Sinaxar 27 aprilie
📑 Cuprins:
- Sfântul Mucenic Simeon, Episcopul Ierusalimului
- Cuviosul Ștefan, Episcopul Vladimirului
- Cuviosul Ioan Mărturisitorul
- Sfinții Apostoli Aristarh, Marcu și Zinon
- Sf. Evloghie primitorul de străini
- Sf. Mc. Lolion cel nou
- Sf. Mc. Puplie
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfântul Mucenic Simeon, Episcopul Ierusalimului
Acest Sfânt Simeon, care era rudenie a Domnului nostru Iisus Hristos, a fost fiu al lui Cleopa, fratele Sfântului Iosif, logodnicul, pentru care vrednicii de credință, scriitorii vechi de istorie bisericească greacă, Evsevie, episcopul Cezareei Palestinei, Gheorghe Chedrin și Nichifor al lui Calist Xantopol, cu un glas mărturisesc că Iosif, logodnicul Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, și Cleopa au fost frați buni de tată și de mamă, Iosif era frate mai mare, iar Cleopa mai mic. Acest Cleopa, după întoarcerea lui Iosif din Egipt a luat de soție, de la fratele său Iosif, pe o fiică a lui Maria, care a născut pe acest Sfânt Simeon. Ajungând în vârstă și auzind despre minunile Domnului nostru Iisus Hristos, Sfântul Simeon a crezut Într-însul. Iar după patima cea de bunăvoie a Domnului și după Înălțarea la cer, a fost numărat în ceata sfinților șaptezeci de apostoli întru bunavestire a lui Hristos, umblând prin cetăți și prin sate, învățând și făcând minuni; luminând popoarele cu lumina sfintei credințe și pierzând întunericul închinării idolești. Iar în acel timp Sfântul Iacov, fratele Domnului, fiul Sfântului Iosif logodnicul, ținea scaunul arhieriei Ierusalimului, fiind întâiul episcop acolo; și fiindcă mărturisea pe Hristos, necredincioșii evrei doborându-l de pe scaunul Bisericii, l-au ucis, lovindu-l în cap cu un lemn.
După uciderea Sfântului Iacob, a sosit degrabă risipirea Ierusalimului prin Tit și Vespasian, precum mai înainte a zis Domnul. Iar după risipire, s-au adunat ucenicii Domnului care erau între cei vii, împreună cu cei care după trup au fost rudenie lui Hristos Domnul, și acest sfânt Simeon, fiul lui Cleopa, nepotul și fiul de frate al lui Iosif și rudenia Domnului l-au pus al doilea episcop al Ierusalimului – în locul Sfântului Iacov -, căci acum Ierusalimul, începuse iarăși a fi locuit de oamenii cei ce rămăseseră. Iar Sfântul Simeon, fiind ca o biserică a Sfântului Duh, împodobea prin sine scaunul Ierusalimului, aducând pe cei rătăciți la Hristos Dumnezeu. Apoi după mai mulți ani, pe vremea împărăției lui Traian, a fost clevetit de zavistnicii eretici către Attic, antipatul Romei, pentru două pricini: întâi, fiindcă este cu neamul din casa lui David, iar al doilea că este creștin. În timpul acela era prigonire de la împărații Romei, asupra seminției lui David și asupra celor ce credeau în Hristos. Și erau cercetați cu dinadinsul pretutindeni, când se afla cineva din neamul lui David și se pierdeau, ca nici urmă din acea seminție împărătească să nu rămână între evrei, ci să stăpânească veșnic împărații Romei pământul iudeilor. Asemenea și cei ce credeau în Hristos erau chinuiți și uciși, pentru ca zeii păgânești să fie cinstiți prin toată lumea.
