „Slavă Ție, Dumnezeule, laudă se cuvine măririi Tale cea nemăsurată, că astfel Te-ai preamărit întru noi cei însărcinați cu păcatele; pentru că, pe cât ne arăți mai multe faceri de bine și pe cât mai mult ne ierți păcatele noastre, pe atât strălucește mai luminat și se preamărește slava milostivirii Tale. Fie binecuvântat numele slavei Tale, Dumnezeule, căci pe mine, care sunt nevrednic facerilor Tale de bine, m-ai învrednicit de atâta cinste, ca să mă numesc mucenic al lui Hristos, și această cinste mi-ai dăruit-o mie, nu pentru oarecare lucruri al mele, ci din însăși bunătatea și iubirea Ta de oameni cea negrăită. Deci, Te binecuvântez pe Tine, Doamne Dumnezeule, Sfântul lui Israel, împreună cu Unul Născut Fiul Tău și cu Sfântul Duh; căci a Ta este slava și cinstea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”.
Acestea zicându-le, și-a plecat sub sabie capul său și i l-au tăiat. Astfel și-a săvârșit pătimirea sa cea pentru Hristos, Sfântul Mucenic Acachie; iar trupul lui cel sfânt l-au îngropat niște oameni cucernici cu cinste, în locul care se numea Stavrion. Acestea au fost pe timpul împărăției lui Maximian, iar peste noi împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin.
Cuviosul Nil de Sorska
Acest cuvios s-a născut în anul 1433, într-o familie aleasă, iubitoare de Hristos, din Moscova. Apoi, voind să ia jugul cel bun al nevoinței, s-a făcut călugăr în mănăstirea Sfântul Chiril de la Lacul Alb. Apoi, s-a retras la liniște și și-a făcut o chilie din lemn, unde se nevoia ca un mare sihastru. Auzind de viața lui curată, mulți tineri veneau la el și se făceau călugări. Așa a ajuns sihăstria aceea vestită în nordul Rusiei. De două ori pe săptămână – miercurea și sâmbăta seara – se adunau toți frații, se făcea priveghere de toată noaptea, iar dimineața ascultau Sfânta Liturghie și se împărtășeau cu Preacuratele Taine, apoi iar se întorcea fiecare la chilia sa, cugetând la cele sfinte și rugându-se neîncetat. Se hrăneau din lucru mâinilor, nu primeau pe mireni, mai ales femeile, și evitau muncile agricole grele, vorbind neîncetat cu Hristos.
Așa a devenit cunoscut Sfântul Nil în toată Rusia ca un mare părinte duhovnicesc.
În anul 1503, Cuviosul Nil a susținut la Sinod să fie scutite mănăstirile de administrarea satelor și a marilor terenuri agricole donate lor, care îndepărtează pe călugări de rugăciune și de viața curată în Hristos. Dimpotrivă, el îndemna pe toți la viață isihastă și la practicarea rugăciunii neîncetate. Aceasta a tulburat multă vreme Biserica Ortodoxă din Rusia.
Cuviosul Nil s-a retras la bătrânețe la mult iubita sa liniște, în sihăstria întemeiată de el, ce se chema Sorska, vestită în toată Rusia de nord, dedicându-și ultimii ani de viață studierii Sfintei Scripturi și scrierilor Sfinților Părinți.
Văzându-se bătrân și împovărat de zile și-a alcătuit testamentul de înmormântare, în care scria, printre altele: „După moartea mea, aruncați trupul meu în loc pustiu ca să-l sfâșie animalele și păsările cerului, căci a păcătuit așa de mult împotriva lui Dumnezeu, că este întristat de înmormântarea mea…”.
La 7 mai 1508 și-a dat sufletul său în mâinile lui Hristos, fiind plâns mult de ucenicii săi.