Sinaxar 6 mai
📑 Cuprins:
- Sfântul și dreptul Iov
- Sfântul Mucenic Varvar și cei împreună cu el
- Sfântul Varvar tâlharul
- Sf. Cuv. Mamant, Pahomie, Ilarion
- Sf. Mc. Dimitrion, care, fiind săgetat, s-a săvârșit
- Sf. Mc. Danax, Mesir și Terinos, care de sabie s-au săvârșit
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfântul și dreptul Iov
Sfântul și dreptul Iov se trăgea din seminția lui Avraam, fiu din fiii lui Isav, care era al cincilea de la Avraam. El își avea petrecerea sa în pământul Hus, într-una din laturile Arabiei, și era cel mai bogat om de la răsăritul soarelui, fiind foarte temător de Dumnezeu. Dintre dobitoace avea șapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute perechi de boi; asinele ce se pășteau erau cinci sute și slugi foarte multe, având el lucruri mari pe pământ, pentru că era bărbatul acesta de bun neam și cu cinste mare între toți cei ce viețuiau la răsărit.
Acesta era om adevărat, fără prihană, drept și credincios, depărtându-se de la tot lucrul rău. El avea șapte feciori și trei fete. Și feciorii, văzând pe tatăl lor că face milostenie veșnic la mii de săraci, au început să facă la fel ca tatăl lor; și mulți oameni erau chemați la masă și ei slujeau la masa celor necăjiți acolo. Deci, într-o zi, se ospătau toți împreună la cel dintâi frate, într-altă zi la celălalt frate și așa până la cel din urmă, când începeau iarăși de la cel dintâi. Iar după ce se sfârșeau cele șapte zile ale ospețelor lor, Iov trimitea la dânșii, sfătuindu-i și învățându-i, ca fiecare să-și cerceteze conștiința sa cu de-amănuntul, dacă n-a greșit ceva cu cuvântul sau cu gândul împotriva Domnului; pentru că se temea dreptul Iov de Dumnezeu foarte mult, nu cu temerea firii celei de rob, ci cu temerea dragostei celei de fiu și cu dinadinsul se păzea pe dânsul și pe toată casa sa, ca să nu facă vreo supărare Domnului Dumnezeu.
Și acest om al lui Dumnezeu, aducea jertfă de curățire, cum se aduceau jertfe sângeroase atunci, socotind în sine: ca nu cumva copiii mei, fiind tineri, să fi greșit ceva cu gândul lui Dumnezeu. Așa făcea dreptul Iov în toate zilele.
Și a fost ca în ziua de astăzi: Fost-a întru una din zile și au venit îngerii Domnului înaintea Domnului. Îngerii lui Dumnezeu cei puși ca să păzească neamul omenesc, au venit înaintea lui Dumnezeu, ca să-i aducă Lui rugăciunile oamenilor și nevoile lor cele de multe feluri. Cu dânșii a venit și diavolul, ispititorul și clevetitorul oamenilor; nu că putea să stea împreună cu îngerii înaintea lui Dumnezeu la cer, de unde s-a lepădat, ci a stat departe, afară din cer, înaintea ochiului Celui Atotvăzător al lui Dumnezeu. Și atunci a venit și satana, iar Dumnezeu L-a întrebat: „Dar tu de unde vii?” Dar Dumnezeu i-a pus întrebarea, ca să ne răspundă nouă cum a fost istoria lui Iov.
Și, răspunzând diavolul către Domnul, a zis: „Înconjurând pământul și străbătând partea cea de sub cer, și iată sunt de față”. Și i-a zis lui Domnul: „Oare socotit-ai în gândul tău de robul Meu Iov, că nu este asemenea lui, cineva din oamenii cei ce sunt pe pământ, fiind fără de prihană, drept și credincios, depărtându-se de toate lucrurile cele rele?” Și asta o spunea Dumnezeu, nu pentru că era sărac sau necăjit, ci foarte bogat.
Răspuns-a diavolul și a zis Domnului: Oare Iov în deșert cinstește pe Dumnezeu? Oare nu ai îngrădit Tu pe cele dinlăuntru și pe cele din afară ale casei lui și pe toate cele ce sunt împrejurul lui; lucrurile mâinilor lui nu le-ai binecuvântat și dobitoacele lui nu le-ai înmulțit pe pământ? Dar trimite mâna Ta și Te atinge de toate cele ce are și să vedem dacă nu Te va blestema pe Tine în față! Ca și cum ar fi zis: „Cum nu s-ar teme, dacă i-ai dat atâta avere și cinste? Dar, dă-l pe mâna mea, să vedem nu Te va blestema în față?”