Deci, Sfântul Simeon, ca cel din Seminția lui David și ca cel ce credea în Hristos, fiind rudă cu El, a fost prins de păgâni, după porunca lui Attic antipatul. Fiind bătrân Sfântul Simeon, căci avea mai mult de o sută de ani, după multe chinuri, pe cruce fiind pironit, ca și Hristos Domnul, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Notă – Prologul în 18 zile ale lunii Septembrie scrie astfel despre acest Sfânt Simeon: „Acela era fiul lui Iosif, logodnicul și fratele lui Iacov. Dar mai vrednic lucru de credință este că, nu al lui Iosif a fost fiu, ci al lui Cleopa, fratele lui Iosif; iar lui Iosif i-a fost nepot, adică fecior de frate, precum de la cei mai sus ziși scriitori vechi de istorii ai Bisericii grecești, se dovedește aceasta. De unde se arată și aceasta, că Simeon nu i-a fost frate bun lui Iacov, fratele Domnului și fiul lui Iosif, ci văr.
Iarăși prologul, în patru zile ale lunii Ianuarie, scrie despre soborul Sfinților șaptezeci de Apostoli, și în cuvântul sub numele Sfântului Dorotei, episcopul Tirului se scrie despre acest Sfânt Simeon așa: „Cleopa sau Simeon este nepotul Domnului”. Dar acolo destul s-a arătat că altul a fost Cleopa și altul Simeon. Cleopa a fost tatăl lui Simeon, iar Simeon fiul lui Cleopa; însă nu nepot al Domnului, ci rudenie, așa ca și cum ar fi fost văr din frați.
În această lună și zi, prologul a scris astfel: „Îndoită numire a câștigat fericitul, pentru că se numea Simon și nu Simeon”. Simon a fost fiu al lui Iosif și frate bun al lui Iacov, fratele Domnului; iar Simeon, precum s-a zis, este fiul lui Cleopa și văr din frați cu Iacov; după aceea era rudenie a Domnului, fiind și numărat între cei șaptezeci de apostoli. Iar Simeon fiul lui Iosif, nicidecum nu se află între apostoli. Este scris de Sfântul Ioan Evanghelistul în cap. 7, stih 5, cum că „nici frații lui Hristos n-au crezut în El”. Iar frații aici, spune Sfântul Teofilact, sunt fiii lui Iosif, pe care Sfântul Evanghelist Matei în cap. 13, stih 56, anume îi pomenește: Iacov, Iosie, Simon și Iuda. Ci și aceasta este arătat, că mai pe urmă au crezut în El, Iuda, care se zice și Tadeu, unul din cei doisprezece apostoli; apoi Iacov cel dintâi din cei șaptezeci și Iosie asemenea din cei șaptezeci. Iar Simon se pare că n-a luat slujba apostoliei, ci mai înainte de împărțirea prin toată lumea a Sfinților Apostoli a trecut din cele de aici, adeverind Sfântul Apostol Pavel în întâia epistolă către Corinteni, în cap. 15, și zicând: Mulți sunt până acum, iar oarecare s-au și mutat.
Iar despre Sfântul Simeon al lui Cleopa și rudenie a lui Hristos, știut este că a fost unul din cei șaptezeci de apostoli și episcop al Ierusalimului, al doilea după vărul de frate al lui Iacov. Dar ceea ce se pare unora, că Cleopa murind fără fii, după legea de atunci, Iosif i-a luat femeia lui și a făcut cu dânsa șase fii, patru feciori și două fete, adică pe Maria care se numește fiica lui Cleopa și pe Salomeea pe care o pomenește Teofilact în tâlcuirea cea de la Matei în cap. 13. De aceasta se cuvine a socoti cu dinadinsul, că Iosif a murit mai înainte de Cleopa, nu Cleopa mai înainte de Iosif. Deci, cum putea Iosif ca să aibă pe femeia lui Cleopa? Iar Iosif a murit mai înainte de Cleopa, este arătat de aici, că Cleopa după Învierea Domnului a fost și a văzut pe Domnul în Emaus împreună cu Luca, de care S-a și cunoscut Domnul în frângerea pâinilor.
