Sinaxar 18 aprilie

📑 Cuprins:

• Cuviosul Ioan, ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul
• Sfântul Mucenic Sava Gotul de la Buzău
• Sfântul Cozma, Episcopul Calcedonului
• Sfinții Mucenici Victor, Zotic, Zinon, Achindin și Severian
• Sfântul Mucenic Ioan cel Nou

🔊 Sinaxar audio:

🎬 Sinaxar video:

Cuviosul Ioan, ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul

Latura Decapoliei altădată era împărțită în două. Cea aproape de Galileea, în Palestina, care se pomenește de Sfântul Evanghelist Matei, zicând: „După Dânsul au mers multe popoare din Galileea și din cele zece cetăți”; iar alta, cea mai de pe urmă, o mică latură în pământul Isauriei, care se numea tot Decapolia. Dintr-acea Decapolie a Isauriei a fost Cuviosul Grigorie, învățătorul acestui Cuvios Ioan, a cărui pomenire se face acum.

Acest sfânt Ioan, din tinerețe lăsând lumea și iubind pe Hristos, a mers la cel mai sus pomenit învățător Grigorie Decapolitul și de dânsul a fost tuns în rânduiala monahicească. Apoi petrecea cu el, nevoindu-se în toate și bineplăcând lui Dumnezeu, a ajuns în atât de mare smerenie și ascultare și în așa sârguință spre tot lucrul bun, încât singur învățătorul lui, Sfântul Grigorie, se bucura de el și slăvea pe Dumnezeu. Iar când răucredinciosul împărat Leon Armeanul, a înnoit eresul luptării de icoane și a ridicat prigonire asupra Bisericii lui Hristos, în acea vreme acest cuvios Ioan a mers în Bizanț, pe lângă Sfântul Grigorie învățătorul său, împreună și cu Sfântul Iosif, scriitorul de cântări. Apoi umblând prin cetate, întărea pe cei dreptcredincioși ca să stea în dreptcredincioasa mărturisire. După aceea Iosif a fost trimis la Roma, la care n-a ajuns, pentru că a căzut în mâna ereticilor și la Creta a fost ținut în legături. Iar Cuviosul Grigorie Decapolitul, după trimiterea lui Iosif s-a mutat către Domnul. Dar Cuviosul Ioan, rămânând în Bizanț, se nevoia în ostenelile cele obișnuite, nu numai pentru a sa mântuire, ci și pentru a celorlalți.

După câtăva vreme, liberându-se fericitul Iosif din legături și întorcându-se în Bizanț, Cuviosul Ioan s-a dus către Domnul, ca să-și ia plata pentru ostenelile sale, și a fost îngropat de mâinile lui Iosif, lângă mormântul Sfântului Grigorie, părintele său. După aceea, s-a mutat în alt loc, despre care în viața Sfântului Iosif scriitorul de cântări, se scrie astfel: „Iosif, intrând în cetate, n-a găsit între cei vii pe iubitul său părinte, pe Sfântul Grigorie Decapolitul, căci se dusese către Domnul. A văzut numai pe fericitul Ioan ucenicul lui și a plâns mult după părintele său Grigorie, căci nu s-a învrednicit să-l vadă iarăși viu. Și a petrecut lângă mormântul aceluia, împreună cu părintele Ioan, dar nu după multă vreme s-a dus și Ioan către Domnul și l-a îngropat Iosif aproape de Sfântul Grigorie. După aceea, Cuviosul Iosif s-a mutat în alt loc. Și era acel loc afară din cetate, deosebit și liniștit, nu departe de biserica Sfântului Ioan Gură de Aur, unde sălășluindu-se, a zidit o biserică în numele arhiereului lui Hristos, Nicolae și a mutat acolo moaștele amânduror părinților, ale lui Grigorie și Ioan”.

Sfântul Mucenic Sava Gotul de la Buzău

„Biserica lui Dumnezeu din Goția, trimite dumnezeieștii Biserici cea din Capadocia și tuturor soborniceștilor Biserici ale creștinilor – care locuiesc printre străini și prin toată lumea – milă, pace și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și a Domnului nostru Iisus Hristos să se înmulțească”. Astfel începe scrisoarea din Biserica Goților, către cea a Capadociei, care povestește cele ce urmează.