Atunci Domnul a zis diavolului: Toate câte sunt ale lui, le dau în mâinile tale; dar de el să nu te atingi! Vedem că diavolul nu poate face nimic fără voia lui Dumnezeu și fără îngăduința Lui. Putea el să se ducă peste Iov și mai înainte, că avea mare ură pe el, că era drept; însă, până n-a luat blagoslovenia lui Dumnezeu, nu s-a dus. Pentru că numai unde îi îngăduie Dumnezeu se duce; căci puterea drăcească este îngrădită de puterea Atotțiitorului Dumnezeu și nu-i îngăduie să facă mai mult decât vrea El.
Și a venit diavolul la Iov. Și prima dată, când a ajuns asupra gospodăriei lui Iov, a pogorât foc din cer. Atunci un vestitor a venit la Iov și i-a spus: „Foc a căzut din cer pe pământ și a ars oile tale, asemenea și pe păstori i-a mistuit, iar eu am rămas singur și am venit să-ți spun”. Pe când acesta grăia, a venit un alt vestitor și a zis către Iov: „Perechile de boi arau și asinele pășteau aproape de dânșii, când, venind hoții, le-au furat pe ele, iar pe slugi le-au omorât cu sabia; și, rămânând eu singur, am venit ca să-ți spun despre acestea”. În același timp un alt vestitor a venit la Iov și i-a grăit lui: „Haldeii, făcând trei tabere, au năvălit asupra noastră și au înjugat cămilele și le-au robit, și slugile le-au ucis cu sabia; iar eu am rămas singur și am venit să-ți spun”.
La urmă a venit alt vestitor, grăind către Iov: „Feciorii tăi și fetele, mâncând și bând la fratele lor cel mai mare, deodată a năvălit dinspre pustie un vânt mare cu vifor și s-a atins de cele patru unghiuri ale casei și a căzut casa peste copiii tăi și toți au murit; iar eu am rămas singur și am venit să-ți spun”.
Acesta i-a rupt inima, dar tot n-a îndrăznit să zică cuvânt de rău împotriva lui Dumnezeu. Atunci Iov s-a sculat, și-a rupt hainele sale, și-a tuns perii capului, și-a presărat țărână peste capul și, căzând cu fața pe pământ, s-a închinat Domnului și a zis: Gol am ieșit din pântecele maicii mele, gol mă voi duce în groapă; Domnul a dat, Domnul a luat! Precum a voit Domnul, așa a făcut. Fie numele Domnului binecuvântat de acum și până-n veac! De toate acestea câte i s-au întâmplat, Iov n-a greșit înaintea Domnului nici cu inima, nici cu gura; pentru că n-a zis nimic fără de minte împotriva Domnului. Atât de tare se temea Iov de Dumnezeu.
Atunci satana, văzând că i-a luat totul și nu l-a biruit, s-a dus iar la Dumnezeu. Și a fost că în ziua aceasta, îngerii lui Dumnezeu au venit, ca să stea înaintea Domnului și împreună cu ei a venit și diavolul. Și a zis Domnul către diavol: „Dar tu de unde vii?” Iar el a zis: „Străbătând partea cea de sub cer și înconjurând tot pământul am venit”. Atunci Domnul a zis către dânsul: „Oare gândit-ai la robul Meu Iov? Că nu este nici un om ca acesta din cei de pe pământ, care i-ar fi fost lui asemenea: fără de prihană, drept, credincios, ferindu-se de tot răul și neținându-se de răutate; iar tu în zadar i-ai cerut averile, slugile și fiii lui, ca să le pierzi”.
Răspunzând diavolul, a zis către Domnul: „Piele pentru piele; toate câte le are omul, le va da pentru sufletul său! Deci, nu așa! Ci trimite mâna Ta și Te atinge de trupul și de oasele lui; atunci vei vedea, de nu Te va blestema în față!” Iar Domnul a zis către diavol: „Iată, ți-l dau ție, dar să nu te atingi de sufletul lui”. Iată ce este mai scump la om! Sufletul. Că sufletul este mai scump decât tot ce există în lumea aceasta. De aceea îi atâta luptă pentru mântuirea sufletului.
