Sinaxar 31 martie
📑 Cuprins:
- Sfântul Mucenic Ipatie, Episcopul Gangrelor
- Sfântul Iona, Mitropolitul Kievului și a toată Rusia
- Sfinții Mucenici Avdas episcopul și Veniamin diaconul și cei împreună cu dânșii
- Cuv. Acachie Mărturisitorul
- Cuv. Ștefan, făcătorul de minuni
🔊 Sinaxar audio:
🎬 Sinaxar video:
Sfântul Mucenic Ipatie, Episcopul Gangrelor
Acest mare plăcut al lui Dumnezeu, Ipatie, Sfântul episcop al cetății Gangrelor, din țara Paflagoniei, a fost unul din cei trei sute și optsprezece Sfinți Părinți care au luat parte la întâiul a toată lumea Sinod, ce s-a adunat în Niceea la anul 325, pe vremea împărăției marelui Constantin (306-337), la care, cu ceilalți Sfinți Părinți, ajutând dreapta credință și fiind plin de Duh Sfânt, l-au mustrat pe Arie pentru eres și l-au dat anatemei. Și avea de la Dumnezeu mare putere în facerea de minuni, pentru că tămăduia toate neputințele și izgonea diavolii. Așa, într-un sat, apele cele amare care curgeau din munți, le-a făcut dulci; și în alt loc a scos cu rugăciunea un izvor de ape calde, spre tămăduirea oamenilor.
Umblând el într-o noapte întunecoasă, aproape de un râu, se arătau lumini aprinse din ape, luminându-i calea, ca să nu alunece și să cadă în repejunile apelor. A omorât apoi un balaur înfricoșător, pentru că, după moartea marelui Constantin, împărățind fiul său Constantie (337-361), un foarte mare balaur s-a târât în palatul împărătesc, neștiut de unde, păzind cămările cele de vistierie, în care era aurul și toată bogăția împărătească. Și, punându-și capul în ușă, nu lăsa pe nimeni să se apropie.
De acest lucru împăratul înspăimântându-se, a rugat prin scrisorile sale pe sfințitul lui Dumnezeu, Ipatie, ca să vină în Constantinopol, căci era slăvit numele sfântului pentru minunile ce le făcea cu darul lui Hristos. Când a venit sfântul, împăratul l-a întâmpinat și până la pământ i s-a închinat și cu toată cinstea l-a primit, rugându-l ca prin rugăciune să izgonească pe balaurul acela din vistieriile împărătești, pe care nici o putere omenească nu putea să-l alunge, deși mulți din duhovniceasca rânduială, înarmându-se cu rugăciunea, se ispiteau asupra lui, însă nimic n-au sporit; ba unii chiar au și pătimit de la balaur.
Sfântul Ipatie a zis: „Nu poate rugăciunea noastră, o, împărate; însă poate credința ta către Dumnezeu!” Și, închinându-se până la pământ, s-a rugat multă vreme. După aceea, sculându-se, a zis către împărat: „În mijlocul alergării de cai, unde este chipul tatălui tău, poruncește să se pregătească un cuptor și să-l aprindă foarte tare și să aștepte până ce voi veni acolo”. Deci, îndată pregătindu-se cuptorul și aprinzându-l, făcătorul de minuni, Sfântul Ipatie, luând toiagul său cel arhieresc, a mers la cămările împărătești și, porțile vistieriilor deschizându-le, a bătut mult pe balaur cu toiagul. Și tot poporul împreună cu împăratul priveau de departe, fiind cuprinși de frică și de cutremur, pentru că vedeau că nu iese balaurul și acum ziua se sfârșea și așteptau cu toții ca să fie omorât sfântul de către balaur, precum aceasta și la alți preoți s-a mai întâmplat. Iar arhiereul, ridicându-și ochii la cer și chemând pe Domnul într-ajutor, și-a băgat toiagul în gura balaurului și a zis: „În numele Domnului meu Iisus Hristos, urmează-mi mie!”