Cleopa, și după Înălțarea Domnului și după primirea Sfântului Duh, a fost viu și s-a sfârșit prin mucenicie. Iar Sfântul Iosif nici Patimile lui Hristos n-a apucat, ci încă mai înainte de Botezul Domnului, a trecut din viața aceasta. Deci, cum putea să fie aceasta, ca Iosif după moartea lui Cleopa să ia femeia sa și să facă cu dânsa fii. Mai vrednic de crezare este aceasta, că nu Iosif a luat pe femeia lui Cleopa, ci Cleopa pe fiica lui Iosif a luat-o de soție, de care lucru Gheorghe Chedrin zice așa: „După cinci ani, Iosif s-a întors din Egipt în Nazaret, pe a cărui fiică Maria, Cleopa fratele lui Iosif, care era din doi părinți, a luat-o de soție și dintr-însa a născut pe Simeon, care după Iacov, fratele Domnului, a fost episcop al Ierusalimului”.
Iar ceea ce se zice de Maria lui Cleopa, cum că ar fi fost fiică lui Cleopa, aceasta nu este în Evanghelie; pentru că se scrie la Sfântul Evanghelist Ioan în cap. 19, stih 25: „Și stătea lângă Crucea lui Iisus, mama lui și sora mamei lui, Maria a lui Cleopa”. Aici nu zice Sfântul Evanghelist Ioan, Maria fiica lui Cleopa, ci numai Maria lui Cleopa, iar nu fiica lui Iosif, pe care ca pe o soră o avea Preacurata Fecioară Maria, Maica lui Iisus. Căci după ce S-a logodit cu Iosif, S-a dus din Biserica Domnului în casa lui și locuia cu Maria, fiica lui, fiind încă fecioară, ca soră cu soră, având locuință împreună. Deci, să se știe, că aici Maria lui Cleopa, nu este fiica lui, ci femeia, care a născut pe acest Simeon rudenia Domnului, vărul de frate după trup, din pricina lui Iosif cel părut tată al lui Hristos, fratele lui Cleopa, tatăl lui Simeon.
Cuviosul Ștefan, Episcopul Vladimirului
Cel care are răbdare, se învrednicește de toată fapta bună, se bucură în necazuri, este bine iscusit în primejdii și în ispite se veselește, cum a zis Efrem Sirianul, însuflat fiind de Dumnezeu. Unul ca acesta a fost Cuviosul Părintele nostru Ștefan, care, pătimind pentru frații săi, deși a fost mult necăjit, însă Dumnezeu l-a veselit foarte mult; pentru că își aducea aminte cuviosul de cuvântul proorocului și împăratului David, care zicea: După mulțimea durerilor din inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu. Pentru aceasta toate încercările grele, ca și cum ar fi fost trimise de la Dumnezeu, le primea cu bucurie. Apoi bine s-a deprins cu iscusința la toate faptele cele bune, pentru că din copilăria sa a fost crescut sub mâna celui vrednic de laudă între egumeni, adică a Cuviosului Părintelui nostru Teodosie al Pecerscăi și a fost ucenicul lui pururea, îndulcindu-se și hrănindu-se totdeauna de cuvintele cele insuflate de Dumnezeu, ce ieșeau din gura aceluia cea curgătoare de miere, ca un prunc; care ca un fiu cu tatăl s-au unit prin toată asemănarea cea îmbunătățită.
Pentru aceasta cu dragostea s-a unit și s-a lipit în inima tuturor fraților, de la care mai întâi a fost ales purtător de grijă al rânduielilor bisericești. Și atunci învățând singur egumenul, adică Cuviosul Teodosie pe frați în biserică, cu duhovnicești cuvinte, acesta cu vrednicie îi învăța. Iar după aceea, când Cuviosul Teodosie avea să-și dea sfârșitul acestei vieți vremelnice, l-au rugat toți cu un glas, zicând: „Ștefan este vrednic ca după tine să ia egumenia. Ștefan să ne fie egumen!”