Și a venit diavolul, cu voia și cu îngăduința lui Dumnezeu, și l-a lovit pe Iov, de la cap până la picioare cu lepră. Atunci Iov, când s-a văzut lepros din creștet până-n talpă, a căzut la pământ de durere; și, a ieșit afară din cetate, unde ședea pe gunoi, curățindu-și rănile cu un hârb. Și n-a fost bătaia lui Iov o zi, o lună sau un an, ci șapte ani și jumătate l-au mâncat viermii de viu pe Iov! Așa a răbdat. Iar soția lui, rămânând sănătoasă, pentru că pe ea n-a lovit-o diavolul, că era mai slabă în credință, se ducea cu traista prin sat, la cerut; și îi aducea câte ceva de hrană. Singurul ajutor îi era soția lui; singura mângâiere, ca să nu moară de foame.
Trecând multă vreme și văzând diavolul că nu l-a biruit pe Iov, a încercat prin femeie, cu care biruise în rai pe Adam. Știa că femeia e mai slabă. Și a zis către dânsul femeia lui: „Iată, acum te mănâncă viermii de viu în gunoi, ți-a luat toată averea și copiii de atâția ani și tu nu zici nici un cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu și nu-ți pierzi răbdarea! Până când vei răbda acestea? Iată, voi mai îngădui încă puțin timp, așteptând nădejdea mântuirii mele; că s-a pierdut pe pământ pomenirea ta, fiii și fetele tale; durerile și ostenelile pântecelui meu, pe care în zadar i-am născut cu chinuire; iar tu singur șezi afară, fără acoperământ, pe gunoi și plin de viermi, iar eu rătăcesc slujind și trecând din loc în loc și alergând din casă în casă, așteptând apusul soarelui, ca să mă odihnesc de ostenelile mele și de durerile cele ce acum mă cuprind. Deci, zi vreun cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu și mori”.
Iar Iov îi spunea cu blândețe, că vedea că diavolul vorbește prin gura ei: „Pentru ce grăiești așa, ca o femeie din cele nebune? Nu sunt eu Iov care eram ca împărații de bogat și cinstit în lume? Nu-ți aduci aminte ce cinste am avut noi pe pământ și câtă avere și câte slugi aveam? Apoi, cum am primit cele bune din mâna Domnului, oare pe cele rele să nu le suferim?”
Auzind trei prieteni ai lui de toate răutățile care au venit asupra lui, au mers la dânsul fiecare din țara sa: Elifaz, împăratul Temanului, Bildad, stăpânitorul Savheilor și Țofar, împăratul Mineilor. Aceștia erau ca niște împărați de bogați, boieri mari din alte țări, care cumpărau mii de vite de la Iov, miei și lână. Ei auziseră de bătaia lui Iov, dar nu credeau că-i chiar așa; și se sfătuiseră între dânșii, ca să-l cerceteze pe Iov și să-l mângâie.
Văzându-l de departe, cum îl știau ce om cinstit era, ce palate și ce slugi avea, nu l-au cunoscut și au strigat cu glas mare și au plâns, rupându-și hainele și presărându-și țărână peste capetele lor. Ei au stat la dânsul șapte zile și șapte nopți și nimeni dintre dânșii n-a vorbit către dânsul vreun cuvânt, pentru că vedeau rănile lui cumplite și foarte mari. Și gândeau, ce va fi asta? Ce fel de bătaie a lui Dumnezeu este asta?
Și la șapte zile a deschis cuvântul Elifaz și, în loc să-l mângâie pe Iov în rănile și în durerea lui, în loc să-l îmbărbăteze, că erau prieteni de altădată, au început să-l rănească cu cuvântul: „Iov, mi se pare că te-a retezat Dumnezeu ca pe un copac tomnatic, care nu face roadă. De ce-ai ajuns tu așa? Ai oprit plata văduvelor și simbria lucrătorilor! Ai fost nemilostiv și aspru! Ai fost mândru! Ai uitat de Dumnezeu! Ai făcut fărădelegi înaintea Lui!” Și așa mereu l-a mustrat. La fel și al doilea prieten și al treilea.
Iar Iov a început a le spune lor cu blândețe: „Dragii mei; prietenii mei, spre dosadă ați venit aici și spre rană mie. Mai bine ziceam eu gropii, „muma mea”, și viermilor, „voi sunteți frații și surorile mele”, decât să vină prietenii mei și să mă rănească cu cuvinte”. Adică, mai bine mă mângâiam cu viermii și cu gândul la groapă, decât să aud din gura voastră acestea.