Iar balaurul, apucându-se cu dinții de toiag, urma pe sfânt ca un rob legat, căci cu adevărat îl legase cu dumnezeiasca putere, marele făcător de minuni. Și, ieșind fericitul din vistieriile împărătești, tot locul alergării de cai și târgul l-a înconjurat, ducând pe balaur. Iar cei ce priveau, văzând pe balaurul acela ținându-se de toiag și târându-se, s-au înspăimântat și s-au mirat foarte tare, pentru că balaurul era foarte înfricoșat, având lungime de șaizeci de coți.
Apropiindu-se sfântul de cuptorul cel aprins care ardea cu mare văpaie, a zis către balaur: „În numele lui Hristos, pe Care și eu cel neînsemnat Îl propovăduiesc, îți poruncesc să intri în mijlocul focului acestuia”. Iar înfricoșatul balaur plecându-se, s-a aruncat cu mare repeziciune în cuptorul cel înfocat și a ars în mijlocul cuptorului, iar toți oamenii care cu spaimă priveau la aceasta, preamăreau pe Dumnezeu că, pe acest luminător și făcător de minuni, adică pe Sfântul Ipatie, în zilele lor l-a arătat lumii.
Atunci, împăratul a dat mare mulțumire lui Dumnezeu și plăcutului Său, Sfântului Ipatie, și-l cinstea pe fericitul ca pe un tată al său. Și a poruncit să zugrăvească pe o scândurică chipul sfântului și în vistieriile împărătești chipul aceluia să-l pună spre gonirea puterii celei potrivnice. Iar pe sfântul, cinstindu-l cu daruri și cu dragoste sărutându-l, l-a eliberat întru ale sale.
Dar, pe când mergea sfântul la scaunul său, niște oameni înrăutățiți care erau de eresul lui Novațian, cu zavistie multă aprinzându-se asupra arhiereului lui Dumnezeu, s-au ascuns în calea lui la un loc strâmt, lângă o râpă de munte și lângă un mal, înarmați fiind cu săbii și cu ciomege. Apoi deodată, fără de veste, năvălind asupra lui ca niște fiare sălbatice și dându-i multe bătăi, de pe malul cel înalt l-au aruncat în prăpastia aceea. Iar sfântul, fiind abia viu, și-a înălțat mâinile în sus și, ridicându-și ochii la cer – precum altă dată Sfântul întâiul Mucenic Ștefan -, se ruga pentru cei ce l-au ucis și zicea: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” Și, încă rugându-se, o femeie ce ținea de eresul lui Arie, luând o piatră, a lovit pe sfântul tare în cap și l-a omorât. Iar sufletul lui cel sfânt, îndată ieșind din legăturile trupești, s-a suit la Dumnezeu.
După aceea ucigașii, luând trupul sfântului, l-au ascuns în niște paie ce se întâmplaseră acolo aproape și s-au dus. Dar n-a zăbovit asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu, răsplătind sângele cel nevinovat. Căci mai întâi pe femeia aceea a apucat-o duhul cel necurat, chiar în acel loc, și o muncea pe dânsa și cu aceeași piatră cu care l-a omorât pe sfânt își bătea pieptul său neîncetat; și toți s-au îndrăcit și pătimeau cumplit.