Cuviosul Teodosie s-a plecat la rugăciunea fraților și chemând pe fericitul Ștefan, iubitul său ucenic, i-a încredințat înaintea tuturor, ograda cea plină de cuvântătoare oi, cele de Dumnezeu însuflate și biserica fiind pusă pe temelie bună, îl ruga ca să o desăvârșească. Apoi îl învăța să păzească rânduiala mănăstirii, să iubească pe frați din curată inimă și neadormit să-și aibă ochiul ini-mii către Dumnezeu, iar iubirea de străini să nu o uite. Și așa s-a mutat la veșnicele lăcașuri, însă s-a făgăduit ca și în locul său, Pecersca cea încredințată fericitului Ștefan, să fie cu ajutorul totdeauna nedespărțit.
Murind Cuviosul Teodosie și fericitul Ștefan primind egumenia Sfintei Pecersca, lavra cea făcătoare de minuni, se nevoia foarte mult, silindu-se la zidirea sfintei de Dumnezeu însemnatei biserici, pe care Cuviosul Teodosie începuse a o zidi, precum și la toată iconomisirea mănăstirească. Și cu darul lui Dumnezeu, prin rugăciunile părinților noștri Antonie și Teodosie, nu după mulți ani s-a săvârșit biserica. Mănăstirea din nou a îngrădit-o și a mutat acolo pe frați din mănăstirea cea veche, lăsând numai puțini dintre dânșii. Cuviosul Părintele nostru Ștefan a rânduit și aceasta, ca în mănăstirea lui totdeauna să se săvârșească Sfânta Liturghie pentru frații cei răposați și pentru fericiții ctitori. Iar Dumnezeu îi dădea toate din belșug spre trebuința lui, încât se înmulțea lucrul acela, cu darul lui Dumnezeu.
Dar vrăjmașul, care urăște binele și se luptă totdeauna cu robii lui Dumnezeu, a zavistuit grija cea atât de mare a fericitului pentru locașul lui cel sfânt; și slujindu-se cu meșteșugirile sale cele rele, o tulburare ca aceea a făcut între unii frați, încât nu numai că a scos din egumenie pe acela, pe care mai înainte singuri cu un glas îl aleseseră; dar l-a îndepărtat și din mănăstire, deși era nevinovat. Însă toate acestea le-a răbdat Cuviosul Ștefan cu vitejie de la frații săi și cu dragostea nu se depărta nicidecum de la aceia, de la care era depărtat cu trupul; ci cu dinadinsul se ruga lui Dumnezeu pentru dânșii, urmând în aceasta celui de un nume cu sine, Sfântul Întâiul Mucenic Ștefan, și zicea: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” Pentru că era atras sfântul de dragostea Cuviosului Teodosie, ca fierul de magnet.
Mulți din boieri și din dregători aflând de un necaz ca acesta al Cuviosului Ștefan, fiind fii duhovnicești ai lui și încredințați lui de Cuviosul Teodosie, le-au părut rău, că duhovnicescul lor părinte a pătimit așa, și de milă, i-au dat din averile lor destul, pentru cele de trebuință. În acea vreme, Cuviosul Ștefan aducându-și aminte de acele preaslăvite minuni, cărora singur a fost văzător, cum ar fi meșterii din cetatea lui Constantin care au venit la Cuvioșii Părinți Antonie și Teodosie ai Pecerscăi, aducând cu ea icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și au povestit și vedenia împărătesei din Vlaherna. Apoi, ajutându-i Dumnezeu, cu ajutorul Cuvioșilor Părinți Antonie și Teodosie, și-a zidit o mănăstire, nu departe de a Pecersăi, la Clova, în care a zidit și o biserică din piatră în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și în pomenirea punerii cinstitului veșmânt al Ei, după felul bisericii din cetatea lui Constantin, ce este în Vlaherna. Și în toți anii făcea praznic luminat în 2 zile ale lunii Iulie, și adunând acolo mulți frați, viețuia cu plăcere de Dumnezeu.