Și le-a spus Iov: „Voi mă învinuiți că am oprit plata slugilor și că am făcut nedreptate. Eu nu mă laud, dar adevărul voi vorbi. Eu am fost tatăl sărmanilor și maica văduvelor; eu am fost ochiul orbilor și urechea surzilor; piciorul șchiopilor și mâna ciungilor. Tunsura mieilor mei a încălzit umerii săracilor. Ușa mea nu s-a închis la tot străinul și toată averea mea am socotit cu putere s-o împart la cei necăjiți. Deci, nu-i adevărat ce vorbiți voi. Adevărat că mâna Domnului mă ceartă pentru păcatele mele, dar ceea ce mă învinuiți voi nu este adevărat”.
Văzând Dumnezeu răbdarea lui Iov, după ce-au plecat cei trei prieteni, a apărut Dumnezeu în nori și în vifor deasupra lui. Iov zăcea acolo de șapte ani jumătate, numai oasele și inima rămăsese – căci carnea lui era mâncată de viermi. Și când a venit Ziditorul cerului și al pământului, Iov era acum rănit și de prietenii lui, ocărât și defăimat și de soția lui și de toți. Deodată aude glasul lui Dumnezeu din nori: „Iov, scoală-te ca un bărbat, ia veșmântul tău – că i-a trimis un veșmânt din cel mai alb ca zăpada -, încinge-te și să stăm de vorbă amândoi!”
S-a sculat Iov, sănătos ca la 30 de ani și frumos și vesel, s-a îmbrăcat cu veșmântul dat de Dumnezeu. Și a spus Dumnezeu către el: „Iov, unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune-mi Mie care-i lățimea cea de sub cer? În ce loc locuiește întunericul și ce loc are lumina? Unde erai tu când am măsurat Eu munții cu așezământul cunoștinței, văile cu cumpăna și dealurile; când am pus mării hotar nisipul și am îngrădit marea cu nisip și I-am spus: „Până aici să stai și întru tine să se sfărâme valurile tale”? Eu am întins crivățul pe uscat. Eu am făcut cuvântători pe pământ. Eu am măsurat greutatea vânturilor. Eu am însemnat calea fulgerelor sub cer. Eu am rânduit nașterile fiarelor din codri, nașterea dobitoacelor pământului și a oamenilor. Eu am făcut orionul și rarița cea de miazănoapte și am împodobit cerul cu stele, cu soare și lună, și lumină am dăruit zidirii Mele. Spune-Mi, unde erai tu atunci? Iov, Eu pe tine Te-am turnat ca laptele în pântecele maicii tale, Te-am închegat ca brânza, Te-am țesut ca pânza, Ți-am făcut inimă și oase și te-am făcut făptura Mea în pântecele maicii tale și Eu am zidit inima ta și am știut că nu-ți vei pierde răbdarea. Eu am întemeiat inima ta întru tine și credința și răbdarea ta.
Și acum, Iov, fiindcă ai așteptat cu răbdare venirea Mea și n-ai zis vreun cuvânt rău în atâtea scârbe și necazuri și boli, iată, Eu îți dăruiesc ție de acum înainte încă 140 de ani de viață; și vor fi averile tale îndoite. Și vei ajunge să trăiești până la al cincilea strănepot și vei adormi plin de zile și vei veni la Mine să te veselești cu Mine în veci”.
După ce l-a vindecat Domnul de bube, a binecuvântat și cele de pe urmă ale lui Iov, mai mult decât pe cele dintâi; și erau dobitoacele lui paisprezece mii de oi, șase mii de cămile, o mie de perechi de boi și o mie asini de herghelie. I s-au născut lui iarăși șapte fii și trei fete, precum avea și mai înainte. Deci, Domnul a îndoit dobitoacele lui Iov, iar copiii nu i-a îndoit, ca să nu socotească cineva, cum că copiii lui cei dintâi au pierit ca și dobitoacele; pentru că dobitoacele au pierit cu totul, iar copiii cei morți n-au pierit, ci se vor afla la învierea drepților. Fetele lui erau atât de frumoase, încât nu se aflau sub cer alte fecioare mai frumoase ca fetele lui Iov, cărora le-a dat moștenire între frații lor.