Mai târziu plugarul ale căruia erau paiele, neștiind nimic despre uciderea cea nedreaptă ce se făcuse, a mers ca să ia paie pentru animalul său și a auzit glas de îngeri cântând și se minuna. Iar pe când lua paie, a găsit trupul cel mort tot rănit de bătăi și mult s-a înspăimântat. Și, cunoscând pe episcopul său, Sfântul Ipatie, a alergat la sătenii săi și a vestit degrabă în toată cetatea. Apoi îndată locuitorii cetății Gangrelor, adunându-se, au mers cu multă tânguire și au luat cinstitul trup al sfântului părinte și al lor păstor și l-au îngropat cu cinste la un loc însemnat. Iar femeia cea ucigașă urma trupul sfântului care se ducea la îngropare și se bătea cu piatra aceea cu care ucisese pe arhiereul lui Dumnezeu, mărturisind înaintea tuturor păcatul său. Iar după ce s-a îngropat sfântul său trup, femeia aceea s-a tămăduit de muncirea diavolească, asemenea și ceilalți care luaseră parte la ucidere și se îndrăciseră.
Deci toți au dobândit tămăduire la mormântul sfântului, care, și după moarte arătându-și bunătatea sa vrăjmașilor, i-a făcut sănătoși. Și alte minuni și tămăduiri li s-au arătat oamenilor, care veneau cu credință la mormântul sfântului, prin rugăciunilor lui cele sfinte.
Sfântul Iona, Mitropolitul Kievului și a toată Rusia
Acest Sfânt Iona era de neam din cetatea Galicia, care este aproape de hotarele Cazanului. S-a născut din tată dreptcredincios, cu numele Teodor, iar la doisprezece ani ai vârstei sale s-a îmbrăcat în chipul monahicesc într-una din mânăstirile ținutului Galiciei și de acolo a venit la Moscova, în mânăstirea lui Simeon, ostenindu-se în slujbele mânăstirii ani destui.
În acel timp era în Moscova Fotie, mitropolitul Kievului și a toată Rusia. Acela, venind o dată în mânăstirea lui Simeon și făcând rugăciuni în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, apoi dând binecuvântare arhimandritului și fraților, a voit să vadă pe cei ce se osteneau în slujbele mânăstirești și să-i binecuvânteze.
Deci, a mers în pustie și a văzut pe fericitul Iona adormit de multă osteneală, iar mâna dreaptă o avea strânsă ca și cum binecuvânta pe cineva. Dar n-a poruncit să-l deștepte din somn, ci l-a binecuvântat, proorocind despre dânsul către cei ce erau cu el, că monahul acesta va fi mare arhiereu în părțile Rusiei și pe mulți va povățui la calea mântuirii.
Această proorocie a arhiereului lui Dumnezeu s-a împlinit după aceea. Pentru că, după câțiva ani, prin bunăvoința lui Dumnezeu, cu alegerea sfințitului sobor și cu sfatul voievodului celui singur stăpânitor, fericitul Iona a fost pus episcop al cetăților Riazanului și Muromului și acolo, botezând pe mulți necredincioși, i-a întors la Dumnezeu.
Ducându-se către Domnul fericitul Fotie mitropolitul, în anul al șaselea după moartea lui, marele voievod Vasile Vasilievici a chemat pe arhiepiscopii și episcopii pământului Rusiei și pe tot sfințitul sobor și le-a poruncit să aleagă un bărbat vrednic la marele scaun al Mitropoliei Rusiei. Atunci, cu buna învoire a tuturor, a fost ales fericitul Iona, episcopul Riazanului, pentru că îl știau toți că este bărbat îmbunătățit și sfânt. Și s-a dus cu scrisoarea marelui voievod la Constantinopol, la împăratul Ioan Paleologul (1425-1448) și la preasfințitul Iosif patriarhul, ca să ia putere la mitropolie. Dar, mai înainte de venirea lui la Constantinopol, Isidor cel cu rea socotință, bulgar de neam, apucând înainte, a luat sfințire la Mitropolia Rusiei și acum era trimis din Constantinopol în Rusia.