Sfântul Petru a zis: „Tot cel ce se teme de Dumnezeu și lucrează dreptatea, este primit la El”. Acum Biserica aceasta iarăși s-a arătat că este credincioasă prin Sfântul Sava, care este mucenic al lui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Pentru că, fiind cu neamul got și petrecând în Goția, printre neamul cel îndărătnic și răzvrătit, atât de mult a urmat bărbaților celor sfinți și împreună cu dânșii prin tot felul de fapte bune cinstea pe Hristos, încât strălucea în lume ca o stea. Deoarece încă din tinerețe iubind legea Domnului, a înțeles acea faptă bună desăvârșit, ca prin cunoștința Fiului lui Dumnezeu, să ajungă bărbat desăvârșit. Căci celor ce-L iubesc pe El, toate le sporesc spre bine; de vreme ce, luptând vitejește împotriva dușmanului vrăjmaș și făcându-se mai presus de această lume deșartă, având pace împreună cu toți, s-a învrednicit chemării celei de sus și a ajuns la răsplătirea cea veșnică.

Deci, pentru pomenirea acestui sfânt mucenic și pentru folosul dreptcredincioșilor, după săvârșirea lui întru Domnul, am judecat ca lucrurile aceluia, atât de slăvite, a nu le lăsa uitării, ci a le da prin scris. Pentru că era dreptcredincios, cucernic, drept, ascultător în tot lucrul, blând, simplu în cuvânt, gata la tot lucrul bun, cântând în biserică și îngrijindu-se de aceasta; averile defăimându-le, afară de cele ce-i erau de trebuință, înfrânat în toate, cu femeile neavând deloc împărtășire; la rugăciuni și la postiri îndeletnicindu-se în toate zilele, străin de slava deșartă, deșteptând pe toți către viața cea plăcută lui Dumnezeu și numai pe acelea care sunt fapte bune, sau datorii, împlinindu-le, fugind însă de acelea, care sunt potrivnice lucrurilor celor bune.

Păzea credința cu dragoste și neîncetat grăia despre Domnul. Pentru că nu o dată, ci de multe ori, mai înainte până a nu se încununa cu mucenicia pentru credință, cu lucrul s-a arătat că este folositor dreptei credințe celei adevărate. Pentru că atunci când boierii Goților și judecătorii au început a prigoni pe creștini și a-i sili să mănânce cele jertfite idolilor, unii dintre păgâni s-au sfătuit ca, la creștini, la rudenii și la vecinii lor, în loc de cărnurile jertfite idolilor, să le pună înainte pe cele nejertfite, ca astfel să-i păzească de primejdia închinării la idoli, iar pe prigonitori să-i amăgească. Înștiințându-se de aceasta Sfântul Sava, nu voia să guste nici din acele cărnuri, pentru că, numai numindu-se jertfite idolilor, își aducea aminte de Apostolul care zice: Iar de va zice vouă cineva, aceasta este jertfită idolilor, să nu mâncați.

Încă și în mijlocul poporului stând Sfântul Sava, mărturisea tuturor, zicând: „Dacă cineva va gusta din cărnurile acelea, nu poate să fie creștin”. Cu un sfat ca acesta îi apăra, ca să nu cadă vreunul în cursa diavolului; pentru aceea, ei socotind sfatul acela, au izgonit pe sfântul din satul lor, dar mai pe urmă iarăși l-au chemat. Apoi, când iarăși s-a ridicat prigonire, unii închinători de idoli din același sat, care aduceau jertfă diavolilor, cu blestem au voit să spună boierilor, că nici un creștin nu se află în satul lor. Atunci din nou Sfântul Sava, stând cu îndrăzneală în mijlocul poporului, a strigat cu glas mare: „Nimeni să nu se blesteme pentru mine, căci eu sunt creștin”. Iar acei închinători de idoli, pe cei de aproape ai lor, care erau din credința creștinească, tăinuindu-i, se jurau înaintea boierului că în satul lor nu sunt creștini, decât numai unul.

Aceasta auzind boierul cel fărădelege, a poruncit ca pe acela să-l aducă înaintea lui; și acesta era Sfântul Sava. Aducându-l, boierul a întrebat pe cei care stăteau înaintea sa: „Ce averi are creștinul acesta?” Iar ei i-au răspuns: „Nimic mai mult nu are, decât numai hainele cu ce este îmbrăcat”. Deci, boierul l-a defăimat, zicând: „Acesta nici a ajuta ceva nu poate, nici a vătăma”. Zicând aceasta, a poruncit ca să-l izgonească de acolo.