Iar tipicul bisericii și în toată rânduiala iconomisirii mânăstirești, precum o primise de la Cuviosul Teodosie în mănăstirea Pecersca, așa a poruncit să se păzească și într-a sa mănăstire. Și arătând multe isprăvi, spre folosul celor dreptcredincioși, mergea din putere în putere, încât și în cele mai depărtate părți era slăvit și știut de mulți pentru viața lui cea îmbunătățită. Pentru aceasta, când s-a sfârșit episcopul slăvitei cetăți a Vladimirului, pe care acel mare stăpânitor Vladimir o zidise în numele său, atunci acel cuvios a fost ales la arhierescul scaun al cetății aceleia și a fost hirotonisit de prea sfințitul Mitropolit Ioan al Kievului. Și păștea bine oile cele încredințate de Dumnezeu, făcându-se chip turmei, cu cuvântul, cu viața, cu dragostea, cu duhul, cu credința și cu curăția.
Apoi prin bunăvoința lui Dumnezeu și cu sfatul Fericitului Ioan, egumenul Pecerscăi și al tuturor fraților, aveau să se mute cinstitele moaște ale Cuviosului Părintelui nostru Teodosie din peșteră în biserica cea zidită de Dumnezeu. În acea vreme vrednică de minune, acest episcop Ștefan, venind de la Vladimir, s-a aflat la Clova în mănăstirea sa și a văzut în noaptea aceea peste câmp, o rază mare strălucind deasupra peșterii și socotind că se mută cinstitele moaște ale Cuviosului Teodosie – aflând scopul acela -, s-a mâhnit foarte, căci le mută fără dânsul. Și îndată a încălecat pe un cal și a alergat degrabă spre peșteră, luând cu dânsul pe Climent, pe care îl pusese egumen în locul său la Clova.
Și mergând a văzut de departe raza care i se arătase deasupra peșterii; însă când s-a apropiat, a văzut acolo lumânări multe. Și, mergând, la peșteră, nimic din acestea n-a mai văzut; și a înțeles că într-adevăr s-a învrednicit a vedea lumina dumnezeieștii slave, din cinstitele moaște ale Cuviosului Teodosie; pentru că săpase deasupra cinstitelor lui moaște și le dusese la ușa peșterii. Iar în altă zi, după vedenia aceea, a slujit și Sfântul Ștefan la mutarea cinstitelor moaște ale părintelui și învățătorului său, Cuviosul Teodosie.
Apoi, ducându-se în ale sale la scaunul Vladimirului, a făcut multe fapte bune spre sporirea cuvântătoarei sale turme; pentru care s-a găsit vrednic de cununa slavei celei neveștejite, pe care de la începutul anilor săi a însemnat-o pentru numele său, iar cu faptele a căutat-o. Și așa, după mulți ani, pentru primirea acelei cununi, s-a dus la Hristos Începătorul păstorilor, în anul de la zidirea lumii 6602, iar de la nașterea lui Hristos 1094, în 27 de zile ale lunii Aprilie. Cu rugăciunile Cuviosului Ștefan, purtător de cunună, învrednicește-ne și pe noi, Hristoase, Dumnezeule, a merge către Slava Ta și a Părintelui Tău Celui fără de început, a Duhului Celui de o ființă cu Tine, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Cuviosul Ioan Mărturisitorul
Acest fericit Ioan s-a născut în Irinopole, care era una din cetățile Decapolei; fiu de părinți creștini și iubitori de Dumnezeu, cu numele Teodor și Grigoria. Făcându-se de nouă ani, s-a dus la chinovie, unde s-a călugărit, și fiind osârduitor, smerit și ascultător, a fost iubit de dascălul său. Și a mers împreună cu el la Sinodul al șaptelea, ce s-a adunat a doua oară în Niceea, apoi mai pe urmă și în Constantinopol.