Apoi, după eliberarea lui Isidor, Sfântul Iona a sosit la Constantinopol și a dat împăratului și patriarhului scrisorile marelui cneaz. Iar lor, citindu-le, le-a părut foarte rău că se grăbiseră a pune pe Isidor și că acum îl trimiseseră. Deci au zis: „Ce să facem, dacă n-ai apucat să vii tu întâi la noi, că am pus pe altul la acea mitropolie? Nu putem să facem altfel, pentru că acum Isidor este mitropolit în Rusia; deci să te întorci la episcopia ta și să aștepți ce va rândui Dumnezeu cu Isidor, adică, când el se va sfârși prin moarte sau când se va schimba într-alt fel prin vreo întâmplare, atunci vei fi gata mitropolit al Kievului și a toată Rusia, cu binecuvântare de la scaunul patriarhiei Constantinopolului”. Și așa lăsară pe Sfântul Iona într-ale sale.
Iar Isidor s-a dus mai întâi în Kiev, apoi în Moscova, în vreme de primăvară și peste an, în vremea secerișului petrecând la Moscova. Apoi, în aceeași toamnă s-a dus în părțile Apusului, la sinodul din Florența (1439), pentru întărirea dreptei credințe. Acolo zăbovind vreo trei ani, s-a întors la Kiev, fiind în dezbinare cu Sfânta Biserică a Răsăritului, și n-a fost primit la scaun. Atunci Isidor s-a dus în Moscova, voind șă-și dea pe față învățătura sa rătăcită. Iar marele cneaz Vasile Vasilievici, înțelegând rătăcirea lui, a chemat pentru cercetarea acelui lucru pe toți arhiereii și toată rânduiala duhovnicească a Mitropoliei Rusiei.
Adunându-se ei și căutând în Sfintele Canoane, au cunoscut că Isidor a adus învățături străine și potrivnice dreptei credințe și n-au voit să-l aibă mitropolit. Atunci marele cneaz i-a poruncit să petreacă într-o mânăstire, până ce va trimite să cerceteze în Constantinopol la preasfințitul patriarh. Dar Isidor, văzându-și vădită rătăcirea sa, s-a umplut de rușine și, neștiind ce are să se întâmple, a fugit în taină și s-a dus în Constantinopol, la patriarhul Grigorie, cel numit Mamas.
Dar și acolo nefiind primit, s-a dus la Roma și, după aceea, nu se știe unde s-a ascuns. Iar la Mitropolia Rusiei s-a ales iarăși Sfântul Iona și, cu binecuvântarea preasfințitului Grigorie Mamas, patriarhul Constantinopolului, și cu arhiereii săi, l-au sfințit în biserica din Moscova. Deci el a fost cel dintâi mitropolit care a luat sfințirea de la arhiereii săi din Rusia, după binecuvântarea dată de preasfințitul și apostolescul scaun al Constantinopolului.
Șezând Sfântul Iona pe acel mare scaun de păstorie a toată Rusia, a început a se nevoi îndoit, a adăuga osteneli peste osteneli și avea mare purtare de grijă ca pretutindeni să îndrepteze dreapta credință. Pentru aceasta întindea învățătura insuflată de Dumnezeu fără lenevire, trimițând scrisori și, ca un adevărat păstor, întărind dreapta credință, precum se găsește mai pe larg în scrisorile lui; căci avea mare sârguință să păzească nevătămată turma încredințată lui de Dumnezeu. Și îi dăruise Dumnezeu și darul facerii de minuni, ca să tămăduiască neputințele oamenilor și să spună mai înainte cele ce aveau să se întâmple. Pe fiica marelui cneaz, care se numea Ana, fiind aproape de moarte, prin rugăciune a făcut-o îndată sănătoasă.
Dar un om oarecare, fiind cuprins de necredință, din zavistie diavolească zicea despre sfântul că nu prin rugăciunea lui s-a făcut bine marea doamnă, ci, precum după fire a venit boala într-însa, tot așa s-a și dus. Atunci fericitul a chemat pe omul acela, l-a învățat să nu hulească darul Sfântului Duh și i-a zis: „Fiule, să nu te îndoiești întru nimic, căci cele ce nu se pot la oameni, la Dumnezeu se pot; că pentru credința părinților ei care împărățesc cu dreapta credință, Dumnezeu a dăruit viață fecioarei mai presus de nădejde”. Dar el n-a ascultat, ci mai mult a început a grăi cuvinte de hulă.
