Sinaxar 20 aprilie
📑 Cuprins:
- Cuviosul Teodor Trihina
- Cuviosul Anastasie, Egumenul Muntelui Sinai
- Cuviosul Anastasie Sinaitul, Patriarhul Antiohiei
- Cuviosul Grigorie, Patriarhul Antiohiei
- Sfântul Ierarh Teotim I, Episcopul Tomisului
- Sf. Mc. Victor, Zotic, Zinon, Achindin, Chesarie, Severian, Hristofor, Teona și Antonim
- Sf. Apostol Zacheu
- Cuv. Iosaf, ce a sihăstrit împreună cu Cuv. Atanasie din Meteore
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Cuviosul Teodor Trihina
Cuviosul Părintele nostru Teodor, cel numit „Trihina”, adică „Părosul”, a fost născut și crescut în cetatea Sfântului Constantin, fiu de părinți bogați. Lăsându-și părinții și bogăția, pentru slava lui Dumnezeu, s-a dus într-o mănăstire pustnicească și s-a făcut monah. Și avea o viață atât de aspră și atât și-a slăbit trupul, încât la față era asemenea unui mort, pentru că în toate nopțile se lupta cu gerul, stând la rugăciune, neacoperindu-și capul niciodată. Purta numai o haină aspră de păr, de aceea s-a numit „păros”. Însă și mănăstirea aceea pustnicească, în care cuviosul petrecea viață aspră, după denumirea lui de „Trihina”, a fost numită „păroasă”.
Sfântul Teodor a luat de la Dumnezeu putere asupra diavolilor și, făcând multe minuni, s-a dus către Domnul. Și nu numai în viața sa, ci și după mutarea sa făcea minuni. Pentru că izvora din sfintele lui moaște mir de tămăduire binemirositor, cu care se tămăduiau toate bolile și se goneau diavolii, spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru. Amin.
Cuviosul Anastasie, Egumenul Muntelui Sinai
Purtătorul de Dumnezeu părintele nostru Anastasie, în ce chip a fost crescut din tinerețe în dreapta credință, se adeverește din cuvintele lui, pe care le-a grăit despre sine astfel: „Cei ce au văzut pe Hristos în trup, Îl socotesc că este prooroc; iar noi, deși cu ochii cei trupești nu l-am văzut, însă îndată L-am cunoscut, că este Dumnezeu și Stăpân Atotputernic și Făcător al veacurilor, rază a slavei Tatălui, de la Care am învățat a-L mărturisi. Iar Sfânta Lui Evanghelie cu atât de mare credință o ascultăm, ca și cum pe Hristos Însuși L-am vedea grăind cu noi. Iar pe mărgăritarul cel fără de prihană al Preacuratului Său Trup primindu-l, credem, că pe Hristos însuși Îl primim. Și când vedem icoana, închipuirea asemănării Lui celei dumnezeiești, ca pe Însuși Hristos, ce privește spre noi, Îl cinstim, ne închinăm și către El cădem”.
Prin aceste scurte cuvinte, Cuviosul Anastasie a arătat în ce chip din tinerețile sale, a învățat a cunoaște pe Hristos adevăratul Dumnezeu, a crede în El, a se teme cu frică curată, a-L iubi din toată inima și a-L cinsti în sfintele icoane cu închinăciunea cuvenită lui Dumnezeu. Iar după ce a sosit la vârsta desăvârșită, a lăsat lumea și cele din lume și, luând crucea, după porunca Sfintei Evanghelii, a urmat cu osârdie lui Hristos; pentru că, intrând într-o mănăstire, s-a făcut monah.
Însă, dorind să se povățuiască la cele mai mari nevoințe și bărbaților celor desăvârșiți să le urmeze în toată fapta bună, s-a dus la Ierusalim, unde, închinându-se cinstitelor și sfintelor locuri, a mers la muntele Sinai. Acolo, găsind pe mulți sfinți bărbați sporiți în faptele bune monahicești, a rămas la ei, supunându-se lor și slujindu-le cu osârdie, ținând în acea vreme egumenia muntelui Sinai Cuviosul Părintele nostru Ioan Scărarul. Iar pentru smerita lui cugetare, a luat de la Dumnezeu darul cunoștinței celei duhovnicești și al înțelepciunii celei mari. A alcătuit cuvinte multe, folositoare de suflet și a scris viețile unor sfinți părinți și s-a învrednicit de rânduiala preoțească.