Iov a trăit de toți anii, 248, văzând pe fiii fiilor săi, până la a patra seminție; și s-a sfârșit întru adânci bătrâneți. Iar acum petrece în viața cea neîmbătrânitoare unde anii nu se împuținează, în Împărăția Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, a Unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Mucenic Varvar și cei împreună cu el
Pe când urâtorul de Dumnezeu, împăratul Iulian Paravatul, avea război cu un popor ce se numea Franci, a trimis împotriva lor pe voievodul Vach, în a cărui armată era un ostaș viteaz cu numele Varvar, cu credința creștin, însă în ascuns. Gătindu-se armatele din amândouă părțile la război, francii aveau un luptător tare, asemenea cu Goliat, care, ieșind înaintea armatei grecilor, chema la luptă deosebită pe cineva să se lupte cu dânsul și ocăra pe greci, deoarece nimeni din ostașii lor nu îndrăznea să iasă împotriva lui. Acel viteaz era înfricoșat la vedere, mare și puternic la trup.
Vach voievodul, știind vitejia fericitului Varvar, l-a chemat la sine și l-a întrebat: „Oare vei putea să ieși la luptă împotriva acelui mândru luptător, care se laudă în puterea sa?” Varvar, nădăjduind spre ajutorul Domnului său Iisus Hristos, în care credea, nu s-a lepădat, ci a ieșit întru întâmpinarea lui și, întrarmându-se cu semnul Sfintei Cruci, s-a dus. Îmbrățișându-se cu vrăjmașul, l-a biruit și l-a ucis cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru că i-a ajutat un înger al Domnului, care era pus lângă fericitul Varvar. Deci, s-au rușinat francii și s-au temut; iar grecii, căpătând îndrăzneală, au pornit asupra lor și i-au biruit până în sfârșit.
Deci, pentru o vitejie ca aceea, fericitul Varvar avea mare cinste între ostașii greci, fiind lăudat de împărat, care l-a și cinstit cu dregătoria de comit. După acea slăvită biruință asupra vrăjmașilor, voievodul Vach, aflându-se cu oastea sa în Tracia, a voit să aducă jertfă idolilor, dându-le mulțumire pentru acea biruință, pe care o socotea că i s-a dăruit, nu de la Hristos Dumnezeu, ci de la zeii săi cei deșerți, chemând și pe comitul Varvar la acele spurcate jertfe ca pe cel dintâi biruitor.
Sfântul Varvar s-a mărturisit că este creștin și s-a lepădat de idoli. Deci, voievodul a înștiințat de acestea pe împărat, care, aducând la sine pe ostașul lui Hristos, îl silea ca să jertfească idolilor. Iar el, nesupunându-se, a poruncit ca să-l pună la munci și să-i taie pântecele cu sabia, până ce i se vor vărsa măruntaiele pe pământ. Rugându-se sfântul, i s-a arătat îngerul, care, adunându-i cele dinlăuntru, le-a băgat iarăși la locul lor în pântece, și astfel a tămăduit pe mucenic, încât nu era nici o urmă de rană pe trup, izbăvindu-l de munci.
Văzând voievodul Vach o minune ca aceea, a crezut în Hristos împreună cu doi ostași, Calimah și Dionisie, și L-au mărturisit; iar pe spurcații zei i-au ocărât. Pentru aceea, cu porunca împăratului Iulian le-a tăiat capetele noilor mărturisitori ai numelui lui Hristos, Vach, Calimah și Dionisie, și s-au numărat cu ceata sfinților mucenici la cer. Iar pe Sfântul Mucenic Varvar a poruncit păgânul împărat să-l lege de o roată de fier și sub roată să aprindă un foc mare și să întoarcă acea roată cu mucenicul deasupra focului, turnând untdelemn fierbinte pe trupul cel pătimitor. Mucenicul, rugându-se la Dumnezeu, petrecea nears și focul acela se pornea asupra ostașilor care îl munceau, arzând pe doi dintre dânșii până i-a făcut cenușă. Deci, a aruncat pe pătimitor în temniță, unde i s-a arătat Dumnezeu și l-a întărit.