Atunci sfântul i-a zis: „Să ți se lege vicleana ta limbă, să ți se astupe gura cea hulitoare și să mori tu în locul acelei fecioare care era să moară”. Și îndată hulitorul a căzut la pământ fără glas, neputând a grăi nimic, decât numai privea cu ochii, și după puțină vreme și-a dat sufletul, pentru că a îndrăznit a huli darul Sfântului Duh care era în acel mare arhiereu.
La acest mare părinte era un monah, anume Pimen, chelar la pivniță, care avea poruncă să îngrijească pe săracii cei neputincioși care veneau la dânsul. Venind la el o văduvă săracă, a cerut să bea puțin vin pentru neputința sa. Iar el i-a răspuns cu mânie: „Du-te, femeie, că n-a venit încă vremea băuturii!” Și a plecat acea femeie mâhnită. Înștiințându-se de aceea arhiereul lui Dumnezeu, a chemat pe Pimen și i-a zis: „Nu știu, frate, pe ce fel de văduvă plăcută lui Dumnezeu ai mâhnit, dar pentru aceasta Dumnezeu a trimis asupra ta durerea morții. Deci, du-te de te pocăiește degrabă de păcate, că ți-a venit vremea ducerii tale”. Apoi a poruncit duhovnicului său să-l tundă în schimă și, în aceeași zi în care a fost tuns în schimă, a murit Pimen, după cuvântul arhiereului lui Dumnezeu.
Odată Sfântul Iona a dat unuia din slujitorii săi niște argint, poruncindu-i să dea milostenie la săraci, dar el a împărțit o parte, iar altă parte a oprit-o pentru el. Și a venit la sfântul o văduvă săracă, zicând: „Sfinte al lui Dumnezeu, mie nu mi-a dat nimic sluga ta, din cele poruncite de tine”. Arhiereul chemând pe slugă, i-a zis: „Pentru ce ai mâhnit pe această văduvă, nedându-i nimic?” El a răspuns: „I-am dat de multe ori, dar ea cere iarăși fără de rușine”. Dar văduva adeverea, zicând: „Nimic n-am luat de la tine”. Iar sluga i-a zis ei cu mânie: „Du-te de aici, că minți”. Atunci sfântul i-a zis lui: „Să nu fie așa, deoarece văduva aceasta spune adevărul, iar tu furi și minți; drept aceea, văduva să fie vie, iar tu să mori!” Și într-acel ceas, a cuprins boala frigurilor pe sluga aceea și a murit.
Un boier anume Vasile, care se numea Cutuz, având necredință către sfântul, nu venea la el și binecuvântare de la dânsul nu-i trebuia. Deci a năvălit asupra lui o durere de dinți foarte grozavă și pătimea cumplit, neputând să se tămăduiască deloc. Dar odată, arhiereul lui Dumnezeu Iona slujind dumnezeiasca Liturghie în soborniceasca biserică, s-a întâmplat că atunci era în biserică și boierul acela care pătimea de durerea dinților. Și, după săvârșirea Sfintei Liturghii, Sfântul Iona, chemând la sine pe acel boier Vasile, l-a binecuvântat și i-a dat prescură și, învățându-l din dumnezeieștile Scripturi, îndată l-a lovit cu mâna peste obraz, încât mulți din biserică au auzit sunetul lovirii. Iar Vasile strigând tare, a zis: „O, vai mie, căci și cei mai de pe urmă dinți mi-a sfărâmat”. Și îndată s-a simțit că este sănătos, nemaiavând durere de dinți și s-a dus acasă bucurându-se și lăudând pe Dumnezeu, cum și pe plăcutul Lui cel mare, pe arhiereul Iona.