Apoi, după Sfântul Ioan Scărarul și după Gheorghe fratele lui, Anastasie a fost numit egumen al muntelui Sinai. Și se lupta cu ereticii, care se numeau „acefali”, adică fără capete, scriind mult despre ei; și certându-se cu ei, îi mustra, îi biruia și-i rușina. Acel eres fusese început în Alexandria, pe vremea împărăției lui Zenon, de învrăjbitorii și împotrivitorii Sinodului al patrulea din toată lumea, al Sfinților Părinți, care a fost în Calcedon. Pe când acel eres se începea, era în Alexandria un patriarh mincinos, Petru ereticul, care se numea Mogos. Cu acel eres al „acefaliților”, s-a unit Sevir, care se numea „fără cap”, din pricina eresurilor și care a răpit scaunul patriarhal al Antiohiei.
Deci, pe acei eretici, biruindu-i Cuviosul Anastasie în zilele sale din dumnezeieștile cărți, se lupta cu ei nu numai în muntele Sinai, ci și în toată Siria, în Arabia și în Egipt. Pe de o parte, prin scrisorile sale, iar pe de alta, străbătând singur pretutindeni, dezrădăcinând acel eres, gonindu-l și întărind în dreapta credință Biserica lui Hristos. Apoi plăcând lui Dumnezeu mai mult decât alți părinți, s-a dus la adânci bătrâneți către Domnul. Iar sfârșitul lui a fost pe vremea împărăției lui Iraclie.
Cuviosul Anastasie Sinaitul, Patriarhul Antiohiei
În al 35-lea an al împărăției lui Iustinian cel Mare, săvârșindu-se patriarhul Antiohiei, Domnin cel mai tânăr, a venit după dânsul Anastasie, cel cu numele de „Sinait”, ca unul ce a fost luat de la muntele Sinai la arhierie. În acea vreme s-a ivit o nedreaptă credință în Biserică, despre dumnezeiescul Trup al lui Hristos. Adică în vremea petrecerii Sale cu oamenii, mai înainte de patima cea de voie ar fi fost nestricăcios, nesupunându-Se trebuințelor firești ce vin din nevoile firii. Adică, Domnul nostru Iisus Hristos, cu chipul cu care primea hrană și băutură mai înainte de patima și Învierea Sa, cu același chip mânca și după Înviere, când S-a arătat Apostolilor Săi. Și acea socotință necredincioasă s-a început în Constantinopol, și s-a scris despre ea mai pe larg în viața Sfântului Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, în șase aprilie.
Împăratul Iustinian se lipise de acea socotință, amăgindu-l ereticii, până n-a înțeles adevărul și voia să o pună între dogmele credinței. A fost tulburare în Biserică, căci și preasfințitul Eutihie pentru aceea a fost izgonit de la scaunul său, de vreme ce se împotrivea eresului aceluia și mulți aveau să se amăgească cu acea nedreaptă socotință, dacă n-ar fi căutat la preasfințitul Anastasie Sinaitul, Patriarhul Antiohiei, cum socotește adevărul. Pentru că Atanasie era bărbat foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură, tare în dogmele credinței celei drepte și sfânt cu viața. Pe acela, ca pe un stâlp nemișcat, încercau ereticii, să-l înduplece spre socotința lor cu multe meșteșugiri, nădăjduind, că dacă pe acela l-ar îndupleca, cu înlesnire vor trage toate părțile acelea la un gând cu dânșii. Și-l îndemna și împăratul, însă nimic n-a reușit.
Căci Fericitul Anastasie a scris împăratului cu îndrăzneală, vădindu-l pentru acea rătăcire. Apoi a scris și în toate părțile Siriei, la toată rânduiala duhovnicească și monahicească, învățând pe toți să se ferească de eresurile acelea. Iar în Antiohia, învățând în toate zilele în biserică, propovăduia acest cuvânt al Apostolului Pavel: Dacă cineva ar propovădui vouă mai mult decât ceea ce ați primit, chiar și înger în cer de ar fi, anatema să fie.