După aceasta iarăși rânduindu-se asupra creștinilor mare prigoană în Gotia de către păgâni și apropiindu-se sfânta zi a Paștilor, Fericitul Sava a voit să se ducă în alt sat, la un preot creștin cu numele Gutic, ca să prăznuiască cu el Sfintele Paști. Dar, când era pe cale, i s-a arătat un bărbat mare, luminos la chip, zicându-i astfel: „Întoarce-te și du-te în satul tău, la preotul Sansal”. Sava a răspuns: „Nu este acasă, căci a plecat și zăbovește în părțile grecești”. Sfântul Sava nu știa însă că preotul acela se întorsese atunci acasă, pentru praznicul Paștilor. Și trecând de bărbatul acela, se ducea pe calea ce-i stătea înainte la Gutic preotul. Ziua era senină și deodată s-a întunecat cu nori și a căzut zăpadă atât de mare, încât nu era cu putință lui Sava să meargă mai departe. Deci, cunoscând dumnezeiasca voie, care îl împiedica din cale, s-a întors mulțumind lui Dumnezeu. Și mergând la Sansal preotul, s-a bucurat văzându-l și i-a spus lui și altor mulți, cele ce i se întâmplaseră pe cale și au prăznuit împreună ziua Paștilor.

Dar în a treia noapte după praznic, Atarid, din adunarea păgânilor, fiul boierului Rotest, a năvălit asupra satului fără de veste, cu mare adunare de tâlhari păgâni; și găsind pe preot odihnindu-se în casa sa, l-au prins, asemenea și pe Sava apucându-l, i-au legat pe amândoi. Și punând pe preot în car, îl târau; iar pe Sava gol, ca și cum ar fi ieșit din pântecele maicii sale, îl târau peste spini, bătându-l cu bețe și bice, fără de milă; apoi l-au prigonit astfel până la cetatea lor; atât erau de aspri și de cumpliți asupra robilor lui Dumnezeu. Dar prigonirea cumplită a acelor vrăjmași a făcut arătată răbdarea și credința bărbatului celui drept. Iar după ce s-a făcut ziuă, sfântul, slăvind puterea Domnului, le spuse: „Oare nu m-ați gonit și m-ați târât pe spini gol și desculț? Deci căutați dacă nu s-au rănit picioarele sau dacă pe trup sunt semne de bătăile voastre!” Dar ei, nevăzând nici urme de răni pe trupul lui, s-au mirat și, luând o osie de la car, au pus-o pe spatele lui și trăgându-i mâinile spre capetele, osiei l-au legat; asemenea și picioarele întinzându-le, le-au legat de altă osie și aruncându-l la pământ pe spate, l-au căznit, bătându-l și batjocorindu-l toată ziua până în noaptea adâncă.

După ce au adormit călăii, a venit o femeie care se sculase de cu noapte să gătească mâncare casnicilor; aceea a dezlegat pe sfântul de osie, iar el s-a sculat și a ajutat femeii la lucrul ei. Iar după ce s-a făcut ziuă, Atarid a poruncit să-i lege mâinile și să-l spânzure de grindă în casă. După un ceas a venit la preot și la Sava oarecare de la Atarid cu cărnuri jertfite idolilor și le-au zis: „Marele Atarid vă zice să gustați din cărnurile acestea și veți izbăvi sufletele voastre de moarte”. Preotul răspunse: „Nu vom gusta, că nu se cade să mâncăm cărnuri de acestea diavolești; ci ne rugăm lui Atarid ca mai bine să ne răstignească, sau cu altfel de moarte să ne ucidă”. Apoi Fericitul Sava a întrebat pe cei ce veniseră: „Cine a trimis acestea?” Ei au răspuns: „Stăpânul Atarid”. Sfântul zise: „Unul este Stăpân, Dumnezeul Cel din cer. Iar aceste pieritoare bucate necurate sunt, precum Atarid acela, de la care sunt trimise”.

Zicând aceasta Sfântul Sava, una din slugile lui Atarid, aprinzându-se de mânie a lovit cu o suliță ce o ținea în mâini, în piept pe sfântul atât de tare, încât toți cei ce erau de față așteptau ca îndată să moară mucenicul. Dar cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu păzindu-se mucenicul, nu s-a rănit, nici a simțit durere, ci a zis către cel ce l-a lovit: „Ție ți se pare că m-ai rănit cu sulița ta, dar acea lovire n-am simțit-o în alt fel, decât cum m-ar fi lovit cineva cu un fir de lână”. Înștiințându-se Atarid de aceasta, a poruncit ca să piardă pe Sfântul Mucenic Sava.