În anul 6959 (1451 d.Hr.), prin voia lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre, a fost năvălirea celor fără de Dumnezeu agareni asupra pământului Rusiei. Căci un fecior de împărat al saracinilor a venit fără de veste în Moscova cu mulți tătari, a ars satele și se apropia de cetate din toate părțile puterea agarenilor. Iar fericitul mitropolit Iona cu tot clerul, luând cinstitele cruci și sfintele icoane, înconjura zidurile cetății cu cântare de rugăciune, vărsând multe lacrimi din ochi în rugăciunea către Dumnezeu pentru cetate și pentru popor.
Deci, căutând spre un monah anume Antonie, care era stareț la mânăstirea Ciudova, bărbat cucernic, pe care îl cunoștea sfântul și știa viața lui cea îmbunătățită, i-a zis: „Fiule și frate Antonie, roagă pe milostivul Dumnezeu și pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu pentru izbăvirea cetății și a toată credincioasa creștinătate de agarenii cei fără de Dumnezeu”. Și i-a zis Antonie: „Preamare arhiereule, mulțumim lui Dumnezeu și Preacuratei Maicii Lui, ajutătoarea noastră cea tare și grabnică, căci a auzit rugăciunile tale și a rugat pe Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca să fie mântuită cetatea aceasta și toată credincioasa creștinătate pentru tine. Iar acești agareni cu nevăzută putere vor fi degrabă biruiți și izgoniți, numai eu singur să fiu rănit de ei și să mor, căci judecățile lui Dumnezeu așa au poruncit”.
Aceasta zicând Antonie, iată deodată a zburat o săgeată de la tătari și a rănit pe acel stareț Antonie, care, bolind puțin, a murit și a fost îngropat cu cinste de preasfințitul mitropolit și de tot soborul. După aceasta, venind praznicul Veșmântului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ce se prăznuiește în două ale lunii iulie, s-au tulburat păgânii deodată cu frică și cu cutremur. Apoi au fugit de la cetate, fiind izgoniți de puterea lui Dumnezeu cea nevăzută. Iar sfântul mitropolit a poruncit ca degrabă să zidească în curtea sa o biserică, numită „Punerea Veșmântului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”, întru pomenirea izbăvirii de agareni, cu rugăciunile Maicii lui Dumnezeu, căci într-acea zi s-a eliberat cetatea de împresurarea barbarilor.
Apoi, după mulți ani, preasfințitul Părintele nostru Iona, ajungând la adânci bătrânețe, s-a apropiat de cinstitul său sfârșit și s-a făcut pentru aceea o descoperire de la Dumnezeu în acest fel: Străjerul soborniceștii biserici, care se numea Maxim, umblând într-o noapte împrejurul bisericii, după obiceiul străjii sale, a văzut biserica deschisă, arzând lumânări înăuntru și preoți cântând. Apoi, înfricoșându-se, a alergat și a spus despre aceea preotului Iacob, eclesiarhul bisericii. Acela, alergând cu sârguință, a găsit biserica încuiată, precum fusese, dar lumina tot strălucea înăuntru.
Deschizând ușa, a intrat, dar n-a găsit pe nimeni, decât a văzut lumânările arzând și i s-a făcut spaimă. Însă a auzit un glas din altar, zicând către dânsul: „Iacobe, du-te și spune robului Meu, Iona Mitropolitul, că cere de la Mine boală trupului său pentru sufleteasca mântuire și Eu i-am auzit rugăciunea. Deci îi voi trimite o rană la picior și din acea durere va muri, de aceea să-și îndrepteze bine păstoria cea încredințată lui, deoarece are să se ducă fără de zăbavă”.