Dascălul său s-a făcut arhimandrit și egumen al mănăstirii lui Dalmat, iar el s-a făcut schimnic și preot, și de acolo a fost trimis de împăratul Nichifor egumen al Mănăstirii Cataron. Aici, cu plăcere de Dumnezeu și apostolește, a ocârmuit turma lui Hristos mai mult de zece ani și era iubit de toți oamenii. Și s-au descoperit fericitului încercări a toată lumea iscodite de diavolul urâtor al binelui și, adunând și sfătuind pe toți frații, îndemnându-i și la cele de cuviință, a zis către ei: „Privegheați, părinților și fraților, să nu fiți furați de diavolul și să nu vă lepădați de închinarea la sfintele icoane; căci pe mine nu mă veți mai vedea între cei vii”. Și în vremea când el vorbea acestea, venind unii îndârjiți trimiși de Leon, luptătorul împotriva icoanelor, au împrăștiat toată turma și cele ce au găsit în mănăstire pe la părinți, ca pe ale lor le-au împărțit. Iar pe păstorul lor, cu lanțuri legat, l-au dus la Bizanț, lăsând mănăstirea în pradă.
Mergând sfântul la împărat și numindu-l pe el păgân și osândit, zicându-i și multe altele fără de sfială, l-a pornit spre mânie. Pentru aceasta cumplit a fost bătut peste obraz cu vine de bou; iar fericitul se bucura pătimind pentru Hristos. După aceea, fiind închis în metocul său trei luni, a fost surghiunit la o cetate numită Pentadactilon, în hotarele Lambei. Acolo, legând picioarele lui cu lanțuri, l-au pus într-o închisoare întunecoasă, lăsându-l acolo 18 luni. Iar după aceasta l-au dus gol în cetate, înaintea împăratului spre batjocură.
După multe pricini de cuvinte, a fost dat lui Ioan, cel ce cu nevrednicie era atunci patriarh al Bisericii celei Mari, care multă cruzime a arătat sfântului, strâmtorându-l pe el cu foame în multă vreme. După aceasta l-a înfățișat iarăși la împărat și el l-a trimis la un lagăr numit Criotavron al Bucelarilor; acolo l-a închis doi ani întregi, unde de multă rea pătimire se uscase cu totul carnea de pe trupul lui. Însă sfântul pe toate suferindu-le, cu mulțumire slăvea pe Dumnezeu. Iar după ce a fost junghiat Leon Armeanul și a împărățit în locul său Mihail Travlul, fiind liberați toți cei de prin surghiunuri, s-a dus și sfântul până la Calcedon, neavând voie ca să intre în cetate. Iar după aceea împărățind Teofil, a voit cuviosul să se așeze în oarecare mănăstire împreună cu alți părinți; apoi fiind prinși de patriarhul din acea vreme și cumplite necazuri suferind fericitul, a fost surghiunit la ostrovul Afusiei, unde, împlinind doi ani și jumătate, a văzut oarecare vedenie și, vestind celor dimpreună cu el mutarea sa, după trei zile s-a dus către Domnul.
Sfinții Apostoli Aristarh, Marcu și Zinon
Acești sfinți erau din cei șaptezeci; și Aristarh este acela de care Pavel pomenește în Epistola către Romani și care a fost episcop al Apamiei celei din Siria, supusă cu scaunele apostolilor celor dintâi. Acesta mai întâi decât toți a propovăduit pe Hristos Dumnezeu adevărat. Iar Marcu este acela pe care și Ioan obișnuia a-l numi. De care pomenește Luca în Faptele Apostolilor și care a fost pus episcop de apostoli în Vivlopole. Iar Zinon este acela pe care Apostolul îl scrie în Epistola către Romani legiuitor și care a fost făcut întâi episcop de Apostolul Petru în Diospole; el învăța propovăduind pe Hristos Dumnezeu adevărat. Aceștia multe rele pătimiri suferind de la necredincioși pentru zidirea din nou a bisericilor și pentru surparea idolilor, și înșiși făcându-se lucrători de minuni și de vindecări, s-au mutat către Domnul.