Deci slujitorii cei necurați, lăsând legat pe preotul Sansal, au luat pe Sava și l-au dus la râul ce se chema Musia (Buzău) ca să-l înece acolo. Iar sfântul mucenic, aducându-și aminte de porunca Domnului și iubind pe aproapele ca pe sine, a întrebat pe slujitorii care îl duceau: „Ce a greșit preotul, de nu moare împreună cu mine?” Aceia i-au răspuns: „Nu este treaba ta a ști aceasta”. Iar Sfântul Sava, umplându-se de bucuria Sfântului Duh, a strigat, zicând: „Bine ești cuvântat, Dumnezeule, și preamărit este numele Fiului Tău în veci. Amin. Căci Atarid singur s-a dat pe el morții și pierzării celei veșnice, iar pe mine m-a trimis la viața care este de-a pururea, pentru că așa ai voit Tu cu robii Tăi, Doamne, Dumnezeul nostru”.

Și așa sfântul, fiind dus la moarte, nu înceta a lăuda și a mulțumi lui Dumnezeu, socotindu-se că este nevrednic de pătimirile veacului acestuia, pe lângă slava care i se va arăta. Și ziceau slujitorii unul către altul: „De ce nu liberăm pe acest om nevinovat, căci Atarid nu va ști de aceasta”. Dar Sfântul Sava a zis către dânșii: „De ce grăiți vorbe nebunești și nu faceți cele ce vi s-au poruncit? Pentru că eu văd ceea ce voi nu puteți să vedeți: Iată stau sfinții îngeri, care au venit să-mi ia sufletul cu slavă!” Deci, ducând la râu pe sfântul mucenic și legându-i de grumaji un lemn greu, l-au aruncat în adânc și l-au înecat.

Astfel și-a sfârșit alergarea Sfântul Sava, păzindu-și curată sfânta credință până la sfârșit. El a trăit treizeci și opt de ani și s-a încununat cu mucenicia în a cincea zi după Paști, pe 12 Aprilie, împărățind Valentinian la Apus, iar Valent la Răsărit. După aceea ucigașii, scoțând din apă trupul mucenicului, l-au aruncat pe pământ, lăsându-l neîngropat. Dar nici fiarele, nici păsările nu s-au atins de sfântul lui trup, ci s-a îngrijit de mâinile fraților celor cucernici.

Iar luminatul Iunie Soranos, voievod al cetei Sciților, fiind cinstitor al Dumnezeului Celui adevărat, trimițând bărbați credincioși, au luat cinstitul trup al mucenicului din locul cel barbar și l-au adus în părțile grecești. Și voind să-și împodobească patria sa, l-a trimis în Capadocia, scriind astfel către Biserica Capadochienilor: „La a voastră dreaptă credință, după sfatul presbiterilor – așa voind Domnul, Cel ce dăruiește darul Său celor ce se tem de El -, am trimis acest cinstit dar și rodul credinței Celui slăvit. Deci, săvârșind pomenirea mucenicului, în ziua în care s-a încununat, să dați de știre de aceasta și celorlalți frați, ca în toată soborniceasca și apostoleasca Biserică, veselindu-se duhovnicește, să preamărească pe Domnul, Care și-a ales robii Săi. Închinați-vă tuturor sfinților! Închină-se vouă frații cei ce rabdă prigonirea împreună cu noi.

Iar Celui ce poate cu darul și cu iubirea de oameni să ne treacă pe noi la cereasca Împărăție, se cade slavă, cinste și închinăciune, împreună cu Unul Născut Fiul Său și cu Preasfântul Duh în veci. Amin”.

Sfântul Cozma, Episcopul Calcedonului

Sfântul Cozma Arhiereul și Mărturisitorul lui Hristos, a fost din cetatea lui Constantin. Din copilărie iubind pe Hristos, a lăsat lumea aceasta deșartă și s-a tuns în chipul monahicesc. Apoi, curățindu-se cu postirea și cu celelalte fapte bune s-a făcut locaș al Sfântului Duh și a fost pus episcop în Calcedon, în vremea răucredincioșilor luptători de icoane, când multe nevoințe a arătat, ajutând dreptei credințe. Fiind silit de împărații eretici, ca să se lepede de închinarea sfintelor icoane, nu i-a ascultat. Pentru aceea a suferit izgonire și a răbdat multe ispite. Și iarăși fiind chemat, silindu-l să se unească cu eresul acelora, n-a vrut să-i asculte. Deci, în supărări fără de număr a fost aruncat și împreună cu Cuviosul Aventie se nevoia. Ispitit și chinuit de cei răucredincioși și ticăloși luptători de icoane, s-a săvârșit și s-a dus către Domnul.