Auzind Iacob acel glas, s-a umplut de spaimă și, fiind în nepricepere, nu a spus la nimeni vedenia lui, nici chiar arhiereului, căruia era dator să-i spună. Iar dimineața, sfântul păstor Iona l-a chemat la sine și i-a zis: „Iacobe, unde ai fost în noaptea aceasta, ce ai văzut și ce ai auzit și pentru ce nu mi-ai mărturisit cele ce ți s-au descoperit despre mine?” Iar Iacob, tremurând, a căzut la picioarele arhiereului, grăind: „Iartă-mă, stăpâne, eu n-am cutezat să-ți spun ce ți-a descoperit darul lui Dumnezeu”. Iar Sfântul Iona i-a zis: „Dumnezeu să te ierte, fiule, însă îți vestesc că Dumnezeu îți va lua de la tine pe soția ta. Deci du-te degrabă și rânduiește cele pentru sufletul ei, ca în curată pocăință să se sfârșească”. Iar femeia preotului era atunci sănătoasă, când a fost chemat la Mitropolie, dar, întorcându-se acasă, a găsit-o bolnavă foarte rău, iar după trei zile s-a și sfârșit creștinește, împărtășindu-se cu Sfintele Taine, precum se cade unui bun creștin.
După aceasta și marele arhiereu Iona, viețuind puțină vreme, plin fiind de zile și de fapte bune, săvârșind cele sfinte în frica lui Dumnezeu și de darul Sfântului Duh umplându-se foarte, a ajuns la fericitul său sfârșit. Pentru că a căzut în boală și, la picioare având o rană, a slăbit cu trupul, dar nu și cu duhul, căci în boală fiind, de biserică nu se despărțea. Iar când era să-și dea sfântul său suflet în mâinile Domnului, pace și binecuvântare a dat marelui cneaz Vasile și seminției lui, cum și tuturor popoarelor. Apoi, rugăciunea fiind în gura lui, s-a dezlegat din trup și s-a dus către Domnul, în anul 6969 (1461 d. Hr.), în 31 zile ale lunii martie, păscând Biserica lui Dumnezeu 12 ani și șase luni; iar cinstitul lui trup a fost pus în soborniceasca biserică a Preasfintei Maicii lui Dumnezeu.
După moartea Sfântului Iona, la câțiva ani a murit și marele cneaz Vasile Vasilievici, iar după el a venit fiul său, marele cneaz Ioan Vasilievici, stăpânitor al pământului Rusiei. Acela, cu bunăvoirea lui Dumnezeu și cu binecuvântarea preasfințitului mitropolit Gherontie, a voit ca, risipind vechea și soborniceasca biserică, să zidească alta nouă mai mare, precum este acum. Drept aceea, luând cinstitele moaște ale Sfântului Petru mitropolitul, făcătorul de minuni, le-a mutat în altă biserică o vreme oarecare.
Iar după risipirea bisericii celei vechi, când au început a săpa șanțurile pentru temelia bisericii celei mari, au aflat moaștele celorlalți mitropoliți: Teognost, Ciprian, Fotie și ale acestui Sfânt Iona, făcătorul de minuni. Deci, săvârșindu-se soborniceștile panahide, în vremea aflării acelor cinstite moaște, a adus pe un copil de șapte ani, care era slăbănog din pântecele maicii sale, anume Simeon, fiu al presbiterului Petru, care slujise în biserica Sfântului Ioan Scărarul, numită „cea de sub clopote”.