Deci, s-a mâniat împăratul Iustinian asupra preasfințitului Patriarh Anastasie și voia să-l izgonească de pe scaun, precum și pe Eutihie al Constantinopolului. Însă a sosit sfârșitul împăratului. Iar când era să moară împăratul, s-a pocăit de eresul acela și a scris așezământ ca preasfințitul Eutihie Patriarhul să se întoarcă din exil la scaunul său. A murit în pocăință Iustinian și cu dreptcredincioșii împărați s-a numărat. Apoi s-a făcut pace Bisericii. După el a luat împărăția Iustin cel Tânăr, nepotul lui, care prin îndemnarea oamenilor celor învrăjbitori, a izgonit fără vină de pe scaunul Antiohiei pe arhiereul lui Dumnezeu, Anastasie Sinaitul, nu pentru dreapta credință, ci pentru alte pricini nedrepte, zicând, mai întâi, că nu cruță visteria bisericească, ci o cheltuiește în deșert. Al doilea, cum că ar fi grăit de rău pe împăratul. Căci s-a zis despre dânsul că, întrebându-l odată cineva pentru ce nu cruță visteria bisericească el ar fi răspuns: „Ca să nu fie luată de Iustin, pierzătorul a toată lumea”. Și încă sunt unii care zic și aceasta, că Anastasie, când s-a ridicat la scaunul Antiohiei, Iustin fiind la împăratul Iustinian, unchiul său, cu boieria de Curopalat, poftind de la Anastasie un dar de aur, Anastasie nu i-a dat nimic, zicându-i: „Că este nedrept lucru, să dea aur pentru vreo rânduială duhovnicească, care nu cu aur se vinde, ci se dă prin darul Duhului Sfânt”. Din acea vreme Iustin s-a mâniat asupra lui Anastasie. Apoi, după unchiul său, luând el împărăția, căuta pricini asupra nevinovatului arhiereu Anastasie și aflând lucruri mincinoase, l-a izgonit de pe scaun.
După izgonirea lui Anastasie, a orânduit chiar și fără voie, la patriarhia Antiohiei, pe fericitul Grigorie, egumenul lavrei Faranului, bărbat asemenea împodobit cu cuvântul, cu viața și cu dreapta credință, care este pomenit și lăudat în Limonar de prea sfințitul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului. Dar Sinaitul, după 23 de ani de izgonire, s-a întors la scaunul Antiohiei, pe vremea împărăției lui Mavrichie.
În vremea aceea era papă în Roma, Sfântul Mare Grigore, care se numea Dialog sau Grăitor de Dumnezeu. Acel sfânt petrecea cu Fericitul Anastasie în mare dragoste duhovnicească și scriau unul către altul. Pentru că după ce a auzit Sfântul Papă Grigore, că s-a întors Anastasie Patriarhul, la scaunul său, îndată a trimis la dânsul, bucurându-se de întoarcerea lui. Și spunea în acea scrisoare astfel: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bună voire; căci râul cel mare, care odată lăsase uscate pietrele Antiohiei, acum iarăși s-a întors la a sa matcă și văile ce se află pe lângă dânsul le adapă”.
Și iarăși într-altă scrisoare zice: „Mă înștiințezi, preasfinția ta, preaiubitule, că de ar fi fost cu putință, ai fi voit fără hârtie și fără trestie să vorbești cu mine, dar pătimești de durere, că depărtarea cea mare a Răsăritului de Apus, ne oprește pe noi. Însă adevărul zic, căci și în hârtie îmi vorbește gândul vostru, că în cuvintele preasfinției tale este arătată dragostea voastră către noi și nu suntem despărțiți cu lucrurile, noi cei ce cu darul Atotputernicului Dumnezeu, suntem uniți prin legătura dragostei. Deci, pentru ce căutați să luați aripile porumbiței celei aurite, de vreme ce acum le aveți? Ca niște aripi este dragostea lui Dumnezeu și către aproapele. Cu acelea zboară Sfânta Biserică, cu acelea toate cele pământești le covârșește; deci acele aripi de nu le-ai fi avut preasfinția ta, n-ai fi zburat la mine cu atât de mare dragoste prin scrisoare. Ci vă rog, rugați-vă pentru mine neputinciosul, cu rugăciunile voastre ca Domnul, scoțându-mă dintr-atâtea multe învăluiri și primejdii de Longobarzii cei ce au năvălit asupra Romei, mai degrabă să mă treacă la limanul odihnei celei veșnice. Cu mulțumire am luat binecuvântările voastre cele pline de milă, pe care mi le-ai trimis mie, omule al lui Dumnezeu. Însă eu, fiind sărac cu duhul, ziceți: „Ce are să dea săracul, decât numai cele ce sunt ale săracului?” Dar de nu v-ați fi făcut săraci cu duhul pe voi singuri, binecuvântările voastre n-ar fi fost atât de milostive. Atotputernicul Dumnezeu cu al Său acoperământ să vă acopere de tot răul. Și de vreme ce viața voastră, la toți cei buni este de foarte mare trebuință, după îndelungată vreme, să vă mute pe voi Domnul la veșnicele bucurii ale cereștii moșteniri”.