Sfinții Mucenici Victor, Zotic, Zinon, Achindin și Severian

În vremea în care Dioclețian, răucredinciosul împărat, a pornit mare și înfricoșată prigonire și munci asupra creștinilor, atunci a fost prins și Sfântul și multpătimitorul Gheorghe. Muncindu-l tare, făcea după aceea minuni preaslăvite, pe care văzându-le, mulți au crezut în Hristos. Și îndată cei ce credeau, se munceau de mâinile păgânilor; unii în temniță se trimiteau, alții cu foc se ardeau, iar alții cu sabia se tăiau, dintre care au fost și acești sfinți mucenici: Victor, Zotic, Zinon, Achindin și Severian. Căci văzând pe Sfântul Gheorghe legat pe roată și nicidecum vătămat, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos și îndată cu sabia li s-au tăiat capetele.

Sfântul Mucenic Ioan cel Nou

Patria acestui fericit Ioan era țara grecească, ce se numea Epir, adică cetatea Ioania, care odată era scaun al lui Pir, împăratul elinesc cel de demult. Părinții lui Ioan erau creștini dreptcredincioși, de care rămânând orfan în anii tinereților sale, a mers la Constantinopol, căutând ca din osteneala mâinilor sale să-și aibă cele de trebuința vieții, și și-a câștigat în târg un loc, între alți lucrători cu mâinile. Astfel, cu oarecare meșteșug și cu neguțătorie se hrănea, având îndestulare de cele ce îi erau spre trebuință. Pentru că Dumnezeu îi sporea lucrurile lui, pentru viața lui cea îmbunătățită, de vreme ce tânărul era înțelept, temându-se de Dumnezeu și poruncile Lui păzindu-le. Și era numit de constantinopolitani, Epirotul, de vreme ce era cu neamul de la Epir.

În vremea aceea, Constantinopolul era stăpânit de agareni, care țineau de credința lui Mahomed, de a căror păgânătate mulți creștini s-au amăgit, precum și cei ce ședeau la prăvăliile lor în târg, adică neguțători și meșteri. Și erau mulți din aceia, care, fiind mai întâi creștini, se abătuseră după aceea la credința cea rea a lui Mahomed și se uniseră cu agarenii. Între unii din aceia, fericitul Ioan, adevăratul creștin se întâmplase să-și aibă prăvălia. Și era înconjurat din toate părțile de vecini călcători de lege, care se lepădaseră de Hristos și se lipiseră de Mahomed, cu care Ioan adeseori se certa, mustrând depărtarea lor. Pentru că era tânăr, înțelept și îndrăzneț în grăire, vorbind pentru adevăr fără de frică.

Deci, au început mahomedanii a-l urî foarte, pe de o parte fiindcă îi mustra și-i ocăra adeseori, iar pe de altă parte, pentru că îl vedeau fericit la neguțătoria ce se făcea de dânsul, de vreme ce toate se înmulțeau în mâinile lui, și-l zavistuiau, gândind ce fel de pricină să găsească asupra lui, ca să-l piardă. Înțelegând fericitul Ioan Epirotul, răutatea gândită de dânșii, nu s-a temut, ci mai ales a dorit din tot sufletul să pătimească pentru adevărul lui Hristos.

Deci, mergând la întâiul preot al Constantinopolului, la duhovnicescul lui părinte, în ziua Vinerii celei Mari, în anul 1500, a făcut mărturisirea greșelilor sale. Și a spus părintelui său despre vrăjmășia vecinilor săi, care pizmuiau asupra lui și căutau să-l piardă. Apoi i-a spus a sa dorire, că voiește să pătimească pentru Hristos, cerând de la dânsul sfat folositor. Iar întâiul prezbiter, văzându-l tânăr de ani, nu l-a sfătuit să se dea la mucenicie, zicându-i: „O, fiule, vezi ca nu cumva să-ți aducă diavolul un gând ca acesta; pentru că acela aduce la mulți gânduri ca acestea, îndemnându-i spre mucenicie, ca mai pe urmă, după ce vor slăbi, nesuferind muncile și căzând, să-i dea spre batjocură și râs la toată lumea, ca cei ce au început și n-au sfârșit, nerăbdând până la sfârșit”.