A doua zi, scoțându-l, l-au întins gol în patru părți și l-au bătut fără de milă cu vine de bou pe spate și pe pântece. Apoi, arzând un cuptor trei zile, au aruncat acolo pe mucenic, în care cuptor a petrecut șapte zile. În urmă s-a aflat viu și sănătos, nevătămat cât de puțin de foc și a ieșit din cuptor ca dintr-o baie, slăvind și mulțumind lui Dumnezeu. După aceea, iarăși l-au aruncat în temniță, în care puseseră o mulțime de scorpioni, șerpi și tot felul de târâtoare, ca să-l omoare. Însă Sfântul Varvar, izgonind de la sine cu semnul Sfintei Cruci acele târâtoare, a rămas nevătămat.
După aceea muncitorul cel împietrit, nevrând să cunoască puterea lui Hristos, a poruncit ca să înroșească un bou de aramă și să arunce într-însul pe mucenic. Dar și din acela sfântul a ieșit nevătămat, pentru că nu simțea câtuși de puțin focul. Iar boul de aramă ca și cum ar fi fost viu, a simțit arderea focului, încât a început a mugi și a umbla. Mulți văzând acea minune, au crezut în Hristos. În sfârșit, muncitorul a poruncit să taie capul mucenicului, și așa Sfântul Mucenic Varvar și-a sfârșit nevoința sa cea pătimătoare pentru Hristos, iar trupul lui cel cinstit, luându-l episcopul Filichie, l-a pus în cetatea Mutonia din Pelopones, slăvind pe Dumnezeu Cel lăudat, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.
Sfântul Varvar tâlharul
Fericitul Varvar a fost mai înainte tâlhar cumplit în părțile Lucaniei. El a vărsat mult sânge omenesc și nu putea nimeni să-l prindă, nici să i se împotrivească lui, de vreme ce era foarte puternic cu trupul. Dar, preabunul și iubitorul de oameni Dumnezeu, Care nu voiește moartea păcătosului, ci voiește ca toți să se mântuiască, precum altădată pe Pavel, l-a vânat astfel și pe acesta, cu purtarea Sa de grija cea minunată.
Într-o vreme, acest tâlhar, șezând în peșteră și privind la mulțimea aurului adunat din tâlhărie, s-a atins de inima lui darul lui Dumnezeu, care duce la pocăință pe cel păcătos. Deci, tâlharul, umilindu-se cu sufletul și aducându-și aminte de înfricoșata judecată a lui Dumnezeu, a început a plânge, zicând în sine: „Vai de mine păcătosul, ce am făcut! Mult sânge omenesc am vărsat, pe multe femei le-am spurcat cu păcatul trupesc, averile cele străine le-am răpit, multe răutăți am făcut și astăzi sau mâine voi muri, dar cele ce le-am câștigat ale cui vor fi?” Și iarăși a zis: „Știu, că pe tâlharul cel de demult l-a primit Hristos cu milostivirea Sa; cred că și pe mine mă va primi, de mă voi pocăi. Deci, mă pocăiesc, caut și doresc milostivirea Lui”.
Acestea socotind în sine, s-a sculat și n-a spus nimic tovarășilor săi. Ci, luând numai sabia sa sub haină și lăsând toate, s-a dus noaptea în satul cel mai apropiat, în care era o biserică, și a intrat în acea biserică la vremea cântării Utreniei. Iar după Utrenie a căzut la picioarele preotului, zicând cu lacrimi: „Părinte sfinte, nu mă lepăda pe mine păcătosul și ticălosul, care am venit la sfinția ta, pentru că voiesc să mă pocăiesc de toate răutățile ce le-am făcut!”
Deci, preotul, ridicându-l de jos, l-a dus la Sfântul Altar și i-a zis: „Spune, fiule, cele ce ai făcut înaintea lui Dumnezeu; iar eu smeritul, voi fi martor mărturisirii și pocăinței tale”. El a zis: „Părinte, eu sunt Varvar tâlharul, de care, precum mi se pare, ai auzit și sfinția ta. Eu m-am umplut de multe păcate, de necurății trupești, de jefuiri și de ucideri, pentru că am ucis ca la trei sute de oameni și, pe lângă ei, și pe doi preoți i-am pierdut cu sabia, fiindcă nu voiau să mă primească la pocăință. Iar acum, tu părinte, dacă știi că mă va primi Dumnezeu pe mine care mă pocăiesc, apoi leagă-mi rănile mele cu dumnezeieștile porunci, precum voiești; iar de nu, ia această sabie a mea și poruncește, ca să mă ucidă cu ea”. Iar preotul i-a zis: „Fiule, nu este păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu, decât numai să nu deznădăjduiești; ci să mergi în casa mea și ce-ți voi porunci, să împlinești cu lucrul”.