Dintr-o scrisoare ca aceasta a Sfântului Grigore Papă al Romei, către Fericitul Anastasie, Patriarhul Antiohiei, se vede dragostea amândurora cea întru Duhul Sfânt și se mărturisește sfințenia cea aleasă a Sfântului bărbat Anastasie. Viețuind Sfântul Anastasie, după întoarcerea sa la scaun încă șase ani, s-a mutat către Domnul în al 14-lea an al împărăției lui Mavrichie. După acest preasfințit Anastasie Sinaitul, a venit la patriarhie alt Anastasie, însă fără denumirea de Sinait. Dar a fost ucis de evrei în timpul împărăției lui Foca tiranul, și ca un mucenic al lui Hristos a fost cinstit de credincioși.
Cuviosul Grigorie, Patriarhul Antiohiei
Acest Cuvios Părinte Grigorie a fost egumen în mănăstirea ce se numea Faran, care era în muntele Sinai și Rait. Iar la patriarhie a fost însemnat mai înainte de vreme, precum se scrie în Limonariul preasfințitului Sofronie, patriarhul Ierusalimului:
Ava Gheorghe armeanul, ucenicul lui Ava Serghie, ne-a spus, zicând: „Mult m-a silit Ava Grigorie, care era egumen al lavrei Faranului, ca să-l duc la Ava Serghie și am mers cu dânsul la stareț, într-acea vreme când petrecea în pustie lângă Marea Moartă. Văzându-l pe el starețul, l-a sărutat și l-a primit cu foarte mare dragoste. Și, aducând apă, i-a spălat picioarele și toată ziua a vorbit cu dânsul pentru folosul sufletului, iar a doua zi l-a liberat. Iar după ce s-a dus Ava Grigorie de la Ava Serghie, am zis către stareț:
„Știi, părinte, că m-am mâhnit, căci pe mulți episcopi, presbiteri și alți părinți am adus la tine și la niciunul dintre aceia nu ai spălat picioarele, fără numai lui Ava Grigorie”. Și mi-a răspuns mie starețul: „Nu știu cine este Grigorie; dar știu că pe patriarh l-am primit în peștera mea, pentru că l-am văzut purtând omofor și ținând Sfânta Evanghelie în mâini””.
Acestea le-a zis Ava Serghie cu proorocesc duh despre Ava Grigorie, căci după cinci ani, prin judecățile lui Dumnezeu, a fost ales patriarh în cetatea lui Dumnezeu, Antiohia. Iar oarecare stareți ziceau despre Ava Grigorie, patriarhul cetății lui Dumnezeu, cum că avea mai ales aceste fapte bune: milostenia, nepomenirea de rău, lacrimile, ba încă mai avea și milostivire mare spre cei ce greșeau și multe alte fapte bune. O mărturie despre aceasta dă despre dânsul preasfințitul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, zicând:
„Vrednic este un bărbat ca acesta, Fericitul Grigorie, patriarhul Antiohiei, a fi pomenit între cei sfinți și cuvioși căci și la patriarhie fără voie a fost luat și sfântă viață a petrecut în Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în veci”. Amin.
Sfântul Ierarh Teotim I, Episcopul Tomisului
Fericitul episcop Teotim I era de neam daco-roman, autohton din Dacia-Pontică. El este considerat cel dintâi dascăl și părinte duhovnicesc al sfinților Ioan Cassian și Gherman, cu care era contemporan, format în tinerețe în aceeași mănăstire din „hotarele Cassienilor și ale peșterilor”. Această mănăstire, care a dat călugări cărturari și sporiți în fapte bune, era o adevărată vatră monahală de sfințenie, de trăire și de profundă teologie din eparhia Tomi-sului, confirmată de înaltul nivel spiritual, teologic și literar la care au ajuns cei trei sfinți daco-romani contemporani, Ioan Cassian, Gherman și Teotim I, supranumit de istoricii paleocreștini „Scitul” și „Filosoful”.