Atunci a zis tânărul: „Nădăjduiesc spre Hristosul meu, că nu mă va da spre batjocura vrăjmașilor mei, ci mai ales mă va întări, ca să biruiesc puterea vrăjmașului”. Iar întâiul preot i-a zis: „Fiule, scris este: „Duhul este osârduitor iar trupul neputincios„. Iar un lucru ca acesta pe care tu îl dorești, are trebuință de multă pregătire, îi trebuie neîncetat post și rugăciuni, cu care, după ce te vei curăți de toată prihana păcatului, Dumnezeu îți va da înștiințare, ce trebuie să faci; pentru că Dumnezeu voiește să Se sălășluiască în sufletele celor curați. Deci, ia aminte, iubitule, și mergi în pace. Iar eu voi ruga pe Dumnezeu, ca pe tine de toți vrăjmașii tăi cei văzuți și nevăzuți, de oameni și de diavoli, să te păzească și biruitor peste ei să te facă”. Aceasta zicând, a liberat pe tânăr cu pace.

A doua zi, fericitul Ioan a mers iarăși la același duhovnicesc părinte, cu fața luminoasă și cu sufletul plin de bucurie. Și i-a grăit: „Cinstite părinte, în această noapte în vedenia somnului m-am văzut fiind în mijlocul unei văpăi, dar nearzându-mă, ci veselindu-mă și dănțuind, precum odinioară cei trei tineri în cuptorul Babilonului. Deci, nădăjduiesc căci cu ajutorul Celui Preaînalt, lucrul cel cugetat de mine va ieși la bun sfârșit. Dar te rog, cinstite părinte, să mă înarmezi cu ale tale rugăciuni”. Iar duhovnicescul părinte i-a grăit: „Dumnezeu să te întărească, fiule, ca să biruiești pe lup, pe balaurul cel nevăzut și pentru Hristos cu mucenicia să te încununezi”. Și, astfel, a slobozit pe tânăr, întărindu-l pe el cu cuvinte folositoare, făgăduindu-i că se va ruga pentru dânsul lui Dumnezeu, ajutătorul său.

După ce a mers fericitul Ioan la prăvălia sa, l-au văzut dușmanii lui, care se sfătuiseră, mai înainte pentru pierderea lui și au zis unul către altul: „Oare nu este acesta cel care s-a lepădat la arătare în Tricu? Deci, cum se face că este creștin?” Acestea auzindu-le, tânărul cu mânie căutând spre dânșii, a zis: „Oare despre mine grăiți unele ca acestea, sau despre altcineva?” Iar ei au zis: „Pentru tine, iar nu pentru altul; oare nu grăim adevărul?” Răspuns-a fericitul: „Să nu-mi fie mie, ca să mă lepăd de Hristos Dumnezeul meu, nici în Tricu, nici în altă parte și niciodată să nu-mi fie mie aceasta; pentru că în această credință viețuiesc și voi viețui totdeauna și sunt gata a muri pentru El”. Iar ei, fiind foarte necăjiți pe dânsul, s-au umplut de mare mânie și, degrabă sărind de la locurile lor, au pornit spre dânsul și, punând pe el mâinile lor cele ucigașe, îl trăgeau la judecată. Iar sfântul tânăr, ca la ospăț mergea, cu fața luminoasă și cu sârguință. Și l-au dat judecătorului cel nedrept, făcându-se singuri asupra lui clevetitori, martori și judecători. Și puneau asupra lui o vină mincinoasă, cum că în Tricu, cetatea Tesaliei, s-ar fi lepădat de Hristos în văzul tuturor și ar fi primit credința mahomedană. Dar după ce a venit în Constantinopol, iarăși s-a făcut creștin și pe Mahomed îl hulește. Deci, începându-se judecata, mai întâi se prefăceau că au durere în suflet și că le-ar fi milă de el, de aceea au început cu lacrimi a-l amăgi să se lepede de Hristos.