Deci, preotul, ieșind din biserică, a luat seama și a văzut după el pe Varvar mergând pe coate și pe genunchi și i-a zis: „De ce faci aceasta, fiule?” Zis-a Varvar: „Părinte, de când m-am aruncat la pământ înaintea Domnului Dumnezeului meu împreună cu păcatele mele, nu mă voi ridica de la pământ, până ce mi se vor ierta toate faptele mele cele rele”. Preotul i-a zis: „Fiule, tu de voie te făgăduiești lui Dumnezeu spre aceasta; deci, păzește-o și se vor ierta ție toate”.
După ce au mers acasă, preotul iarăși i-a zis: „Iată, fiule, copiii mei, slugile, dobitoacele și câinii. Cu care voiești să fii asemenea, cu aceia ai să primești hrană”. Zis-a Varvar: „Părinte, eu gândesc, că nici cu câinii nu sunt vrednic să mănânc, însă pentru nevoia cea trupească, care are trebuință de hrană, să mă rânduiești împreună cu aceia, ca să gust mâncarea și să petrec afară, fără acoperământ în toate zilele și nopțile”. Preotul i-a zis: „Fă dar așa, o, fiule, precum grăiești înaintea lui Dumnezeu și să nădăjduiești spre milostivirea Lui cea mare!” Astfel a petrecut Varvar la preotul acela trei ani, ca dobitocul cel cu patru picioare, târându-se pe coate și pe genunchi și nici nu se scula de jos, socotindu-se a fi nevrednic de oameni, ci vrednic de dobitoacele cele cu patru picioare. Și mânca și se sălășluia cu câinii afară, ziua și noaptea. După al treilea an, preotul i-a zis: „De acum, fiule, să încetezi a te hrăni cu câinii, pentru că S-a milostivit spre tine Domnul”. Varvar a răspuns: „Părinte, voiesc să mă hrănesc tot ca dobitoacele”. Preotul i-a zis: „Fiule, Dumnezeu vede și această făgăduință a ta, pe care o făgăduiești Lui din smerenia ta și voiești să pătimești pentru păcatele tale”.
După ce a ieșit Varvar cu dobitoacele afară din sat, umblând după asemănarea lor și, hrănindu-se cu verdețuri crude ca și ele, a ajuns la o dumbravă și a petrecut acolo doisprezece ani, cu trupul gol; neavând pe sine nici o ruptură de haină; și s-a făcut trupul lui ca și coaja finicului, arzându-se de zăduful soarelui și crăpându-se de ger, încât se înnegrise ca și cărbunele. Astfel s-a făcut fericitul Varvar de bunăvoie mucenic. După ce i s-au împlinit acei doisprezece ani ai pătimirii lui în pustie, i s-a făcut înștiințare prin dumnezeiasca descoperire pentru iertarea păcatelor lui și că o să-și sfârșească prin sânge – mucenicește – nevoința pocăinței sale.
Deci, odată, umblând prin dumbravă, s-a apropiat de un drum, unde stăteau niște neguțători. Aceia, socotind că a venit o fiară – fiindcă nu știau ce era în iarba aceea – au luat arcurile lor și, punând săgeți, au tras în el și l-au lovit cu trei săgeți. După aceea au mers acolo și au văzut pe omul cel săgetat de ei și s-au înspăimântat. Iar el le-a zis să nu se teamă, nici să se întristeze, spunându-le toate cele pentru sine, și i-a rugat, ca să dea de știre preotului din satul acela, de sfârșitul lui. Aceasta zicând-o, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Înștiințându-se preotul despre aceasta de la acei neguțători, a mers acolo și a văzut trupul fericitului Varvar, strălucind ca o lumină. Și, făcând slujba cea obișnuită pentru înmormântare, l-a îngropat pe el în același loc unde l-a aflat ucis. După aceea a început a se face la mormântul lui tămăduiri de toate neputințele. Iar după câțiva ani, adunându-se poporul cu preotul, au descoperit mormântul și au aflat trupul sfântului nestricat și izvorând mir de tămăduire. Deci, minunându-se, au preamărit pe Dumnezeu și au adus în satul lor, cu mare cinste acele cinstite moaște ale Sfântului Varvar și le-au pus în biserică, minunându-se de acea minunată iubire de oameni și milostivire a lui Hristos Dumnezeul nostru, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinste și închinăciune, în veci. Amin.