Acest episcop urcă pe scaunul eparhiei Tomisului, pe la anii 385-390, după mutarea din viață a episcopului Gherontie. Ca episcop al Tomisului este amintit pentru prima dată în anul 392, de fericitul Ieronim, în celebra sa lucrare: De viris illustribus, (Despre bărbați iluștri), despre care spune că era păstor strălucit, cu mare dragoste de Dumnezeu și de oameni, teolog învățat și scriitor talentat și neobosit. El afirmă că „a scris scurte tratate (cărți) sub formă de dialoguri, în stilul vechii elocințe”, ceea ce dovedește vasta sa cultură în retorica și filosofia antică, greacă și latină. Apoi, fericitul Ieronim încheie cu aceste cuvinte despre Teotim: „Aud că scrie și alte lucrări”.
Unele fragmente din scrierile Sfântului Teotim se păstrează în lucrarea Sfântului Ioan Damaschin, „Paralele sfinte”, din care reiese că „a scris omilii la unele texte Evanghelice”. Istoricul Sozomen scrie despre el că era „scit” (daco-roman) de neam, că „traiul îi era modest” și că era un taumaturg (vindecător de boli). Iar Socrate, alt istoric paleocreștin, spune că fericitul episcop Teotim I „era cunoscut de toți – împărați, episcopi, călugări, credincioși și barbari (adică păgâni) -, pentru evlavia și corectitudinea vieții sale”. Prin scrierile sale patristice, Sfântul Teotim I este considerat „creatorul Filocaliei românești”. În gândirea sa a fost, desigur, influențat de Sfântul Ioan Gură de Aur și de părinții capadocieni. Sfântul Teotim I vorbește foarte frumos despre liniștea minții și a inimii.
Sub păstoria Sfântului Teotim I mănăstirile și sihăstriile din Dobrogea secolului IV, renumite prin asceză și isihie (liniște), au trăit o epocă de aur, devenind în secolele V-VI cunoscute în întreg imperiul prin vestiții „călugări sciți”, răspândiți atât la nord de Dunăre până în Carpați, cât și la sud până la Ierusalim, Constantinopol, Roma și Africa. Bazilicile înălțate de el, ale căror ruine și astăzi se văd, erau mari și frumos ornamentate cu mozaicuri, ceea ce dovedește numărul impresionant de credincioși, precum și frumusețea cultului și arhitecturii secolelor IV-V.
Ca misionar, Sfântul Teotim I era tot atât de râvnitor pentru Hristos ca și înaintașii săi. El avea mult de suferit din partea „barbarilor” migratori, pe care reușea să-i îmblânzească cu greu prin daruri, prin rugăciuni și prin sfințenia vieții sale. Din această pricină păgânii îl numeau „zeul romanilor”.
Sfântul Teotim „Scitul” era binecunoscut împăratului Arcadie și mai ales Sfântului Ioan Gură de Aur, căruia îi era prieten devotat. În anul 399, marele patriarh i-a trimis fericitului Teotim călugări misionari „pentru nomazii sciți de la Istru”, adică pentru huni. În anul 400 Sfântul Teotim I ia parte la un sinod local în Constantinopol, convocat de Sfântul Ioan Gură de Aur, împotriva învățăturii eretice a episcopului Antonin al Efesului. În anul 403 Sfântul Teotim I era din nou în Constantinopol și lua apărarea marelui patriarh și dascăl a toată lumea, Sfântul Ioan Gură de Aur, împotriva acuzațiilor aduse de Sfântul Epifanie al Ciprului, dovedind prin aceasta adânca legătură duhovnicească dintre sfântul episcop străromân Teotim I și Sfântul Ioan Gură de Aur.
Pe la sfârșitul primului deceniu al secolului V, Sfântul episcop Teotim I s-a strămutat cu pace din viața aceasta, la cereștile locașuri. Pentru viața sa curată, pentru opera sa misionară și pentru credința sa dreaptă cu care a mărturisit pe Hristos, Biserica Ortodoxă l-a trecut în rândul sfinților și se face pomenirea lui la 20 aprilie. În „Acta Sanctorum” se spun următoarele despre Sfântul Teotim I: „La Tomis, în Scithia, se face pomenirea Sfântului (Theotimos) episcopul, pe care l-au cinstit chiar barbarii necredincioși, pentru sfințenia și minunile lui„.