Pe acel copil slăbănog, presbiterul soborniceștii biserici, Alexie, cu mâinile ridicându-l, l-a pus în racla Sfântului Iona, la picioare, și-l ținea acolo, poruncindu-i să se roage. Iar copilul, sprijinindu-se de preotul acela, se ruga și a strigat cu mare glas, zicând de trei ori: „Vine ploaie!” Atunci era vreme senină și nici un nor nu se vedea sus. Și îndată copilul acela s-a făcut sănătos și de atunci singur s-a dus acasă. Deci toți minunându-se de aceasta, au preamărit pe Dumnezeu și pe Sfântul Iona, plăcutul Lui. Săvârșindu-se biserica cea mare sobornicească a Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în anul 6987 (1479 d. Hr.), și fiind sfințită precum se cade, s-au mutat într-însa cinstitele moaște ale Sfântului Petru, făcătorul de minuni, apoi ale lui Teognost, Ciprian, Fotie și ale acestui plăcut al lui Hristos, Iona. Dar, de vreme ce moaștele lui erau întregi și necuprinse de stricăciuni, pentru aceea le-au pus deasupra pământului, în raclă, precum sunt văzute și acum, la care mulți venind cu rugăciune, se învrednicesc darului celui cerut.
Un om, anume Ioan, fiind mut și neputând să grăiască nicidecum, a venit la racla sfântului și s-a apropiat de cinstitele lui moaște, sărutându-i sfânta mână. Dar nu se știe ce negrăită și dumnezeiască purtare de grijă s-a arătat omului acela, căci a întins sfântul mâna sa și l-a apucat de limbă, încât a început omul acela a striga. Iar preoții și poporul care erau acolo în biserică au alergat la glasul acela și nu se pricepeau pentru ce strigă mutul. Apoi a văzut omul acela cum sfântul i-a lăsat limba din mâinile sale. Și, încetând răcnirea, Ioan a început limpede a grăi și a propovădui înaintea tuturor dezlegarea limbii ce i s-a făcut lui prin minune.
Atunci pe toți cei ce erau acolo i-a cuprins frica și spaima de acea preaslăvită minune și, împreună cu Ioan cel vindecat, preamăreau pe Dumnezeu și pe Sfântul Iona, marele făcător de minuni.
Și alte multe minuni se fac și acum la sfintele lui moaște, dând tămăduiri tuturor celor ce cu credință aleargă la dânsul, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh slăvit, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfinții Mucenici Avdas episcopul și Veniamin diaconul și cei împreună cu dânșii
În vremea împărăției lui Teodosie cel Mic, Izdigherd, împăratul perșilor a pornit prigoană împotriva Bisericii, luând pricină din următoarea împrejurare:
Un episcop oarecare, Avdas, împodobit cu multe virtuți, împins de zel dumnezeiesc, a distrus templul în care perșii se închinau focului, numit Pirion. Aflând împăratul acest lucru de la magi, a trimis de l-a adus înainte lui pe Avdas, pe care l-a întrebat mai întâi cu blândețe pentru ce a făcut acest lucru și i-a poruncit să zidească din nou acel templu.
Dar împotrivindu-se Avdas și spunând că nu poate nicidecum să facă așa ceva, atunci Izdigherd a amenințat că va distruge toate bisericile și a pus început amenințărilor lui, poruncind mai întâi să fie aruncat în temniță dumnezeiescul Avdas. Și au fost aruncați împreună cu Avdas și Veniamin diaconul, nouă mucenici și împreună cu ei alți mulți sfinți, unde au fost mâncați de vii de șoarecii și de pisicile închise laolaltă cu ei.
După treizeci de ani, furtuna prigoanei, dezlănțuită de magi întocmai ca de niște vânturi puternice, a adus asupra credincioșilor iarăși încercările chinurilor. Căci mistuind pe mulți cu tot felul de pătimiri, îi dădeau apoi morții, iar pe alții, supunându-i la surghiuniri îndelungate și la tot felul de chinuri, îi slobozeau din viață prin moarte de tot felul.
Dar nu trebuie să ne mirăm, fiindcă acestea s-au întâmplat prin îngăduința lui Dumnezeu. Căci asemenea chinuri de multe feluri, precum a spus Domnul nostru Iisus Hristos, trebuiau să se întâmple. Pentru aceasta și sfinții aceștia, prin răbdare și mucenicie, au primit cununile biruinței.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, Dumnezeul nostru, miluiește și ne mântuiește pe noi toți. Amin.