După aceea, văzându-l tare în credința creștină, cu îngroziri îl înfricoșau pe el. Dar nici așa sporind, l-au bătut fără milă și foarte mult muncindu-l cu bătaia, l-au aruncat în temniță, spre a se socoti ce îi vor face. Iar a doua zi, scoțându-l, îl întrebau: „Te-ai gândit să te lepezi de Hristos și să fii una cu noi?” Și văzându-l neschimbat, iarăși l-au bătut cu toiege până la sânge. Apoi se ruga încetișor lui Dumnezeu, zicând: „Întărește-mă, Unule Atotputernice, Dumnezeule! Dă-mi putere și tărie și-mi întinde mâna cea ajutătoare din sfântul Tău locaș”. După aceea grăia către vrăjmașii săi: „Nimic din cele ce sunt în lume, bune sau rele, nu vor putea să mă întoarcă de la scopul meu niciodată, să nu-mi fie vreodată să cred în alt chip altfel decât creștinii, să nu-mi fie ca, ori cu îmbunările să fiu amăgit, ori cu muncile să fiu biruit. Faceți ceea ce voiți, ca mai degrabă să mă trimiteți din această viață de scurt timp, la veșnica viață. Sunt rob al lui Hristos, lui Hristos Îi urmez și pentru Hristos mor, ca să locuiesc cu Dânsul în veci”. Atunci nedrepții judecători au poruncit, ca iarăși să arunce pe sfântul în temniță. Dar ei nu îl duceau pe mucenic, ci îl târau de păr, într-o parte și în alta, lovindu-l peste obraz și călcându-l în picioare; apoi l-au închis în temniță.

A doua zi scoțându-l iarăși și aceleași cuvinte ca mai înainte cu îndrăzneală grăindu-le și fiind neplecat în creștineasca credință, a poruncit ca iarăși să-l bată fără milă. Iar mucenicul, fiind bătut, cânta cu bucurie cântări bisericești: „Hristos a înviat din morți…”, și celelalte, pentru că erau zilele Paștilor. Deci, tot trupul lui s-a rănit de bătăi și pământul s-a roșit cu sângele lui, iar sfântul mucenic răbdând ca în trup străin, uneori cânta, iar alteori grăia către cei ce-l munceau: „Bateți, bateți, cu toată puterea voastră, bateți și pe cât puteți înmulțiți bătăile; dar să știți că niciodată nu veți putea să mă înstrăinați de la Hristosul meu și să mă faceți la un gând cu voi”. Iar muncitorii, rușinându-se, l-au aruncat iarăși în temniță pe mucenic; și-l munceau cu nevoia temniței, cu strâmtorarea legătu-rilor, cu foamea și cu setea câteva zile.

După aceea iarăși scoțându-l și cu nici un fel de munci nemișcându-l din credința lui Hristos, l-au judecat spre ardere. Deci, când îl duceau la moarte, legat cu lanț de fier, ca pe o oaie la junghiere, unii îl loveau cu mâinile peste grumaji, alții îl dosădeau cu cuvinte ocărâtoare, iar alții cu durere îl sfătuiau să-și cruțe tinerețile sale. Dar mucenicul lui Hristos, mergea nu ca la moarte, ci ca la o mare cinste. Și, ajungând la un loc unde era aprins un foc mare, n-a așteptat până ce îl vor arunca în foc; ci singur a sărit în mijlocul văpăii. Iar muncitorii apucându-l de capul lanțului de care era legat, au tras afară din foc pe mucenic, dar el cu greu socotind lui aceasta, a zis către muncitori: „Pentru ce nu-mi dați parte ca să ard în văpaie? Pentru ce nu mă lăsați să fiu jertfă bineplăcută Hristosului meu?” Iar judecătorii, deși știau că este amară moartea prin arderea focului, însă de vreme ce dânsul o dorise, sărind în foc, altă judecată au hotărât. Deci, s-au gândit ca nu cu foc, ci cu sabia să-l omoare. Și au poruncit speculatorului să taie capul nebiruitului tânăr; iar după aceea trupul și capul să le arunce în foc, ca să ardă desăvârșit.

Astfel a primit cununa muceniciei, Sfântul Noul Mucenic al lui Hristos, Ioan Epirotul, în 18 zile ale lunii aprilie. Iar după arderea lui stingându-se focul, credincioșii au luat oarecare părți din oasele lui, rămase din foc. Și, luându-le cu cucernicie, cu cinste le-au ținut la dânșii, slăvind pe Hristos Dumnezeul nostru, Cel lăudat împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.